În acest număr semnează: Florin Dochia, Mioara Bahna, Ana-Maria Constantin, Silvia Goteanschii, Diana Trandafir, Vasile Ioan Ciutacu, Constantin Preda, Valeria Manta Tăicuţu, Constantin Trandafir, Cornel Sântioan Cubleşan, Vera Polozkova, Liliana Ene, John Kinsella, Olivia Dresher, Blaise Cendrars, Joseph Brodsky, Jean Malrieu, Ewa Lipska, Alessandro d’Agostini, Mina Cappussi, Greta Cipriani, Claudia Tifi, Alexandra Irimia, Allen Ginsberg, Thomas Clark, Antonin Artaud, Stéphane Bouquet
Criza poeziei?
Florin Dochia
Moto: Dans un monde sans poésie, les rossignols se mettraient à roter... (Marcel Proust)
5. Criza de receptare. S-o numim aşa, dar poate fi şi o criză de creştere sau o schimbare de paradigmă. Au existat perioade în care producţia şi consumul de poezie părea reconfortant, se întâmpla asta mai cu seamă, constată antropologii (?), în urma marilor catastrofe, contrazicându-l pe Theodor W. Adorno, pe care încă-l auzim spunând că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Dar gustul pentru paradox al filosofului german este re-cunoscut: „Sarcina de astăzi a artei este să aducă haos în ordine”, spunea altundeva, şi, o vreme, a funcţionat, dar cum Universul reclamă armonia, echilibrul, dezideratul lui a fost întors pe dos: arta a re-început să pună ordine în haos. Apoi se intră în normal: poezia redevine o preocupare intimă sau de grup mic, poate chiar de nişă, atunci când alte interese umane, mai mult sau mai puţin culturale, tind să ocupe teritoriul spiritual.
Cu prilejul unui colocviu asupra poeziei desfăşurat acum un deceniu la Universitatea din Beirut, se punea întrebarea: care e locul poeziei în lumea noastră modernă? Poeţi, universitari şi critici observau, aproape în consens, că poezia începe să fie percepută ca ilizibilă, scrisă într-o limbă străină celei uzuale, care e din ce în ce mai simplificată, mai dependentă de accesul facil şi rapid la mesaje, cel mai adesea, superficiale şi lipsite de perenitate, cu care ne inundă mijloacele de comunicare de masă. Scena poetică, franceză, de exemplu, era împărţită în două: poezia literală, „literalismul”, şi poezia lirică, „noul lirism” (Charif Majdalani). Autoreferenţială, poezia literală este un experiment în care cuvintele sunt unelte, se pune în cauză însăşi ideea de poezie. În poezia lirică, este reapropriat cuvântul de către subiect, acesta din urmă trecând în prim plan. Poezia redevine o experienţă a lumii întregi, o experienţă „pathică” (Jean-Claude Pinson), dar fără efuziuni şi lamentaţii. Ideea locuirii poetice a lumii ar veni tocmai de la Hölderlin, comentat de Heidegger, cel pentru care existenţa, înainte de a fi, eventual, raţiunea unei obiectivităţi, este apartenenţă „pathică” („pensare per affetti”, cum s-a spus despre Leopardi) a lumii, altfel zis, locuire a limbii, spaţiu în care acest „altceva existenţial” care este limbajul dictează „tonalitatea afectivă”. Fiecare cuvânt, în măsura în care e sesizat ca indisociabil de o existenţă, are drept halo o tonalitate, pretinde o stare interioară pe care să o exteriorizeze, s-o comunice ca mesaj fluent ce „afectează” fiinţarea în lume.
Noul lirism era deja analizat de Jean-Claude Pinson (1), în încercarea acelei experienţe a imposibilului care să conducă spre compromisul unei „veritabile locuiri într-o existenţă cu rădăcini în pământ şi întoarsă spre divin, în acelaşi timp”: „La poésie est ce qui enracine l’acte d’habiter entre ciel et terre, sous le ciel mais sur la terre, dans la puissance de la parole” (2). Ce poate fi mai familiar decât existenţa? Însă, este vorba de existenţa cu sensurile şi cu nonsensurile ei, o existenţă de o familiaritate stranie, precum Muza lui Baudelaire, „familiară, citadină, vivantă” (3), căreia nici un sens substanţial nu i se poate asocia, stranie şi multiformă – un joc al tonalităţilor, întâi, voce a subiectului liric, ritm şi enunţare. Pare că istoria se repetă. „Trebuie, aşadar, reinventată arta, regăsită frumuseţea în sânul aceleiaşi modernităţi în care ea pare a se fi rătăcit, inventată o frumuseţe care să fie cea a modernităţii, a oraşului, a mizeriei sale, paradoxala frumuseţe a unei lumi fără ideal, o frumuseţe care să se nască chiar din plictis, din splin şi din vertijul lui, o frumuseţe stranie, mereu bizară, căreia i s-ar deschide florile, nu într-o utopie celestă în care nimeni nu crede, ci în răul însuşi şi în infinita întristare a omului modern, care nu se poate consola părăsit fiind de Dumnezeu” (4). Modernitatea reia, la finalul ei, atunci când pare că expiră, aceleaşi nevoi de definire a raportării la real, un real în continuă degradare şi redefinire el însuşi. La aproape două secole, lupta clasicilor şi modernilor se reia, de astă dată fiind a „modernilor” cu „post-modernii” ori „trans-modernii”, orice vor fi fiind aceştia. Se lucrează asupra graniţelor, mediul ambiant informaţional, comunicarea, imprimă direcţii diverse de funcţionare a artei în relaţia cu receptorul potenţial.
Criza de receptare poate fi judecată şi ca fiind declanşată de schimbarea de paradigmă a discursului public, ieşire de sub dictatul logicii bivalente, de exemplu, şi acceptarea deschiderilor logicii terţului inclus; sau de sub imperiul exclusiv al sistemului decimal şi acceptarea prezenţei tot mai insistente a sistemului binar (digital) şi, în acelaşi timp, deschiderea spre universurile multiple din fizica cuantică; ori completarea cuvântului-concept cu aportul imaginii-concept, acceptarea existenţei unei realităţi virtuale, paralelă, dar şi secantă, în relaţia cu lumea fizică a obiectelor. Discursul poetic este unul dintre cele mai deschise acestor schimbări.
Jean-Michel Malpoix consideră că poezia, deşi se sustrage oricărei definiri sau clasificări, conţinând în expresia sa şi în formularea însăşi propria problematizare, de la început indicibilă şi impalpabilă, cu puncte de întâlnire (între anodin şi excepţional) şi de ruptură (cu reprezentările convenţionale ale lumii), este rezultatul unei cercetări formale şi existenţiale, cu tot cu partea de perplexitate pe care o comportă şi pe care nu o poate trece sub tăcere. Poezia este, de fapt, cercetarea unei raţiuni de a fi, la fel de bine pentru poem ca şi pentru poet. Ar fi vorba, în poezie, de explorarea unor zone de rearanjare interioară şi a frontierelor, de apreciere a liniilor de separare, în special a celor dintre poezie şi proză. Prin diversele experimente – studiul structurii poeziei japoneze, exerciţiile de inspiraţie oulipiană, poemele de inspiraţie indiană, traducerile din vechea poezie irlandeză, conceptualismul – poetul marchează frontiera între poezie şi proză aventurându-se pe teritorii noi şi memorând urmele: poezia devine astfel un „dans” al „imaginilor memoriei”. Lumile create, virtual, caută alte căi de intrare în contact cu receptorul-consumator contemporan, diferit el însuşi de acela de ieri şi, desigur de acela de mâine. Frontierele trasate sunt, astfel, relative, mereu în schimbare, în continuă alunecare pe urmele unei realităţi ce poate cădea pe neaşteptate în virtual sau în derizoriu.
…………………
(1) în Habiter en poète, Éditions Champ Vallon, 1995
(2) „Poezia este aceea care înrădăcinează actul de a locui între cer şi pământ, sub cer, dar pe pământ, în puterea cuvântului”
(3) „Arrière la muse académique! Je n’ai que faire de cette vieille bégueule. J’invoque la muse familière, la citadine, la vivante, pour qu’elle m’aide à chanter les bons chiens, les pauvres chiens, les chiens crottés, ceux-là que chacun écarte, comme pestiférés et pouilleux, excepté le pauvre dont ils sont les associés, et le poète qui les regarde d’un œil fraternel.” (Les bons chiens, în Spleen de Paris [Petits poèmes en prose])
(4) Jacques Darriulat, La Crise de la modernité, în Baudelaire, La Beauté des Modernes, Paris 4, 2004)
Diana Trandafir - Poeme cu ceasuri şi flori
Mioara Bahna
Aşezat sub semnul dramatic al timpului prea repede trecător, conjugat cu fragilitatea existenţei, prin cele două substantive din titlu, ceasuri şi flori, sugestii ale efemerului, pe care doar arta poate să-l fixeze (măcar iluzoriu), volumul Dianei Trandafir, POEME cu ceasuri şi flori – Editura Premier, Ploieşti, 2012 –, debutează cu un motto adecvat: Nimic, din ce cauţi, mai de folos nu-mi este /Decât tot poezia cea fără de folos! (Ovidiu)
Cartea cuprinde trei părţi: I. Unelte şi inorogi; II. Sentimentale. Surâsul Maddalenei; III. Miresme amare.
O observaţie care se impune, de la început, e că, dintr-o discreţie sau pudoare a unui eu hipersensibil, în poezia Dianei Trandafir, de cele mai multe ori, eul liric este eludat, încât afirmaţiile, sentimentele nu sunt asumate direct. În felul acesta, majoritatea poeziilor din volum se constituie în ilustrări, mai ales, ale lirismului obiectiv.
La planul imaginarului poetic, remarcabilă este abundenţa de obiecte, reale sau nu, detalii aparent nesemnificative, eşantioane de imediat, eterogene, care dau, laolaltă, impresia de curgere neîntreruptă, susţinută grafic de absenţa punctuaţiei, inclusiv la final de text. Sunt cuprinse în poeme reprezentări adesea sinestezice, abstracte, ale gândului – Aezii privesc spaţiul / până devine concav /madonele încep să se tânguie /.../ Sunetul harpei e doar / o floare de carne... –, deosebit de dense la nivel metaforic, surprinse de ochiul artistei care suprapune realului banal aura fanteziei sale – Rufele de pe sârmă / ridică braţele albe / bătute de rafale de vânt... –, adunând clişee cu imagini, tulburate de zgomotul zarurilor / aruncate mereu peste /nisipul trupului, perpetuare a conştiinţei lui fugit irreparabile tempus.
Frecvent alegoric, textul poeziei Dianei Trandafir dezvăluie o sensibilitate aparte, atinsă de manifestările unei realităţi ofensive şi invazive, ale cărei asperităţi încearcă să le netezească prin imaginaţia transpusă în cuvânt, căutând, totodată, să-l implice şi pe lector în acest joc al sensurilor: Întins pe lespede / lup sfârtecat / pune carne pe tine / ca sub şeaua de cal... Amintita absenţă a punctuaţiei ambiguizează sensurile, aşa încât, ca în acest ultim exemplu, se poate decoda un amestec de atribuţii / funcţii, „victima” şi „călăul” schimbându-şi sau având posibilitatea de a-şi interschimba competenţele. De pildă, cine e întins aici? „Lupul” – o metaforă, desigur – sau cel pe care pune carne, iar „carnea” cine o pune? Tu, cel posibil întins? Sau „a pune” e la modul imperativ şi tu însuţi faci acest gest ori eşti împins, îndemnat să-l faci?
Perspectiva asupra lumii e nu atât sumbră, cât, mai degrabă, tristă, iar resemnarea pare a se fi instalat destul de devreme, şi, poate, tocmai de aceea, fără frământări spectaculoase: Din hău picură otravă-n / lumină. Un spaţiu domestic, pe de altă parte, cu ecouri, mutatis mutandis, din bacoviana Poemă în oglindă, anturează visul de evadare dincolo de cotidian sau îl temperează: Un bilet necompostat pe un scrin / claviatura ştirbă a pianului / cu urme de praf şi labe moi de pisică / lecturi din Villon şi Racine / mângâierile tale / din casa de iederă / umbre ce joacă-n amurg. Urme livreşti, rafinament dintru fiinţă, dar şi cu sorginte culturală, amintirea unor nume de creatori gigantici – Vivaldi, Bach, Caravaggio, Van Gogh etc. –, clasicism, romantism, simbolism, într-o pastă, pe alocuri, postmodernă, dau, în altă ordine de idei, universului în care-şi poartă gândul poeta un nimb de inconfundabilă delicateţe, specific literaturii feminine autentice, căreia nu-i lipseşte însă forţa de a-şi figura atelierul de potcovit inorogi şi de a primi, fără a se tulbura, imperioasa copilărie care năvăleşte / cu toate hoardele ei... În acelaşi timp, vizibilă, dar discretă, este şi prezenţa celuilalt, reazem de gând sau pretext de autoanaliză: Bărbatul pe care-l iubesc / ferbe-n retină imagini /probabil cu mine ori: Tristeţea îmbrăţişărilor /îţi înlăcrimează privirea / sau e fumul acesta interzis?
Vagi ecouri bovarice (Provincială) sunt, de asemenea, de remarcat în poezia Dianei Trandafir, context în care deasupra abisului din contiguitatea unei aglomerări de obiecte, devenite veşmânt şi tinzând să se impună ca alter ego, poeta îşi expune Ars poetica, după care ... poemul / E ca o femeie uşoară care / îşi înfige tocurile ascuţite / în trotuarul încins / şi caută mereu ceva în / buzunarul / din dreptul inimii...
Perimetrul în care-şi poartă paşii poeta înseamnă înăuntrul fiinţei, cel al casei, strada şi, peste toate, visul, mărturisit într-o tonalitate calmă, caldă, chiar dacă Deocamdată plâng şi râd / şi scriu versuri albe / lângă havuz în acest scuar / din Paris. Şi nu e liniştea dinaintea furtunii, pentru că, oricum, fiecare, mai devreme sau mai târziu, conştientizează suveranitatea destinului, aşteptând pe cineva / să tragă o dungă albă cu creta / la picioarele mele. Iluzia posibilităţii unei defensive reale în faţa timpului şi, implicit, a sorţii, şi-o construieşte luându-şi aliat scrisul (În fiecare seară brodez / câte un poem /tivit cu fir de mătase albastră /numai aşa se poate îmblânzi clipa), cu toate că afirmă: N-am gustat niciodată /adevăratul sărut al iluziilor albastre...
Aşadar, poezia Dianei Trandafir, aşa cu am arătat, poartă marca literaturii feminine autentice, dând la iveală plopi foşnitori, genele ce mustesc a toamnă, miresme amare, explorează zona aflată Între mine şi gesturile mele, surprinsă mereu de acel arc voltaic format aici, fiind gata oricând / să trăiesc la maximum / clipa ghilotinării şi întrebându-se, din perspectiva cuiva având norocul de a-şi căuta sensurile creaţiei într-un univers situat între graniţele normalului, Oare cum e să fii / căutător de comori / printre ruine?
În acest număr semnează: Florin Dochia, Mioara Bahna, Ana-Maria Constantin, Silvia Goteanschii, Diana Trandafir, Vasile Ioan Ciutacu, Constantin Preda, Valeria Manta Tăicuţu, Constantin Trandafir, Cornel Sântioan Cubleşan, Vera Polozkova, Liliana Ene, John Kinsella, Olivia Dresher, Blaise Cendrars, Joseph Brodsky, Jean Malrieu, Ewa Lipska, Alessandro d’Agostini, Mina Cappussi, Greta Cipriani, Claudia Tifi, Alexandra Irimia, Allen Ginsberg, Thomas Clark, Antonin Artaud, Stéphane Bouquet
Criza poeziei?
Florin Dochia
Moto: Dans un monde sans poésie, les rossignols se mettraient à roter... (Marcel Proust)
5. Criza de receptare. S-o numim aşa, dar poate fi şi o criză de creştere sau o schimbare de paradigmă. Au existat perioade în care producţia şi consumul de poezie părea reconfortant, se întâmpla asta mai cu seamă, constată antropologii (?), în urma marilor catastrofe, contrazicându-l pe Theodor W. Adorno, pe care încă-l auzim spunând că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Dar gustul pentru paradox al filosofului german este re-cunoscut: „Sarcina de astăzi a artei este să aducă haos în ordine”, spunea altundeva, şi, o vreme, a funcţionat, dar cum Universul reclamă armonia, echilibrul, dezideratul lui a fost întors pe dos: arta a re-început să pună ordine în haos. Apoi se intră în normal: poezia redevine o preocupare intimă sau de grup mic, poate chiar de nişă, atunci când alte interese umane, mai mult sau mai puţin culturale, tind să ocupe teritoriul spiritual.
Cu prilejul unui colocviu asupra poeziei desfăşurat acum un deceniu la Universitatea din Beirut, se punea întrebarea: care e locul poeziei în lumea noastră modernă? Poeţi, universitari şi critici observau, aproape în consens, că poezia începe să fie percepută ca ilizibilă, scrisă într-o limbă străină celei uzuale, care e din ce în ce mai simplificată, mai dependentă de accesul facil şi rapid la mesaje, cel mai adesea, superficiale şi lipsite de perenitate, cu care ne inundă mijloacele de comunicare de masă. Scena poetică, franceză, de exemplu, era împărţită în două: poezia literală, „literalismul”, şi poezia lirică, „noul lirism” (Charif Majdalani). Autoreferenţială, poezia literală este un experiment în care cuvintele sunt unelte, se pune în cauză însăşi ideea de poezie. În poezia lirică, este reapropriat cuvântul de către subiect, acesta din urmă trecând în prim plan. Poezia redevine o experienţă a lumii întregi, o experienţă „pathică” (Jean-Claude Pinson), dar fără efuziuni şi lamentaţii. Ideea locuirii poetice a lumii ar veni tocmai de la Hölderlin, comentat de Heidegger, cel pentru care existenţa, înainte de a fi, eventual, raţiunea unei obiectivităţi, este apartenenţă „pathică” („pensare per affetti”, cum s-a spus despre Leopardi) a lumii, altfel zis, locuire a limbii, spaţiu în care acest „altceva existenţial” care este limbajul dictează „tonalitatea afectivă”. Fiecare cuvânt, în măsura în care e sesizat ca indisociabil de o existenţă, are drept halo o tonalitate, pretinde o stare interioară pe care să o exteriorizeze, s-o comunice ca mesaj fluent ce „afectează” fiinţarea în lume.
Noul lirism era deja analizat de Jean-Claude Pinson (1), în încercarea acelei experienţe a imposibilului care să conducă spre compromisul unei „veritabile locuiri într-o existenţă cu rădăcini în pământ şi întoarsă spre divin, în acelaşi timp”: „La poésie est ce qui enracine l’acte d’habiter entre ciel et terre, sous le ciel mais sur la terre, dans la puissance de la parole” (2). Ce poate fi mai familiar decât existenţa? Însă, este vorba de existenţa cu sensurile şi cu nonsensurile ei, o existenţă de o familiaritate stranie, precum Muza lui Baudelaire, „familiară, citadină, vivantă” (3), căreia nici un sens substanţial nu i se poate asocia, stranie şi multiformă – un joc al tonalităţilor, întâi, voce a subiectului liric, ritm şi enunţare. Pare că istoria se repetă. „Trebuie, aşadar, reinventată arta, regăsită frumuseţea în sânul aceleiaşi modernităţi în care ea pare a se fi rătăcit, inventată o frumuseţe care să fie cea a modernităţii, a oraşului, a mizeriei sale, paradoxala frumuseţe a unei lumi fără ideal, o frumuseţe care să se nască chiar din plictis, din splin şi din vertijul lui, o frumuseţe stranie, mereu bizară, căreia i s-ar deschide florile, nu într-o utopie celestă în care nimeni nu crede, ci în răul însuşi şi în infinita întristare a omului modern, care nu se poate consola părăsit fiind de Dumnezeu” (4). Modernitatea reia, la finalul ei, atunci când pare că expiră, aceleaşi nevoi de definire a raportării la real, un real în continuă degradare şi redefinire el însuşi. La aproape două secole, lupta clasicilor şi modernilor se reia, de astă dată fiind a „modernilor” cu „post-modernii” ori „trans-modernii”, orice vor fi fiind aceştia. Se lucrează asupra graniţelor, mediul ambiant informaţional, comunicarea, imprimă direcţii diverse de funcţionare a artei în relaţia cu receptorul potenţial.
