marți, 22 decembrie 2015

URMUZ No. 11-12 noiembrie-decembrie 2015

Redactor-şef: Florin Dochia




În acest număr semnează: 
Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara Bahna, 
Silviu Ciocanelli, Angi Cristea, Vlad Dumitriu, 
Carmen Negreu, Emilia Zăinel, Eliza Niţă, 
Ionela-Violeta Anciu, Tudor Voicu, Diana Trandafir, Maria Nicolai, Alexandra Irimia, Adriana Bulz,
Traduceri din: Dacia Maraini, e. e. cummings,  Emile Verhaeren, Blaise Cendrars, Clément G. Second




Rezonanţa poetică

Codruţ Radi


Constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei. Neliniştile care preced, invariabil, conştientizarea acestei nevoi, vor fi determinante în alegerea ulterioară, fundamentală. Căutând nu definiţii, nici măcar răspunsuri  la incertitudinile cotidiene, ci o altă lume, care se detaşează prin însăşi poziţionarea ei de aceste aparente probleme. Omul inteligent va găsi întotdeauna o stare de echilibru, dacă nu în sine, cel puţin prin identificarea acelei lumi faţă de care îşi poate regăsi armonia existenţială. Cel care, mai mult de atât, va îndrăzni o reprezentare a întâlnirii lui cu noile forme superioare, chiar, realului, păşeşte în zona creaţiei. Aici, toate porţile pare-se a fi deschise imaginaţiei, dar şi exerciţiului  mental care poate păstra punţile cu amintirea experimentată deja. Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică.
Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. „Gândirea spulberă farmecul poetic”, spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforică, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică desigur şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică. Excepţie face, poate, doar genialitatea, în faţa căreia neputinţa minţii trebuie acceptată. Omul care, în general, se lasă amăgit de lumea înconjurătoare, nu va înţelege această genialitate care vine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă este de natură divină.  Implicarea divinităţii, în acest caz, se poate rezuma la actul şi momentul iluminării, ceea ce ne-ar deturna, cumva, din drumul recunoaşterii conştiente a creaţiei artistice. Şi pentru că genialitatea nu acoperă o întindere consistentă în spaţiul creaţiei, sau însăşi conştiinţa noastră refuză acest lucru, rămâne în echilibru ordinea universală stăpânită de raţiune, ferită de un eventual haos rezultat din atotstăpânirea geniilor în afara raţiunii.
Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce  Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.  Nevoia de creaţie este însăşi tendinţa omului de a depăşi stările limită respective, cele conflictuale cu sine, la nivelul, mai degrabă, al acceptării decât al înţelegerii. Creaţia ajunge, astfel, să fie împăcarea omului cu natura generatoare, de cele mai multe ori, a acestor energii negative, precum şi cu el însuşi, într-un loc de popas al spiritului.
Subliniez iarăşi privilegiul operei de artă, al cuvintelor „potrivite”, de a recompune natura fărâmiţată de propriile-i conflicte, de prejudecăţile sau de interpretările greşite, ale oamenilor într-o relaţie deficitară cu aceasta. Scopul, mai mult sau mai puţin conştientizat, nici nu mai contează, de vreme ce urmează unei necesităţi evidente, de restaurare a matricelor primordiale. Singura modalitate prin care omul poate interveni asupra naturii, nu în sensul subordonării, ci al asocierii, al armonizării cu ea. Altfel, rămâne, paradoxal, deşi permanent în mijlocul ei, în afara ordinei impusă de legile fundamentale instaurate, unele divine, chiar, înăuntrului atât de misterios. De aceea artistul, cel mai apropiat naturii, dintre oameni, prin sufletul său, nu trebuie să intervină niciodată brutal asupra punţilor lăsate de Dumnezeu, sau construite cu migală de înaintaşii noştri, între om şi natură. Cele două entităţi, în care lumile materiale şi cele imateriale sunt atât de diferite, nu pot, deci, decât la nivel spiritual să se întâlnească, să coexiste. Se spune despre omul de astăzi că ar fi liric, în prisma experienţei artistice, lirism care, altfel, vine pe o linie romantică ce ar motiva, poate, însingurarea, dar nu şi multe alte însuşiri ale omului modern.  Incertitudinea, oboseala spirituală într-o zonă conflictuală tot mai acută a realului cu idealul, înmulţirea progresivă a dualităţilor care întreţin neliniştea, nu se pot dizolva, pur şi simplu, într-o stare intempestivă a lirismului. Poate doar într-o tendinţă de simplificare lirică a nevoii de exprimare artistică, pe culoarul gândirii active, proprii omului modern creativ.
Când realul se apropie de absurd, sau nimicul de haos, poate să fie o reminiscenţă existenţială, o retrăire a unei experienţe anterioare, finalizată artistic.  Într-un punct intermediar al conştientizării, fără să fi atins sublimul, absolutul, şi care-ţi permite să încerci încă o dată. Pentru că atingerea sublimului trebuie să fie opţiunea artistului. Nu exprimarea, care presupune deja acceptarea lui, situându-te pe treapta filozofică a  înţelegerii,  îndepărtat, uşor, uşor, de condiţia poetului. Nu este o alegere, o alternativă, ci poziţia distinctivă pe care se situează şi prin care se individualizează, în procesul cunoaşterii, oamenii.  Sublimul, în artă, este şi rămâne nu exclusiv, dar determinant, apanajul Poeziei, aceasta fiind mai mult decât imaginea reprezentată, mai mult decât percepţia senzorială, mai mult, chiar, decât orice reflectare, dincolo de graniţele raţiunii, permanenţa divină.  

(din volumul în pregătire subintitulat „Eseuri în favoarea poeziei”)

«Unicat» sau Însufleţirea obiectelor

Florin Dochia


Cu o prefaţă lejeră a distinsului critic Gheorghe Grigurcu, apare la Editura Vinea volumul „Unicat” al frumoasei poete Radmila Popovici. Deloc întâmplător adjectivul anterior, căci, mărturisesc, primul contact cu imaginea fizică a autoarei mi-a provocat un aparent inexplicabil déjà vu. Moment decodificat mai târziu, când am aflat că este nepoata încântătoarei actriţe Ileana Popovici, cea care m-a fascinat cândva, la vârsta adolescenţei, în filmul lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată, aşadar, cum m-am apropiat de poezia Radmilei Popovici, cu câtă subiectivitate şi, concomitent, aşteptare-înfrigurare.
Prima impresie este a surâsului şăgalnic ce însoţeşte, discret, dar permanent, versul, o invitaţie la un joc de-a joaca, pe care o adresează cititorului, aproape o vrajă în care-l prinde şi nu-l mai lasă să scape. Lumea construită în jurul lui, din cuvinte, ca mătasea unui cocon, este veselă şi tragică, este tristă şi reconfortantă. Este vie. În ea, obiectele prind viaţă, plantele, seminţele simt şi resimt sentimente umane, are loc un transfer spiritual, o revărsare de gând şi de dorinţă, de bucurie şi suferinţă în universul înconjurător. Precum: „mesteceni uscăciune / pădure rară albă caut / sub stratul de iarbă / un pantof fără el / îmi înţep talpa schimb / decorul oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc de undeva / mă ascund de ei în minte / bâjbâi răcoarea cu degetele / singure se prind / în capcană jubilează / vârtejul // […]” (şi arderea). Jocul este, se observă lesne, plin de capcane, versul scurt, răstit, rupe gramatica elocvenţei – „aveai un nume / cu rădăcini / tulpină şi vlăstari / străvezii // […] // sângeros e micul / nostru album / de familie” (veşted) – dar şi creează un ritm obligatoriu, un răspăr a cărui stridenţă voită are rolul de a nu lăsa loc de trecere spre odihnă, spre abandon.
Cea de-a doua impresie este a intervenţiei chirurgicale pe sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor expuse cu generozitate. Poemul verde în wiki poate fi un exemplu de bogăţie imagistică şi dexteritate expresivă, care denotă o largă libertate a poetei în lumea cuvintelor. „… frica e o tipă / modernă fumează / doar trei ţigări la / asfinţit se parfumează / după urechi // nu mă întrebaţi unde / şi cum am văzut-o ultima / oară avea cearcăne am salutat-o / din fugă hei blondo te prinde / violetul // să fi uitat cum dormeam / de-a-n picioarele cum îi / călcam fustele pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de / mâini când traversam străzile / tentaţiilor cum chicoteam / în troleibuz dacă urca / vreun ochelarist // dedublarea personalităţii / e o boală psihică / îmi spune verde în wiki- / pedia // e timpul să schimb / doctorul”. Dacă funcţia de înlocuire a „funcţionat” aici în cheie vag ironică, cu totul altfel se întâmplă în curgere: „iarba îşi smulge / din rădăcini / mormintele crucile / înalţă braţele / cerul se trezeşte / se freacă la ochi / până crapă / tălpile îngerilor / supraobosiţi / stropii de ploaie / se înfrăţesc în / cădere şi curgere/ pe obrajii zbârciţi / ai pământului / lupii îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa / mieilor când / se roagă / o mamă.” Gravitatea se instaurează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor, familiei – copil, mamă, tată; aici jocul devine serios, sobru, dar nu mai puţin bogat imagistic şi plin de forţă, ci dimpotrivă. În tace tata, sentimentul zădărniciei este şi mai puternic: „tata se ceartă/ muţeşte cu alfabetul / omite / literele trădătoare îşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şi mai ascunde / lacrimile de cinci luni / tata e un copil supărat pe / copilul din el îşi întoarce / arcul zâmbetului / în jos aruncă / privirea şi tace // […] // ajunge la poartă o / deschide mă vede / mă strânge / în braţe // şi tace // bună tată / mulţi ani sănă- / tata îmi face semn / să tac // îl ascult şi înăbuş / copilul / din mine / că tace”. Enumerarea gesturilor, aproape ritualic, creează o tensiunea, care explodează lăuntric, genetic –cum altfel? – într-o tăcere semnificativă, o absenţă a cuvintelor, a „literelor trădătoare”.
Ultima impresie este de dependenţă a cititorului, care nu se mai poate desprinde din plasa întinsă cu dibăcie de Radmila Popovici. Rafinamentul discursului – observat, undeva, de Şerban Foarţă – iscat din ritmurile pe care le impune, ca într-o coregrafie pe linia frontului – din bucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţe şi petice de trăiri, din cioburi de oglinzi care-au păstrat chipuri uitate, rafinamentul, aşadar, este marca acestui volum aflat în certă ascendenţă faţă de cele anterioare. Dramatismul trăirilor şi seninătatea spunerii – era să spun sinceritatea, dar ce sinceritatea se poate cere subiectivităţii supreme, care izgoneşte orice urmă de fals, de prefăcătorie? – conduc la formulări poetice de evidentă excelenţă: „cine să-ţi / asculte vioara /când cerul sălii / crapă şi / plămânii tăi / se zdrobesc / în aplauze // cine să-ți arunce / la picioare jumătatea / de garoafă / dacă zidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nu ai decât iluzia / umărului şi a bărbiei / complici ai capriciului / no 24 de paganini // numai o lamă / bună şi foarte subţire / te poate ajuta / decupându-te / cu precizie microscopică / din totul în doar tu care /accepţi luatul ca pe un / dat şi nu invers şi nu / altădată şi nu / oricui // abia atunci când te / dezici de tălpi / ca de nişte şosete / rupte cărările încep / a străluci şi munţii / te înalţă” (decupându-te). Demn de remarcat, într-un volum, altfel, unitar, puseul oniric din semafor, un exemplu de virtuozitate şi densitate dramatică, un monolog încărcat de tensiune ce poate întrezări?, cine ştie?, alte faţete, surprinzătoare, ale caleidoscopului, care ni se pregătesc, undeva.
Poeta Radmila Popovici din Chişinău, România, „traversând curcubeul / alb-negru al / prezentului”, îl umple de culoarea trăirilor complete, profunde, a tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu tot ceea ce lumea înconjurătoare şi lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot înţelege prin intermediul inestimabil şi inefabil al poeziei adevărate.


Cântecele femeii-copil *


Florin Dochia

Imaginea unei poezii proaspete şi ludic-senine, într-un peisaj contemporan mai degrabă dedat la stări umbroase, deprima(n)te şi pline de nelinişti metafizice post-erotism douămiist, aduce Ada Carol, autoare cu o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ particular al metaforei cristaline, surprinzătoare şi revelatoare. Este evidentă plăcerea cu care scrie-descrie cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite, fireşti, transformându-le în evenimente existenţiale curăţate de umbre şi de furtuni. Ada Carol este, în acest volum, în primul rând, emoţie, apoi este cuvânt şi gest, este trăire intensă mascată în joc, ironie, delicată copilărire. Nici un pic de sentimentalism desuet, unda de romantism este cu îndemânare pusă în surdină, versul ei este agreabil şi simplu precum acuarelele japoneze, cu linii unduioase şi vagi umbre de culoare palidă.

Candoarea observată deja de comentatori se degajă din toate poemele marcate de o neobosită dragoste pentru celălalt, pentru cel pereche până la identificare. Îndemânarea prozodică îi ajută din plin talentul, îl pune în valoare, ritmurile se aşază atât de muzical încât aproape că lectorul nu-şi dă seama de firele ascunse care-l conduc spre emoţie, îl captivează. Declaraţia de dependenţă a Adei Carol este un jurământ la altarul poetic al trăirilor totale întru dăruire necurmată celuilalt. „Unde mă poartă drumul, întortocheata cărare? / Poate e linişte la un capăt de zare, / poate-i zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea albastră a zburat / şi nu mă mai pot opri din cântat!” (Cavalerul dragostei) mărturiseşte dintru-nceput şi continuă cu o plăcere a textului calofil rar întâlnită astăzi: „Poate vei afla că trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca antecameră a sufletului. // Sau, dacă e să-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădină de flori / unde, în colivia pieptului, / pasărea paradisului aşteaptă, / cuminte, să fie furată.” (Promisiune) Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar putea încărca de mulţimi de amănunte anatomice care să ilustreze „la petite mort” (cum frumos îi spun francezii orgasmului) face ca emoţia să fie dintre cele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău / că vreau să te iubesc acum / până rămân fără trup, / până mi se închid ochii / şi buzele de topesc în pielea fierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar când patima devine sălbatică, expresia rămâne la fel de luminoasă şi bogată: „Dacă te-aş avea la îndemână, te-aş tortura niţel / ca atunci când mă ţii la distanţă / printr-un cuvânt care despică – tăiş de sabie / cu lama curbă a buzelor tale. / E seară deja şi ninge cu bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de departe pe coate şi pe genunchi, / cu gândurile albe. / Mângâie-mă pe cap – sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi bea sângele cald, / uşor amărui.” (Idee fixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefă reuşită / şi am început să simt din ce eşti făcut / de parcă îmi mai descopeream un trup / […] / te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şi când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu mine însămi” (Ieri). Ori: „Dacă te-aş putea dori mai mult / aş face-o cu gura plină, / muşcând din strugurii mov / care îţi cresc după urechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cu miros de toamnă târzie. // După dezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorul care-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aş căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în extaz / de pe vârful limbii / într-o lingură de smântână / fără prea multă grăsime!” (Dorinţa coaptă). Ambiguitatea revelatoare persistă de-a lungul întregului volum, răsfăţul de a se tot întrepătrunde cu iubitul până la contopire conducând la imagini de aleasă frumuseţe: „Acum îţi ascult pulsul verde / prin carnea de peşte molatec. / Mă pătrund de mirosul ei proaspăt / ca surâsul apei într-un pahar cu lumini” (Rezumat). Sau şi mai mult de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi / şi inima mea bate ca să pompeze sânge / în venele altui trup, cu adevărat al meu / aşa cum trupul meu îţi aparţine. / E atât de frig aici că aş îngheţa / dacă sângele tău nu mi-ar inunda / uneori pieptul, fără voie şi fără supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se aliază foarte bine cu jocul femeii-copil şi expresia devine zburdalnică: „Azi dimineaţă te ţineam în braţe, / era aşa de moale  şi cald de parcă / îmbrăţişam un cozonac.” (Floare de soare).
Desfătarea dragostei se încarcă, uneori, de vagi ecouri bacoviene, când „tristeţea… atârnă în gene / ca un fruct prea copt” (Impromptu) şi ne duce gândul la nichitiana „noi ne iubeam prin mansarde”: „Merg cu autobuzul, / sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa e plină de tine: / tu în mâinile mele, / pieptul tău arcuit peste faţa mea, / tandreţea ploii dincolo de geamuri… / Gânduri plutesc peste oraş / intangibile ca pescăruşii / sclipind în noapte. / Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca o boltă, / mă desparte de lume.” (Prezenţa ta)
Provocarea poeziei Adei Carol este continuă, expresia surpriză apare parcă aşteptată, de la un punct încolo al lecturii, aşa că este firesc să citim invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […] / La noi în Macondo e linişte şi cald, / ca într-o burtă de somn. / […] / Nu ştiu dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau poate mă voi înălţa din pat / directlacer. […]” (Un veac de «singurătate») sau „Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încă lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai supravieţui poate un timp / în mijlocul flăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi). 
Avem de-a face cu o poezie a metaforei cotidianului senin, în care suferinţele sunt mai degrabă jocuri de-a baba-oarba sau de-a prinselea. S-a remarcat deja absenţa angoaselor, a frustrărilor de orice fel, autoarea-personaj este o fiinţă fericită, bucurându-se de Sine şi de Celălalt, care este un alt fel de Sine. Iubitul este oglinda în care-şi citeşte propria fizionomie sufletească. Astfel încât poeme de certă expresivitate orientală (japoneză) nu sunt deloc o întâmplare, precum Sărutul nostru sau, mai cu seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de haiku dintre cele mai evidente. 
Dincolo de simpatica senzaţie de „lasă-mă, dar nu-mi da pace” din unele texte poetice, Ada Carol reuşeşte, cel mai adesea, adevărate tururi de forţă expresivă şi emoţională. Un minunat poem de dragoste – aş spune summum al genului, în acest volum – este Mărturisire, al cărui final sună astfel: „Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul meu e un trandafir albastru.”, după ce versurile evocaseră acel captivant eternel retour. Forţa creatoare a poetei este din plin pusă în valoare în Memento, poate cel mai bun poem al volumului; cu un debut, în fond, metafizic („De unde atâta energie – mă întreb acum, / cu ochii la jarul răscolit din cenuşa noastră…”), continuă cu pierderea înaltului şi căderea („Ne-am îngreunat şi ni se pare / că singurul rost ar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, în recunoaşterea eşecului, cu „În nopţile care picură la geam / doar lacrimile mai sclipesc ca praful de stele”.
Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei Ada Carol, dar, cu siguranţă, este capabilă de numeroase surprize, expresivitatea limbajului şi îndemânarea stilistică fiindu-i deja calităţi evidente, iar volumul de faţă dovedeşte că ea are multe de spus. Viaţa are, în poezia ei, o altă valoare de întrebuinţare decât la majoritatea colegilor de generaţie şi deţine toate uneltele necesare pentru a o disemina în texte dintre cele mai convingătoare şi furnizoare de încântătoare dependenţă.
_______________
*Ada Carol, Declarație de Dependență (Ars Docendi, 2015)



Monica Patriche - Cât o mie de nopţi

Florin Dochia

Poezia de dragoste - dacă e să o judecăm ca manifestare în sine - se arată azi a fi mult
diferită de aceea a secolului trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă - şi de aceea dezinhibată din preajma anului 2000 - cu excese emfatice nepudibunde şi mizerabiliste. Fără să piardă din angajamentul amoros şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat fie într-un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare de comuniune biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre transcendent. Imnurile dedicate partenerului, chemările, plângerile nu mai au nimic din entuziasmul sau vaierul inimii în deplină bucurie ori suferinţă. Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au cam dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine la contactul cu celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”, „floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai încerci să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai bine este să te fereşti de senzaţia unui nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie, în măsura în care textele româneşti ajung, tălmăcite, la un public din alte zări. Desigur, cu excepţiile de rigoare… niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi varietatea este cu deosebire benefică tuturor. Avem de unde alege, doamnelor şi domnilor!
Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o mie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu o prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu, din care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase, foarte potrivite poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea, unei foarte largi arii din poezia universală. 
Chiar demersul poetic al Monicăi Patriche ţine de această arie universală, nu se localizează şi nici nu datează, este originală atât cât se poate ca să se păstreze comunicabilă, redundanţele rămân discrete, metaforele sugestive, amintind cumva de stările extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori, acvaticul sunt mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt, mai mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum adastă în preajma făptuirii. Sunt preludii şi postludii, spaţiul intermediar este păstrat în zona discreţiei. Primul grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune scena la dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau Deborah Kerr – Charlotte sau Hannah din celebrul film al lui John Huston, Noaptea iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul adolescentin nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei maturităţi prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne trimite înspre tensiunile psihologice din textele dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile mărturisesc neobosita căutare de Sine în Celălalt, nevoia de comunicare ca reflex într-un timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind din braţe, intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa mea în care intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent / mereu cu un pas mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc întâmplări despre care nu mai ştiu / când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu refugiul în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa unui ceas. Slava lui / se vede din micimea secundei, în trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde. Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine un prezent perpetuu („Este acel astăzi pe care îl trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un salvator imaterial: „Între ţipătul naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori, mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea. Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam pustie şi neagră, dar pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu atât mai înalt / se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă). 
Într-o lume în care „fiecare respiră viaţa celuilalt / […] / având memoria unei sigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă seminţe”, este tot mai evidentă propensiunea spre contopirea perpetuă între iubită şi iubitul ca ange gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous aime. Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de a fi, de a fi fost inventată, de avea trup care să lumineze nopţile la sfânta atingere amoroasă: „Devin conştientă de fiinţa mea, de propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o unică viaţă. O viaţă care respiră prin trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în acele momente nu pot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă tentaţie a atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu „cei care se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut de o / altă femeie! Născut în afara mea. Lumea se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de ochi / albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar sosi revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului: „Curând nu mă mai bucur şi stau singură în faţa / peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13. Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor, salvator, aducător de speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21. Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea). 
Bună cunoscătoare a poeziei de dinaintea ei, legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, Monica Patriche nu evită evocarea unei atmosfere care să amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt, respirând unul cu celălalt) sau de Ana Blandiana (14 februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am intrat în grupajul intitulat „Jurnal poetic sau Despre retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile existenţialiste amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus, aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri (salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte, retragerea în inima / unei femei care poartă dureros lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele poeţilor merg pe pământ / inima lor este stăruitoare în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual: „Nu rămâne din noi decât ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă veghează”; „Puterea poetului stă în adâncul său” (aici amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry). 
Grupajul intitulat „Femeia amurgului” ilustrează o altă faţetă al poliedrului oferit nouă de Monica Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul interior este desemnificat, un du-te-vino leneş în căutarea sensului. Lungul şir de tablouri nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de exit din titlu.
Lungul poem final la volumului - „Opt” - încununează - prin parabolă - un demers foarte reuşit de a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei poete contemporane. Se promite un alt început, o reînviere a speranţei: „Priveşte viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol / galben a unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe trupuri care dimineaţă / vor purta altă lumină.” De aici încolo, orice este posibil.
___________
* Brumar, 2015