Criza de receptare poate fi judecată şi ca fiind declanşată de schimbarea de paradigmă a discursului public, ieşire de sub dictatul logicii bivalente, de exemplu, şi acceptarea deschiderilor logicii terţului inclus; sau de sub imperiul exclusiv al sistemului decimal şi acceptarea prezenţei tot mai insistente a sistemului binar (digital) şi, în acelaşi timp, deschiderea spre universurile multiple din fizica cuantică; ori completarea cuvântului-concept cu aportul imaginii-concept, acceptarea existenţei unei realităţi virtuale, paralelă, dar şi secantă, în relaţia cu lumea fizică a obiectelor. Discursul poetic este unul dintre cele mai deschise acestor schimbări.
Jean-Michel Malpoix consideră că poezia, deşi se sustrage oricărei definiri sau clasificări, conţinând în expresia sa şi în formularea însăşi propria problematizare, de la început indicibilă şi impalpabilă, cu puncte de întâlnire (între anodin şi excepţional) şi de ruptură (cu reprezentările convenţionale ale lumii), este rezultatul unei cercetări formale şi existenţiale, cu tot cu partea de perplexitate pe care o comportă şi pe care nu o poate trece sub tăcere. Poezia este, de fapt, cercetarea unei raţiuni de a fi, la fel de bine pentru poem ca şi pentru poet. Ar fi vorba, în poezie, de explorarea unor zone de rearanjare interioară şi a frontierelor, de apreciere a liniilor de separare, în special a celor dintre poezie şi proză. Prin diversele experimente – studiul structurii poeziei japoneze, exerciţiile de inspiraţie oulipiană, poemele de inspiraţie indiană, traducerile din vechea poezie irlandeză, conceptualismul – poetul marchează frontiera între poezie şi proză aventurându-se pe teritorii noi şi memorând urmele: poezia devine astfel un „dans” al „imaginilor memoriei”. Lumile create, virtual, caută alte căi de intrare în contact cu receptorul-consumator contemporan, diferit el însuşi de acela de ieri şi, desigur de acela de mâine. Frontierele trasate sunt, astfel, relative, mereu în schimbare, în continuă alunecare pe urmele unei realităţi ce poate cădea pe neaşteptate în virtual sau în derizoriu.
…………………
(1) în Habiter en poète, Éditions Champ Vallon, 1995
(2) „Poezia este aceea care înrădăcinează actul de a locui între cer şi pământ, sub cer, dar pe pământ, în puterea cuvântului”
(3) „Arrière la muse académique! Je n’ai que faire de cette vieille bégueule. J’invoque la muse familière, la citadine, la vivante, pour qu’elle m’aide à chanter les bons chiens, les pauvres chiens, les chiens crottés, ceux-là que chacun écarte, comme pestiférés et pouilleux, excepté le pauvre dont ils sont les associés, et le poète qui les regarde d’un œil fraternel.” (Les bons chiens, în Spleen de Paris [Petits poèmes en prose])
(4) Jacques Darriulat, La Crise de la modernité, în Baudelaire, La Beauté des Modernes, Paris 4, 2004)
Diana Trandafir - Poeme cu ceasuri şi flori
Mioara Bahna
Cartea cuprinde trei părţi: I. Unelte şi inorogi; II. Sentimentale. Surâsul Maddalenei; III. Miresme amare.
O observaţie care se impune, de la început, e că, dintr-o discreţie sau pudoare a unui eu hipersensibil, în poezia Dianei Trandafir, de cele mai multe ori, eul liric este eludat, încât afirmaţiile, sentimentele nu sunt asumate direct. În felul acesta, majoritatea poeziilor din volum se constituie în ilustrări, mai ales, ale lirismului obiectiv.
La planul imaginarului poetic, remarcabilă este abundenţa de obiecte, reale sau nu, detalii aparent nesemnificative, eşantioane de imediat, eterogene, care dau, laolaltă, impresia de curgere neîntreruptă, susţinută grafic de absenţa punctuaţiei, inclusiv la final de text. Sunt cuprinse în poeme reprezentări adesea sinestezice, abstracte, ale gândului – Aezii privesc spaţiul / până devine concav /madonele încep să se tânguie /.../ Sunetul harpei e doar / o floare de carne... –, deosebit de dense la nivel metaforic, surprinse de ochiul artistei care suprapune realului banal aura fanteziei sale – Rufele de pe sârmă / ridică braţele albe / bătute de rafale de vânt... –, adunând clişee cu imagini, tulburate de zgomotul zarurilor / aruncate mereu peste /nisipul trupului, perpetuare a conştiinţei lui fugit irreparabile tempus.
Frecvent alegoric, textul poeziei Dianei Trandafir dezvăluie o sensibilitate aparte, atinsă de manifestările unei realităţi ofensive şi invazive, ale cărei asperităţi încearcă să le netezească prin imaginaţia transpusă în cuvânt, căutând, totodată, să-l implice şi pe lector în acest joc al sensurilor: Întins pe lespede / lup sfârtecat / pune carne pe tine / ca sub şeaua de cal... Amintita absenţă a punctuaţiei ambiguizează sensurile, aşa încât, ca în acest ultim exemplu, se poate decoda un amestec de atribuţii / funcţii, „victima” şi „călăul” schimbându-şi sau având posibilitatea de a-şi interschimba competenţele. De pildă, cine e întins aici? „Lupul” – o metaforă, desigur – sau cel pe care pune carne, iar „carnea” cine o pune? Tu, cel posibil întins? Sau „a pune” e la modul imperativ şi tu însuţi faci acest gest ori eşti împins, îndemnat să-l faci?
Perspectiva asupra lumii e nu atât sumbră, cât, mai degrabă, tristă, iar resemnarea pare a se fi instalat destul de devreme, şi, poate, tocmai de aceea, fără frământări spectaculoase: Din hău picură otravă-n / lumină. Un spaţiu domestic, pe de altă parte, cu ecouri, mutatis mutandis, din bacoviana Poemă în oglindă, anturează visul de evadare dincolo de cotidian sau îl temperează: Un bilet necompostat pe un scrin / claviatura ştirbă a pianului / cu urme de praf şi labe moi de pisică / lecturi din Villon şi Racine / mângâierile tale / din casa de iederă / umbre ce joacă-n amurg. Urme livreşti, rafinament dintru fiinţă, dar şi cu sorginte culturală, amintirea unor nume de creatori gigantici – Vivaldi, Bach, Caravaggio, Van Gogh etc. –, clasicism, romantism, simbolism, într-o pastă, pe alocuri, postmodernă, dau, în altă ordine de idei, universului în care-şi poartă gândul poeta un nimb de inconfundabilă delicateţe, specific literaturii feminine autentice, căreia nu-i lipseşte însă forţa de a-şi figura atelierul de potcovit inorogi şi de a primi, fără a se tulbura, imperioasa copilărie care năvăleşte / cu toate hoardele ei... În acelaşi timp, vizibilă, dar discretă, este şi prezenţa celuilalt, reazem de gând sau pretext de autoanaliză: Bărbatul pe care-l iubesc / ferbe-n retină imagini /probabil cu mine ori: Tristeţea îmbrăţişărilor /îţi înlăcrimează privirea / sau e fumul acesta interzis?
Vagi ecouri bovarice (Provincială) sunt, de asemenea, de remarcat în poezia Dianei Trandafir, context în care deasupra abisului din contiguitatea unei aglomerări de obiecte, devenite veşmânt şi tinzând să se impună ca alter ego, poeta îşi expune Ars poetica, după care ... poemul / E ca o femeie uşoară care / îşi înfige tocurile ascuţite / în trotuarul încins / şi caută mereu ceva în / buzunarul / din dreptul inimii...
Perimetrul în care-şi poartă paşii poeta înseamnă înăuntrul fiinţei, cel al casei, strada şi, peste toate, visul, mărturisit într-o tonalitate calmă, caldă, chiar dacă Deocamdată plâng şi râd / şi scriu versuri albe / lângă havuz în acest scuar / din Paris. Şi nu e liniştea dinaintea furtunii, pentru că, oricum, fiecare, mai devreme sau mai târziu, conştientizează suveranitatea destinului, aşteptând pe cineva / să tragă o dungă albă cu creta / la picioarele mele. Iluzia posibilităţii unei defensive reale în faţa timpului şi, implicit, a sorţii, şi-o construieşte luându-şi aliat scrisul (În fiecare seară brodez / câte un poem /tivit cu fir de mătase albastră /numai aşa se poate îmblânzi clipa), cu toate că afirmă: N-am gustat niciodată /adevăratul sărut al iluziilor albastre...
Aşadar, poezia Dianei Trandafir, aşa cu am arătat, poartă marca literaturii feminine autentice, dând la iveală plopi foşnitori, genele ce mustesc a toamnă, miresme amare, explorează zona aflată Între mine şi gesturile mele, surprinsă mereu de acel arc voltaic format aici, fiind gata oricând / să trăiesc la maximum / clipa ghilotinării şi întrebându-se, din perspectiva cuiva având norocul de a-şi căuta sensurile creaţiei într-un univers situat între graniţele normalului, Oare cum e să fii / căutător de comori / printre ruine?
Din istoria optzeciştilor
Traian T. Coşovei
(28 noiembrie 1954 - 1 ianuarie 2014)
Ana-Maria Constantin
„Acesta este un sfârşit din care lipseşte tocmai sfârşitul. Este începutul unei mari despărţiri din care lipseşte chiar despărţirea cu toate argumentele ei: cum ar fi căderea frunzelor, cum ar fi îngroparea mortului, cum ar fi norii,care nu se mai înduplecă a ploaie.”
(TRAIAN T. COŞOVEI – Îndeajunsul de viață)
Poet format la „Cenaclul de Luni” al criticului Nicolae Manolescu, Traian T. Coşovei şi-a publicat primul volum, Ninsoarea electrică, în 1979, primind Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Cartea, structurată în trei părţi cu titluri proprii (Nichel, Mica disperare cu ochii albaştrii, Bunicul „entre deux guerres”), beneficiază de o „mizanscenă impetuoasă: versuri lungi, dispuse în scară (ca în poezia beat), plurilingvism afişat încă din titluri, plus dedicaţii numeroase şi motto-uri din Ovidiu, dintr-un «text babilonian», din Eliot şi Shakespeare”1. Poeziile sale dezvăluie o natură mecanizată care exclude şi cea mai scurtă vibraţie, şi cea mai mică urmă de conştiinţă a individului, eul liric imprimând textului „spaima dezintegrării şi a pierderii autenticităţii, a reificării şi a reducerii fiinţei la fenomenul amorf”2. Versurile se caracterizează printr-un dinamism accentuat de anxietatea eului liric. Întâlnim în poeziile lui Traian T. Coşovei un eu liric agitat care vorbeşte despre sine sau despre cei din jurul său cu flux de cuvinte. Câteva poezii sunt intitulate Stare de spirit, reflectând „traumatisme sufleteşti”3, aceste „stări” fiind „eufemisme ale spaimei, vedenii ciudate în care fantasmele tehnomorfe agresau interioritatea fragilă”4. Universul poetic este constituit din „pârghii”, „scripeţi”, „maşini zburătoare”, „sugerând o agresivitate a thanaticului”5. Aşadar, poezia lui Traian T. Coşovei nu discută dezvoltarea tehnologică, ci acuză „substituirea sensibilităţii, a gîndirii, a nervilor şi sîngelui uman prin circuite integrate şi limbaje matematice”6.
Poezia Nichel (dedicată lui Nicolae Manolescu) înfăţişează poetul care asistă la mecanizarea civilizaţiei, întorcându-se spre aceasta cu o atitudine incriminatoare, chiar dacă neexprimată deschis. În primele două versuri, timpul ni se arată în pericolul de a-şi restrânge sensul la durată, de a rămâne o simplă dimensiune măsurabilă, de a înceta să mai fie o unitate ordonatoare a Universului: „Această oră e atît de tîrzie încît pare / că-şi sprijină fragilitatea pe boturile ascuţite ale ogarilor”. Poetul observă că „nimic nu e real”, însă această grăbită concluzie dă naştere unei întrebări pe baza căreia se va desfăşura, pornind din acest punct, discursul poetic. Încercarea de a găsi un posibil răspuns în lumea din jur („poate această lume de nichel care nu-mi seamănă”) sau în interiorul propriei fiinţe („poate această tristeţe care nu-mi seamănă”) nu va desluşi atât de repede enigma. Pierderea sensibilităţii lumii are impact asupra poetului care se simte atacat de răceala celor din jur. Agresiunea reiese din versurile „Poate această oră de noapte întinsă ca un gît de / pasăre sub cuţitul cald al măcelarului”. Comparaţia prin alăturarea neobişnuită a termenilor creează imagini originale particulare poeticii lui Traian T. Coşovei. „Nichel, nichel, cît mai mult nichel / în apropierea dumneavoastră!” sugerează tot mai intens pierderea afectivităţii şi a conştiinţei, faptul că omul-robot devine un fenomen ce se generalizează. Nichelul constituie în acest context o metaforă pentru om, sugerând răceala, lipsa emoţiei, dar şi caracterul de a fi uşor manipulabil. Oamenii mai sunt capabili doar de resemnare în faţa zilei de mâine când trecutul apare ca fapt consumat, iar viaţa însăşi îşi pierde orice însemnătate: „Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort / într-un război disperat şi absurd”. Atmosfera devine sufocantă („Nimic nu e real – urlă aerul alunecînd pe lângă mine”), iar poetul încearcă să surprindă această decadenţă umană care se răsfrânge asupra întregului univers („Învîrtind mecanismul, biela, manivela / un soare albastru îşi sprijină în iarbă mecanismul absurd, biela, manivela”). Regresul omenirii pare să fie într-un stadiu atât de grav încât întrevederea unei salvări este aproape imposibilă: „Nimic nu e real. Nici aceste ore de noapte / congelate cu grijă pentru alte secole”. Ultima strofă accentueză pierderea individualităţii şi a conştiinţei ca fenomen general instalat, astfel încât totul devine „nichel”, iar realitatea oamenilor este exclusă. Poetul trăieşte în această lume a zeităţii „Nimic”, iar prin repetarea insistentă a laitmotivului „nichel” el încearcă un imbold pentru ca omenirea să se poată elibera din cursa anonimatului.
Vitraliu este o încercare a poetului de înfruntare a realului, pe un fond grav, într-o tensiune lirică ce dezvăluie stări afective intense. Acest vitraliu interior ia naştere din impactul elementelor externe asupra eului. Ruperea „nimfelor somnoroase ale amiezii” constituie cea dintâi imagine dinamică ce captează atenţia poetului, desfăşurându-se „pînă cînd soarele nu mai e decît o cicatrice / în umărul nopţii”. Căderea întunericului amplifică tensiunea interioară întreţinută şi de aburul care „se ridică din grădinile cenuşii unde ard / frunze şi ziare uscate”. Înălţarea aburului sporeşte neliniştea poetului care îşi imaginează „îngerii de cauciuc” venind „să mă ridice la cer / pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte”. Spaţiul pare că se îngustează din ce în ce mai mult, iar elemente din planul extern invadează eul interior („vor trece prin tavanele albe (...) se vor izbi de pereţi”), luna nemaifiind percepută doar vizual, ci şi gustativ: „Apoi o lumină de lună mă apasă încet pînă cînd / îi simt gustul pe limbă, pînă cînd / deasupra mea se opresc nori suspendaţi / din care vor coborî la noapte spiritele hoinare al ploii”. Poetul îşi dă seama că nu se poate sustrage acestei situaţii şi se imaginează depăşind „această limită / cu mişcări lungi de care s-au prins fluturii nopţii”. Versurile „Cîntaţi cu toţi şi vă veseliţi – / aduceţi / şi oasele pianului să cînte” ascund ironia în faţa unei situaţii fără scăpare sau, mai bine spus, autoironia pentru imposibilitatea găsirii unei soluţii. Atmosfera este din ce în ce mai mai apăsătoare, iar starea de agitaţie atinge intensitatea maximă, în timp ce „poezia vibrează acum de o percepţie cutremurată, avînd o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite maleficii”7: „în vechiul dormitor tot răscolind, / orbecăind / simt cum secundele sunt flămînde de mine. / Trăgîndu-mă la sorţi, rostogolindu-şi zarurile sparte, / tîrziu, / cînd îngerii de cauciuc mă vor urca la cer / pradă tînguierilor şi căinţelor deşarte”. Sfârşitul poeziei se constituie din reluarea imaginii „îngerilor de cauciuc” (care denotă vizionarul poetic) din prima strofă, subliniind că momentul era inerent, chiar dacă poetul nu era pregătit: „pradă tînguielilor şi căinţelor deşarte”. Cu această poezie ni se expune un imaginar poetic într-un Vitraliu al stărilor ce inundă sensibilitatea poetului ca reacţie a contactului cu realul, având un ecou surprinzător în planul discursului poetic.
Limbajul poeziilor lui Traian T. Coşovei este unul simplu, cotidian, fapt pentru care „ceea ce spune pare obişnuit, comun, dar în discurs frazele cele mai fireşti se întîlnesc cu afirmaţii bizare, absurde, într-un amestec suprarealist”8. Requiem începe cu un nonsens – „Taică-meu şi-a vîndut şi apa din fîntînă / ca să mă scape de singurătate” – ce se continuă cu o paranteză care nu are nicio legătură: „(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează / la staţia de benzină). Versurile ce urmează „şi cu toate astea ne simţeam cu toţii / ca într-un ascensor oprit între etaje / (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)”, puse în corelaţie cu titlul, dau impresia unei atmosfere opresive din care nu lipseşte senzaţia de claustrofobie, de sufocare: „şi singuri, apăsînd / apăsînd pe butoane, lovindu-ne cu coatele / izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună”. Ludicul şi ironia se instalează în rupturile textului între frazele generale, serioase şi cele stranii precum întâlnim în versurile: „Viaţa îşi continua cursul normal / într-o tăcere întreruptă numai / de zgomotul cocoşilor de tinichea / răsuciţi de vînt pe acoperişuri”. Succesiunea comun-neobişnuit continuă în firul discursului poetic evidenţiind nesiguranţa tot mai pronunţată şi atmosfera apăsătoare: „Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire / de iarnă / (şi fetele din colţul străzii, ascuţite / ca nişte trîmbiţe de aramă: tu tuu tu tu tutu tu...). / Nici un anotimp, doar acesta / (apăsînd, apăsînd pe butoane, izbindu-ne de pereţi), / nici o altă linişte, doar a mea”. Observăm aceeaşi limitare a spaţiului care pare că înghite totul – „Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste / pentru a fi bîntuite de stafii, acoperiţi-mă” – provocată de tăcerea dureroasă care se eliberează – „voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea / cu care îmi strig tăcerea pe nume”. Iată cum în liniile unui discurs, pe cât de simplu la o primă vedere, pe atât de dificil în pătrunderea semnificaţiilor, cititorul poate fi uşor dezorientat. Nicolae Manolescu a surprins atât de bine acest aspect al poeziei: „Banalul şi insolitul alternează în chipul cel mai neprevăzut. Poetul face de obicei o constatare, de aspect filosofic sau etic, cu un aer grav-amuzant (cam ca la Marin Sorescu), pune punct şi lipeşte o observaţie atît de precisă şi de banală, încît produce perplexiatate”9.