Lucian Mănăilescu: Atrocităţile fericirii

Mioara Bahna

Oximoronic, titlul volumului de versuri al lui Lucian Mănăilescu, Atrocităţile fericirii – Editgraph, Buzău, 2015, cu o prefaţă de Liviu Ofileanu –, precedă o poezie de o tristeţe molcomă, incurabilă şi, totodată, resemnată, fiindcă fiecare dintre cele patru părţi ale cărţii (Cântecul cucuvelei, Bulevardul Sartre, Patria de la capătul lumii şi Zăpadă spulberată) este pusă, prin motto, care e acelaşi, sub semnul implacabilei risipiri a fiinţei, cu toate consecinţele care derivă de aici, resimţite în plan sufletesc: La fel şi eu / ca frunza care cade/ m-agăţ cu disperare de văzduh.
Invocarea mamei, apoi, în primele poeme, accentuează sentimentul de tristeţe, primul dintre acesta deschizându-se blagian (Mamă, tu ai fost odată mormântul meu..., se tânguia poetul născut în Lancrăm):  Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!  Şi, tot blagian, fiul se aşază sub pecetea tăcerii: moaşa mea, muţenia.
O simbolistică bogată este anunţată, tot de la început, prin tristeţea nucului  şi cântecul cucului, iar metafora-simbol a vântului întregeşte imaginea unui teritoriu sufletesc travesat mereu de iluzii, ca în jocul de-a fericirea.
Tonalitatea versurilor e de litanie, mama fiind zeitatea invocată –  către care, explicit, dar şi implicit, se îndreaptă gândul şi glasul fiului, instanţa morală faţă de care îşi expune mereu, bilanţul vieţuirii –, a cărei sacralitate răzbate din orice gest, oricât de simplu, dar cu ecou covârşitor: Am primit pachetul de la tine, mamă, / gesturi ambalate frumos în staniol, / fotografiile galbene ale toamnei, / borcanul cu cireşe amare / şi tristeţea ta călduroasă... 
Retoric, glasul fiului exprimă căutarea rostului său, întrebarea îndreptându-se tot către cea care i-a dat viaţă: Eu ce să fac?
Prozodic, Lucian Mănăilescu îmbină în scrisul său versul liber cu versul clasic şi, prin acurateţea imaginilor artistice,  a mesajului transmis, creaţia sa se înscrie în poezia autentică, rezultat al coroborării unor trăiri sincere cu o formă artistică adecvată.
Sub aspectul construcţiei, poemele din volum sunt, în general, de dimensiuni medii, mai degrabă concentrate, atât la nivelul expresiei (surprinzătoare adesea prin expresivitate), cât i la cel al imagisticii. De pildă, într-unul, intitulat Totul se transformă, în doar trei catrene, panoramează dramatismul existenţei firii şi, cu precădere, al celei a omului, care învaţă să descopere totul, de la molecule şi atomi, dar numai visul, plăsmuind imperii, / şi numai gândul ce-a murit pe limbă, / şi numai c-am simţit şi că am fost /  nu ştim, nu bănuim în ce se schimbă.
Ataşat de un trecut aureolat de prezenţa părinţilor, în special a mamei –amintită, uneori, doar metonimic (precum / odinioară mâinile mamei) sau în invocaţie (Unde, mamă, unde ai pus hainele noastre / de duminică? Unde e veselia ta molipsitoare?), unul dintre laitmotivele cărţii – , în copilărie, dar conectat, în acelaşi timp, minut cu minut, la prezent, în poezia sa, Lucian Mănăilescu pendulează între aceste repere, reductibile la două trăiri definitorii contextual: entuziasm şi resemnare, sintetizate lapidar, metaforic, în două versuri: Adio, aripi! – / tristă recuzită...
Fără a se declara ateu, eul creator din volum îşi ia pe cont propriu existenţa, luând asupra sa, aşadar, şi responsabilitatea oricărui act (În vis se trăieşte / mult mai greu decât pe pământ), dar şi evoluţia şi consecinţele ei, de vreme ce Totul e o întâmplare /a acidului dezoxiribonucleic... Cu toate acestea, acceptă acest dat şi declară: ştiu că, de fapt, Dumnezeu / e un artist mediocru.
O tendinţă regresivă, cu efect salutar scontat se remarcă mai ales în poemele din prima parte a cărţii, fiindcă eul poetului este scindat între două timpuri, cel subiectiv şi cel obiectiv: copilăria îmi stă pe umărul stâng / şi pe cel drept se gudură ţipătul cucuvelei, şi, în consecinţă, pentru a se salva, „inventează” o inimă în flăcări, în speranţa necurmată de a se apropia de fericirea care umblă hai-hui /mereu numai pe strada cealaltă, însă, dincolo de orice demers, sentimentul înstrăinării de sine sporeşte, necontenit, încât, În fiecare dimineaţă, un străin / se trezeşte în locul meu, iar, ca o consecinţă, sentimentul care se instalează e contradictoriu, pentru că Se face primăvară, se face târziu, / inima mea cântă şi se risipeşte, într-o căutare în depărtări neguroase...
Bulevardul Sartre, a doua parte a volumului, aduce un periplu cultural, ale cărui repere sunt nume sintagme, locuri care au punctat mersul omenirii spre un „înainte”, dorit superior faţă de un „înapoi”, în care curge continuu, pentru a-şi justifica raţiunea de a continua. Între jaloane, se numără: Urechea lui Van Gogh, Eugenio Montale, Charlie Chaplin, Hernán Cortés, Napoleon, Moby-Dick, Tiamat cea firavă, Ninive, Jacques-Yves Cousteau, Spania, Dostoievski, dar şi toate drumurile şi mările lumii. Şi nu este întâmplător nici numele lui Sartre, sugestie a existenţialismului, a fenomenologiei.
Din drumurile pe meridianele istoriei, ale mitologiei, ale spiritualităţii, în general, marcate în partea a doua a cărţii, Lucian Mănăilescu se întoarce, în cea de-a treia, la un eldorado, paradisul pierdut obiectiv, dar rămas definitiv în conştiinţă, acasă sau Patria de la capătul lumii, căreia îi face o tulburătoare declaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp, un jurământ de credinţă totală, într-o formulare aforistică: Dumnezeu, ca şi patria, este iubire... Iar concluzia exhibă acest ataşament irevocabil: Pentru mine, patria aceasta, de la capătul lumii, / crucificată pe toate punctele cardinale, / este singura Americă posibilă, singura şansă, / unica iubire, pe care nici măcar speranţa / nu o mai poate ucide...
Poeziile din această secţiune sunt, prin mesaj, în contiguitatea unora din prima parte a volumului, pentru care copilăria este epoca de aur a fiinţei, în pofida particularităţilor ineludabile de la o generaţie la alta, aşa cum cea de-aici se derulează traversată alternativ de caravana cinematografică  şi de duba securităţii.
Nostalgie şi încrâncenare naşte, în poezia lui Lucian Mănăilescu, amintirea lumii de demult, pentru care satul, casa părintească, părinţii constituie universul matricial al fiinţei: În grădina din spatele casei / amintirea culege cireşe amare, / strivindu-le ca pe nişte lacrimi, / în colţul buzelor...
Dezamăgirea este nota definitorie a poeziilor din a treia parte a volumului, unde vocea lirică pendulează între evocarea unui trecut edenic, în ansamblu, dincolo de inerentele sincope, neglijabile prin raportare la ansamblu, fiind identificat în special cu vârsta copilăriei, şi prezentul dezabuzant, raportat, mai ales, la incomensurabilele speranţe ale tuturor celor care au visat măcar, dacă nu chiar au fost de faţă, au luat parte, la încercările de schimbare a destinului ţării, într-un decembrie nenumit aici, dar sugerat.
În consecinţă, dacă Atlantida adolescenţei noastre / s-a scufundat în ceaţa paradisului proletar, iar lectura, ocupaţie principală a vârstei, în epoca amintită, ignora polurile puterii planetare (Citeam enorm pe atunci şi cuvintele / inundau oceanele pacifice / dintre ruşi şi americani), urmărind, ulterior, traiectoria evoluţiei unui neam din care e parte, mersul pe liziera timpului, eul creator face o escală – consistentă, ca pondere, la nivelul întregii părţi a treia a cărţii –, oprindu-se la evenimentele decembriste şi reflectând asupra naivităţii de atunci a lui şi a celor asemenea lui, animaţi de un entuziasm pur, uriaş, încât, Orbiţi de fastul mirajului, n-am văzut  / că apar gratii în cer, pe pământ şi pe ape / şi că se nasc alţi morţi, îmbălsămaţi / în formolul tare al fericirii..., imagini sinonime contextual cu ironic-dureroasă perspectivă oferită de luminiţa oarbă de la capătul tunelului.
Remarcabil este,  în acest volum, că Lucian Mănăilescu scrie şi poezie patriotică autentică, de bună calitate, într-o epocă în care cei mai mulţi – din ignoranţă, de fapt! – se feresc de acest sector sau, şi mai mult, îl incriminează, dezicându-se de orice posibilă atingere cu acesta.
În fine, în Zăpada spulberată, ultima secvenţă a cărţii, lirismul se accentuează, expresivitatea, susţinută pe parcursul întregului volum prin îmbinări insolite de cuvinte, sporeşte. Ca şi părţile precedente, şi aceasta debutează – asemenea epopeilor antice, mutatis mutandis – cu o poezie ce poate fi considerată o sui-generis omoloagă a invocaţiei către muză, aci reprezentată, mereu, de lumea de demult, infuzată de flash-uri cu secvenţe din copilărie, leagănul existenţei şi, implicit, al personalităţii. Spre exemplu, Plecarea din copilărie este similară  desprinderii eroului din basme de lumea lui, pentru a porni în bildungsromanul care urmează să-l consacre ca om: – Săru’ mâna, mamă şi tată, / eu plec să-învăţ cititul / şi socotitul şi muritul... / Prin văzduhul satului spart / se vede infinitul.  Spre acest metaforic infinit se îndreaptă imaginaţia celui care visează să cucerească lumea cu arma cuvintelor din raniţa cu care a plecat de acasă.
Maturizat, mai apoi, eroul plecat cu inocenţă spre infinit clamează, privind înapoi spre cei din plutonul cărora a dezertat: Copii, / nu vă bucuraţi prea tare de circul / în care copilăria voastră vrea să pară fericită!
Uneori alegoric (Moartea avea ochi blânzi / şi albaştri, mergea cu mine de mână / prin târg şi îmi cumpăra / nimicuri ieftine, bucurii de care / niciodată n-am avut parte), volumul lui Lucian Mănăilescu este, prin unele dintre poezii, sorescian, poetul căutând, ca şi Marin Sorescu, să se definească, „în funcţie de rădăcinile, de obârşia” lui. Mai mult, ca şi poetul oltean, reţine, adesea, aspecte simple din realitate, cărora le conferă o aură aparte, creată de trecerea timpului, care aduce detaşarea, dar, totodată, şi un mod aparte – privit din afară – de supralicitare a semnificaţiilor acestora pentru cel care a fost cândva în miezul lor.
În concluzie, privind în ansamblu volumul, se disting câteva teme majore – copilăria, ţara, dragostea – urmărite în două epoci, fiecare dintre acestea fiind surprinsă în câte două ipostaze majore : copilăria trăită şi cea reflectată în gândul maturului; ţara reală şi cea visată şi iubirea, cea de demult, cu toată prospeţimea şi tot entuziasmul juvenil (Mai ştii, iubita mea, să-mi fii mireasmă / cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram? /Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi / pe care eu ţi le ningeam la geam?) şi cea matură, în care cinismul devine parte substanţială (Acum, când aproape te-am uitat, / cum uită pietrele care rămân trecerea apei, / cred că nu mai contează prea mult / pe care ţărm stau, visându-te. / Oricum e bine să ai amintiri... / o să developez sentimentul ăsta / şi ţi-l trimit prin e-mail; / dacă nu mâine, luni, / dacă nu din viaţa asta, din alta...).
Şi încă o observaţie: Atrocităţile fericirii e o carte profundă, dar care, paradoxal, se citeşte pe nerăsuflate, iar când dai ultima filă, regreţi că s-a terminat. Eu aşa am simţit!



Silviu Ciocanelli


Scrum


am o urgentă nevoie
să respir singur
să nu împart aer sau priviri
vorbe sau trăiri
până când mă pot scufunda din nou
între voi
mă găsesc în nopţile distorsionate
şi râdem şi suntem
şi plângeam şi am fost
...totul

Din când în gând


Din când în când
Încearcă să nu uiţi de mine,
...aşa cum fac eu,
Când îmi uit chipul şi trupul şi gândul
Şi trupul şi chipul dansează
Şi gândul se distanţează
Şi eu nu mai sunt ce am uitat cândva că sunt...
Ca din când în gând.

Migrene


mi-a picat capul de pe umeri
şi s-a sfărâmat
ca o vază goală
ca o varză-n oală
ca o frază pe coală
l-am adunat, l-am aruncat
altul la loc mi-am înşurubat
am întors pagina şi am repetat.
sunt tavan, sunt podea
şi tu nu poţi să-ţi iei ochii de pe mine
sunt întuneric, sunt bezea
ambasador special dintre bovine...

Ne vedem pe Luna


Mi-am turnat un pahar de javu.
A fost dulce, ca niciodată,
Şi-nspre luna, roată,
Priveai doar tu...
Ţi-am sorbit ca marea din plajă
Fiecare clipire şi paşii
Scrişi pe cântec de lire,
Până te-am cunoscut...

Am învăţat să-ţi vorbesc
Că-n plimbare te însoţeam tăcut.
Eram copil, erai tot ce am avut,
Şi încă eşti... tot ce îmi doresc,
dar prezentul e deja trecut!

Clişeul #1


Nu sunt înger...
Am primit aripi
Dar nu să zbor
Ci să te păstrez sub ele
Lângă inima mea
Mănunchi de lumină
Pe lângă inima ta
Mănunchi de trăire...
Am doi ochi. Sunt orb.

ochii îmi sunt un arc
şi trag priviri retorice
ca sagetile de lumină
înspre cerul speriat.
ador să-i văd rănile

ochii îmi sunt un arc
şi inima ta-i un măr
ştim ce-i de făcut
aşa că stai nemişcată.
ador să-ţi văd rănile

Nu-mi place să ascult muzică în văzul tuturor


sunt pretenţios şi privesc totul de sus.
vreau să spun ce nu s-a mai spus,
să nu trăiesc zilele care au apus
şi la sfârşitul zilei, când secundele s-au scurs
fir-ar, beat-ul s-a dus...

Amintiri din copilărie

când eram mic
mă jucam cu mâinile în lipici
şi nu mi-aş fi închipuit vreodată
că aşa m-aş prinde drag de cineva

Şoaptele nu au rost

noaptea...
muzica nu ar trebui să te facă să vorbeşti cu voce tare
ci ar trebui să fie o îmbrăţişare
pentru cuvânt
pentru duh
să nu te lase să spui ce nu ar trebui
că oricum eşti singur
şi luna râde de tine
cu obrajii ei rotunzi şi albinoşi

...sunt prea multe trebuinţe ca să pot funcţiona normal

În cercuri


mi-am alergat coada
timp de ani de nopţi
doar să mă găsesc
într-o fantezie de rugină
într-o clipă de lumină

...dar nu trăiam acolo
săream coarda într-un colţ
şi mă tot loveam de tavan
de ieri şi de-un geam
şi nu vedeam sfârşitul meu

în cercuri mă învârtesc

M-am impiedicat


se aud din nou ciocanele cum lovesc
dar nu se construieşte nimic
şi nici nu se repară
sunt confuz şi am uitat culoarea verde
mi-e cam greu să sincronizez orchestra
pe bătăi neîndemânatice
precum ploaia pe tabla ruginită

iar s-a rupt firul

poţi să-mi spui ce simţeam
că nu-mi amintesc...



Angi Cristea


Talazuri


pe retina mea lumea se scaldă în nopţi polare
miroase a savană a leu ce rage în amurg
luna are picioarele ascunse în nisipul rece
se curăţă cu fiecare val de pielea de şarpe
şi stinge stelele cu amfora sufletului uneori
aş desface soarele ca pe o portocală felie cu felie
să îmi miroasă tălpile a lumină
când voi înota în talazul mărilor cu genele întoarse spre cer
în palmele mele sentimentele se mulează
nisip umed apă şi soare
îţi beau lentoarea clipelor
necuminecate
patima roşie dezleagă harta cuvintelor
vino de pe marte şi coboară-n vezuviu
poţi balansa contrasentimentele cu o perdea sau
nişte vitralii albastre
pe care am pictat aburul iubirii
/şerpoaică de apă/

Zecimalele lunii


cu o mie de cai
poţi cumpăra o scară spre cer
dar liniştea cu glas de greier
nu o poţi haşura
stând la fereastra ovală a orizontului
cu pintenii înfipţi în talazul ierbii
câte secunde dorm în lanul de veghe
şchioape de infinitul o sau de interminabilul a?
număr stelele care înrămează bolta
unde se scaldă luna rotundă ca o zecimală
vor apune iubiri în filigran
iar noi vom sparge fosforul secundelor
mângâind coama cuvintelor
ce îmi flutură peste umeri
respir sarea albă
pe lună plină
/sepie a mărilor înstelate/
cine îşi va înneca sorţii
cine aburul nopţii îl va ancora lângă mal?

Descântec de singurătate


calea spre strâmta singurătate se bifurcă...
în piaţa mare columbii aşteaptă ziua de pensii
zilele cad ca nişte firimituri uscate
golaş pomul de la uşa bisericii muşcă din căldură
mângâind umbra câinelui
de la atâta arşiţă apele răpesc minute
cu burţi umflate de peşti
singurătatea sparge pietre lupul pădurii îşi linge coada
licantrop de nopţi fierbinţi
fantastic vântul îmi suflă în ceafă
îmi respiră neliniştile cu o discreţie de septuagenar
sub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lut
va ploua într-o vară...
vor creşte nucii va cânta prigoria
căldura îţi dilată inimă până la mine
şi suflu înspre tine zece secunde de gheaţă
suflete, ce-mi descânţi de singurătate într-o vară
hrănită de columbi

Poem cu cerneală simpatică


se scurge pe cele două mâini
cerneala simpatică
pasez lentoarea timpului cu un croşeu de stânga
taci cu amurgul între dinţi
îmi eliberezi hulubii

improvizaţia aceasta de clipe
miroase a ratare amoroasă
dacă ai bea cafeaua din palme
poate aş dormi nopţile pe cuvinte altfel

se citeşte pe malul Senei din cărţi
îmi este dor
de alegoria din Luceafărul

luna îmi plimbă singurătatea în landou
te închizi în birou şi scrii pe pereţi

sunt o jigodie pictez anapoda
sunt clară ca vinul nu pot
colora un destin iar graurii minţii mele
zboară în zigzag

spirala dintre moarte şi azi
este ca o jardinieră
am învăţat că în cer te încalţi cu singurătate
iar aici spui du-te dracului şi mai pui de-un poem

Metamorfoza 


ne putem curaţa de cuvinte
în toate dimineţile când băutul cafelei
devine epopeic
am arta de a nu-ţi face pe plac
de a bea dintr-o ceaşcă minusculă
zaţul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/

în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea
că praful zilei se va aşeza pe umerii
oraşului
iar tu îţi vei pierde iarba din palme
vopsind pomii ca pentru o vară fără omizi
nu-ţi mai vin păsările cerului
la ora de cumpărat armonii
serile îmi conjug timpurile la mai mult ca perfect
şi inventez cuvinte lipsite de şireturi
închid în sertar pâinea după-amiezii rugăciunile
nesomnul păsării în zbor
ce gust de cafea la ibric are oraşul fără omizi
cu armoniile lui pastelate
insomniile îmi târăsc setea antologică pe asfalt
şi mă imploră
preschimbă-te în omizi
sau vino vopsită hedonist
prin tăcerea verii care falsează


Vlad Dumitriu

„Cred că e foarte bine ca un artist să aibă cunoştinţe din cât mai multe domenii”


După ce a terminat liceul la Câmpina, Vlad Dumitriu, care are acum 33 de ani, a urmat Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti, secţia de sculptură. De zece ani, îşi expune lucrările în expoziţii, atât în ţară cât şi în străinătate, călcându-i pe urme tatălui său, Alfred Dumitriu, un nume deja consacrat ca sculptor. E membru al UAP din 2005. Încercând să-şi găsească menirea în artă, Vlad Dumitriu se află într-o continuă căutare de sine în relaţia cu Universul, cu Divinitatea, reuşind să dea viaţă unor creaţii artistice inedite, privitorul neputând să plece din faţa lor fără să constate transpunerea unor reflecţii filozofice, fără să mediteze sau să interpreteze concretul abstract al operei.

Încă din timpul şcolii, ţi-ai descoperit talentul sau ai fost atras de latura artistică datorită tatălui tău, sculptorul Alfred Dumitriu?
Bineînţeles că am fost încă de mic  în contact cu acest domeniu, trecând de multe ori prin atelierul tatălui meu. Dar eu m-am hotărât destul de târziu să urmez acest drum. Cred că eram prin clasa a X-a. Multă vreme am fost mai apropiat de materiile realiste, de fizică, matematică. În cele din urmă am încercat şi latura artistică. Am fost la atelierul tatălui meu, încercând cu lipsa mea de pricepere de atunci, să lucrez câte ceva din ce mi-a recomandat el. Mi-a plăcut şi, după o perioadă de reflecţie, am hotărât că ar fi un drum potrivit pentru mine.
Te-ai axat pe ceva anume, în facultate?
Am urmat secţia de sculptură a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Am făcut, în special, studii de tip academic, lucrând după opere antice sau după model viu. Ca temă principală, în anii de facultate, dar şi de master, am avut „Ochiul - Poarta Sufletului”.
Care a fost prima ta lucrare?
Primele lucrări erau studii, copii după statui antice, pentru a-mi îmbunătăţi tehnica. La început, am avut un ciclu de lucrări pe care l-am botezat „Natura Universală”. Nu mai ţin minte exact care dintre aceste lucrări a fost prima. Dar asta a fost prima temă pe care am abordat-o. Întotdeauna
am fost interesat de felul în care a apărut Universul, de partea de ştiinţă din spatele Universului. Am încercat, cumva, să prind o frântură din aceste lucruri. Este o temă la care îmi doresc să revin în viitor. Am nişte gânduri legate de ea dar, nu sunt încă sedimentatei. Meditez asupra acestei teme în continuare.
Cum îţi vin ideile, inspiraţia?
În primul rând, ideile nu vin pentru că le chemi. Poţi să citeşti ceva, poţi să vezi ceva, să auzi ceva, care, legat de experienţele tale şi trăirile tale, să-ţi declanşeze un „arc” în creier… se creează o reacţie în lanţ ce te poate duce la o idee, la inspiraţie.
Vorbeşte-mi despre o lucrare, despre cum ţi-a venit inspiraţia să o creezi.
Pot să-ţi dau două exemple. O idee mai simplă, care mi-a venit prin anul III de facultate, dacă nu mă înşel. M-am dus pe Muscel, pe la orele 11-12 noaptea. Probabil că ai văzut că uneori, pe timp de zi, soarele trimite raze printre nori, care se văd aproape ca un desen. Ei bine, în acea noapte, luna a fost cea care a trimis raze printre nori. A fost un lucru pe care nu-l mai văzusem, nu ştiam că e posibil şi m-a impresionat în mod deosebit. Şi atmosfera era de aşa natură, făcându-mă să mă simt privit sau supravegheat cumva, de sus. Lucrul acesta mi-a dat inspiraţia pentru lucrarea  „Ochiul Divin”.  Lucram în perioada aceea la ciclul „Ochiul -
Poarta Sufletului”, seara aceea inspirându-mi una dintre lucrările acestuia. O altă lucrare din acelaşi ciclu este „Ochiul Meduzei”, fiind legată cumva, şi de ciclul „Naşterea Universului”. În acea perioadă am recitit Legendele Olimpului, am preluat legenda Meduzei si am încercat, prin lucrare, sa sugerez starea de vlăguire a sufletului. Ochiul meduzei seamănă cu un tunel având la cele două, fiind ca un vârtej ce-ţi absoarbe energia la interior. Mi-a plăcut pentru că am putut să leg cumva şi de Naşterea Universului, asimilându-se la ideea de gaură neagră, putând reprezenta poarta spre începutul unui nou Univers. Este un exemplu de idee care s-a
închegat din mai multe elemente. Nu este doar legenda sau doar Universul sau doar ochiul Meduzei. Sunt trei elemente pe care le-am îmbinat într-o lucrare, pentru că aşa mi-a dictat inspiraţia în momentul respectiv. 
Se pare că totuşi te ajută dragostea mai veche pentru fizică şi matematică, în artă.  
Cred că este foarte bine pentru un artist să aibă cunoştinţe din cât mai multe domenii, lărgindu-şi baza din care să îşi tragă substanţa necesară creaţiei. Poate fi un lucru bun, pentru un artist, să urmeze un liceu teoretic înainte de a face Universitatea de Arte.
Ai participat la expoziţii de grup sau chiar personale?
La expoziţii de grup particip destul de frecvent. Am avut şi câteva expoziţii personale. De când sunt membru al UAP, de vreo nouă - zece ani, am participat la majoritatea saloanelor judeţene de la Ploieşti. În ceea priveşte expoziţiile personale, am avut-o pe prima la Palatul CEC-ului din Bucureşti. Am mai avut şi la Ploieşti, în Galeria UAP, cu tema „Ochiul - Poarta Sufletului”. La expoziţiile de grup, am avut şi trei participări la Salonul de Toamnă de la Paris, unul dintre cele mai prestigioase din Europa, apoi am mai participat la bienala de la Beijing, organizată cu ocazia Olimpiadei de vară. Tema
expoziţiei a fost firesc, „Sporturi”, iar eu am participat cu lucrarea „Amazoană” – o arcaşă. Am luat şi câteva premii. Am primit un premiu la Salonul Naţional de Artă, premiul II la un concurs de sculptură din Franţa, organizat de primăria oraşului Grasse, căruia i se mai spune capitala parfumurilor.
Lucrezi la ceva acum?
Am încheiat recent un ciclu de lucrări numit „Rugăciune”. O parte dintre lucrări se află la Casa de Cultură „Geo Bogza”, unde domnul Florin Dochia a organizat o expoziţie de grup cu toţi artiştii câmpineni, Salonul „Artfoyer”.
În artă, influenţele sunt inerente. Există aşa ceva în arta ta, inclusiv de la tatăl tău?
Cu siguranţă că undeva, în subconştient există influenţe. În ceea ce-l priveşte pe tatăl meu… sigur, din moment ce am crescut printre lucrările lui. Dar eu încerc să mă desprind prin ceea ce creez.
Îţi dă câte un sfat, când trece pe lângă vreo lucrare de a ta, mai face vreo observaţie?
Cumva, treaba asta este reciprocă. Nici eu nu mă feresc să fac aprecieri legate de lucrările sale, aşa cum şi el face faţă de ale mele. 
Poţi să trăieşti din arta ta?
Da, dar în general suplinesc şi cu nişte lucrări tehnice. Prelucrări, turnări în bronz, pentru cei care au nevoie de aşa ceva. Totuşi, se poate trăi, odată ce stăpâneşti meseria, chiar dacă, nu ai tot timpul succes în vânzarea lucrărilor tale. Este o meserie, o artă pe care nu o cunosc foarte mulţi oameni, şi te descurci. Sunt perioade şi perioade. Ȋn general, atunci când organizezi o expoziţie,  ai ocazia să fii văzut, apreciat şi să poţi vinde. 
Te simţi împlinit ca artist? Ce îţi doreşti cel mai mult?
Cred că mai am mult de lucru, mai e mult de muncă… Ce-mi doresc? Să am inspiraţie, să am idei. Trebuie să le şi cauţi, să creezi condiţiile, premisele de a se manifesta.