Versurile lungi, epicizate, impregnate de biografism, sunt oglindirea unor „stări de conştiinţă (...) nedisimulat depresive, chiar dacă la modul discret, delicat”10. Noutatea limbajului constă în utilizarea unor cuvinte din domeniul tehnic: „nichel”, „mecanism”, „biela”, „manivela”, „staţia de benzină”, „butoane”, „cauciuc”, elemente recurente ale cadrului în care se desfăşoară poezia. Într-o imagine de ansamblu a poeticii lui Traian T. Coşovei, Radu G. Ţeposu aprecia că „predispoziţia pentru domesticirea realităţii, prin hipnoză lirică, este indiscutabilă. Prea sensibil pentru a fi chirurg, poetul poate recurge la tratamentul preventiv; se teme de incizie, preferînd homeopatia. Poezia nu e un instrument, ci un medicament. Chiar cînd e atins de boală, poetul are mai degrabă senzaţia unui coşmar care încetează odată cu trezirea. Nota de irealitate delicată şi agresivă, feerică şi incisivă vine, prin urmare, din natura duală a acestei lirici: iritare şi abulie, suferinţă şi exultanţă, pitoresc şi melancolie, freamăt şi reverie”10. Traian T. Coșovei lasă în urmă o poezie particulară prin tonul grav, dar elegant în același timp, impunându-se ca un poet valoros, mult prea devreme plecat.
1 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 213.
1 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 80.
2 Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu – 1. Poezia, Aula, Braşov, 2001, p. 344.
3 Radu G. Ţeposu, loc. cit.
4 Ibidem.
5 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 343.
6 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 81.
7 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 344.
8 Nicolae Manolescu, loc. cit.
9 Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Minerva, Bucureşti, 1988, p. 117.
10 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 83.
Ana-Maria Constantin
„Acesta este un sfârşit din care lipseşte tocmai sfârşitul. Este începutul unei mari despărţiri din care lipseşte chiar despărţirea cu toate argumentele ei: cum ar fi căderea frunzelor, cum ar fi îngroparea mortului, cum ar fi norii,care nu se mai înduplecă a ploaie.”
(TRAIAN T. COŞOVEI – Îndeajunsul de viață)
1 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 213.
1 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 80.
2 Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu – 1. Poezia, Aula, Braşov, 2001, p. 344.
3 Radu G. Ţeposu, loc. cit.
4 Ibidem.
5 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 343.
6 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 81.
7 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 344.
8 Nicolae Manolescu, loc. cit.
9 Dumitru Micu, Limbaje lirice contemporane, Minerva, Bucureşti, 1988, p. 117.
10 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 83.
Silvia Goteanschii
ALIOȘA, NU DORMI
Fac aşa cum ai poruncit, scutur saltelele, aranjez
pernele, împart covrigii la săraci
şi mă pun pe râs.
Trei ani am să râd ca proasta, iar tu ai să faci ca măgarul.
Amor cu prescripţie, pâine cu sare,
coasta mea de drac, vândută la bâlci de mâna ta
putrezită, într-o după-amiază,
la preţ mizerabil.
Fac aşa cum ai poruncit, te duc tot mai aproape
de moarte şi dincolo de ea
şi vinul curge gârlă de la cricova la cotnari,
şi viile cresc peste noi,
se-agaţă de garduri, de gâtul meu sucit spre cântar.
Am două unităţi de măsură,
o bilă de metal şi un bob de mazăre, e miezul nopţii
Alioşa, mă aşez pe un taler
şi crapă bobul de râs, Alioşa, cum muşc eu
din borta covrigului şi cred cu tărie
că mă iubeşti.
Alioşa, mă vei iubi toată viaţa
şi nu mă vei lăsa să plec, vânzătorule,
nu mă vei lăsa
jos.
(după trei ani, din prinţip)
Alioşa, ce faci tu acolo, cocoţat sus?
ALIOȘA, E VARĂ
şi tu ai promis că vara vom râde mult,
vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobză
şi ne vom dezbrăca.
Eu, de rochia mea veche de bumbac,
tu, de toate femeile pe care le-ai iubit înainte,
pentru că vara e supărător de cald.
Dar tu stai la capătul inimii, cum îi şade
bine mortului şi nici cobza
nu te poate trezi.
Nici vreun gâdilat cu frunza după ureche,
nici vreo muşcătură nouă
de şarpe, nici şuieratul nebunului supărat
de-a binelea.
Iar la capătul inimii e vale, Alioşa,
şi pentru că vara asta
nu va avea niciodată un capăt,
vei plăti vreun nebun să ne cânte la cobză
cât să urc un deal.
Şi atunci, vei vedea, Alioşa,
cum din vârf de deal, eu mă duc la vale într-o
casă pe roţi.
LUPII, ALIOȘA
au ieşit din ascunzătoare. Nu, nu din pădure,
nici de la stână, nici când au fost alungaţi
de copii alintaţi, neascultători. Dintr-o grădină
de mărgăritar unde oboseala din patul meu
lipit de pământ îi cheamă, iar noaptea în care
m-ai ţinut în braţe s-adorm, a trecut. Steaua
care mi-ar fi luminat calea până la sânge
în curând se va stinge. Sunt peste tot, Alioşa
- printre paşi, în ochi şi în flori, gata să sfâşie.
RISIPITORII DE RAI
(due(l)t cu Alioşa)
*
Această javră de care ţi-e milă,
pe care zici tu c-am ucis-o, te-a făcut om.
Ai acum dreptul să strigi:
- Priviţi, priviţi, ce femeie
frumoasă şi cultă a ucis acest animal.
Dar binele şi picioarele tale,
au felul lor de a înşela evidenţa -
dreptul meu de a spune da şi nu, totodată.
Această javră ştia doar să latre,
să dea dracului din picior,
să scurme, flămândă mereu şi însetată
de carne.
Te-am scăpat, fă-te că nu mă cunoşti. Doar
nu vrei să-mi scânceşti la picioarele de cal,
într-o zi, să te mântuie unicornul.
*
Ehee, javra trăieşte şi ce javră, Alioşa!
rupe tot ...
stilul, poliţişti, demnitari –
cai cu ochelari, muşchişori à la grozăvia –
Hai, recunoaşte, frumuseţea e, în fapt,
sărăcia,
a duhului, a picioarelor şi a binelui sfânt.
Te pomeneşti că ai fost, tu cu mine,
ha ha, tu cu mine – adevărat şi curat, hai
cât timp dai
să-ţi scâncesc ... fiu nesocotit ce eşti tu,
eu, noi, ei,
toţi
Risipitorii de rai ...
O altă artă poetică
Diana Trandafir
EVOCARE
Ea era frumoasă ca umbra unei idei,
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă,
a strigăt într-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând
Între ape, numai ea era pământ.
Nu puţine sunt textele lui Nichita Stănescu în care poetul a încercat să redefinească poezia în viziune proprie, să găsească specificitatea limbajului poetic, considerând creaţia în strânsă legătură cu fiinţarea. „Evocare” din volumul „Opere imperfecte” reprezintă încă o încercare a poetului necuvintelor de a perturba normele de concepere şi receptare a poeziei. Se observă cum arta poetică, arta în general, este văzută aici ca o „imperfecţiune a perfectului”, ca o pipăire a marginilor adevărului absolut.
Textul debutează cu un pronume personal „ea”. Nu ştim dacă ea este o făptură eterică. Poate fi o fiinţă concretă, poate fi doar o umbră... Urmează o comparaţie simplă: „ca umbra unei idei”, comparaţie ce caută să descrie frumuseţea neasemuită a făpturii. Departe de a fi concretizată, făptura aceasta rămâne cantonată în sfera abstracului, deoarece poetul o plasează tocmai „în umbra unei idei”. Cum ideea nu are umbră şi nu poate fi percepută, tot astfel făptura concretă, existând simultan cu reflectarea sa în cuvânt, nu admite a fi ea însăşi, versul scoaţând în evidenţă imposibilitatea numirii. Totuşi comparaţiile continuă tocmai pentru a defini, a numi această fiinţă abstractă. Se caută în continuare corespondenţe de ordin spiritual: mirosul de nou-născut şi de piatră „proaspăt spartă”. Iar versul ultim al primei strofe este de fapt o metaforă cu semnificaţii mai adânci („strigăt într-o limbă moartă”), cuvântul ce exprimă abisul fiinţei neputând lua cu sine fiinţa, ci doar să o reprezinte.
Următoarea strofă caută şi mai mult să concretizeze această făptura abstactă. Reprezentarea frumosului capătă concreteţe prin râs, plâns şi respirare. Negarea din primul vers „nu avea greutate”, precum şi gerunziile „râzândă”, „plângândă”, specifice zicerii stănesciene şi care au aspect pasiv, dau senzaţia că altcineva râde şi plânge. Astfel, poetul îndepărtează şi mai mult de realitate pe această „ea”. Epitetul „sărată”, urmat de comparaţia „ca sarea” (de fapt o tautologie) trimite la o reprezentare închisă, suficientă sieşi. Barbarii slăvesc ceva la care nu au acces, slăvesc sarea ca pe o reprezentare simbolică a idolului.
Imaterialitatea se instaurează cu totul în cea de-a treia stofă (formată din numai două versuri). Nichita se declară neputincios în a concretiza ceea ce rămâne de neexprimat, de a cuprinde în cuvânt semnificaţia ultimă a realului. Cum „pământ” este aici un sinonim cu „stabilitate” într-o lume instabilă (pe ape), se relevă în mod paradoxal esenţa actului poetic. A fi plângând, râzând, a avea miros, concreteţe şi culoare reprezintă chiar întruparea ideii, întruparea frumosului absolut, reprezentare a lumii în plenitudinea sa, nu doar copiere a realităţii.
Poezia nu e mimesis, este ea însăşi creatoare de lumi, ea există, pare a spune cu tărie Nichita. Poetul aspiră a fiinţa prin cuvânt, a fi simultan cu cuvântul, a respira odată cu acesta. Nichita Stănescu porneşte încă o dată în căutarea frumosului şi nu se împotmoleşte în realitate, căci realitatea însăşi îi dă răspuns. Categorie estetică veche de când lumea, frumosul devine formă de cunoaştere a lumii şi de mântuire a poetului.
Vasile Ioan Ciutacu
lui M.D.
Tu ce mai faci? Zăpada e cu tine?
Cine-ţi mai taie pârtie şi lemne?
Ţi-e patul greu? În palmă simţi suspine?
Şi-n preajma ta nu-i nimenea, pesemne?
Te sună cineva? Ţi-e cupa plină?
Ce zvonuri mai auzi înzăpezite?
Ce stele ning? Ce viscol le înclină?
Sau tu –l dobori cu tâmplele-nflorite?
E mare depărtarea? Mă mai vezi?
Fereastra ţi se trage sub perdea?
De-atâta ger sticlos mai poţi să crezi
Cum mi se scurg genunchii în podea?
E linişte sau poate vin schiori?
E-un foc de armă sau e-o avalanşă?
Cuvintele-s tăcerile scrisorii
Şi iarna vămile ţi le înfaşă?
Mai poţi să vii? Eşti lacrimă sau rază?
E sufletu-mi în poartă ori sunt lupii?
Şi neaua care curge ţi-e amiază?
Şi-a cui e umbra asta fără dubii?
E o fantomă sau e trupul meu?
Vezi, urma-i nu cumva –mi se potriveşte?
Şi nu auzi cum plânge Dumnezeu
Când crucea ce-o ridic mă arcuieşte?
Eşti mult pe-aproape sau mi se pare
Că ninge cineva peste ninsoare?
Îmi croşetezi din bine ori amarul?
Şi cine, doamnă-mi fură iarăşi jarul?...
Patul celui întârziat
Aţipesc în patul casei părinteşti
şi pe care ai mei îl păstrau neatins odinioară
mirosind a flori de câmp, a fructe coapte şi a
trupul iubitei luminat de dragoste.
Ziceau că dacă vine cineva străin
să aibă unde să-şi pună capul pe o pernă
învelită într-o maramă
croşetată de îngeri, cu migală.
Şi aşteptau...
Aceeaşi lună trecea prin aceeaşi uitătură de vitralii
până ce se cuibărea într-un nor, ori
într-un ochi de pasăre matinală.
Aceleaşi anotimpuri se petreceau fluviu
fără să-şi amestece vadurile,
obiceiurile,
pâlpâitoarele stele,
soarele.
Numai patul nestingherit era în aşteptarea
străinului obosit de
nu-i mai ajungeau paşii până în prag.
Iarna,
mama îl învelea cu o plapumă de lână
până sus – de la picioare la creştet – iar tata
îi aducea veşnicul braţ de lemne ca pe
străin să nu-l atingă colţii gerului.
Fie primăvară, fie toamnă,
patul era primenit cu o cuvertură în care un păun
îşi rotea aureola cozii printr-o grădină de
dumitriţe,
de zboruri
şi şerpi cu mărul în gură.
Între timp, Cel Veşnic, le-a găsit alor mei
binecuvântata odihnă în rai, iar dacă nu
într-un ochi de floare,
de vultur
sau în câinele casei.
Iar astăzi
eu mă odihnesc în patul străinului, dar nimeni
nu ştie de timpul împietrit în trupul său plin de vise.
Şi ce i-aş mai putea oferi trecătorului dacă vine azi
să se odihnească la mine?
Mai e însă vreme ca Ţinuturile Colţilor de Nisip să
se obişnuiască că stau în patul celui întârziat
aşteptând îngândurat.
Doar un cuvânt
Mă feresc
în toamna asta să fiu copac
ca nu cumva soarele cu piepţii
de aur şi piatră
să se sprijine-n frunzele mele.
Acum aş dori să mă cheme femeia
ce şi-a uitat vara în mine
şi sandalele în urma paşilor mei.
Să mă strige până când chiotul
se va agăţa în nasturii cămăşii
din dreptul inimii
şi de acolo mai departe
până am să spun din puterea sufletului
cu ochii plini de stane
doar un singur cuvânt miraculos
în care să se sprijine lumina
din întunericul meu:
Dragostea.
Cheia
Mamă,
mi-ai dat o cheie
şi de-atunci îi caut lacătul.
Drumurile sunt nenumărate
şi orologiul – iată – tot altcineva
mi-l întoarce.
O, dacă aş şti, dacă aş şti,
- mamă,
din lumina pământului
prin fluviul timpului
până-n grădina Edenului,
ca şi Dumnezeu
din ochiul meu –
pe ce stradă stă copilăria
ca să înmânez cheia,
de parcă am furat-o,
până încă nu rugineşte,
m-aş simţi învingător.
Constantin Preda
scrisoare către lucia mihaela botezatu
trăim vremuri de restrişte
poeţii o duc foarte greu
în ceruri arde o mirişte
sub barba lui dumnezeu
teama, doamne, teama
dinamitează munţii din inima mea
pe prispa casei mama
îşi face cuib de rândunea
trăim vremuri de restrişte
poeţii o duc foarte greu
în ceruri arde o mirişte
sub schitul lui dumnezeu
poezia
poezia
este o infirmitate atât de frumoasă
încât
şi-o doresc şi îngerii
mâinile mele
mâinile mele pe cruce, vai, tristele mele mâini
mai curate ca plânsul, ca grâul, ca lumina din pâini
mâinile mele – duminici sfioase întoarse spre miercuri, spre luni
mâinile mele – singurele cărora lemnul crucii le spune rugăciuni
duhovnic la un internat de fete
duhovnic la un internat de fete
să vină mirosul de gutuie să te-mbete
miros de mere, de gutuie, de smochine
de biblii, de dantele, de sutiene de virgine
duhovnic la un internat, mare duhovnic
s-auzi cum veşnicia mişcă acele-n ceasornic
îmi bate sufletul la uşă
îmi bate sufletul la uşă
din afară îmi bate, din mijlocul florilor
o floare de cais a zburat din cenuşă
şi cântă nebună pe urma cocorilor
îmi bate sufletul meu la fereastră, din livadă
îmi bate, din mijlocul florilor
o floare de cais a zburat de sub zăpadă
cum îmi mai pot găsi eu sufletul în împărăţia norilor?