(Prezentare actualizată a unui interviu realizat de Carmen NEGREU în 2012)

Emilia Zăinel


Mamă de nevoie


bunica mea a încercat să-mi fie mamă
prin atâtea feluri

bunica mea a înţeles că lumea bună e acolo
în sufletul fusului şi-n inima sobei
şi că poezia nu se coace dintr-o dată
mai trebuie să o învârteşti de câteva ori
o zi sau poate mai mult
până când mirosul aspru iese de tot

o ţin minte pe această mamă de nevoie
care a plantat curaj în casa noastră
a unit drumurile la răscrucea din sat
ea m-a lăsat să aleg
cu ochii la tristeţea câmpului neobosit

Mă auzi, Doamne?


ploaia a intrat în casele oamenilor şi-şi face cuib în mintea lor
le dă un impuls pentru a nu uita să ducă lingura la gură

vremea decide
vine când vrea, stă cât vrea
nu ştiu ce o face dumnezeu dincolo de nori
sau poate că duce lingura la gură
şi suntem la mâna oricui

iar când se deschid uşile
ca două aripi de fluture ţinute prea mult între degete
mergem prin gunoaie căutând iluminarea

viaţa asta nu poate fi aşa de rea

hei, doamne, dar ce tot ai cu noi de ne pedepseşti?
doamne?
mă auzi, doamne?

Martorii tăcerii


am atins un asemenea calm încât
nicio cutie cu vopsea vărsată pe covor
nu mă poate indispune

lasă, să miroasă casa asta
prea plină de curaj
şi prea multe fumigene ale trecutului
e timp şi pentru liniştea mirositoare
e timp destul ca toţi pereţii să iasă 

ce bucurie pe mâhnitele colţuri roase de igrasie
se mai aerisesc de-atâtea lucruri
pe care-au fost silite să le-absoarbă
nimeni nu întreabă pereţii
dacă vor să fie martori
la atâtea resturi de tăcere

În noiembrie nu se moare


e noiembrie
a îngălbenit până şi timpul
spitalele se luptă s-o omoare pe bunica
nicio lumânare de sfântul mina
nicio lumânare dintr-o zi obişnuită
nu o va salva

fiindcă aşa trebuie să fie noiembrie
să îl zăreşti printre garduri
cum fuge pe cauciucurile-i tocite

şi chiar dacă nu ar fi noiembrie
doctorii tot ar încerca s-o omoare pe bunica
prea mulţi bătrâni ce luptă pentru viaţa lor
prea puţine morminte, dar prea multă colivă

însă încă e noiembrie
şi în noiembrie nu se moare

Eliza Niţă


ŞARPELE


Cobor cu capul în jos de pe tavan
Pe firul de chirurgie
Aproape transparent
Mă legăn ca o scândură şubredă
Care mai stă într-un cui
Mi-am agăţat toată camera de picioare
Răsturnată
Cu uşa deschisă
Care pendulează între exterior şi interior
Şarpele se încolăceşte
Pe braţele
Lustrei, suspendat ca un yoyo
De propriul corp

Bucătăria bunicii e plină de
Mierea care curge greoi
Şi nu se termină decât când borcanul se sparge
Apoi atârnă de cioburi
Aşa cum face un ghem de mătase
Auriu, zaharisit
Ce miroase a ceai de tei
Mă leg la gleznă cu un fir lipicios
Stau agăţată de borcane verzi
Şi bunica mă aruncă în iarbă
Cu tot cu miere

ZIDURI


Merg prin zăpada strânsă de ei.
Le e teamă.
Alerg către conacul cu ziduri prăbuşite.
Rădăcinile se încolăcesc pe pereţi,
Frunzele pulsează,
Ramurile se încleştează.
Umblu cu un caiet încurcat în coroană
Lângă un tufiş
Pentru care plâng,
Plâng!
Cândva aici erau trandafiri.
Acum doar spini şi petale uscate, doar buruieni căzute.
Cărarea de marmură-întreruptă de bucăţi de tencuială.
Din ziduri nu mai sunt decât cărămizile negre.
Dincolo de ele, o masă.
Aud şi acum vocile de atunci.
Pe lemnul putred stătea cândva
Catifeaua.
Acum, doar fire înnodate şi vase sparte de porţelan,
trandafiri ofiliţi pe masă.
Şi fata-copac zidită pe jumătate
În ruine.

TATĂ


Tată, lasă-mă să sparg geamurile
Cu podurile palmelor.
Nu am ieşit niciodată.
Privesc printr-o frunză de trandafir japonez.
Aerul ne activează sinapsele.
Internetul le anulează brutal.

Tată, lasă-mă să dărâm zidurile.
Nu am avut niciodată
Părul răvăşit de vânt.

Nu mai pot să trăiesc pe colţul canapelei
Cu oglinzi în loc de perne.

O să ajung să mă conectez la curent.

Tată, m-aţi descărcat de pe YouTube?
Nu sunt antivirusul care vă salvează memoria.

Termopanele mă sperie, tată,
Secolul mă sperie.

David mă roagă să intru în cetatea lui
Construită din lego.

Ionela-Violeta Anciu


Activitate 


Lumini violete dansau
Pe spatele pisicilor culcate pe pervaz
Descălţate şi ude
Dincolo de gratiile de lână
Ploua cu peisaje albe şi negre
În tablourile  care se scurgeau
Din cui spre fereastră
Unde pisicile le zgâriau şi se întorceau 
Revoltate înapoi în cui.  

Alei de portocali


Pe aleea mea de portocali
Cu felinare sângerii
Se plimbă îngerii de mână
În trupuri verzi şi stacojii;
Prin fumuri albăstrii cu gust de vin
Îngerii mei se încâlcesc în basme
Și calcă sirene mii pe solzii din coadă
Transformându-le glasul în fluturi,
Fluturi mii în culori sensibile
Și aripi de catifea purpurie.
Dintr-un colţ întunecat
Femeia cu ochii scurşi şi părul arzând 
Îmi ghiceşte-n paharul cu vin,
Iar glasul ei sfărâmă norii.
Ninge. Ninge cu nimfe
Peste părul şi picioarele mele din portocali.

Cronică fără vreme


Printre scândurile celulei mele
Pătrund actori în devenire
Cu aşchii în genunchi şi buzele cusute
Printre care evadează ritmuri de carton.
Îi adun într-un buchet
Și îi arunc în gol,
În golul dorinţelor mele
Și-i las să se prăbuşească în hăuri încete
Pentru ca în cădere să-şi dea seama cine sunt;
Prin scândurile celulei mele aflu cine sunt.

Ecouri


Pe sub oraşul adormit
Se plimbă timpul cu măsura,
La ceasul aspru, temelii
Îşi zguduie zâmbind ţărâna.

Pe coridoare cafenii
Vezi voci captive-n felinare,
Cu pasul încercând să vii 
Te-afunzi mai mult în depărtare.

Ecouri trec în rând cu lumea
În ritmul dansului de fier,
Din turnul serilor răsună
Suflarea zilelor de ieri.

Hazard dat la maximum


În cercuri sfere paralele
Pe omul meu se-ntinde noaptea
Cu voci obscure se închină
În urma lui volum de castă.
Culori fără ieşire-n mare
Orori cu tentă de sfârşit
În corpul dulce de cuvinte
Ies pofte albe-n scene fumurii.
Desculţ se merge pe pervaz
Și pe-nălţimi în margini rupte
Se scurge fierea în mulţimi
Din agitaţia transversală
Pahar de rumeguş cu vin.

Tudor Voicu

starea de veghe


să vorbească prin tine un tată mai vechi
cu vocea întinsă ca un obuz peste dealuri
şi să nu-l poţi traduce nici în vis nici în apă
să te-ntrebe mereu
ce mănânci prin locurile unde mergi să nu dormi

să vorbească prin tine o iubită mai veche
cu glasul stins ca o cruce spălată de ploaie
să afle ce gânduri te petrec prin tramvaie

să iubeşti o femeie cu ochii copilului
care a desenat prima oară o casă
şi să crezi că într-o zi cerul tău va fi
mai curat decăt depărtarea oceanelor

dar ştii din viaţa trecută că se termină bine
se va găsi cineva să îţi cumpere
un costum nou nouţ pantofi care să nu te strângă
şi cel puţin o femeie şi un beţiv să te plângă

cântec de leagăn


dacă n-am somn 
visează tu acest cântec de leagăn 
când amintirile inexistente vin târâş 
precum sufletul  celui ce nu s-a născut 
visează tu pentru mine 
înainte ca tăcerea 
să cadă în faţa ferestrei tale 
rupându-şi genunchii 
înainte ca unghiile roase şi înghiţite 
cu noduri 
să-ţi ceară pielea nemângâiată înapoi 
vânătăile de pe coapsele tale 
mă trezesc cu biciul 
din coşmaruri 
şi mă gândesc că ai murit sau poate sunt eu 
o fantomă  
care se uită la omul viu din tine 
ca la o uşă de fier

economie


suntem aici jurându-ne că facem 
focul pe ascuns 
două steaguri de piatră 
la capetele unei simple distanţe

pe de altă parte 
beau şi fumez mai mult decât ştii şi
parc-am visat că mă rugai să termin
cu toate astea 
să mă spovedesc odată pe bune

era întuneric 
în burta peştelui din vis ne auzeam
ecoul 
ca-ntr-o biserică fără icoane 
şi-mi spunei taci şi te roagă 

dar nu m-am trezit nici acum
caut în continuare o bătură mai ieftină
ceva care să nu-mi mănânce şi creierii
şi banii de pâine

insomnia a doua


te-ntrebi ce faci te-ntorci te rogi 
absent
ai spart ai rupt bărbii obraji tăiaţi
ai râs şi ai scuipat în bălţi de sânge 
acum când noaptea e un câine
cu ochii degeraţi
iar crengile se-ntind la 
Dumnezeul nostru

tu încă mai aplauzi bezna
de parc-ar fi măcelul altui orb 
nimic nu te salvează iată 
cum nimeni nu te preface-n strigăt

tu care mă îmbraci
cu chipul şi asemănarea mea 
când îmi scot trupul

ca să mă pot urî din toate părţile

Diana Trandafir

      

CONFESIUNI EPICE


Cocoşul


bărbatul taie capul cocoşului dintr-o mişcare
gâtul cum ţeava secţionată lasă la iveală
o tăcere roşie
o tăcere gâlgâitoare
heruvimii lipsesc din tablou...
cu gândul la ploaie ochii încep să usture
cocoşul tânăr alb ar aduce înapoi recoltele satului
şi totuşi nu ştiu de ce
în loc să se întrebe 
dacă sunt compatibili cu lumea aceasta
oamenii sacrifică păsări de curte
femeia cu basma vede trupul cocoşului 
ţopăind fără cap 
şi simte pe loc cum i se deschide o fereastră
direct în stomac
a curs chiar şi puţin sânge 
fără de care 
s-ar putea crede că manechinu-i defect
în drum spre hambar mâna nu-i tremură
frica poate fi o pasăre mototolită
sau ceva dizgraţios
e ca şi când te-ai dezvăţa de toate într-o singură clipă
gâtul cocoşului pulsează precum o inimă secţionată
trei doi unu
grâu păpuşoi linte secară mei orz
au trecut mai multe zile
chiar săptămâni
femeia cu basma îl tot hrăneşte 
prin esofagul tăiat
vara trecu
cocoşul trăia acum o viaţă ce nu mai era doar a lui
apoi s-au mutat în hambar
bărbatul şi-a luat lumea în cap
femeia a devenit din nou mamă
a şi început ploaia
curgând încetişor peste hambar 
peste recolte şi sat
pic
pic...

Copci


miza rămâne tot individul
doamna devenise supărător de insistentă
purta pantofi cu toc cui
deşi avea platfus de mică
şi îşi înnoda mereu colţul batistei
îşi parfuma petecul de piele de după ureche
cu acelaşi parfum franţuzesc
acelaşi
doamna avea şi un văr
vărul luptase în afganistan dar toţi/ absolut toţi
îi ziceau că o fugă e mai păguboasă
decât un cutremur de pământ 
a treia seară n-au mai rezistat
au început să compună epistole scurte
prin care să ceară în mod expres
fel de fel de donaţii
capturi de război
dividende
vin americanii
vin americanii
zicea unchiul bătrân al doamnei
sprijinit în baston 
privind cerul cu un aer absent
la drept vorbind replica asta pare cu totul irelevantă
se încurajează cuvântul unora 
pus în slujba unor cauze nobile 
şi se uită foarte uşor
că meseria de interpret al prezentului
este prinsă în copci

Cina


cina e gata
clara-camelia e palidă tremură
şi-şi opreşte vorbele abia şoptite sub tălpi
striveşte silabele încet cu călcâiul
apoi le aruncă în găleata de gunoi cu capac bleu 
la un loc cu resturile de memorie
şi cojile de cartofi
trage aerul rece care intră pe fereastră
adânc în plămâni 
strada moare în braţele ei vlăguite
căci în capătul străzii îl zăreşte pe el
camelia are un amant iar amantul ei e nebun
în loc să o mângâie 
s-o întrebe duios ce mai faci 
el îi măsoară IQ-ul o supune la teste 
şi o însărcinează cu şarade rebusistice
cerându-i să ghicească anii de domnie 
ai voievozilor din evul mediu
morţi mult prea devreme
femeia are un iubit
iubitul ei e nebun sau e poate numai marcat 
de literatura plină de istorii şi smintiţi de tot felul
de aceea clara-camelia-ofelia e palidă
şi tot tremură cu umerii strânşi
privind pe fereastră 
înainte de cină

Scene


fata călătoreşte într-un vagon-lit
şi pare o linie sinuoasă intrată în criză
îi desenează pe loc întoarcerea
răsfoieşte preocupată un vraf de reviste străine
are plete negre sâni mici ochi adânciţi în orbite
la el contează doar faptul că se duce des în provincie
de aici imaginile se ţin lanţ
e un subiect de o fascinaţie fără sfârşit
civilizaţia videns acaparează toţi călătorii
cum în tren ferestrele se succed
existenţa lor se măsoară-n secunde
el aprinde o ţigară 
ea aprinde o ţigară
cu siguranţă masculul crede
că ar deţine un adevărat savoir-faire 
se apleacă 
o sărută gura se umple cu fum înecăcios
nu trage în piept îi mai spune
ea trage şi aspiră toate imaginile inoportune
călătorii se arată curioşi pe la uşi
scenele abia se mai pot derula
parcă văd cum rola se tot învârteşte
pletele ei negre flutură în răspăr 
pe loc ei 
ei călătorii
spectatorii
decid să încropească un scenariu 
mai bun

Maria Nicolai

PEREMPTORIU


La tine plouă, căci la mine
Se frăgezesc norii pe chip
Şi ce acvarii se reflectă
În afluenţii de pe trup
Ah! Ce diluviu iluzoriu
Cu ropot calp, ca de Vezuviu
Şi în ce iris peremptoriu
Nădajduiesc să-ţi cos refugiu
La tine plouă, căci la mine
Răpăie gândul, ce ued
Şi streaşina privirii ţine
Tâmpla boltită de aed
Recită curcubeul pentru sine
De stăvilarul fraged ce nu poate
Să ţină la distanţă de un pas
Ploaia mocnită, de pripas...

LATENŢĂ


Pleacă păsările călătoare,
Grenade pe cerul stacojiu
Îngenunchez în graniţa verii,
Printre mătăniile greierilor, prea târziu...
Cuvinte coborâte în bernă
Zborul - un teatru de război
O alice în toamna solemnă
Tranşee pentru amândoi...
Pleacă păsările călătoare,
Croncanit de sânge-n artere
Privirea învoaltă zenitul
Piedestal de tăcere
Mâinilor de granit
Îmbrăţişările brumei de la răsărit
Monolit de dor
Uşor, uşor mă desprind
Sunt o Perseidă când
Pleacă păsările călătoare
Visul, un stol de pietre cu pene.

PLANETARIUM


Mâinile tale zemoase
Mi-au sorbit mângâierile
Până la cuticulele nopţii
Saturn după Saturn
Apoi şi-au băgat unghiile-n gând
Să-mi scoată dorul
Rumenit de luna plină
Ce obraji pârguiţi are cerul
Care se-adapă din căuşul
Luceferilor!
Cuvântul tău aduce cu sistemul solar
Privirea ta miroase a stea căzătoare
Te-am aşteptat până la carâmbul inimii
Ancorând într-o constelaţie de meteorit.

CLEPHIDRĂ


Visul, amforă sonoră
Cum irigă, cum îndeamnă
Îmi ţâşneşte drept în palmă
Degetele, uite, toarnă
Lutul pielii tale magmă
Mă zideşte-n poezie
Pân’ la cot, pân’ la bărbie
Te cuprind în braţe, iată
Aripile au prins toarte
Le desfac noapte de noapte
Ca pe un pistil de carte
Mai aproape, mai aproape...
Un baraj întins de şoapte
Cu acvariile coapte
Visul, amforă sonoră
Din tenebra insipidă
Rai prin mine şi clepsidră...

Dacia Maraini

Dragele mele femei


Dragele mele femei fermecate şi fermecătoare 
ce urmaţi universităţi liberale,
învăţaţi latină, greacă, istorie, matematică, filosofie, 
însă nimeni nu vă-nvaţă mândria, încrederea, curajul, cutezanţa.
La ce vă foloseşte istoria dacă vă-nvaţă că subiectul uns şi binecuvântat de Dumnezeu
este bărbatul şi că femeia este obiectul pasiv al tuturor timpurilor?
La ce vă foloseşte latina sau greaca 
dacă apoi lăsaţi totul baltă 
pentru a-i sluji soţului mult iubit
ce are nevoie de voi ca de-o mamă?
Dragele mele femei ce vă temeţi că nu păreţi feminine
când înduraţi ameninţările şantajiste ale bărbaţilor voştri, 
femei ce fugiţi de orice revendicare din slăbiciune, din prostie ereditară, 
şi din bunătate candidă şi onestă. 
Aş prefera să mor
decât să cer cu voce tare drepturile voastre
călcate în picioare de mii de ori. 
Dragele mele femei leneşe, speriate, temătoare, 
aflaţi că, de vreţi să fiţi persoane şi nu lucruri, 
trebuie să începeţi imediat un război dureros şi rodnic, 
nu împotriva bărbaţilor, ci împotriva vouă înşivă
ce vă scoateţi ochii pentru a nu mai vedea nedreptăţile ce vi se fac. 
Un război glorios împotriva celor care vă cred duşmane, rivale, obiecte ale altora,
împotriva celor care vă ofensează
în fiecare zi, fără ca măcar s-o ştiţi
împotriva celor care vă trădează fără s-o vreţi, 
împotriva femeii-idol ce vă priveşte seducătoare
în fiecare dimineaţă, din cadrul ei de trandafiri ofiliţi, 
şi vă mutilează şi vă abandonează înainte să vă fi născut
strălucitoare în colierele voastre, dar fără braţe, fără picioare, 
fără mâini, fără gură, fără inimă, având ca bagaj
doar o iubire încordată, prelungită, oarbă şi necesară
(datoria de a iubi te face să urăşti iubirea, ştiu)
o iubire fără drept de a alege, o iubire inconştientă şi brutală.
Din iubirea asta plicticoasă şi celestă trebuie să ieşim, 
dragele mele femei, strângându-ne în braţe solidare în intenţie,
libere, în sfârşit, să fim noi
complete, puternice, sigure, femei fără temeri.

Tălmăcire de Alexandra Irimia


e. e. cummings


[dintr-un loc unde nu am ajuns nicicând, cu bucurie dincolo] 

dintr-un loc unde nu am ajuns nicicând, cu bucurie dincolo 
de experienţă, ochii tăi îşi păstrează tăcerea;
în gestul tău cel mai mărunt sunt lucruri ce mă cuprind
ori pe care nu le pot atinge căci îmi sunt prea aproape

privirea-ţi cea mai simplă mă va descoperi
chiar dacă m-aş închide ca degetele-n pumn,
tu mă deschizi mereu petală cu petală precum Primăvara
(cu atingere tainică şi plină de avânt) primu-i trandafir

sau de-ţi doreşti să mă acoperi, eu şi
viaţa-mi brusc s-or închide, îmbucurător,
ca şi când floarea-n inima-i visează
zăpada gânditoare cum coboară;

nimic din ce putem percepe azi în lume nu egalează
în intensitate fragilitatea-ţi ce mă copleşeşte: mătasea ei
mă ţintuieşte sub curcubeul întinselor ţinuturi,

ce moartea oglindesc şi o durată de veşnicii respiră

(necunoscutu-n tine se cască şi 
se-nchide;
o parte doar a mea poate înţelege
că vocea din priviri ţi-e mai profundă decât toţi trandafirii)
căci nimeni, nici chiar ploaia, nu are mâni mai fine.

Tălmăcire de Adriana Bulz


Emile Verhaeren


Ploaia 


Prelungă precum firul fără sfârşit, prelunga ploaie
Interminabilă, de-a lungul zilei cenuşii,
Trasează dalele verzi cu firele lor prelungi cenuşii
Nesfârşită, ploaia,
Ploaia prelungă, 
Ploaia.

Astfel se prefiră, de ieri seară,
Cârpe moi care atârnă,
În cerul capricios şi întunecat.
Se-ntinde, răbdătoare şi înceată,
Pe drumuri, de ieri seară,
Pe drumuri şi alei
Încontinuu.

De-a lungul depărtărilor,
Care merg de la câmpuri la periferii,
Pe şoselele interminabil curbate,
Trec, trudind, transpirând, afumând
Carete, coviltire bombate;
În şanţurile regulate
Paralele de atâta de mult timp
Încât par, noaptea, că se alătură firmamentului,
Se scurge apa ore-ntregi;
Şi copacii plâng şi locuinţele,
Înmuiate cum sunt de prelunga ploaie,
Tenace, indefinită.

Malurile, de-a lungul digurilor lor putrede,
Se dezumflă pe pajişti,
Unde plutesc departe de căpiţele de fân;
Vântul pălmuieşte arinii şi nucii;
Ameninţători, în apa până la brâu,
Boii cei mari şi negri mugesc spre cerurile curbe;
Seara se apropie, cu umbre sale,
În care câmpii şi tufişuri se-amestecă,
Şi e mereu ploaia
Ploaia prelungă
Fină şi deasă, ca funinginea.

Ploaia prelungă,
Ploaia – şi firele sale identice
Şi unghiile sale sistematice
Ţes veştmântul,
Ochi cu ochi, din sărăcie,
Pentru case şi curţi,
Sate cenuşii şi cătune:
Lenjerii şi mătănii de zdrenţe
Ce se deşiră,
De-a lungul bastoanelor drepte;
Porumbei albaştri lipiţi de acoperişuri;
Carouri cu, pe sticla sinistră, 
Un petic de hârtie maronie;
Locuinţe ale căror jgheaburi regulate
Se-ncrucişează pe frontoanele de piatră;
Mori plantate uniform şi monoton,
Pe movila lor, ca nişte coarne.

Turle şi capele vecine,
Ploaia,
Ploaia prelungă,
Iarna, le ucide.