îmi bate sufletul meu la fereastră
ca un fruct frumos căzut din floare
dumnezeu îl ia-n eşarfa sa albastră
ca pe un prunc şi-l învaţă să zboare
dumnezeu îl învaţă-a câta oară?-
şi înlăuntrul lucrurilor să zboare
când dumnezeu mişcă un deget e primăvară
dumnezeu nu poate fi decât mireasmă sau boare
îmi bate sufletul la uşă cu sfială
din afară îmi bate, din cnezatul florilor
fiecare mireasmă se transformă în strop de cerneală
cu care eu pictez pe cer melancolia cocorilor
îmi bate sufletul la fereastră
ca un fruct frumos căzut în livadă
dumnezeu îl ia-n eşarfa sa albastră
ca pe un ghiocel sfios de sub zăpadă
am ajuns să vorbesc singur
am ajuns să vorbesc singur
cu teii. ca prelaţii nebuni
îmi duc singur crucea pe umăr
eu, cioplitorul de cruci care face minuni
am ajuns să dau bineţe statuilor
să intru-n vorbă cu norii pe culmi
mă-mbrac în aroma gutuilor
şi-am mantii din foşnet de frunze de ulmi
am ajuns să vorbesc într-o doară
cu cucii, cu ulmii, cu teii
bre, domnule ulm, n-ai o ţigară?
hai să privim la internatul de fete prin gaura cheii
am ajuns să vorbesc în şoaptă cu mine
să intru-n vorbă cu celălalt constantin
care aşteaptă smerit să se închine
icoanei făcătoare de minuni din cana cu vin
am ajuns să vorbesc singur
cu brazii. ca pustnicii din munţi, nebuni
îmi duc singur crucea pe umăr
şi cred că-i ambrozie apa din fântâni
scrisoare de desfăcut la miezul nopţii
am să-ţi scriu, iubita mea, duios, citeţ
cu litere de biblie şi letopiseţ
miliarde de poeme sau scrisori
pe frunze ruginii sau prin ninsori
am să-ţi scriu, iubita mea, cum nimeni nu ţi-a scris
cel mai frumos evangheliar, cel mai frumos zapis
am să-ţi scriu, iubita mea, cu vin sfinţit
cu vin de candelă, cu flori în asfinţit
am să-ţi scriu deasupra cerului cu stele
cam cât un voroneţ de albăstrele
am să-ţi scriu, iubita mea, şoptit
pe lemnul uşii de la schit
să nu ne-audă sfinţii, huhurezii
eşti atât de frumoasă ca lumina zăpezii
am să-ţi scriu, iubita mea, -n alt grai
cu galbenul cireşelor de mai
am să-ţi scriu, iubita mea, -n amvonul din livadă
o biblie cu literele de zăpadă
şi-o altă biblie cât toată poezia
tu ai la degetul mic şi schitul şi mitropolia
Diana Trandafir
e de o frumuseţe opacă
priveşte cu ochii închişi
luna-ngheţată
şi-a ascuns faţa în rana
unei gheare de tigru
norii muşcă din ea ca din câmp
*****
firul ierbii
îşi caută
în singurătate
tot văzul
*****
nu te îndoi de acest adevăr
aerul are
trei blânde tăişuri
când îţi mângâie trupul
aripa păsării lasă
noduri în gol
*****
puţin îmi pasă
dacă ne vom iubi
hoitul străluceşte
hipnotic
ca poleiala lăsată pe plita încinsă
sfârâie
până la ultima umbră
viermele există
numai
pentru că avem nevoie de el
*****
glonţul îndreptat către tâmplă
iar
pace
priveliştea se va dovedi
unică
suferinţa atroce
impactul sublim
*****
după ce carnea se dezleagă
pluteşte
sunt o mulţime de frânghii
şi doar o singură prăbuşire
iadul vine de sus
ca avalanşă de fluturi nocturni
*****
corpul e cercetat
de parcă ar avea văi
munţi
grohotişuri
cei mai mulţi trec
arătând înainte cu degetul
rătăcirea se face
la flacăra palidă
a unor foarte frumoase porunci
*****
mă fotografiez cu îngerul
ochii telurici se desfată în gol
îmi supravegează tot mai atent
ieşirea din ceaţă
fiecare e în stare să ţină piept
până la capăt
fiecare ştie să lustruiască
cu sârg
pieptul morţii
mă fotografiez cu îngerul
iar prin zid răzbat frumoase cântări
*****
masa de prânz se face cu bucate alese
rostul cărnii-i pe oase
laptele-n uger
tâmpla
stă culcată pe piatră
lanul secerat s-a cules bob cu bob
gândeşte-mă
numai atunci voi şti că exist
*****
când plouă
trupul îşi caută sufletul
printre rămăşiţele zilei
am furat mai multe rânduri de ploi
caut un loc
în care să-mi desfac chipul
ca pe o coajă de nucă
plouă
şi nu mă mai satur de ploi
*****
fiecare vârstă vine
cu inevitabile pierderi
e un lung convoi de erori
pentru toate
caut liniştea fecundă
Valeria Manta Tăicuţu
Ceţuri căzând
1
e-atâta ceaţă şi nimeni dincolo de ea
caut cu vârful degetelor o suprafaţă solidă,
un punct măcar, să-l apăs
până mă doare amintirea lucrului care-a fost acolo;
ceaţa aceasta dizolvă lemnul şi metalul,
oasele albe şi pe cele negre în lut,
nu are somn nici sub luna învinsă,
(învinsă: oricâte gheare şi colţi ar avea paznicii ei);
undeva, în hăul de deasupra,
ţipă molatic cocorii, şi ei fără
somn, cu lumina în zvâcnetul aripii doar;
nu mai vorbesc cu toamna,
nu mă mai mir şi nici n-o mai întreb retoric
unde-i sunt pletele, coroanele şi ochii sau
unde-i sunt culorile de la care începe
secunda să curgă spre inimă.
2.
ziua aceasta îmi intră în ochi
strâng firele ei de nisip pentru timpul când
voi auzi pescăruşii ori valurile
muşcând ţărmul;
simt deja înăuntrul meu marea
uleioasă şi dulce ca mirul,
cum caută o ieşire, o cruce sau
un port cu vase vopsite de lemn
când voi pleca, pânze albe se vor întinde pe cer,
totuna cu norii şi cu ceaţa
atât de parşivă, bolnavă şi grea.
3.
am ieşit toţi din case, trecea armata de îngeri păzitori,
trecea pe străzile spălate cu şampon, fără obişnuitele
cutii goale, capace, peturi, seringi, ambalaje, flegme, firimituri
ca nişte corbi în noiembrie ciuguliserăm încă din zori toate cadavrele
înghesuite acum în saci de plastic prin pivniţe
îngerii noştri păzitori meritau străzi curate, cu miros
de levănţică, lămâie şi măr, poate aşa
se îndurau de noi, de rănile noastre ascunse
armata trecea, aripă lângă aripă, tăind văzduhul
creşteau între aripi poeme şi cântece, amestecate cu ceaţa
în marşul ordonat către izlaz, acolo primăria
aprobase un îngerodrom, un loc, adică, de unde
să decoleze păzitorii cu noi cu tot, în caz că mita
în şampon parfumat şi străzi luminoase ar fi funcţionat
aripă lângă aripă, îngerii noştri păzitori blonzi şi cu ochii
neapărat albaştri
intrau în ceaţă, aprinzând felinare roşii în locul
unde-ar fi trebuit să-şi ţină inima
intrau în ceaţă ca-ntr-un mormânt, trăgându-ne
goi şi flămânzi la marginea lui.
4.
cade lumina în sine când trece prin ceaţă,
atunci se sting, somnolente, draperiile cu stele pictate
şi îngeri naivi, ţinând mâna la sex,
se poate să înceapă aici, în adâncul tulbure al poemului,
clipocirea de izvor a vreunui vis
aici, în adânc, lumina nu se vede, o presimţi numai,
ca un bătrân cu ochii albi în fereastră, numind-o
fără greş pe cea care vine să-l ducă dincolo de lume
o presimţi şi o aştepţi
să curgă liniştită şi aurie în mierea vreunui cuvânt
lumina cade însă în sine, oarbă, surdă şi mută
cântecul tău de lebădă nu mai vibrează în ea.
5.
duminică, în zori, când plec la biserică,
străzile mă latră pustii, încolăcite în zăpadă
nu ştiu unde-i nordul, steaua polară se ascunde în ceaţă,
acolo, unde petrec, la parastase tainice,
ramurile de iederă, cu brocartul lor vestejit,
puiul de salcie şi, ascunşi sub bidoane de plastic,
trandafirii care vor muri cândva, în lumina lui august
oraşul stă cu gura căscată, uimit şi somnolent,
voi intra în el cu părere de rău, cu
greaţa cea de toate zilele, ca o gravidă
prea bătrână pentru pruncul cu două capete
şi fără inimă, zornăindu-şi deja tinicheaua
bună să-l apere de viaţă şi de îngerii
pitiţi în drumul din zori spre orice altă biserică.
6.
drumul spre şcoală nu este niciodată acelaşi,
uneori trece prin inima de iasomie
a vreunei grădini părăsite,
alteori numără coşuri cu crizanteme sau ocoleşte
troiene murdare, împinse pe trotuar, acolo
unde pulsează încă urma atâtor paşi risipiţi
poate că e noapte şi visez doar că merg
poate că drumul nu-i decât un fel
de joc al imaginarului
poate că nici nu duce spre şcoala
cu profil gothic, amestecându-şi respiraţia
cu respiraţia ceţei,
poate că e zi, poate că e joc, ei, şi?
Traian Vasilcău şi poezia religioasă
Constantin Trandafir
Traian Vasilcău e un poet, energic, productiv şi cu ecou la marele public, în special cel de pe internet. Acest public reprezintă o dovadă a recunoaşterii valorii sale, fiindcă lui, publicului, îi lipseşte spiritul critic dar îl are pe cel al sufletului sensibil şi emoţional, şi când respinge visceral, şi când admiră absolut. Reţin una din aceste multe aprecieri, care e urmată de o un comentariu aplicat cu sârguinţă didactică: „Traianus, discipol al Almei Mater, este un corifeu al scriitorimii contemporane, situându-se pe o treaptă superioară în antologia artei, opera sa intrând triumfătoare în pantheonul de valori al literaturii naţionale şi universale, ca o definire a efectului de catharsis a operei, lăsată posterităţii moştenire”.
La o vârstă încă estivală, aflăm că a editat 44 de cărţi (la Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Arad, Craiova, Timişoara, Bucureşti şi Ottava), a proiectat 9 antologii ale operei sale, din care au apărut patru volume între 2012-2013. Mai aflăm că e „Maestru în Artă”, Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Moldova, că e preşedinte al Societăţii „Pasărea Phoenix”, că e Director al proiectelor „Dicţionarul scriitorilor români de pretutindeni” şi „Antologia poeziei româneşti în mileniul III”. Cum se vede, Traianus (pseudonimul său) este un autor enciclopedic, dar atragem atenţia că face figură de trubadur al vremurilor noi, ca altădată Vladimir Vâsoţki, acesta mult mai parcimonios şi acompaniat de chitară, sau ca mai recenţii rapsozi: Sergey Timofeev, Vera Pavlova, Gary Sullivan, Bruce Andrew, Syra Queiras, Vanessa Place, Benoît Casas ş. a. - nici ei industrioşi şi, deocamdată, mai puţin reputaţi. Traianus se revendică din Villon, Eminescu („neam de emineşti”), Esenin („hohoteşte-n trupul meu”), Labiş („trăiesc în miezul unui ev trist”). Dar nu are marota originalităţii stricte, se înscrie în pas cu mòdele şi modèlele. În prim plan, stau temele şi atitudinile curente: singurătatea, tristeţea, revolta, atacul postmodernismului, civismul înflăcărat, retorismul, elegiacul („purtător de rană”), religiozitatea, poezia ca rugăciune patetică.
E de înţeles că, fiind ceva mai veche, O Istorie Deschisă a Literaturii Române de Mihai Cimpoi nu-l consemnează. Nici DGLR (2004-2009). Nici Dicţionarul Biografic al Literaturii Române. În rest, e necunoaşterea mea.
Volumul Sfeşnic în rugăciune conţine un „snop de lirice”, cum îl recomandă poetul, pe care titlul îl exprimă de la început, şi-l dezvoltă pe parcursul acestei cărţi cu coperţi subţiri şi cu textele înghesuite ca într-o carte de rugăciuni care face economie de spaţiu.
Aspectul de broşură e uşor de purtat în buzunarul de la piept. N-am să vorbesc de tradiţia poeziei religioase la noi, veche de la Psaltirea pe versuri tocmită a lui Dosoftei până la cea de la Gândirea, cu Nichifor Crainic în frunte, cu Heliade Rădulescu, Macedonski, V. Voiculescu, apoi poeţii adevăraţi n-au scris decât incidental. Arghezi n-a scris poezie religioasă (Şerban Cioculescu), ci psalmi ca o experienţă existenţială şi cu excelentă calitate artistică. După 1990 s-au alcătuit antologii (patru) care dovedesc „bogăţia” speciei în literatura noastră, fără referire la valoarea literară. Timp de 50 de ani asemenea produceri au fost interzise. Apoi libertatea a dat drumul porţilor rugăciunii, ca unui şuvoi scăpat de baraj. E drept că abuzul nu este totdeauna bun. Ca o mărturisire, am intrat în ultimul timp în posesia multor volume de poezii, majoritatea având în totalitate sau în cea mai mare parte tema sfinţeniei.
Pentru că inefabilul poeziei se apropie foarte mult de misterul rugăciunii, ambele modalităţi fiind ale intuiţiei lirice ca structură şi care au ca finalitate depăşirea cunoaşterii concrete în beneficiul spiritualizării. Când a apărut problema poeziei pure, unii au pus-o în relaţie cu religiosul, cu rugăciunea. În frunte, s-a aflat Abatele Brémond, membru al Academiei Franceze. Paul Zarifopol, care ne era ateu dar un mare cunoscător al artei literare, discută chestiunea în textul „Poezia pură”, de unde reproduc un scurt fragment: „Fiindcă în căutarea poeziei, el (părintele Brémond, n. mea) se opreşte la starea mistică şi spune că «experienţa poetică» este «o întâlnire cu Dumnezeu». Preotul literat lasă astfel ideea poeziei pure confundată în ideea experienţei religioase. Aşa încât tot nu află, ce e specific propriu atitudinii poetice, independent de orice realizare expresivă. Teologul mistic a pierdut din vedere că mai mult poate decât cuvântul poezie, cuvântul Dumnezeu trebuie să despereze pe autorii de dicţionare care, pe lângă intenţiile practic empirice sau istorice ale oricărui lexicograf, mai au şi scrupule inteligente. Să introduci pe Dumnezeu în definiţia poeziei înseamnă să prelungeşti o confuzie şi aşa destul de regretabilă…” Dacă e aşa, mai mult muzica decât poezia e potrivită misticii.
Diletanţii n-au înţeles spiritul analogiei şi au ajuns la cel mai simplist simulacru, patetic şi retorizant. Doar că rugăciunea e de regulă tăcută, în gând, în intimitate, ori în cor şoptit la adunările religioase. Poezia trebuie să-şi extragă esenţa din cuvinte care nu totdeauna au darul de a exprima „focul sacru” (Rimbaud) sau „insula cu luciole” (Arghezi). Himera spiritului nu intră în conexiune cu realitatea vocabularului declamativ fie el şi evlavios. Pastorii înseamnă că sunt cei mai mari poeţi (orali) ai omenirii, deşi ei n-au idee de ce înseamnă poezia în accepţia ei proprie. Cine n-are vocaţie şi cunoaştere poetică pentru a construi edificiul poeziei, în zadar apelează la cuvintele care sugerează sfinţenia. Înseamnă că nu există poezie cu temă religioasă? Cum să nu. Doar că nu putem da un exemplu de mare poet în acest sens.
Traian Vasilcău tinde să unească propria structură de poet cu structura plină de sacralitate a rugăciunii, cum terestrul cată să comunice cu cerul: „O, şi cât visai într-un cuvânt / Vieţile să-mi înhumez odată, / Nesfârşindu-mi trecerea cea toată / În privirea cerului Preasfânt… / Şi-am tot scris instanţelor celeste / Să mă uite-un timp prin vreo poveste / Trubadur la răni să fiu mai rar”. Da, poezia şi rugăciunea sunt forme ale creaţiei umane. Colajul din Sfeşnic în rugăciune se amplifică elegiac şi psalmic, de la smerenie la suferinţă, de la colindă la pamflet, de la bocet la blestem, discursive: „Prohodul poeziei a-nceput, / Tot ce vom scrie e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oştiri de şoimi imită temnicerii”; „Din sufletu-mi poţi împleti colind / Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale / pe-un ocean de patimi rătăcind / Du-mă spre ţărmul rătăcirii Tale!”. Există riscul supraproducţiei şi a declamativului: „Tăcerea vorbitoare a gândurilor mele / Mustind de raiurile cu cari m-aţi potopit / Mi-a-ncătuşat vederea, m-a exilat în stele / Şi biciuindu-mi visul, în Cer m-a nesfârşit”. Şi în ritm folcloric: „Mori în mine viaţa toată / Şi în Domnul – niciodată”; „ Şi la căpătâi /Cerule,-mi rămâi, / Bată-mă nevina / De a-ţi şti senina / ochilor privirea / Peste monastire, / Unde , Rănii mire, / Lăcrimez psaltire”; „Jelui-m-aş şi n-am cui, Jelui-m-aş Domnului, / Domnu-i rege pe mulţime, / Da’tot are timp de mine”.
Cornel Sântioan Cubleşan
Între mine şi lume e cineva care conduce
între sinele meu şi lume este o fiinţă de linii şi semne
neînţelese.
E mult loc în acest păienjeniş în care se sting greierii
Soarele.
Lucrări si lucrări şi mâna ta ce a apus
după fereastră. E cineva care provoacă întreruperile
Simt cum alunecă pământul pe sinusoidă şi cum tremură
ca o fiinţă sărmană. Uneori mi-e milă
nu are cine să-l ia în braţe să-l alinte.
Simt cum alunecă atunci când închid ochii
şi pierd lumea mea care mi-e furată
*
Între pleoape se naşte un corp străin. O durere
vrea să penetreze. E cadavrul nopţii
parte din timpul meu care a putrezit
corpul nu e mai primeşte. E mult loc în păienjenişul vieţii
de care fug încercând să mă îndepărtez.
Propria-mi greutate mă apropie
fragmentele care numai funcţionează, ca un lest şi
înlesnesc neputinţa.
Zadarnic. Lumina mâinilor tale nu se va mai aprinde
în fereastra acoperita de perdeluţa ierbii.
*
Deci lumea care m-a închipuit o vei pierde
şi aceasta la rându-i mă va pierde.
Lumea neînchipuită mă va înfia:
şoareci cu bronhii miei cu dinţi de lup hipopotami cu solzi
vor respira aerul care vei fi care le va da viaţă.
Şi o pleoapă ascunsă după o altă pleoapă va acoperi ochiul
prin care va pătrunde doar lacrima mea.
STRIGĂTUL CULORII CE PIERE
Al cui e strigatul ce se aude
din piatra aruncata în râu
strigatul pe care-l aud
în fiecare obiect atins şi abandonat.
Ascult strigatul din cartea citită
şi apei închisă în raft
strigătul culorii ce piere
odată cu îngheţul.
Mă ţine treaz strigătul din visul
în care te-an pierdut
strigatul crucii ce cheamă
viitorul răstignit care sunt
MĂ RETRAG ÎN IMAGINAŢIE
Lucrurile s-au înmulţit
nu mai e loc să treci printre ele.
S-au umplut cu privirea mea cu viaţa mea.
O lacrima fără sfârşit plânge ceasornicarul
nu mai are loc printre lucruri
nu se mai poate întoarce acasă
nu mă mai pot întoarce acasă.
Spaţiul se îngustează
lucrurile se înmulţesc rănesc
întrerup.
Cineva le-a pierdut, eu, tu, el…
Lucrurile rămân de noi, tot mai puţini, tot mai multe
Şi atunci mă retrag în imaginaţie în vis
unde totul e infinit unde ceasornicarul
fratele meu
leagă scările între ele
stelele cerurile timpurile între ele.
Ştiu
am căzut cândva din zbor. Mă retrag acolo
unde-mi vor creşte aripele din nou.
Din volumul în pregătire MEDIUL CONTROLAT
Ovidiu Paştină - 80
Cornel Sântioan Cubleşan
Pulsaţii, ritmuri secrete, concert la flaut şi violoncel; „Ritmuri în grădină”, ordine edenică, forme ovale echilibrate de dinamica verticalelor luminoase, de pulsaţiile florilor roşii, de gri urile imateriale ale solului. „Bătrâna salcie” domină, prin uşoara înclinaţie trece în alt spaţiu, legându-ne de cer. În „Taina”, natura primeşte pecetea misterului. Simţi pulsul tainic al mitului, al istoriei, îngemănat cu natura, urma duhului.
În „Treime”, ideea e ascunsă în compoziţia aparent simplistă a elementelor. Pulsul embrionului, unitatea dintre materie şi spirit, griuri în degradeuri de ton.
Lumina fondului trece prin formele vegetale, vine asemenea unei aure, irizând, spiritualizând – „Transparenţe”.
*
Van Gogh îşi punea întrebarea dacă ar putea picta un zid în alb, pur şi simplu. Pentru abstracţionişti, albul nu ar crea dificultăţi, fiind aici un ecou interior. Referindu-mă la pictorul Ovidiu Paştina, pe care unii îl consideră impresionist, făcând o comparaţie cu spiritul impresioniştilor, care văd în folosirea albului o crimă disperată împotriva naturii, albul, în pictura sa, are o funcţie constructivă. Mulţi
considerau „Nuferii” lui Monet - o decoraţiune frumoasă, însă „nuferii” au funcţie constructivă, de fapt; deşi porneşte de la real, lasă impresia de artă nonfigurativă. Multe din lucrările lui Ovidiu Paştină lasă aceeaşi impresie de gest al reflecţiei, nu prea respectat de impresionişti. Sensibilitatea pictorului se transformă în meditaţie. Folosirea economică, gest al rafinamentului, a mijloacelor de expresie plastică: culoare, pată, linie, juxtapunerea tuşei duc la scopul înţelegerii artei ca dublu mesaj, după Benedetto Croce: vizualitate, sentiment, gândire, simbol. Metaforic, „Semn” trimite la primele semne, scrieri ale omenirii sau scrieri româneşti, mişcare spre divin.
Artist neîntrecut în arta tapiseriei, o acuarelă de densitatea uleiului, departe de facil, de experienţe gratuite, explorează posibilităţile culorilor, nuanţe, griuri, pulsaţii ale culorilor vii, ale tensiunilor spirituale, ale metaforei, poeziei, muzicii interioare, un explorator în mers continuu, deschis orizonturilor noi.
Vera Polozkova
Или даже не бог, а какой-нибудь его зам
поднесет тебя к близоруким своим глазам
обнаженным камушком, мертвым шершнем
и прольет на тебя дыхание, как бальзам,
настоящий рижский густой бальзам,
и поздравит тебя с прошедшим
— с чем прошедшим?
— со всем прошедшим.
Покатает в горсти, поскоблит тебя с уголка –
кудри слабого чаю
лоб сладкого молока
беззащитные выступающие ключицы
скосишь книзу зрачки – плывут себе облака,
далеко под тобой, покачиваясь слегка
больше ничего с тобой
не случится.
— Ну привет, вот бог, а я его генерал,
я тебя придирчиво выбирал
и прибрал со всем твоим
барахлишком
человеческий, весь в прожилочках, минерал,
что-то ты глядишь изумленно слишком
будто бы ни разу
не умирал…
[And it may be not God]
And it may be not God but someone like His designee
Taking you to his face as his eyes aren’t keen to see,
Like a dried dead bee, like a pebble naked -
His breath rich like liquor of well tested quality,
Like a thick old spirit of wonderful quality -
And extending a “happy belated”...
What’s belated?
All is belated.
Scratching you at the corner and rolling you on his palm –
Curly hair of tea,
The forehead of milky balm,
Helpless clavicles stick out so open and so clear.
Move your eyes to look down – the clouds are quiet and calm,
Far beneath you they drift nonchalantly, swaying some.
Nothing happens to you
On from here.
Well, so hi, here is God and I’m His commander at war,
I was picky when choosing to call you out the door,
And so took you with all your stuff
And possession,
Human mineral that’s all traversed by vein and pore,
Why, you look in a strangely astonished fashion,
Like you haven’t died
Ever before...
Translated by Evgeniya Sarkisyanz, 2012
Şi poate că nu e Dumnezeu, ci doar un reprezentant al Său
care te duce în faţa lui în timp ce ochii-ţi nu-s dornici să vadă,
ca o viespe moartă, ca un bolovan dezgolit –
peste tine, respiraţia lui ca un balsam
al unui un rege adevărat, bogat balsam –
şi îţi urez „trecut fericit”...
- care trecut?
- tot trecutul.
Răsfiră-n palmă şi-ţi aşterne-n colţul încăperii
părul ondulat de culoarea ceaiului,
fruntea-ţi dulce de lapte,
clavicula bombată, fără apărare.
mişcă-ţi ochii şi priveşte în jos – norii plutesc liniştiţi,
departe sub tine, legănându-se uşor,
nimic altceva cu tine
nu se va întâmpla.
Ei bine, Dumnezeu e aici şi eu sunt generalul Său,
cu mare grijă te-am ales să fii chemat afară,
şi te-am luat cu toate lucrurile tale
şi cu averea,
uman, mineralul ce-ţi trece prin vene, prin pori,
zău, arăţi într-un fel uimitor de straniu
ca şi cum niciodată
nu ai mai fi murit...
Traducere: Liliana Ene & Florin Dochia
John Kinsella
Alertă
Vânt din Mizen Head,
Capii cheamă albatroşi;
Stârc ajuns la ţărm.
Sălbăticie
Urlând peste roci
Marea sparge actinii:
Crude cătuşe.
Breşă
Breşă fumegând.
Nu-i letal ca la casă.
Marea insistă.
Saint Paul
Un poem.
Vechi capitoliu, nemişcat la marginea
unei mlaştini cu apă proaspătă – sângele vieţii –
în ciuda brizei. El bea munţi
ce-şi plâng ancora slabă. Rămăşiţele
repatriate ale lui Leconte de Lisle
odihnesc în cimitirul de pe ţărmul îngust.
Cimitirele, în care morţii
sunt foarte vii, respiră
adânc aerul sărat, spun
o poezie intraductibilă.
O versiune a poemului „Somn” de Alcman*
Adormite sunt culmile şi apele munţilor,
Prăpastii, maluri abrupte şi reptile hrănite de pământul negru;
Adormite sunt animalele sălbatice şi roiurile de albine
Şi monştrii din sintaxa neagră a mării;
Adormite sunt stolurile de păsări cu aripi care-mpresoară.
* Alcman, Doric Alcmaeon – poet grec din sec. 7 î.Hr.
Înecaţi în grâu
Au fost avertizaţi
la fiecare fermă
că joaca
în silozuri
poate duce la moarte.
Te afunzi în grâu.
Încet. Şi cu cât te zbaţi
mai tare, cu atât mai rău este.
Vei vedea o pânză trădătoare a trecutului
faţa ta, sprintenă pe pajiştea lui,
şi apoi vei dispărea.
Acolo înăuntru, munca grea
nu primeşte răsplată.
Aşadar a devenit un fel de test
Să vadă cât de adânc se pot afunda
fără a avea nevoie de frânghie
ca să iasă afară.
Dar în mijlocul jocului
Ritualurile omit o întâmplare – aceea că cei doi
vor sări ca să rezolve
o ceartă
legată de cine va ajunge primul
şi vor uita
să lege frânghia.
Până la brâu
şi cu teama de a se mişca.
Până şi un strigăt de ajutor
va face ca grâul să se scurgă.
Dureroasa consolidare
a timpului. Grânele
în clepsidră
se umflă grotesc.
Şi acel miros chimic
de grâu tratat
îi duce într-un somn
vecin cu moartea.
Lichenul străluceşte în lumina lunii
Lichenul străluceşte în lumina lunii
Atât de feroce încât opreşte norii
Luna dă relief. Apoi ea trecu,
El sare refăcut de pe stânci
Şi se sufocă – nu este nicio cale
printre roci, fără a trebuie să se confrunte
rugându-se – el luminează calea,
nu luna, şi se întrece în epitete
precum fosforescent, fluorescent şi inflorescent:
el zâmbeşte afectat şi ridică din colţul
buzelor în oribilă ori fericită complicitate,
iar păsările cântă un etern început, fără a şti niciodată
când să doarmă sau să se trezească. Ar putea
fi înşelate crezând că li s-a terminat timpul,
în spectrul lichenului, în extra-gravitaţionala
lui persuasiune, în acustica lui mişcare
ţinută minte încă, indiferentă, abia
trăind sub soare sau într-o noapte întunecată;
urcând vei scăpa, dar ca orice mare
greutate moleculară, va lăsa urme
pe care le duci cu tine pe tărâmul
confortului şi al credinţei.
……………………..
John Kinsella - poet, critic, eseist australian, actualul editor internaţional al Revistei Kenyon. Primele trei poeme haiku sunt parte a unei serii având ca temă viaţa de pe coasta de sud-vest a Irlandei.
Traducere Liliana Ene & Florin Dochia
Olivia Dresher
Patru anotimpuri
Primăvară
Aproape că nu râd niciodată când sunt singură. Dar în această după-amiază am privit o veveriţă sărind de pe gard pe arbuştii de iasomie plini de flori, şi dispărând acolo – ca şi cum sărise într-o piscină plină cu apă. Săritura ei nu a fost un salt, ci o scufundare. Am râs şi am râs. (Aşadar, veveriţele mă fac să râd adesea. Deci poate râd mai mult decât cred, atunci când sunt singură.)
Vară
Dis de dimineaţă (şi pe înserat la apus), în timpul acestor zile calde, în care ferestrele sunt deschise şi oamenii sunt afară, cartierele oraşului se transformă într-o atmosferă ca aceea a unei tabere, ca şi cum este din nou copilărie pentru toată lumea şi toţi mergem în excursie. Casele noastre sunt rulotele şi corturile, stropitorile sunt ape curgătoare în care ne bălăcim şi peste tot sunetul copiilor jucându-se veseli – ca şi cum ar fi cu adevărat liberi şi timpul ar fi fără sfârşit.
Azi, m-am plimbat de-a lungul canalului Fremont şi m-am simţit ca în paradis. Eram singură pe drum şi aveam la discreţie băncile pe care să mă aşez. Am cules mure pentru desert. Am privit ambarcaţiuni alunecând pe canal, şi m-am simţit dusă înapoi la sfârşitul secolului 19, când transportul pe apă era transport adevărat, nu un mijloc de recreere. Am simţit adieri blânde pe faţă, care spuneau: da, da, viaţa este frumoasă, momentul este totul.
Toamnă târzie
În această dimineaţă, la răsărit, erau nori negri planând deasupra Cascadelor precum fumul şi apoi a apărut o linie clară roşie de-a lungul lor. Era ca şi cum priveam munţii Santa Monica în flăcări.
Ce anume îmi conferă un sentiment de siguranţă, în timpul acestor zile care devin din ce în ce mai întunecate, din ce în ce mai devreme? Cumva, acel păr desfrunzit pe care-l văd de la fereastra biroului meu.
Fiecare zi se apropie din ce în ce mai mult de atmosfera de iarnă, de tonul iernii. Şi iarna mi se pare întotdeauna bătrână. Vara, pentru scurt timp, se simte ca prezentul etern; dar iarna mă trezeşte mereu, apărând precum o reînviere a trecutului sterp şi inevitabil. Cerurile sunt gotice în iarnă: incandescenţa verde din jurul lunii matinale, încercuind-o în culori estompate; pata slabă a soarelui la apus. Cerul acela care se întunecă după-amiaza târziu este precum un cer al lui Edgar Allan Poe sau chiar precum un cer medieval; zgârie-norii de alături nu se potrivesc deloc în peisaj. Şi copacii fără frunze par bătrâni. Adevărul este bătrân, adevărul este trecutul. În fond, viitorul duce spre moarte – cel mai bătrân lucru din tot ceea ce este bătrân. Nu există viitor iarna; peste tot, ea indică eternul trecut. Vara pare departe, acum – un vis.
Nu mă voi obişnui niciodată cu drama anotimpurilor, cu felul în care ele transformă fiecare aspect al vieţii mele.
Iarnă
Mă uit la strada pustie de la ferestrele dormitorului de la etaj. Acea stradă continuă să fie o alinare perversă pentru mine, în special în dimineţile de luni, înainte să se lumineze complet afară. Privesc maşinile (dar, de obicei, văd doar farurile) călătorind prin ploaia şi întunericul dimineţii. Toţi merg la lucru. De la distanţă, este un gen de magie a zilei moderne, toate acele lumini, una după alta, reflectându-se în ploaie, pe paviment. Privesc, ca şi cum aş fi un copil care trage cu ochiul la lumea adultă... şi simt că doar voi trage cu ochiul pentru totdeauna. Acea lume „normală” a adulţilor în care magia luminilor contrastează cu sterilitatea clădirilor de birouri către care se îndreaptă toată lumea.
Privesc, ca şi cum aş fi într-un basm sau într-o ţară străină. Mă holbez şi mă tot holbez la scena urbană strălucitoare, la maşinile ca nişte şiruri de lumini de Crăciun, şi mă întreb: la ce se gândeşte fiecare şi ce simte? Oare se gândeşte cineva la un poem sau poate chiar compune unul, în minte, în timp ce conduce? Ascultă cineva muzică şi se simte profund mişcat? Se gândeşte cineva la o persoană care nu mai trăieşte? Râde cineva? Plânge cineva? Este cineva îndrăgostit recent? S-a întors cineva din drum, îndreptându-se spre casă în loc să meargă la serviciu, pentru că munca a devenit intolerabilă?
Aş vrea să pornesc televizorul şi să pot vedea gândurile acestor oameni în timp ce maşinile lor merg de-a lungul podului I-5. Aş vrea să pot vedea acele gânduri, unul după altul, ca şi cum mi-aş vedea visele defilând. Vreau să cunosc gândurile tăcute, pentru că ele sunt necenzurate, ele nu au fost interpretate şi alterate. Vreau să ştiu gândurile brute, formate liber, pentru că ele nu pot fi cu adevărat cunoscute. (Acele gânduri intime dintr-un moment unic al vieţii.) Şi aş putea iubi aceşti străini dacă aş putea doar să ating câteva fragmente din cele mai adânci gânduri în timp ce ei conduc în întuneric şi ploaie, în această dimineaţă gri de luni.
___________
OLIVIA WHITAKER DRESHER este scriitor, publicist, editor, antologist, fost muzician, şi susţinător al conservării istorice. S-a născut la Washington D.C., pe 13 mai 1945. Tatăl său, Melvin Dresher, a fost matematician, iar mama sa, Martha Whitaker Dresher, a fost activistă pentru pace. Fratele său, Paul Dresher, este compozitor şi interpret.
Traducere: Liliana Ene
Eşti mai frumoasă decât cerul, decât marea
Gdzie indziej
Grupul poeţilor acţiunii se naşte în 1994, aşadar va sărbători 20 de ani de activitate şi de existenţă în 2014. A fost fondat de Alessandro D’ Agostini, scriitor care, din totdeauna, încearcă drumuri mai puţin bătătorite sau inedite pentru răspândirea poeziei.
[...] Diana Trilling, vorbind despre lectura în Columbia, a remarcat faptul că poezia pe care o scrieţi, ca toată poezia engleză ce dezbate un subiect serios, adoptă în mod natural ritmul pentametrului iambic. Sunteţi de acord?
Ca să se termine cu judecata domnului*
Interviu cu
Stéphane Bouquet este autorul a cinci cărţi de poeme publicate la Champ Vallon: Dans l’année de cet âge [In anno aetatis] / Anul morţii (2001), Un monde existe / Există o lume (2002), Le Mot frère / Cuvântul frate (2005), Un peuple / Un popor (2007), Nos amériques / Americile noastre (2010), Les amours suivants / Iubirile următoare, 2013. A mai publicat traduceri din poeţii americani Robert Creeley, Paul Blackburn, Peter Gizzi.
Blaise Cendrars
Când iubeşti trebuie să pleci
Laşi femeia laşi copilul
Laşi amicul laşi amica
Laşi amanta laşi amantul
Când iubeşti trebuie să pleci
Lumea e plină de negri şi de negrese
De femei de bărbaţi de bărbaţi de femei
Priveşte frumoasele magazine
Această şaretă acest bărbat această femeie această şaretă
Şi toate mărfurile frumoase
E aerul e vântul
Munţii apa cerul solul
Copiii animalele
Plantele şi cărbunele de pământ
Învaţă să vinzi să cumperi să
Dai ia dă ia
Când iubeşti trebuie să ştii
Să cânţi să alergi să mănânci să bei
Să fluieri
Şi să înveţi să munceşti
Când iubeşti trebuie să pleci
Nu plânge surâzând
Nu-ţi face cuib între doi sâni
Respiră mergi du-te du-te departe
Fac baie şi privesc
Văd gura pe care-o ştiu
Mâna piciorul
Ochiul
Fac baie şi privesc
Lumea întreagă e mereu aici
Viaţa plină de lucruri surprinzătoare
Plec la farmacie
Tocmai cobor de pe cântar
Am 80 de kg
Te iubesc
Pasărea albastră
Pasărea mea albastră are pântecele albastru
Capul e de un verde arămiu
Are o pată neagră pe gât
Aripile-i sunt albastre
Cu smocuri de pene mici galben-aurii
La capătul cozii are
Urme de purpuriu
Spatele-i e dungat cu negre şi verde
Are ciocul negru picioarele stacojii
Doi ochi mici strălucitori
Îi place să se scufunde
Se hrăneşte cu banane şi ţipă
De parcă ar fi fluierul
Unui mic jet de aburi.
I se spune septicolor
Civilizaţie
Sunt câteva urme de cultură
Câteva case
O staţie de
De radio doi piloni şi două turnuri
Eiffel
În construcţie
Un vechi port portughez
Un calvar
Prin lunetă disting pe zidul închisorii un bărbat
gol care agită o pânză albă
Nopţile sunt cele mai frumoase fără lună cu stele
imense şi căldura nu va face decât să crească
ca agitaţia elicelor ce tulbură apa nocturnă din
ce în ce mai fosforescentă în siajul nostru
Traducere: Florin Dochia
Joseph Brodsky
РОТТЕРДАМСКИЙ ДНЕВНИК
I
Дождь в Роттердаме. Сумерки. Среда.
Раскрывши зонт, я поднимаю ворот.
Четыре дня они бомбили город,
и города не стало. Города –
не люди прячутся в подъезде
во время ливня. Улицы, дома
не сходят в этих случаях с ума
и, падая, не призывают к мести.
II
Июльский полдень. Капает из вафли
на брючину. Хор детских голосов.
Вокруг – громады новых корпусов.
У Корбюзье то общее с Люфтваффе,
что оба потрудились от души
над переменой облика Европы.
Что позабудут в ярости циклопы,
то трезво завершат карандаши.
III
Как время ни целебно, но культя,
не видя средств отличия от цели,
саднит. И тем сильней – от панацеи.
Ночь. Три десятилетия спустя,
мы пьем вино при крупных летних звездах
в квартире на двадцатом этаже —
на уровне, достигнутом уже
взлетевшими здесь некогда на воздух.
Роттердам, июль 1973 г.
ROTTERDAM JOURNAL
I.
A rain in Rotterdam. A Wednesday. Falling dusk.
Umbrella opened, I lift up the neck-band.
For four days straight they bombed the city barren,
and hence, the city ceased to be. Unlike
the humans, cities hardly seek a refuge
from rain under porches. Dwellings, streets
in times like these, choose to save the wits
and, as they fall, do not cry out for vengeance.
II.
Noon in July. It’s dripping from a waffle
onto a trouser. The children’s chorus lane.
New buildings rising – massive and mundane.
Le Corbusier relates to die Luftwaffe
in heartfelt efforts of a changing brand
they both brought to looks of modern Europe.
What shall be wrathfully forgotten by the Cyclops,
the pencils shall deliver to the end.
III.
Despite time’s healing power, one’s stump,
the means and ends refusing to distinguish,
still aches. And cure, yet stronger, - soothes anguish.
The nighttime comes. Three decades left behind,
we drink the wine, amidst the stardom’s flare,
in an apartment, twenty stories high -
at heights that were already conquered by
the ones who were propelled into the air.
Translation: Alexander Veytsman
JURNAL LA ROTTERDAM
I
Ploaie în Rotterdam. Amurg. Miercuri.
Umbrela-i deschisă, ridic gulerul.
Patru zile mai târziu, au bombardat oraşul,
şi oraşul era plecat. Oraşele
nu se pot ascunde ca oamenii în pridvoare
de ploaia torenţială. Străzi, case
acum, să ne salvăm gândirea,
rămâne fără rost o răzbunare.
II
După-amiază de iulie. Fărâme de napolitană
pe pantalon. Cete de copii cântând.
În jur, uriaşe clădiri noi.
Corbusier are ceva în comun cu Luftwaffe,
amândoi au lucrat din inimă
la forma variabilă a Europei.
Ce se mai uită ciclopii furioşi,
Apoi, un sobru finisaj în creion.
III
Ce vreme, deloc sănătoasă, şi trupul,
nezărind vreo ţintă nouă,
suferă. Un panaceu puternic ar fi bun.
Vine noaptea. Au trecut trei decenii.
Bem vin vechi, privind constelaţiile
într-un apartament de la etajul al XX-lea –
suntem deja la înălţimile
unde odată aerul ardea.
Traducere: Florin Dochia
Jean Malrieu
Ca să fie de folos celor umili
Ca să fie de folos celor umili, acelora care se iubesc, scriu că lumea este tare, că totul trece, cu excepţia iubirii.
Scriu ce ştiu şi ce ştim, dar şi că ştim mult mai bine să trăim,
Că feriga se căsătoreşte cu hameiul,
Că dragostea nu e niciodată nefericită.
Scriu pe termen lung, căci la epuizare mai este râsul de oferit.
Scriu lumea care va fi.
Nu-i o zi ce va veni, ci după un lung respect, după o lungă cunoaştere.
Scriu ca să-mi asum fericirea.
Şi nu-mi pasă că iarba la crepuscul are limbaj stelar.
Dacă spun că totul e familiar, cei ce se iubesc intră fără să ezite în sistemul de gravitaţie.
Mă auziţi? Marea e la uşa mea şi nu o reţin decât prin foarte puţină imaginaţie.
Mă auziţi când acord audienţă marilor teme de trecere.
Mă bat cu hohotele de râs, armele tinereţii, cu centaurul sălbatic, limba mielului şi trifoiul.
Vă chem în numele sănătăţii pajiştilor, al valului lucernei, bărbaţilor.
Vă chem în numele părului iubitei, unei mâini puse pe umăr, unui viitor început în doi.
Cu armele plăcerii, cu lacrimile dorinţei.
Scriu fericirea pe masă.
Ultima scrisoare
Cele scrise rămân
Te iubesc
Zbor
În căutarea umbrelor noastre
Adio clipa exactă
În care dragostea mea era mai puternică decât moartea
Şi vom şti cât din efemerul meu
Ţi-am dat
Mai mult decât voi spune
Am iubit mai mult ca el
Am suferit la el
Şi mai mult decât voi spune
Sunt mai frumoasă ca ea
Pentru să nimeni nu va şti
Cele scrise rămân
Eu dispar
Eu, care nu sunt decât un om
Şi tu erai totul
Şi tu eşti cea care ne va face să trăim memoria oamenilor
Eu care-ţi vorbesc precum un mort
Cele scrise rămân
De asemenea scriu scriu
Câştig imortalitatea în acest moment
Îmi ridic pieptul la înălţimea amanţilor celebri
Pentru că te iubesc ca respiraţia
Te iubesc ca viaţa
Că viaţa mea e o viaţă de om
Şi mi-am jucat sângele
Cele scrise rămân
Mă-ndepărtez
Adio
E minunat azi timpul
Ochii tăi sunt perfect albaştri
Se spune că de cerneală
Îţi scriu ochii
Precum o oră calmă a poeziei şi a vieţii
E un timp al poemului
Carnea ta de zăpadă scriu zăpada
Pentru că e frumoasă şi pentru că e adevărată
Revoltă în masă
Nici măcar o dată, dacă ai vorbi de libertate.
Buzele tale, ca s-o fi cunoscut, i-ar fi păstrat gustul sării
Te rog,
Prin toate cuvintele ce-au adus speranţa şi care înfioară,
Fii cel care merge pe mare.
Dă-ne furtuna de mâine.
Oamenii mor fără ca să cunoască bucuria.
Pietrele drumurilor aşteaptă plutirea.
Dacă fericirea nu e în lume plecăm să o întâlnim.
Avem de-mblânzit minunatele mantii d e incendiu
Dacă viaţa ta doarme,
Risc-o.
Traducere: Florin Dochia
Ewa Lipska
Chciałabym mieszkać Gdzie Indziej.
W haftowanych ręcznie miasteczkach.
Spotykać się z tymi
którzy nie przychodzą na świat.
Bylibyśmy wreszcie szczęśliwie samotni.
Nie czekałby na nas ani jeden przystanek.
Żaden przyjazd. Żaden odjazd.
Przemijanie w muzeum.
Żadne wojny nie biłyby się o nas.
Żadna ludzkość. Żadne wojsko. Żadna broń.
Śmierć na rauszu. Byłoby wesoło.
W bibliotece wielotomowy czas.
Miłość. Nieprzytomny rozdział.
Przewracałaby nam szeptem kartki w sercach.
Elsewhere
I’d like to live Elsewhere.
In hand-embroidered towns.
To meet those
who are not born into the world.
At last we would be happily alone.
No stop would wait for us.
No arrival. No departure.
Evanescence in a museum.
No wars would fight for us.
No humanity. No army. No weapon.
Tipsy death. It would be fun.
In the library a multi-volume time.
Love. A mad chapter.
It would turn the pages of our hearts in a whisper.
Altundeva
Mi-ar plăcea să trăiesc altundeva
În oraşe brodate de mână.
Să-i întâlnesc pe aceia
Care nu sunt născuţi în lume.
Cel puţin am fi singuri şi fericiţi.
Nu ne-ar aştepta niciun popas.
Nicio sosire. Nicio plecare.
Dispariţie într-un muzeu.
Nu se va mai duce niciun război pentru noi.
Nicio umanitate. Nicio armată. Nicio armă.
Moarte beată. Ar fi distractiv.
În bibliotecă, timp în mai multe volume.
Dragoste. Un capitol inconştient.
Ar întoarce paginile inimilor noastre într-o şoaptă.
Drzazga
Lubię panią pisze do mnie dwudziestoletni poeta.
Początkujący cieśla słów.
Jego list pachnie tarcicą.
Jego muza drzemie jeszcze w różanym drewnie.
W literackim tartaku ambitny hałas.
Czeladnicy okładają łatwowierny język fornirem.
Przycinają nieśmiałe sklejki zdań.
Wystrugane heblem haiku.
Problemy zaczynają się
z wbitą w pamięć drzazgą.
Trudno ją wyjąć
jeszcze trudniej opisać.
Lecą wióry. Ogryzki aniołów.
Pył do samego nieba.
Splinter
I like you, a twenty-year-old poet writes to me.
A beginning carpenter of words.
His letter smells of lumber.
His muse still sleeps in rosewood.
Ambitious noise in a literary sawmill.
Apprentices veneering a gullible tongue.
They cut to size the shy plywood of sentences.
A haiku whittled with a plane.
Problems begin
with a splinter lodged in memory.
It is hard to remove
much harder to describe.
Wood shavings fly. The apple cores of angels.
Dust up to the heavens.
Fragment
Te plac, îmi scrie un poet de douăzeci de ani.
Un tâmplar începător al cuvintelor.
Litera lui miroase a cherestea.
Muza lui încă doarme în lemn de trandafir.
Zgomot ambiţios în moara literară.
Ucenicii furniruind o scândură naivă.
Ei taie placaj în propoziţii timide.
Un haiku cioplit cu un avion.
Problemele încep
Cu un fragment adăpostit în memorie.
Este greu de îndepărtat
mult mai greu de descris.
Talaşul zboară. Sâmburii de măr ai îngerilor.
Ceartă în paradis.
Translation: 2009, Robin Davidson & Ewa Elżbieta Nowakowska
Traducere: 2014, Liliana Ene
Poeţii acţiunii. O definiţie posibilă
Alessandro d’Agostini
Poeţii Acţiunii, contrar multor „practicanţi” ai versului, nu-şi îndreaptă propriile eforturi creative şi nu-şi produc propriile opere pentru a le dedica exclusiv cercului restrâns de amatori şi de experţi, ci aduc poezia în faţa publicului, pe care doresc să-l impresioneze şi să-l cucerească. Consideră că arta trebuie să-şi recâştige centralitatea pierdută în lumea de astăzi. Pentru ei, poetul poate şi trebuie să aibă din nou un „rol social”, rol pe care îl avea în trecut. Bardul medieval sau poetul cânturilor de gestă erau „conştiinţa” însăşi a colectivităţii, erau cei care ştiau să transmită pe cale orală istoria unui popor şi să-i laude măreţia şi valorile sale intrinsece.
Date fiind aceste premise, Poeţii Acţiunii, putând totuşi să se arate câteodată, fie dintr-o atitudine îndreptată spre exterior, fie dintr-o vis polemica, accesibili pentru anumite curente hegemone de avangardă ale secolului XX, îşi iau limfa şi substanţa „acţiunii” lor din tradiţii foarte vechi.
Poeţii Acţiunii îşi revendică rolul social al figurii artistului şi centralitatea acestuia în contextul social al unei comunităţi sănătoase.
Revendică dreptul unui poet sau al unui artist de a trăi din propria artă. Aspiraţie legitimă şi dreaptă pentru care încercarea de a se realiza de-a lungul propriei existenţe reprezintă desăvârşirea propriei opere. O comunitate socială omogenă în mod ideal, care să aibă la bază valori împărtăşite, recunoaşte, firesc, legitimitatea şi necesitatea existenţei poetului şi a artistului. Îi recunoaşte, de asemenea, „rolul” şi îi garantează, prin urmare, subzistenţa.
Poeţii Acţiunii cred că artiştii şi poeţii pot să conducă un popor, aşa cum, de-a lungul istoriei, l-au condus cuceritori, regi, revoluţionari. Ar fi revanşa lor faţă de o opresiune milenară. Eliberarea definitivă a omului prizonier în lume, fiind, de fapt, prizonier în sine însuşi.
Aspiraţia lor supremă este aceea de a poetiza statul, întreaga societate, aducând frumuseţe în inimi şi în minţi şi creativitate în centrele puterii adesea sterile şi obtuze.
Consideră că puterea pe care o poartă cuvântul poetic şi puterea creativă a poetului sunt tangibile. Puteri apte să zdruncine existentul, mai întâi revoluţionându-l, şi apoi reordonându-l.
Pentru Poeţii Acţiunii, poezia este codul lingvistic originar, cel care se vorbea când „dorinţele şi acţiunile” erau contigue. Poetul numea lucrurile făcându-le astfel să existe. Avea puterea de a „face lumea să se manifeste”. O asemenea putere ocultă poate reîncepe să se manifeste, trezită de poezia care, răsunând în conştiinţă şi atingând locuri ascunse ale existenţei, forţe ale inconştientului, poate ajunge să se reactiveze.
Arta şi poezia ca terapie socială
Visele dezvăluie o lume psihică, dorinţe, scopuri, care nu sunt manifestate imediat de către individ în timpul percepţiei trezirii, deoarece sunt ţinute ascunse, ca nişte elemente „refulate”. Aşa cum ne învaţă psihanaliza, în timpul tratamentului, ieşirea la iveală a inconştientului duce într-adevăr la conştientizare a ceea ce este insight 1, dar este un proces neplăcut pentru individ deoarece este dureros. Cu toate acestea, un astfel de proces „revelator” este, în „analiză”, mijlocul necesar al unei terapii care să aibă succes.
„Întreaga teorie psihanalitică este fondată, în realitate, pe rezistenţa pe care subiectul ne-o opune când încercăm să-l facem conştient de inconştientul său.” (Sigmund Freud)
Cei mai mulţi spun că nu-i înţeleg pe poeţi şi poezia lor. Atitudinea lor, în realitate, ascunde ceea ce ne-a explicat mai sus Sigmund Freud: aceştia nu doresc să se confrunte cu „refulările” provenite din inconştient, refulări pe care poeţii le scot la lumină.
Aceştia, de fapt, se tem în primul rând de ei înşişi. Deoarece echilibrul fragil al conştiinţei lor îşi repune stabilitatea pe baze de argilă. Aducerea în discuţie a unor astfel de baze este simţită ca un pericol pentru conştiinţă, ca o posibilă deschidere a unei fisuri care conduce la pierderea unor certitudini consolidate şi la o posibilă prăbuşire a întregului edificiu psihic. Poate exista o poezie care să fie inteligibilă în cea mai mare parte la o primă lectură rapidă, dar să vorbim despre o poezie „imediat comprehensibilă” precum cuvântul din comunicarea funcţională şi cotidiană este, pur şi simplu, un non-sens. Poezia, ca orice formă de artă - dacă într-adevăr asta este, „se naşte” din ceva care nu exista înainte. Orice nou conţinut are nevoie de o implicare cognitivă ca să fie înţeles şi asimilat. În rest, doar ceea ce nu necesită înţelegere este perceput ca inteligibil, în măsura în care a fost deja înţeles în prealabil şi nu necesită eforturi ulterioare.
Prin urmare, este bine de punctat că înţelegerea poeziei nu se opreşte la obiectivitatea ei, cum a încercat în trecut o anumită critică să ne facă să credem.
Procesul de înţelegere a poeziei este neapărat un proces de „identificare” şi nu este un proces logic. Poezia este „adevăr” şi nu ne rămâne decât să înţelegem adevărul şi să-l asimilăm ca fiind al nostru. Pe scurt, poezia „com-presa”2 este poezia „luată cu sine”. Poezia înţeleasă este cea care a devenit „parte din noi”.
Poetul este cel care, ca un şaman, este capabil să vadă mai presus de cotidian, să intre în dimensiunea suspendată care consimte la „viziune”; este cel care găseşte un sens în cuvântul obişnuit mai presus de sensul său stabilit de uz, de convenţia obişnuinţei. Este cel care intră în contact cu misterul şi în primul rând este capabil să scoată la lumină refulările, dându-le o „cetăţenie” în lume, ca Artă.
Prin ce se diferenţiază poetul de acţiune de ceilalţi? Poetul de acţiune nu scoate la lumină doar refularea inconştientului individual-burghez, ci, prin extensie, inconştientul „refulării sociale”.
Pe lângă aceasta, poetul de acţiune nu-şi limitează „acţiunea” la simplul „denunţ” (aceasta ar fi o acţiune negativă deoarece ar fi, prin tendinţă, distructivă), ci la „construcţia viitorului” clară într-o tensiune de depăşire (deci este vorba despre o acţiune „constructivă” şi, prin urmare, nu critică fără să propună o alternativă). În acest lucru constă „dorinţa sa de acţiune” faţă de schimbare. În asta constă forţa sa miraculoasă. Datorită unor astfel de motive, putem să afirmăm că „poezia de acţiune” fără să-şi trădeze conotaţia estetică de artă, de fapt, este, la toate nivelurile, o adevărată „terapie socială”.
____________
1 Insight = conştientizarea unei persoane bolnave mintal că experienţa ei mentală nu se bazează pe realitatea externă.
2 De la „comprendere”= a înțelege („com”+ „prendere” = a lua)
Traducere din italiană de Alexandra Irimia
Mina Cappussi
Nu face poezie un corb pe capota unui microbuz
Împrăştii semnale de fum
mozaicuri disputate de emoţii
între soare şi durere
din care picură
clipe de foc.
Nu face poezie
un corb pe capota unui microbuz:
îmi spun că greşesc
căutând versuri
în cotidian.
Întreb memorii de eroi,
bătălii, vestale, profeţii,
măreţie epică.
În acest timp corbul bate
tic-tacul ascuţit al uzurii.
Profiluri montane
gâdilă impresii
înzăpezite vârfuri, în depărtare,
defocalizate ghinde
expuse în balcoane.
O maşină ţâşneşte
- Iar?
- Nu face poezie,
dar ritmul desenează farmece
între cer şi inimă, în perspectivă.
În prag, apare, ezitant, un bătrân
cu privirea pierdută şi trupul ramolit
cercetează corbul şi-i numără anii
pe care timpul îi înnobilează
cu o iluzorie tinereţe.
Abandonează corbul
albastrul microbuzului
întunecat se pierde în negrul munţilor Matese.
Azi lipseşte inspiraţia,
renunţ la vers,
mă-ntorc la visare.
Alessandro d’Agostini
Cabină de probă
De-ar fi doar cumpăna apelor
iar nu sfârşitul,
ar fi doar pasajul
trecut prin care
viaţa ar continua
în alt mod,
în alte forme.
Ar fi uşa „cabinei de probă”
în care intri sprinten
pentru a te dezbrăca de vechiul corp,
pentru a îmbrăca haine noi
care se poartă dincolo.
Singurul necaz ar fi
să speri că vei găsi un bun croitor
care să-ţi coasă repede pe suflet
haina la modă,
pe care s-o îmbraci în acel loc necunoscut
unde se confirmă că totuşi trăieşti,
dar nu mai ai corp.
La probă
ne privim satisfăcuţi în oglindă:
eleganţi şi uşori,
întorcându-ne o clipă să privim,
cu indulgenţă şi lipsiţi de nostalgie,
reproşul fizic al vechilor haine
şi membrele lor
şi aerul dens în care vor rămâne
prizoniere şi inerte
înainte de salt.
Greta Cipriani
M-ai consumat doar privindu-mă
M-ai consumat doar privindu-mă
cum se consumă portocale şi măsline.
Frunză înviată
suflet învechit
în acest lac temporal
în care crini şi eternitate
se îneacă în aceeaşi clipă.
Ba floare, ba galbenă frunză
Care amintesc de zăpadă
le-ai oferit vieţii mele
cu bogăţia vinului
mi-ai spălat oasele
cu îndrăzneala zăpezii
ai învăţat să-mi diluezi iubirea
ca pe un corp unic.
Câţi ochi închişi spre limbă
Orbiţi de cuvintele strânse pe chipul
meu de femeie, formă,
mai mare, muzică
şi mână de frunze în deşert.
Privindu-mă ca pe cireşe,
Înroşind dragostea
Ca piersicile lovite de ziduri.
Privindu-mă
Cu sfială,
zeu al piersicilor, al copacilor,
al marilor hotare sărăcite
de dungile dulci de zăpadă
unde, câteodată, simt dragostea.
Şi ca un ecou
Recâştigându-şi Primăvara
agitată şi blândă
pe ruinele unui cedru.
Pot să umplu Cascadele
gleznelor mele
ca o iederă sălbatică.
Să mă trezesc cu un strigăt înduioşat şi disperat
ca urnele ce se revarsă pe mese
pietre dure de iubire dură
sânge dur şi amintirea navelor
naufragiate departe
de apariţia morţii.
M-ai consumat
cu un pocnet de umbră,
vorbind cu sfială,
simţind căderea existenţei
de la frunte spre oase,
acum frunză pe o navă albastră
care făureşte ochi şi hotare
şi guri de cireşe.
Ba floare, ba galbenă frunză
sunt femeie,
acvariu de timp
care-a trăit o clipă.
Vrei să mă priveşti?
Claudia Tifi
Despre dificultatea relaţiilor umane
Claudia Tifi Poetesă a Acţiunii şi jurnalistă
Claudia Tifi Poetesă a Acţiunii
Dac-acum mă întrebi: Cine sunt?
îţi răspund, din frânturi: fisură
în zidul răsucit
al durerilor noastre.
Acrostih
Fii
Ecoul
Meu
Etern
Iluzionând
Efemerul.
Dedicată unei bolnave mintale pe care am văzuto trăind pe străzi
Crucea urlând strângea
părul blond de oxigen
umflat şi înroşit pe chip
martiriul unei bătrâne
nebunia declanşată de toamnă
cu căruciorul şi banca
îşi rotea capul şi ochii
invocând blesteme.
Sărăcie, protestam, de iubire!
Cum să te las, târfă rătăcitoare,
Să te privească-n fiecare zi?
Traducere: Alexandra Irimia
„Simţul de a fi însuşi stăpânul profetic al universului”
Allen Ginsberg
- Ei bine, nu este un lucru tocmai corect, nu cred. Nu am stat niciodată, de fapt, să fac o analiză tehnică a ritmurilor pe care le scriu. Sunt probabil mai aproape de metri coriambici - Greceşti, metri ditirambici - şi tind către de Da de de Da de de ... ce este asta? Tind către dactilic, probabil. Williams a remarcat, la un moment dat, că discursul american tinde către dactilic. Dar este mult mai complicat decât dactilul, deoarece dactilul este un trei – trei unităţi, un picior constând în trei părţi – în timp ce ritmul actual este mai degrabă un ritm ce constă în cinci, şase sau şapte unităţi, ca de exemplu DA de de Da de de Da de de DA DA. Acesta se îndreaptă mai mult spre versul din ritmurile dansurilor greceşti – din acest motiv se numesc coriambice. Aşadar, poate că nu este chiar corect din punct de vedere tehnic, aşa cum a spus ea. Dar – şi asta se aplică anumitor poeme, precum anumite pasaje din Howl şi din Kaddish - există ritmuri clare care pot fi analizate ca fiind corespondente ale ritmurilor clasice, deşi nu neapărat ritmuri clasice engleze; ele ar putea corespunde ritmurilor clasice greceşti sau prozodiei sanscrite. Dar marea majoritate a celorlalte poeme, precum Aether sau Laughing Gas sau o mare parte din ele, nu-şi găsesc locul în această arie. Cred că Diana Trilling s-a simţit foarte încrezătoare, gândind ca va fi astfel. Eu chiar m-am simţit lezat, pentru că mi s-a părut că ea a ignorat realizările tehnicii prozodice pe care le-am propus mai departe academiei, iar ei nici măcar nu le-au recunoscut.
În poemele Howl şi Kaddish aţi lucrat cu un gen de unitate clasică? Este aceasta o descriere corectă?
- Da, dar nu face foarte mult bine, deoarece nu am lucrat chiar cu o unitate clasică, ci am lucrat cu propriile mele impulsuri neurale şi cu propriile impulsuri de a scrie. Vedeţi, diferenţa este între o persoană care scrie un poem într-un formă metrică clar preconcepută şi care umple această formă şi o persoană care lucrează cu mişcările sale fiziologice şi care ajunge la o formă, ba chiar ajunge la o formă care ar putea avea un nume sau o utilizare clasică, dar ajunge la ea în mod organic, mai degrabă decât în mod sintetic. Nimeni nu a avut vreo obiecţie la adresa pentametrului iambic dacă a acesta a venit dintr-o sursă mai profundă decât mintea, adică dacă a venit din respiraţie şi din pântece şi din plămâni. [...]
A fost legat într-un fel de un gen de muzică sau de jazz de care eraţi interesat la momentul respectiv?
- Mmm.... mitul lui Lester Young, aşa cum l-a descris Kerouac, dând drumul la 89 de piese pentru cor din Lady Be Good, se spune, într-o singură noapte, sau propria mea audiţie din jazzul cântăreţului Illinois Jacciuet la Filarmonică, volumul 2; parcă Can’t get started era titlul.
Aţi menţionat de asemenea poeţi precum Christopher Smart, de exemplu, furnizând o analogie – este acesta un lucru pe care l-aţi descoperit mai târziu?
- Când l-am citit, da. De fapt, am continuat să citesc, sau citeam pe vremuri, atunci când eram influenţat de Kenneth Fearing şi de Carl Sandburg, cu toate că eram mult mai conştient de Christopher Smart, şi de Cărţile Profetice ale lui Blake, de Whitman, de unele aspecte ale retoricii biblice. Kerouac, aproape tot ce a scris, a fost cea mai mare influenţă, cred – proza lui Kerouac.
A fost o perioadă în care teama de cenzură sau de probleme similare v-a creat dificultăţi în propria exprimare?
- Este complicat. Începutul temerii pentru mine a fost atunci când m-am gândit la ce ar spune tatăl meu despre ce aş scrie. La acel moment, a scrie Howl, de exemplu, aşa cum mi-am asumat, era ceva ce nu putea fi publicat, pentru că nu doream ca tatăl meu să vadă ce era acolo. M-am gândit că tatăl meu nu putea citi despre viaţa mea sexuală. Cu toate că această teamă a dispărut de îndată ce lucrurile au devenit reale, sau imediat ce mi-am manifestat ..., ştiţi, nu am mai dat atât de multă importanţă în final. Acesta a fost un fel de ajutor pentru scris, pentru că mi-am asumat faptul că nu va fi publicat, aşadar puteam spune tot ce doream. Era doar pentru mine sau pentru persoane pe care le cunoşteam foarte bine, scriitori care ar fi dornici să aprecieze poemul cu toleranţă. Care nu ar fi judecat dintr-un punct de vedere moral, ci ar fi căutat evidenţele umanităţii sau gânduri secrete sau doar realismul actual.
Apoi, mai târziu, a existat problema publicării. Editorul englez a refuzat mai întâi, ne era frică de uzanţe; a trebuit să imprimăm prima ediţie folosind asteriscul în locul cuvintelor obscene, şi apoi Revista Evergreen a reeditat cartea tot cu asteriscuri. Diferite persoane au reeditat-o mai târziu utilizând întotdeauna versiunea Evergreen mai degrabă decât versiunea corectată în mod legal City Lights – aşa cum cred că exista o antologie de poezie evreiască, am uitat cine a editat-o, cred că un cuplu de intelectuali de înaltă clasă din Columbia. Le-am scris cerându-le în mod special să folosească versiunea ulterioară City Lights, dar au editat totuşi versiunea cu asterisc. Am uitat care era numele acestui volum – ceva de genul Noua generaţie de scriitori evrei, Philip Roth etc.
Aveţi dificultăţi precum probleme sociale, probleme de comunicare sau simţiţi că ei vă blochează şi propria abilitate de vă exprima pentru sine?
- Este o problemă doar în ceea ce priveşte literatura. Noi toţi avem înţelegeri comune şi vorbim între noi, spunem tot ceea ce ne dorim, vorbim despre idioţi sau despre persoana cu care ne-am culcat noaptea trecută sau despre cea cu care ne vom culca mâine, despre cum ne-am îmbătat, despre relaţiile de dragoste – toată lumea spune unui prieten despre toate acestea. Aşadar ce se întâmplă dacă faci o distincţie între ceea ce spui unui prieten şi ceea ce îi spui Muzei tale? Problema apare atunci când este distrusă această distincţie: când îţi apropii Muza pentru a-i vorbi la fel de sincer precum vorbeşti cu sinele sau cu prietenul tău. Astfel am început să constat, în conversaţiile cu Burroughs, Kerouac, Gregory Corso sau cu persoane pe care le cunosc foarte bine, ale căror suflete le respect, faptul că lucrurile pe care ni le spunem în realitate erau total diferite de ceea ce exista deja în literatură. Şi Kerouac a descoperit acest lucru în On the road. El a observat că genul de lucruri despre care vorbeau el şi Neal Cassady era subiectul a ceea ce el dorea să scrie. Acest lucru a implicat la acel moment o revizuire completă a ceea ce se presupunea a fi literatură, în mintea sa, şi de fapt în minţile oamenilor care au citit primii cartea. Cu siguranţă şi în mintea criticilor, care, iniţial, au atacat cartea pe motiv că nu era ...o structură adecvată. Cu alte cuvinte, un grup de prieteni mergând de colo-colo cu o maşină. Ceea ce în mod evident este ca un mare proiect literar de aventuri, şi unul clasic. Şi nu a fost recunoscută, la momentul respectiv, ca fiind un conţinut literar corespunzător.
Aşadar nu este doar o chestiune care priveşte tema – sexul sau oricare altă temă...
- Este abilitatea de a a-ţi asuma modul de a scrie în acelaşi fel în care îţi asumi modul de... a fi! Oricum! Există mulţi scriitori care au idei preconcepute despre ceea ce ar trebui să fie literatura, iar ideile lor par a o exclude pe aceea care îi face mai atrăgători în conversaţia privată. Plictisul, banalitatea, astenia nervoasă, singurătatea sau debilitatea – sau chiar – masculinitatea, uneori. Deoarece ei cred că vor scrie rânduri ce sună precum ceva ce au citit înainte, în loc să scrie ceva ce sună ca ei. Sau care vine din propriile lor vieţi. Cu alte cuvinte, nu există nicio distincţie, nu ar trebui să existe o distincţie între ceea ce scriem şi ceea ce ştim cu adevărat, pentru a începe. Exact cum facem zilnic, unul cu celălalt. Iar ipocrizia literaturii a fost... ştiţi, să se transforme în literatură formală, care trebuie să fie o formă diferită de vieţile noastre cotidiene – ca subiect, dicţie, şi chiar organizare. Este, după cum spunea şi Whitman, - „Nu găsesc nicio grăsime mai dulce ca aceea care se lipeşte de oasele mele” – încrederea în sine a cuiva care ştie că este cu adevărat viu şi că existenţa sa este la fel de bună ca oricare alt subiect. [...]
Aţi dorit vreodată să extindeţi acest simţ ritmic, la fel cum au făcut-o, să zicem, Artaud sau recent Michael McClure – către un vers care este de fapt un ţipăt de animal?
- Ritmul versului lung este de asemenea ţipătul unui animal.
Aşadar, urmaţi acest simţ şi nu un gând sau o imagine vizuală?
- Este simultan. Poezia, în general, ca o articulare ritmică a sentimentului. Sentimentul este ca un impuls care se naşte în interior – exact ca impulsurile sexuale, să zicem; este aproape la fel de categoric. Este un sentiment care porneşte undeva, în adâncul stomacului, creşte în piept şi apoi iese pe gură şi pe urechi, devenind un cântec, un vaiet sau un suspin. Dacă îl pui în cuvinte privind în jur şi văzând şi încercând să descrii ce anume te face să oftezi – să oftezi în cuvinte – poţi articula foarte simplu ceea ce simţi. Este exact atât de simplu. De fapt, ceea ce se întâmplă, în cel mai bun caz, este să existe un ritm clar al corpului care nu are cuvinte precise, sau are unul sau două cuvinte ataşate, unul sau două cuvinte cheie. Apoi, punându-l pe hârtie, găsesc printr-un simplu proces de asociere care este restul enunţului – ce poate fi adunat în jurul cuvântului, cu ce este conectat acel cuvânt. Parţial prin simplă asociere, primul lucru care îmi vine în minte, precum „Moloch is” [„Căpcăunul este”] sau „Moloch who” [„Căpcăunul care”], şi apoi orice iese de aici. Dar şi acest lucru se potriveşte cu un impuls ritmic definit, cum este DA de de DA de de DA de de DA DA. „Moloch whose eyes are a thousand blindwindows” [„Căpcăunul ai cărui ochi sunt ca o mie de ferestre oarbe”]. Înainte de scrie „Moloch whose eyes are a thousand blind windows”, am avut cuvântul, „Moloch, Moloch, Moloch” şi de asemenea am avut sentimentul DA de de DA de de DA de de DADA. Deci era vorba despre a mă uita în sus şi a vedea o mulţime de ferestre, spunând: oh, fereastră, desigur, dar ce fel de fereastră? Dar nu chiar asta – „Moloch whose eyes”. „Căpcăunul ai cărui ochi” – este frumos în sine – dar ce-i cu el, ochii Căpcăunului ce sunt? Apoi probabil următorul lucru la care m-am gândit a fost „o mie”. OK, şi după asta: o mie de ce? O mie de orbi. Şi a trebuit să-l termin cumva. Astfel a trebuit să spun „ferestre”. Suna bine, în cele din urmă.
De obicei, în timpul compunerii, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt şi adjectiv cu adjectiv, dacă nu este deloc spontan, nu ştiu dacă are vreun sens uneori. Uneori ştiu că are sens în totalitate, şi încep să plâng. Pentru că realizez că ating o zonă absolut adevărată. Acel sens aplicabil la nivel universal, sau înţeles în mod universal. În acel sens capabil să supravieţuiască de-a lungul timpului – în acel sens ce poate fi citit de cineva şi plâns, poate, secole mai târziu. În acea profeţie a sensului, deoarece atinge o cheie comună ... De fapt, profeţia nu înseamnă să ştii că bomba va exploda în 1942. Înseamnă să ştii şi să simţi ceva ce cunoaşte şi simte cineva peste o sută de ani. Şi poate să articulezi acest lucru într-o idee – calea concretă pe care cineva ar alege-o peste o sută de ani.
Ceva în genul poemelor lui Pound?
- Nu, deoarece Pound pare, odată cu trecerea anilor, a fi fabricat din propriile lecturi şi din muzeul literaturii; cu toate că asta ar însemna să luăm toată istoria contemporană, ştirile din ziare şi tot pop-art-ul stalinismului, pe Hitler, pe Johnson, pe Kennedy, Vietnam-ul, Congo, Lumumba şi Sudul, pe Sacco şi pe Vanzetti – orice ar emite câmpul de conştiinţă şi de contact al unei persoane. Şi atunci să compunem ceva ca un coş – ceva ca împletitura unui coş, din aceste materiale. Din moment ce, în mod evident, nimeni nu are nicio idee despre unde merge totul sau cum se va termina, în afară de cazul în care tu ai vreo viziune cu care te confrunţi. Ar trebui realizată printr-un proces de asociere, bănuiesc.
Ce se întâmplă în poezie acum?
- Nu ştiu încă. În ciuda întregii confuzii şi a împotrivirii, acum acele timpuri au trecut, cred că cel mai bun poet al Statelor Unite este Kerouac. A durat douăzeci de ani până să se aşeze lucrurile. Principalul motiv este că el este cel mai liber şi cel mai spontan. Are cea mai mare adâncime a asocierii şi a imaginaţiei în poezia sa. Iar în Mexico City Blues are sublimul ca subiect. Cu alte cuvinte, cea mai mare facilitate în ceea ce s-ar putea numi vers proiectiv, ca să spunem aşa. Consider că el este în mod stupid subestimat de aproape toată lumea, cu excepţia câtorva persoane care sunt conştiente de frumoasa sa compoziţie – precum Synder sau Creely, sau oameni care au gust pentru limba sa, pentru versul său. Dar este nevoie de oameni ca să cunoşti alţi oameni.
Nu vă referiţi la proza lui Kerouac?
Nu, vorbesc despre el doar ca pur poet. Vorbesc despre Mexico City Blues şi despre o mulţime de alte manuscrise pe care le-am văzut. În plus, el are încă un indiciu al faptului că este un mare poet, şi anume că este singurul din Statele Unite care ştie cum să scrie haiku. Singurul care a scris un haiku bun. Toată lumea scrie haiku. Dar acestea sunt poeme haiku jalnice scrise oameni care se gândesc timp de multe săptămâni încercând să le scrie, şi în final apar cu un lucru mărunt şi neclar. În timp ce Kerouac se gândeşte la haiku de fiecare dată când scrie ceva – vorbeşte astfel şi chiar gândeşte astfel. Aşadar, este absolut natural pentru el. Este un lucru pe care l-a remarcat Synder. Synder a trebuit să muncească ani de zile într-o mănăstire pentru a produce un haiku despre a rupe în bucăţi o buturugă. Încă mai scrie şi acum câte unul sau două bune. Synder a fost mereu uimit de uşurinţa lui Kerouac... notând cum muştele iernii mor de bătrâneţe în cabinetul său medical. „In my medicine cabinet / the winter flies / died of old age” [„În cabinetul meu medical / muştele iernii / au murit de bătrâneţe”.] Nu le-a publicat niciodată, - de fapt le-a publicat într-o înregistrare, cu Zoot Sims şi Al Cohn, o foarte frumoasă antologie a lor. Acestea sunt, după părerea mea, singurele poeme haiku americane reale.
Deci, haiku este cel mai dificil test. El este singurul maestru al haiku. Desigur, distincţiile dintre proză şi poezie sunt oricum doborâte. Într-atât de mult încât am zis că o pagină lungă din oceanicul Kerouac este uneori un sublim vers epic. Îmi amintesc că mă gândeam, ieri, de fapt, că a fost un timp în care eram absolut uluit deoarece Kerouac mi-a spus că viitor literatura va consta în ceea ce vor scrie oamenii în prezent, mai degrabă decât în ceea ce ei încearcă să-i facă pe alţii să creadă că au scris, după ce le-au revizuit mai târziu. Şi am văzut deschizându-se un întreg univers în care oamenii nu vor mai fi capabili să mintă. Nu vor mai fi capabili să se corecteze. Nu vor mai putea să ascundă ceea ce au spus. Iar Kerouac era dornic să intre în asta, primul călător pe acest pământ nou găsit. [...]
Simţiţi că sunteţi la comandă atunci când scrieţi?
- Uneori simt că eu am comanda atunci când scriu. Da, atunci când mă aflu în focul unor lacrimi sincere. Apoi, comandă completă. În majoritatea timpului însă, nu. Doar păcălesc, şlefuiesc, dau o formă drăguţă; aşa cum se întâmplă în cea mai mare parte a poeziei mele. Doar de câteva ori ating o stare de comandă completă. Poate puţin din Howl, puţin din Kaddish şi puţin din The change. Şi în câteva momente din alte poeme.
Când spuneţi comandă, vă referiţi la o stare a întregului poem, mai degrabă decât a părţilor?
- Nu, la simţul de a fi însuşi stăpânul profetic al universului.
Traducere: Liliana Ene
Fragmente dintr-un interviu de Thomas Clark
Sursa: The Art of Poetry No. 8, The Paris Review, Spring, 1966, No. 37
Antonin Artaud
kre puc te
kre trebuie ca totul puk te
pek să fie ordonat li le
kre la mustaţă pek ti le
e într-o ordine kruk
pte fulminantă
Am învăţat ieri
(trebuie să crezi că întârzie, sau poate nu e decât un zvon fals, una dintre acele bârfe murdare care se
colportează între chiuvetă şi latrină la ora punerii în cupele de pe masă încă o dată îngurgitate),
am învăţat ieri
una dintre practicile oficiale cele mai senzaţionale ale şcolilor publice americane
şi care face fără îndoială ca această ţară să se creadă în fruntea progresului.
Se pare că, printre examenele sau probele la care este supus un copil care intră pentru prima dată
într-o şcoală publică, ar fi testul numit al lichidului seminal sau al spermei,
care ar consta în a cere copilului nou intrat să lase un pic din sperma sa într-un
borcan
şi de a o păstra astfel pregătită pentru orice tentative de fecundare artificială care ar putea avea loc mai târziu.
Căci, din ce în ce mai mult, americanii găsesc că le lipsesc braţele şi copii,
Adică nu au muncitori,
ci soldaţi,
şi vor din toate puterile şi prin toate mijloacele posibile să facă şi să fabrice soldaţi
în vederea tuturor războaielor planetare care ar putea să aibă loc ulterior,
şi care ar fi destinaţi să demonstreze prin virtuţile copleşitoare ale forţei
superioritatea produselor americane,
şi a fructelor sudorii americane pe toate câmpurile de activitate şi a dinamismului posibil al forţei.
Pentru că trebuie să producem,
trebuie prin toate mijloacele de activitate posibile înlocuită natura peste tot unde ea poate fi înlocuită,
trebuie găsit în inerţia umană un câmp major,
trebuie ca muncitorul să aibă de lucru,
trebuie create câmpuri de activitate noi,
în care să domnească în cele din urmă toate falsele produse fabricate,
toate mizerabilele substitute sintetice
în care natura adevărată nu are ce căuta,
şi trebuie cedat odată pentru totdeauna şi în ruşine locul tuturor triumfurilor produselor de înlocuire
în care sperma tuturor uzinelor de fecundare artificială
va face minuni
ca să producă armate şi cuirasate.
Mai multe fructe, mai mulţi copaci, mai multe legume, mai multe plante farmaceutice sau nu şi în consecinţă
mai multe alimente,
dar produse de sinteză pe săturate,
în aburi,
în stări speciale ale atmosferei, pe axe particulare ale atmosferelor din
forţă şi prin sinteza rezistenţei unei naturi care nu a cunoscut niciodată decât frica.
Şi trăiască războiul, nu?
Căci nu-i aşa, astfel se face războiul pe care americanii l-au pregătit şi pe care-l pregătesc încă pas cu pas.
Pentru a apăra această producţie insensibilă contra oricărei concurenţe care nu va întârzia din toate părţile
să se ridice,
trebuie soldaţi, armate, avioane, cuirasate,
de aici acea spermă
la care s-ar părea că guvernele Americii ar avea tupeul să se gândească.
Căci avem mai mult de un duşman,
şi care e cu ochii pe noi, fiule
noi, născuţi capitalişti,
şi printre aceşti duşmani
Rusia lui Stalin
cărei nu-i prea lipsesc braţele-narmate.
Totu-i foarte bine,
dar nu-i ştiam pe americani un popor atât de războinic.
Pentru luptă e nevoie să primeşti lovituri
şi am văzut poate din belşug americani la război
dar aveau mereu înaintea lor incomensurabile armate de tancuri, de avioane, de cuirasate care le
serveau drept scut.
Am văzut din belşug bătându-se maşinile
dar nu am văzut decât la infinit
spatele
oamenilor care le conduceau.
În faţa poporului care dădea de mâncare cailor săi, vitelor sale şi măgarilor săi ultimele tone de
morfină adevărată care pot rămâne pentru a înlocui cu surogate de fum,
prefer poporul care mănâncă pe acelaşi pământ delirul din care s-a născut,
vorbesc de tarahumaras
mâncând din peyotl pe acelaşi sol
când s-a născut,
şi care ucide soarele ca să instaleze regatul nopţii negre,
şi care crapă crucea astfel încât spaţiile spaţiului nu ar mai putea niciodată să se-ntâlnească şi nici să se-ncrucişeze.
Astfel, veţi auzi dansul TUTUGURI.
TUTUGURI
RITUL SOARELUI NEGRU
Şi jos, ca la baza pantei amare,
crudă disperare a inimii
se deschide cercul celor şase cruci,
foarte jos,
ca încorporat în pământul mamă,
desfăcut din îmbrăţişarea murdară a mamei salivând.
Pământul de cărbune negru
e singurul loc umed
în această crăpătură a stâncii.
Ritul este că noul soare trece prin şapte puncte înainte de a străluci în gaura pământului.
Sunt şase oameni,
unul pentru fiecare soare,
şi un al şaptelea om
care este soarele cu totul
crud
îmbrăcat în negru şi în carne roşie.
Or, acest al şaptelea om
e un cal,
un cal cu un om care-l mână.
Dar e calul
care e soarele
şi nu omul.
În ritmul trist al unei tobe şi al unei trompete, lung,
straniu,
cei şase oameni
care erau culcaţi,
se rostogolesc pe suprafaţa pământului,
izbucnesc pe rând ca floarea soarelui,
nu sori,
ci soluri turnante, lotuşi de apă,
şi fiecare izbucnire
corespunde gongului din ce în ce mai sumbru
şi reintrarea
tobei
până la ceea ce dintr-odată se vede ajungând în galop, cu o viteză ameţitoare,
ultimul soare, primul om,
calul negru cu un om gol,
absolut gol
şi virgin
călare pe el.
Sărind, au avansat urmând mendrele circulare
şi calul cu carne sângerândă se sperie
aleargă de colo-colo fără oprire
deasupra stâncii lui
până la cei şase oameni
care au terminat de înconjurat
complet
cele şase cruci.
Or, tonul major al Ritului este chiar
ABOLIREA CRUCII.
Cursa odată sfârşită
smulg
crucile din pământ
şi omul gol
pe cal
arborează
o potcoavă imensă
pe care a înmuiat-o într-o rană cu sângele lui.
* „Pour en finir avec le jugement de dieu” - création radiophonique qui fut enregistrée dans les studios de la radio française entre le 22 et 29 novembre 1947.
Traducere: Florin Dochia
„Sunt tot mai tentat de ideea meditaţiei poetice”
Interviu cu
Stéphane Bouquet
- Ce e o carte de poezie, după domnia voastră? Cum este pus în joc limbajul, raportul cu limba?
Aş spune că o carte de poezie e un răspuns la o întrebare. Sunt chestiuni foarte simple: ce e viaţa, adevărata viaţă, şi cum să fie trăită? Şi cum să fie trăită într-adevăr? Aceste chestiuni nu au răspunsuri univoce. În orice caz, nici un răspuns nu e vreodată cu adevărat satisfăcător. A scrie o carte este tentativa de a răspunde cât de cât, de a propune fără încetare răspunsuri. Paradoxal, fără îndoială, nu am o părere prea bună despre limbă ca obiect al poeziei. Limba este un mijloc al poeziei, după mine, dar ea nu este scopul. Scopul poeziei este în afara limbii. Scopul poeziei este de a înţelege cum ne înscriem în lume, în timp, în lumină, cu ceilalţi. Limba este mijlocul acestei înscrieri: viteza limbii, dulceaţa limbii, transparenţa limbii. Dacă vrei, limba e un mijloc de transport pe care ne grăbim să-l uităm de îndată ce am ajuns la destinaţie. Desigur, e un pic excesiv, pentru că limba, în măsura în care permite conversaţia, de exemplu, e un element de experienţă a vieţii. Ceea ce chiar vreau să spun este că poezia (în fine, a mea) nu doreşte în primul rând limba, ea doreşte în primul rând lumea, universalul reportaj, realul brut, conversaţia – şi ea se foloseşte de limbă pentru a le atinge.
- În prezentarea la In anno aetatis, precizaţi: „Pot fi aproape oricine, sau cel puţin o mulţime de oameni.” Cine sunteţi – căci sunteţi mai mulţi – când scrieţi? Cum trăiţi cu poezia?
Da, e ceva ce am descoperit scriind: sunt mai mulţi. Sau, ca să spun poate mai precis: sunt mai multe pronume personale. Mi-am dat seama că, atunci când scriu proză, „ea” îşi ocupă locul de îndată. Nu e cu adevărat o alegere stilistică, e un fel de nevoie interioară. E „ea” în „eu [moi]” când scriu proză. E, desigur, un „eu [je]”, dar e şi un „ea”, e un „noi” – o comuniune – şi uneori un „ei”: un fel de exterioritate a sinelui la sine-însuşi. Poezia e acest mod de a recunoaşte multiplul, de a recunoaşte că subiectivarea e un proces complex, instabil, permeabil. Că orice lucru care există nu e decât adiţia tuturor lucrurilor care există, un rezultat. E fără îndoială o raţiune pentru care am o pasiune pentru semnul =.
Ceea ce mi s-a dezvăluit este şi că pronumele personale din limba franceză nu sunt suficiente pentru a exprima toate modalităţile raportului pe care-l pot avea cu sinele, toate felurile pe care le am de a mă lăsa ocupat de alţii, de lume, de lucruri, de insecte. Când merg la o mănăstire – ceea ce pot face ore întregi, chiar dacă sunt total ateu – mă las posedat de liniştea ei, de mineralitatea ei, de ritmul cuadrangular pe care-l oferă mersului meu, şi acel „eu” care devin atunci e cu adevărat un alt pronume personal, un „eu” traversat de piatră şi de transept, un pronume care ar trebui inventat şi pe care, fără îndoială, poezia pe care o scriu încearcă să-l inventeze.
- E adevărat că există un fel de efect de arc în folosirea pronumelor personale la domnia voastră. „Eu” poate trece la „tu”, care şi el îl poate înlocui pe „el”, dar, adesea, pentru a ajunge la un „noi” final. E o scriitură reconciliatoare? O împăcare fericită cu lumea, cu „fratele”, cu „oamenii altora”?
„Noi” e orizontul, pentru că e, neîndoielnic, pronumele cel mai inclusiv din limba franceză. Sunt fascinat de aceste cuvinte care regrupează lumea în foarte puţine litere. Mult timp, mi-a plăcut să folosesc cuvântul „frate” ca să numesc acest fel de apartenenţă comună, dar, acum, poate că găsesc în acest cuvânt o parte prea familiară. Îi prefer cuvântul „lucru”, un fel de cuvânt flotant, nediferenţiat, nedefinit. Stoicii aveau un cuvânt fabulos ca să numească această stare de indiferenţă: ti. Acest ti există înaintea tuturor lucrurilor, e condensarea corporalului şi necorporalului, un spaţiu în acre totul e împreună şi posibil. Nu că aş crede în ti, dar găsesc fabulos că aceste două litere adună lumea în ele. Deci, da, speranţa este de a intra în contact cu lumea. Speranţa este „mondializarea” sinelui – dacă se inversează situaţia acestui cuvânt de multe ori batjocorit, mondializare, din partea utopiei repartiţiei egalitare.
- Precizaţi că doriţi, cu scrierea poemelor, „crearea unei vieţi comune, pe cât posibil, construirea unei îmbrăţişări”. Poezia este un cat de speranţă? Unde vă recunoaşteţi în această conjuncţie cuvânt poetic / dorinţă?
Cred că poezia şi dorinţa sunt exact acelaşi lucru. Poezia e nădejdea că lumea e aici şi că ne va lăsa să intrăm, să venim. Sau că va veni în noi, va intra. Poezia e ca dorinţa, nădejdea unei circulaţii universale, unei alăturări generalizate. În dorinţă, ca şi în poezie, dominăm precum şi, chiar mai mult, suntem dominaţi. Cuvântul eros vine din verbul care poate să însemne „a curge” [ροή]. De aceea, neîndoielnic, fluiditatea ritmică are atâta importanţă pentru mine: ea echivalează lingvistic acestui gest de a face să curgă.
- Putem vorbi, în ceea ce vă priveşte, de autobiografie sau autoportret poetic?
Autobiografie sau autoportret, nu ştiu. Dar „auto”, da, în măsura în care scriu totdeauna plecând de la mine. Ceea ce nu înseamnă că acest „mine” mă interesează în mod particular, ci pentru că este cel mai bun instrument pe care l-am găsit pentru a simţi, a înregistra, vibraţiile lumii. „Eu” nu este un subiect, e o cutie de rezonanţă, un seismograf care încearcă să regleze mereu mai fin. La finalul poemului, sau al cărţii, sper chiar că „eu” a încetat să mai fie „eu” şi că a devenit un fel de senzaţii. Thoreau spunea: „Totdeauna e prima persoană care vorbeşte.” (1) Are dreptate, dar cu condiţia de a adăuga că, sub prima persoană, sunt toate celelalte.
- Scriitura domniei voastre este de tip proteiform. Cărţile publicate până acum formează un tot, în care se amestecă note, versuri, proze, fragmente, gânduri, frânturi de poveşti… Ce conduce la forma adoptată de fiecare dată?
Intuiţia. Scriu destul de mult din intuiţie. Dar ceea ce ştiu e că nu-mi plac delimitările prea clare, frontierele prea stricte. A fi al frontieră e mereu speranţa mea: la frontiera între limbi, între genurile literare, de asemenea. A fi în vecinătatea. Caut mereu să construiesc un poem (în sensul că fiecare carte constituie un poem din petice) care să fie şi o poveste, o reflecţie şi chiar care să aducă elemente de ştiinţă. Jean-Claude Pinson preia adesea cuvântul pe care Barthes (2) însuşi la preluat nu ştiu de unde: poilikos, pestriţ, hibrid. Am preluat intenţionat cuvântul, la rândul meu: nu e vorba deloc de a scrie o carte totală, ci de a scrie o carte fără identitate precisă, nereperabilă. O carte care să fie intenţionat un sac cu de toate şi în acelaşi timp. Cred că e vorba mereu de aceeaşi mişcare: a renunţa la identitatea definită pentru a deveni indefinit, mai vast, mai mult parte din întreg şi întregitor. Militez intenţionat pentru un poem care „comunică”, precum se spune despre o cameră de hotel care comunică cu alta.
- Poetul, poezia nu sunt singure?
Se străduiesc să nu fie. Dar asta nu înseamnă câştig de avans. Poezia este, fără îndoială, o activitate de de-solitudine. Nu atât pentru că îi permite să ajungă la cititori (asta se poate întâmpla, chiar câţiva cititori, chiar un cititor, de ce nu ar fi de ajuns?), ci pentru că eliberează subiectul, îl face să evadeze din temniţa solipsistă. În Americile nostre, de exemplu, noţiunea de vecin este esenţială. Vecii ne văd şi tot ne lasă să-i vedem. Suntem în lăuntrul sinelui, dar ce cealaltă parte a gardului, există totdeauna speranţa de a fi împreună.
- E înlăuntrul lumii, în textul domniei voastre, dar uneori şi în spate. Care este raportul cu contemplaţia, cu meditaţia?
Îmi pare că meditaţia permite inventarea unui raport cu timpul, sau chiar cu durata. Dar primele poeme erau mai degrabă scurte, chiar foarte scurte (versuri puţine şi succinte). Cred că în cea vreme credeam că viaţa nu poate avea loc decât pe moment, de o manieră discontinuă. Nu suntem totdeauna plini de viaţă şi concizia poemului era o modalitate dea a lua act de dimensiunea epifanică a vieţii. Câteva secunde de intensitate şi ore lungi de gol. Azi, am tendinţa de a voi să fac să stea împreună golul şi plinul. Meditaţia, prin ritmul său mai amplu, prin modul de a lăsa lucrurile să vină, e un exerciţiu de disponibilitate. Ea permite reglarea fină a seismografului despre care vorbeam mai devreme. Devine accesibil lumii care vine, chiar şi atunci când lumea nu s-a cristalizat în emoţie, în şoc estetic, în dorinţă. Chiar când trece cu indiferenţă. Sunt tot mai tentat de ideea meditaţiei poetice: ideea unei limbi suple şi fluide ca un fluviu ce curge liniştit de-a lungul ţărmurilor lucrurilor şi care ia simplu act de ceea ce este. E unul dintre motivele preferinţei mele în creştere pentru distihuri (strofe în două versuri). Am impresia că aceste două versuri îmbrăţişează fluviul de alb dintre ele.
- Unele decupaje din textele domniei voastre sunt elegii, dar diminuate, la joasă tensiune…
Da, elegia a fost o formă de plecare pentru mine. Am început să scriu bântuit de ideea morţii. Şi, apoi, puţin câte puţin, mi-am zis că elegia în doze mari nu aduce nimic pozitiv, în orice caz, mie. Era, simplu, constatarea, care se acumula în gol, că pierderea câştigă întotdeauna. Mi-am făcut socoteala că elegia, ca formă de viaţă, nu ar putea oferi în mod absolut debutul începutului fericirii. Atunci, am luat decizia de a „diminua” elegia, de a o transforma în parte în elogiu, în sens poetic, adică în acceptare a existenţei. Bineînţeles, fondul pierderii n-a dispărut, dar contra lui încerc să acumulez dovezi ale existenţei.
- O constelaţie de autori pot fi identificaţi în scrierile domniei voastre, vechi sau contemporani, francezi sau străini. Cum vă ajută cărţile altora? E condiţia necesară a unei „respiraţii”?
Nu concep să scriu fără ceilalţi. În primul rând, pentru eu cred că nu aş fi scris dacă nu, mai întâi, aş fi citit. Şi dacă nu aş continua să citesc. A-i integra pe ceilalţi în cărţi e o modalitate de a le face şi eu un dar. Pe de altă parte, pentru mine, literatura e, înainte de toate, o conversaţie. Nu scriu pentru că aş avea ceva de spus (nu am nimic de spus, am mai degrabă de mărturisit despre ceea ce este). Scriu pentru a alimenta conversaţia, pentru a continua să ţes firul. De aceea nu am înţeles niciodată dorinţa de ruptură în artă, gustul avangardelor, ambiţia originalităţii: dacă nu pot să fac să vorbească oamenii împreună, morţii şi viii, viii şi viii, a scrie îmi pare lipsit de interes. Nu vreau să fac tabula rasa, vreau să continui să vorbesc cu. Şi din pricina asta sunt un mare partizan al noţiunii de intertextualitate sau chiar de plagiat: a încorpora pe celălalt în sine îmi pare foarte dezirabil.
- Interveniţi de asemenea în câmpul cinematografic, mai ales ca scenarist. În ce măsură scriitura poetică este influenţată de situaţiile de tip cinematografic?
E o întrebare pe care mi-am pus-o adesea, şi la care nu am putut niciodată să răspund cu adevărat. Presupun că cinemaul mi-a dat o acuitate în sesizarea situaţiilor, un sens al micro-povestirii. E adevărat că multe dintre testele mele în proză se organizează într-o suită de paragrafe independente precum o suită de secvenţe. Fără îndoială, de asemenea, dimensiunea foarte vizuală a scrisului meu (de care, să spun drept, cititorii m-au făcut conştient) e legată de cinema, chiar dacă nu ştiu bine dacă cinemaul m-a împins să fiu mai vizual sau dacă gustul meu pentru privire m-a condus la cinema. Debarasat de limbaj, dansul îmi pare a putea să creeze zone de proximitate cu adevărat fascinante între fiinţele umane. E un pic iluzoriu, desigur, dar am senzaţia că dansul este o artă pură a atingerii, şi îmi place că poezia devine asta: ca limbajul să fie pus pe lucruri, ca el, simplu, să le atingă.
- Aveţi şi o activitate de traducător de poezie. Ce influenţă are practica traducerii din engleza americană în franceză asupra propriei limbi?
Să spunem că traducerea oferă piste, unelte. Pentru moment, am tradus două tipuri de poeţi. Robert Creeley şi Paul Blackburn, care au ca punct comun încercarea de a readuce poezia la viaţa cea mai comună, cotidiană. O poezie ancorată în viaţa lor, legată de oraşele lor şi care virează adesea spre notaţie, spre crochiu, spre jurnal. Problema lor e un lucru comun: în ce condiţii viaţa de zi cu zi e suportabilă? Şi, apoi, Peter Gizzi, în a cărui L’Externationale se pune o problemă şi mai comună: ce rămâne din comuniunea între noi, oamenii, astăzi? I-am ales pentru că îmi plac întrebările lor, pentru că le împărtăşesc şi cu siguranţă mi le-am pus şi eu chiar dacă nu prea ştiu de ce. Un sens al concretului, desigur, un sens la vitezei pe care o permite engleza americană, o maleabilitatea gramaticală, o preferinţă pentru elipsă, o dorinţă de a ţine toate registrele împreună – de la cel mai trivial la cel mai metafizic.
- Starea prezentă de spirit?
Un sentiment sumbru al anilor 1930. Dar presupun că e trecător.
Traducere: Florin Dochia
………….
(1) „Nous oublions ordinairement qu’en somme c’est toujours la première personne qui parle.” Henry-David Thoreau (1817 - 1862), scriitor american nonconformist, un fel de eremit-vagabond, discipol al lui Ralph Waldo Emerson. (n. trad.)
(2) „L’écriture qui dans la préparation au roman se replie sur les formes classiques, mais elle se déplie dans la chambre claire en de multiples formes (poilikos) autour de la photographie.” (Roland Barthes, Leçon inaugurale au Collège de France. 1979-80, Paris. 3. tenir un discours, tenir une image, du romanesque…)