Ploaia,
Ploaia prelungă, cu prelungile sale fire cenuşii.
Cu părul de apă, cu ridurile ei,
Ploaia prelungă
A vechilor ţinuturi,
Eternă şi amorfă. 

(Din vol. Sate iluzorii, 1895)

Tălmăcire de Florin Dochia


Blaise Cendrars


Paşte la  New York


Doamne, sunt în cartierul hoţilor,
Al vagabonzilor, al desculţilor, al tăinuitorilor.
Mă gândesc la cei doi tâlhari care erau pe Eşafod cu tine,
Ştiu că ai binevoit să zâmbeşti nenorocirii lor. 
Doamne, unul voia o frânghie cu un nod la capăt,
Dar frânghia nu e gratis, costă douăzeci de bănuţi.
Raţionament de filosof, la acest bandit bătrân.
I-am dat  opiu ca să meargă mai degrabă-n paradis.
Mă gândesc şi la muzicanţii de pe străzi,
La violonistul orb, la pinguinul ce-nvârte flaşneta,
La cântăreaţa cu pălărie de paie şi trandafiri de hârtie;
Ştiu că ei sunt aceia care cântă cât ţine eternitatea.
Doamne, miluieşte-i pe ei cu mai mult decât strălucirea unei lămpi cu gaz,
Doamne, miluieşte-i pe ei cu bani aici, jos.
Doamne, când ai murit, cortina s-a rupt,
Nimeni nu ne-a spus ce-om vedea apoi.
Noaptea, strada e ca o lacrimă
Plină de aur şi de sânge, de foc şi de coji.
Cei ce te-au urmărit la templu cu biciul tău
Lovesc trecătorii cu o mână de fărădelegi.
Steaua care atunci a dispărut din tabernacol
Arde pe ziduri în lumina crudă de spectacol.
Doamne, Banca iluminată este ca un seif
 În care s-a coagulat Sângele morţii tale.
Străzile se golesc şi devin mai întunecate.
Mă clatin ca un beţiv pe trotuare.
Mi-e frică de marile pete de umbră pe care casele le apără.
Mi-e frică. Cineva mă urmează. Nu îndrăznesc să întorc capul.
Un pas şchiopătat saltă din ce în ce mai aproape.
Mi-e frică. Ameţesc. Mă opresc brusc.
Un înspăimântător bizar mi-a aruncat o privire
Ascuţită, apoi a trecut, rău ca un pumnal.
Doamne, nimic nu s-a schimbat de când nu mai eşti Rege.
Răul a devenit cârja crucii tale.
(1912,  fragment, traducere liberă)

Ziar 


Cristoase 
A trecut un an de când nu m-am mai gândit la Tine
De când am scris penultimul meu poem Paşti
Viaţa mi s-a schimbat  de atunci
Dar sunt mereu acelaşi
Tot mai vreau să mă fac pictor
Iată tablourile pe care le-am făcut şi care în seara asta atârnă pe ziduri
Îmi deschid stranii perspective asupra mea care mă fac să mă gândesc la Tine.

Cristoase
Viaţa
Iată ceea ce am căutat

Picturile mele îmi fac rău
Sunt prea pasionat
Totul este portocaliu.

Am petrecut o tristă zi gândindu-mă la prietenii mei
Şi citind ziarul

Cristoase
Viaţă răstignită în ziarul mare deschis pe care-l ţin în braţele întinse
Anverguri
Rachete
Fierbere
Strigăte
Se spune un avion care cade.
Sunt eu.

Pasiune
Foc
Roman-foileton
Ziar
E frumos să nu vrei să vorbeşti despre tine însuţi
Trebuie uneori să strigi

Sunt altul
Prea sensibil.
August 1913

Clar de lună


Se leagănă se leagănă cu barca
Luna luna face cercuri în apă
Pe cer e catargul cel ce face cercuri
Şi desemnează toate stelele cu degetul
O tânără argentiniancă se sprijină de balustradă
Visează la Paris contemplând farurile care desenează ţărmul Franţei
Visează la Parisul pe care-l cunoaşte atât de puţin şi regretă deja
Luminile sale turnante fixe dublu colorate la eclipsa îi amintesc  ceea ce vedea de la fereastra hotelului pe Bulevarde şi îi promit că se va-ntoarce repede
Ea visează să revină curând în Franţa şi să locuiască la Paris
Zgomotul maşinii mele de scris o-m piedică să-şi ducă visul până la sfârşit.
Frumoasa mea maşină de scris care sună la fiecare capăt de rând şi care e la fel de rapidă ca un jazz
Frumoasa mea maşină de scris care mă-mpiedică să visez la babord ca şi la tribord
Şi care mă face să urmez până la capăt o idee
Ideea mea.

Apusuri de soare


Toată lumea vorbeşte de apusurile de soare
Toţi călătorii sunt de acord să vorbească de apusuri de soare în aceste împrejurimi
Există o mulţime de cărţulii care nu descriu nimic altceva decât apusuri de soare
Apusuri de soare la tropice
Da e adevărat e splendid
Dar prefer mai degrabă răsăriturile de soare
Zorii
Nu ratez niciunul
Sunt totdeauna pe punte
La fir de păr
Şi sunt mereu singur admirându-l
Dar nu vreau să descriu zorii
Vreau să-i păstrez pentru mine însumi

Insule


Insule
Insule
Insule din care nu se va lua niciodată pământ
Insule pe care nu se va coborâ niciodată
Insule acoperite de vegetaţie
Insule la pândă ca jaguarii
Insule moi
Insule nemişcate
Insule de neuitat şi fără nume
Îmi arunc pantofii peste bord pentru că aş vrea să ajung cu bine până la tine

Tălmăcire de Florin Dochia

Clément G. Second


Purtat de tăcere


Indicaţia copacului este de a reciti
în adâncul inimii, lângă peretele
pe care umbra lui în vântul calm confuz

Problema înclinării capului sau privirii

Că acest tremur al cărui interior se rafinează, 
unghiul lecturii abia modificat
se poate spune – Aici era un cântec scris
a cărui culoare de piatră aproape a îmbătat ramurile

Sau încă – Acolo se desenează cu trăsături fine un surâs
creponat de aşteptare pregătiri să simtă mâna
care va veni să-i înconjoare faţa

Acolo conţinutul lecţiilor, conţinut chiar întreţinut
- neobosit de gustul nou la băuturii
în cupa ochilor umbriţi de-o palmă – 
va depăşi frazele
mai vechi decât el, paradoxală copilărie

O simţim deja că nici nu tace nici nu vorbeşte

Compania sa răbdătoare
sub coaja trecută
sinuoasă
a unei zile,
difuză destul de-a sa supleţe
nemişcată în faţa trepidaţiilor ce vin


Să enunţi identic cu tăcerea tot ce rămâne
dacă nu te clinteşte ceea ce spui

Încă la fel de-năbuşit
înainte să profereze cu buzele nelipite,

Să invoce ca prim cuvânt al rândului
pe acela întâiul febril între cele ce urmează,

îndepărtate reflecţii albastre
estompate şi nobile
un pic răsuflate deja de aerul curgând,
traversând cu-n pas de intonaţie dansată

Ce se grăbeşte spre acea dorinţă  aşteptată dureros 
Tresa din fibre mai textile
decât un pur covor de in zburând ca orizont

Orizontul este aici, Tresa fiind limba
linguşitoare a micilor ei plăpânzi pentru care cresc.


Ar trebui mai multă reţinere în prezenţă


Fără să pierzi corp,
să laşi deschisă topirea
destul ca să nu o mai vezi interpusă

Că zboară ochii frumoşi, privirea
îşi revine doar
ca să-şi găsească lumina absentă

Că mâna în nevoie de odihnă
pe crăpătura reşapată a unei plecări
încă palpitante în inima cu bătaie redusă

Sau că, spus şi dat,
cuvântul renunţă să sigileze
atât spaţiu spinos fără recurs

Oh, dacă asta nu vine decât aşa de târziu
după momentul potrivit
poate cel puţin grăuntele său de adevăr, dacă are unul,
absolvă sau nu târziul, oricare,
să unească minuscul
cu trecerea îngustă ce tremură de-a lungul
curenţilor congestionaţi
de prea multă ocupaţie, greutate, urgenţă

Căci dacă furia a putut bate mult timp laturile,
într-o zi, aşezându-se, s-a văzut mai bine cerul banal
de-un albastru patetic şi îngrăşat de confuzie
vârtejuri, semnale, abundenţe, urlete, regrete, tentative, restituiri

Se tace apoi se trece la scris
această linie punctată de alb şi negru

Această cusătură care uneşte
fără a lega jocul vag al amplorii

Intermitenţă
clipind spre ceilalţi

Liniştea e un cuvânt care se retrage, se ignoră

pentru că limba totdeauna-l uită

El se dezvaţă se desface se ascunde
voind din linia punctată să facă una continuă

Dar atunci visătorii ar avea o problemă
cu aerisirea văzului şi a auzului

În care ar trece mutele şi palidele
lungi plaje depliate sub cerul plutirii?

Le place să calce bogăţia nisipului
de la o dună al alta inventariind vidul
să ascult să contemplu dintr-un punct convocând aşteptarea

marea care dă nume ţărmul enunţă


Căci Sărăcia regină iese la suprafaţă
acolo unde se usucă ce e de auzit
nu cred dar asta se poate
- Ieşi, curgi, cine o spune? -
- unde se usucă ce e de auzit:
un fluviu zdrenţuit care şerpuieşte fără bălţi –

Oh Domnitoare fără un cuvânt, care la ora ei
curge, se revarsă şi umple totul! 

Camera e-nchisă şi goală şi pe mal
rămâne, uitat, oferit,
de cerneală nespusă
pentru alţi nemernici
ai prăduielii 

Eu nu văd aici n-aş vrea să mă văd
sau din profil întors spre acest eu însumi
părăsind la rândul său
pentru urmaşul său şi ceilalţi
până la extincţia listei

La bătăile unei inimi
care variază, nu încă sau curând avariate
atenţia din stânga pirogă

La fiecare mână crăpată în apa puţină de băut
nivelul se ridică puţin

Cine ştie, în curând până la mijloc?

Întrezărit poate din eroare,

Oh vreodată nevoiaşi
Sărăcie magnifică în majestatea izbucnirii
care face ca totul
să se spargă de vid
de-aici.,

care cu greu se leagănă

- care picură goliciune între mâinile mele,
Regină de neţinut şi netedă

Opulentă

A

Nimicului.

Tălmăcire de Florin Dochia

_____________________________________________

Clément G. Second

A scris după 1959: poeme, nuvele, note în special despre practica scrisului. Câteva comunicări artizanale au avut difuzare confidenţială. Frecventează literatura, artele, filozofia şi spiritualitatea. A început să colaboreze la reviste (Le Capital des Mots, La Cause Littéraire, N47…) după 2013din nevoia unei mai mari deschideri. Participă la blocgul colectiv de foto-texte L’Œil & l’Encre, iniţiat de fotografa Agnès Delrieu. Se simte apaoape de orice scriitură care „conduce la lectură şi la reflecţie” (din înţelepciunea chineză), în care „un singur lucru contează, acela care nu poate fi explicat” (George Braque) şi care relevă constatarea lui Albert Camus: „Expresia începe când gândul s-a sfârşit”



l Poţi spune că «pentru tine» scriitura a venit într-o anumită zi?
Nu. A intrat pas cu pas în viaţa mea. Nici o revelaţie sau big bang declanşator. Din ce-mi amintesc, a fost ca o impregnare. Poezia a plutit multă vreme ca să se manifeste mai târziu sub forma unei atracţii conştiente, apoi ca nevoie vitală a adolescenţei. Nu e nici o «datare» exactă, doar repere. Iată unul dintre ele.
Copil fiind, serile mă fascinau. Monotonia progresivă a sunetelor, un fel de densitate ambiantă mă transpuneau într-o stare de exaltare surdă. Impact magic al cuvintelor dincolo de semnificaţia lor (chiar şi azi îl mai încerc). Retrospectiv, îmi pare că era o experienţă perceptivă în raport cu inefabilul. 
A fost la fel mai târziu, când, tot copil fiind, tatăl meu evoca anii tinereţii sale timpurii. Modul ritmat şi savuros de a relata situaţiile şi a descrie personajele ţineau de poveste. Accentul pe care-l purtau cu ele cuvintele sale mă captiva. Mă pierdea repede, uitam restul şi chiar ceea ce îmi spunea.
În anul patru de colegiu, am avut un prof de franceză deschis şi tolerant. Ne lua aşa cum eram, adesea destul de turbulenţi. Recunoscându-ne dreptul la cuvânt, el ne-a îndreptat spre interesul pentru literatură. Era un deschizător de ferestre şi de uşi. Cât bine ne făcea! Într-o zi, acasă, răsfoiam manualul de franceză. Asta-mi plăcea. Pagină cu pagină, am ajuns la un pasaj din Mizerabilii. Acela cu candelabrele. Am fost bulversat şi am realizat confuz că poate mai mult decât situaţia atât de dificilă, omeneşte, tonul lui Hugo şi felul său de a îmbrăţişa realul pentru noi făcându-l mai lesne de atins, mi-a provocat o emoţie extremă. Din acest moment am început să iubesc Limba sub aspectul stilurilor unora sau altora.
Am citit mult… Romancieri, nuvelişti şi, din ce în ce mai mult, poeţii. Programele şcolare mă lăsau flămând. Cu mijloacele de bord şi prin prietenii şi întâlniri, am descoperit cu pasiune istoria, varietatea, marile figuri ale literaturii. Puterea verbală a poeziei m-a cucerit (nu am practicat nuvela decât mult mai târziu, pe la cincizeci de ani). Aproape că nu mai aveam decât poezie în minte şi în vorbă. Pentru mine, poezia era creaţia prin excelenţă. Un cântec transformator. Circumstanţele adolescenţei mele nu au fost dintre cele uşoare. Mă locuia un sentiment de singurătate. O imensă nevoie de comuniune cu esenţialul însuşi. Nu am ajuns la scis prin dorinţă sau necesitate. La mica mea scară, aveam ceva de spus… şi spus din nou. La cincisprezece ani, fărâmă cu fărâmă, cu texte dezamăgitoare pentru început, am trecut la acţiune. Apoi nu m-am mai oprit.
Ştii, explicaţiile pun adesea cuvintele pe masă cu o presupusă claritatea lipsită de nuanţe… Totul e atât de amestecat, alternat, uneori paradoxal într-o evoluţie. Sper să nu o fi epuizat pe a mea (de fapt, ea continuă!) prin cele spuse mai înainte.

l Această «scriitură» îţi vine în anumite locuri după anumite ritualuri?
Mărturisesc că sunt reticent să admit că anumite locuri, anumite elemente combinate ritualic pot fi valabil semnificative în practica poetică. În ceea ce mă priveşte, în orice caz, starea e afectată de circumstanţelor adesea propice, adesea banale şi uneori chiar inconfortabile.
Din fidelitate faţă de originile mele modeste şi coerent cu drumul obişnuit pe care l-am parcurs, mă revendic a fi un hombre del común, cum spun spaniolii: un om comun. Comun, un adjectiv bogat în semnificaţii implicite (modestia, participarea) şi care-mi place. Rezultă o convingere: interesul pentru poezie se înţelege că nu tinde să sacralizeze exerciţiul ei. Ea ar risca să-şi piardă profunzimea condiţiei umane pe care o conţine.
Existenţa pe care mult timp am avut-o a traversat partea sa peripeţii şi constrângeri. Importante schimbări timpurii în familie, responsabilităţi profesionale cronofage şi zigzaguri nu neapărat nefolositoare. Destule limitări, aşadar, temporale, între altele. Dar nu eram trist, iubind, atunci ca şi astăzi, la fel de mult viaţa, care ştia să treacă în texte care abundau de poezie. Poemele, la care am fost totdeauna harnic, puteau să aştepte. Mi-am spus mai mereu că scriam pentru mai târziu. Asta nu m-a împiedicat să arăt textele câtorva apropiaţi. Tehnica mea s-a adaptat cu tenacitate, zi de zi, spre a putea să-i dedic: interstiţii de timp furat, veghi nocturne, treziri foarte matinale. Carnete, ah, carnete în care să notez cuvinte, versuri fulgurante. Sertare aglomerate, în aşteptare. Problema locului, momentului, ritualului nu avea nici un sens. Avea numai acela al disponibilităţii.

l Ce loc ocupă ea în viaţa cotidiană?
După câţiva ani, ce mai mare parte a acestor constrângeri a trecut. În ciuda incompresibilităţii obligaţiilor cotidiene şi al câtorva distracţii ce-mi sunt dragi (lectura, plimbările, grădinăritul…), scrierea – în parte o recuperare a poemelor anterioare – poate să se moduleze în flexibilitatea şi în numărul de ore dedicate satisfacerii dorinţei de a scrie şi de a mă deschide mai mult împărtăşirii poetice, de unde iniţiativele mele în ceea ce priveşte publicarea în reviste după 2013. Nu am nici obiceiuri anume, nici dispoziţii rituale.
Cu toate acestea, ca şi înainte, nu sunt insensibil, de exemplu, farmecului degajat de terasa unei cafenele animate în plină strălucire a soarelui, de o plimbare întreruptă de haikuuri ascunse, de un petic de hârtie pe care alunecă lin bila pixului, de jocurile de lumină şi umbră ale lămpii în înserare, sau, încă, de compania melancolică a lui Coleman Hawkins sau Schubert… mereu rătăcitor… 

l Care este biblioteca ta ideală?
Biblioteca mea ideală de poezie răspunde la trei necesităţi.
Ea reflectă preferinţele care mă poartă spre poeţii existenţialişti şi mai cu seamă aceia ai intimităţii şi ai confidenţei (Charles d’Orléans, Du Bellay, E. Dickinson, Supervielle, Jaccottet printre alţii).
Ea se deschide altor voci mai îndepărtate (precum Ronsard, Hugo – doi granzi, totuşi - Perse, Michaux, de asemenea Celan şi Char pentru anumite texte ale lor în care lecturile mele încă încearcă să pătrundă).
Frecventată de prietenii şi apropiaţii mei, ea ar trebui să ascundă în rafturile sale (câţi metri!?) volume pe care le-ar plăcea să le găsească printre altele.
Mutatis mutandis, acelaşi lucru se întâmplă şi cu genurile narative.

l Ce cuvinte poţi asocia aceluia de «poezie»?
Asociabile poeziei sunt pentru mine, în ordine, frumuseţea, profunzimea şi iubirea.
Toate mărturisesc împreună ceva din care este dificil de ales. A separa unul înseamnă a le pierde pe celelalte. 
Sunt cu toatele acela care asamblează poemul şi în fac să cânte.
Mă gândesc, de exemplu, la enumerarea abundentă a braziliencei Águas de Março pusă în valoare de vocile lui Elias Regina şi Tom Jobim (versiunea franceză cu Stacey Kent ou Georges Moustaki).
… Fără a uita cuvântul cuvintelor, acela care le traversează pe toate şi tot ceea ce conţin ele şi care merge un pic mai departe când vom dori să-l enunţăm, pentru a se întoarce mai târziu, dar când vrea el.
Cuvântul libertate-prezenţă?

(Realizat de Clara Regy pentru TERRE À CIEL)


Thirukkural 

Cartea a treia. Despre dragoste
109. Fascinaţia


Thirukural este una dintre operele literare cele mai valoroase în limba Tamil. Este o capodoperă a literaturii Tamil și este considerată ca având cea mai pură formă a gândirii umane. Thirukural este o Carte universală compusă în timpul ultimeia dintre cele trei epoci Sangam. Thirukural a fost scrisă de un mare poet Tamil, Thiruvalluvar, care se crede că a trăit cândva între 500-200 î.en. Aceasta este compusă din 1330 cuplete, structurate în 133 capitole cu 3 secțiuni. Alte nume pentru Thirukural sunt Uthradam, Poyyamozhi, Vayurai Vazhthu, Deyvanool, Pothu Marai, Muppal, și Tamil Marai. Thirukural este unică în furnizarea unui cod de conduită pe care omenirea să-l urmeze permanet. Acoperă o serie de teme esenţiale, precum comportamentul, administrarea, familia, dragostea, averea şi virtutea.

1081.
அதோ பெரிய கம்மல்அணிந்து இருப்பது தெய்வமா? நல்லமயிலா? பெண்ணா? யார் என்று அறிய முடியாமல் என் மனம் மயங்குகிறது.
Ce e această formă cu cerceii grei? Zeiţă a dumbrăvii? O specie de păun anume creată de Zeu? Ori e femeie? Inima mea e tulburată prea ca să o spună. 
1082.
 அவள் வீசிடும் விழிவேலுக்கு எதிராக நான் அவளை நோக்க, அக்கணமே அவள் என்னைத் திரும்ப நோக்கியது தானெருத்தி மட்டும் தாக்குவது போதாதென்று, ஒரு தானையுடன் வந்து என்னைத் தாக்குவது போன்று இருந்தது
Privirea pe care, la rândul ei, mi-o aruncă are darul să-mi spună că-i zeiţa, ea însăşi atacată şi făcută să sufere, cu sine îşi aduse o armă de asalt. 

1083.
கூற்றுவன் எனப்படும் பொல்லாத எமனை, எனக்கு முன்பெல்லாம் தெரியாது; இப்போது தெரிந்து கொண்டேன் அந்த எமன் என்பவன் பெண்ணுருவத்தில் வந்து போர் தொடுக்கக்கூடிய விழியம்புகளை உடையவன் என்ற உண்மையை
Te-am ascultat vorbind de Yama (Exterminator), dar nu l-am cunoscut. Îl cunosc acum: cu ochii-aduce luptă violentă şi e femeia pură: modestă, ingenuă, speriată, castă.

1084.
பெண்மையின் வார்ப்படமாகத் திகழுகிற இந்தப் பேதையின் கண்கள் மட்டும் உயிரைப் பறிப்பதுபோல் தோன்றுகின்ற னவே! ஏனிந்த மாறுபாடு?
O simplitate dulce, o formă graţioasă. Femeia. Şi totuşi, ochii ei, mereu pe certă puşi, beau viaţa mea.

1085.
உயிர்பறிக்கும் கூற்றமோ? உறவாடும் விழியோ? மருட்சிகொள்ளும் பெண்மானோ? இளம் பெண்ணின் பார்வை இந்த மூன்று கேள்விகளையும் எழுப்புகிறத
Are Yama ochi peste tot? Lucesc în lumina de ceai? Spaima fu lancea morţii puiului de cerb? Femeia-i cea ce-l are în grijă şi îl poate pierde.

1086.
புருவங்கள் வளைந்து கோணாமல் நேராக இருந்து மறைக்குமானால், இவள் கண்கள், நான் நடுங்கும்ப டியான துன்பத்தைச் செய்யமாட்ட
Dacă pleoapele crude ca un voal îi acoperă ochii, dureri mă fac să tremur, de parcă-n inimă o aşchie a pătruns.

1087.
மதங்கொண்ட யானையின் மத்தக த்தின் மேலிட்ட முகபடாம் கண்ட ேன்; அது மங்கையொருத்தியின் சாயாத கொங்கை மேல் அசை ந்தாடும் ஆடைபோல் இருந்தத
Veştmântul ce sânii fermi i-acoperă femeii, pare urechea unui elefant prins de furiile iubirii.

1088.
களத்தில் பகைவரைக் கலங்கவைக்கும் என் வலிமை இதோ இந்தக் காதலியின் ஒளி பொருந்திய நெற்றிக்கு வளைந்து கொடுத்துவிட்டதே!
Singură fruntea ei mi-nfrânge forţa ce face altfel duşmanii să tremure pe câmpul de bătaie, dar cine pune pe asta vreun pariu!

1089.
பெண்மானைப் போன்ற இளமை துள்ளும் பார்வையையும், நாணத்தையும் இயற்கையாகவே அணிகலன்களாகக் கொண்ட இப்பேரழகிக்குச் செயற்கையான அணிகலன்கள் எதற்காக?
Cu ce folos podoabe pentru o fată, când cum e căprioara de sprintenă aleargă şi modestia-i luminează chipul?

1090. 
மதுவை உண்டால்தான் மயக்கம் வரும்; ஆனால், கண்டாலே மயக்கம் தருவது காதல்தான
E un deliciu vinul pentru cel cu gust, cum este dragostea pentru acel ce vede.

***
Pentru prezenta versiune românească 
s-au folosit ca surse, comparativ, versiunile poetice engleză (Division III. Love. 109 Love that beauty darts – din vol. Thirukural, transliterations & translation, Sura Books Ltd, 2000, english version J. Narayanasamy) şi franceză (Livre 3éme. Traîté de l’amour. Chapitre 109. Comment sa beauté le torture, din vol. Tirou Koural: Traduit du Tamoul, version française Ashraf N.V.K.)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu