În acest număr semnează:
Florin Dochia, C. Trandafir, Dan Drăguş, Mioara Bahna, Dan Perşa, Emil Niculescu, Codruţ Radi, Ioan Vintilă Fintiş, Diana Adriana Matei, Liviu Vişan, Alice Sturiale, Alexandra Irimia, Fernando Pessoa, Charles Bukowski, Liliana Ene, Charles Baudelaire, Raymond Queneau, Adonis, Federico García Lorca, Boris Vian, Czeslaw Milosz, Jorge Luís Borges, Alexandra Alina Negru, Diana-Andreea Beldeanu, Victoriţa Tudor, Adina Maria Vaman, Ani Bradea, Mihaela Galu
Poezia nu e marfă!
Florin Dochia
Vara ce trecu şi începutul toamnei ce veni m-am lăsat (con)dus spre o seamă de întâlniri poetico-literariceşti de toată stima şi cu mare încărcătură de prietenie şi de desfătare sufletească. Spre cu folos şi chiar nostalgică aducere aminte, am să le pun aici în rând: 1. „Ridicat-am ochi mei la munţi” – colocviu de literatură creştină, care m-a păstrat în delicată, dulce şi adâncă „rătăcire” cu oameni senini şi luminoşi prin grădinile generoase ale mănăstirii caraimaneze din Buştenii de Prahova (3-5 iulie); 2. la Sibiu, Tabăra de poezie „Artgothica” m-a adunat, încă o dată, trei zile faste, cu oameni deosebiţi, dedicaţi melancoliei proactive (ca să folosesc un termen aflat în trend); 3. la Cafeneaua Regală din Sinaia, un Maraton de poezie a adunat, în sala Ferdinand, vreo patruzeci de poeţi şi de bine-ascultători răbdători, vreme de peste trei ore; 4. Câmpina a serbat iarăşi Ziua limbii române cu un Maraton de poezie şi a adăugat festivitatea decernării celor zece premii ale Festivalului naţional de literatură «Geo Bogza»; 5. la Râmnicu Sărat, gazdă fiind Costică Marafet, s-au decernat premiile concursului „Titel Constantinescu”, prilej de întâlniri cu vechi sau noi cunoscuţi din lumea largă a literaturii şi de scurtă şi încântătoarea călătorie pe urmele lui Octavian Moşescu, la Balcic; 6. Braşoavele de la… Braşov au însemnat o inedită şi foarte frumoasă tabără de literatură şi muzică (de coarde), organizată impecabil de poeţii Laurenţiu-Ciprian Tudor şi Cătălin Stanciu, în trei locuri semnificative ale oraşului: Casa „Ştefan Baciu”, Librăriile „Okean” şi „Şt. O. Iosif”(serile în cafenele cu parfum de epocă au fost off the record); 7. Am fost la Iaşi, adică şi eu, cu prietenii mei Marian Ruscu, Gabi şi Codruţ Radi, nu am lipsit de la lansarea cărţii de critică literară „Zigzag prin literatura lumii”, a minunatei Mioara Bahna, la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” (prilej de periple nocturne prin Iaşii dintotdeauna, pe la Bolta Rece, Terasa Bursei şi alte stabilimente de petrecere şi mare încărcare spirituală).
După lungul raport al drumurilor din ultimele luni, am ajuns, din nou, la confirmarea unei convingeri care a dat titlul acestui text: Poezia nu e marfă! Poezia e orice altceva, cu deosebit folos pentru suflet şi pentru minte. Ea este aceea care face din prima literă a cuvântului „om” majusculă şi îl aşază pe acela care se hrăneşte cu ea în fruntea fiinţelor raţionale. Poezia este şi o treabă de intimitate, ca iubirile secrete ori nemărturisite. Aiurea, în lume, se petrec recitaluri de poezie în săli sau în parcuri, vin spectatori plătitori şi ascultă şi se ascultă pe ei înşişi – căci poezia nu se spune pe sine, ci te spune pe tine.
Se poate trăi din poezie? Nu.
Se poate trăi fără poezie? Da. Dar merită?
„Chipul poeziei”
C. Trandafir
Corneliu Sântioan Cubleşan e poet şi pictor. A publicat până acum cinci volume de versuri, despre „poemul desenat”, „plânsul secret”, „singurătate”, „splendoarea capcanelor” ş.a. Comentatorii decelează caracteristici, cum ar fi „oscilaţie între senzualitatea formei şi abstracţiune”, „exerciţiul metaforic” (Gheorghe Grigurcu), „temperament de raţiune ori chiar de ştiinţa poemului” (Nicolae Prelipceanu), „mixtura organică dintre abstract şi concret”, „Senzaţia vizuală” (Nicolae Oprea), timbrul „eleat” (Lucian Gruia), „dimesiunea elegiacă nedisimulată”, „virtualitatea structurată din suferinţă” (Florin Dochia). Cine vorbeşte de suprarealism se gândeşte la insolit. Dar poetul e „deschis” chiar şi când transfigurează special, e drept, recurgând abundent la metaforă. De aceea, lasă impresia că îşi construieşte discursul după un tipar consacrat, adus la scenariu/registru propriu.
Maşina de cuvinte, cel mai recent volum al său, spune chiar din titlul despre „facerea poemului” şi, din poemul cu acelaşi titlu, despre puterea cuvântului, nepieritoare dacă are sevă poetică. În realitate, poetul cată să ontologizeze în limbajul subiectivităţii. Se autodefineşte ca exponent al fiinţei, prin arhicunocuta coincidenţă a opuselor, în doi timpi oximoronici, „în părţi albe şi negre” - „dublă oglindă”, cele mai uzuale fiind înfăţările sumbre. Imagistul vede mai mult în spaţiu, dar nu putea să se lipsească de efectul timpului. În tonul meditaţiei şi al elegiei, se caută pe sine („poezia trebuie să capete chipul poetului”), pândeşte „sonurile cosmice” şi „sufletul înregistrează cutremurele fiinţei”. Rar se împacă retorica liricizată cu peisajele umanizate, dar şi atunci poetul-pictor se îmbracă „în faţa şevaletului ca într-un sicriu”. Ca la romantici, cel mai frecvent e visul: „noapte înstelată. / Cerul e un câmp de păpădii / ce-şi scutură florile / în visul meu”. Dincolo de vis e singurătatea, peisajele de gheaţă, timpul „al nimănui”, haina „de ceaţă”, lumina îl acoperă „precum rănile pe Iov”, „aceleaşi cuvinte / ară acum nisipuri” (Sisif), între strigăt şi tăcere, unde strigătul ar fi „modern”, iar tăcerea nu-i a poeziei romantice sau simboliste, ci a stărilor neguroase, în ciuda declaraţiilor patetice: „Un gol ca un şarpe flămând mă hrăneşte / în nopţile albe cu imaginea oglinzii întunecate / ce aşteaptă fulgerul trupului tău. / Mi-e sufletul ca un Bărăgan iarna, / locuiesc singurătatea lumii – o floare a soarelui / ce-şi scutură seminţele însângerate în mine” (La capătul strigătului). Poetul, cum spune, „îşi culcă visele pe o pernă de gheaţă”, închipuie cenuşă, umbră, cimitir, „mâinile neantului”, „carnea neantului”, moartea.
S-ar crede că secţiunea a doua, Viaţa pe bicicletă, aduce un fior insular prin invocarea femeii-cântec, dar şi raiul de odinioară se topeşte, e o amintire a unui început, şi acela incert. Şi, din nou, visul şi obsesiile înlocuiesc trecutul şi „spaţiile /lui/ virgine”. E o artă a visului care vrea să resimtă senzaţiile de altădată, „e o carte transparentă / pe care o citesc numai îngerii” (Visul). Alt poem, intitulat tot Visul, se întâlneşte fericit, aproape textual, fără să fie în paradigmă postmodernă, cu un fragment mai vechi: „Suntem visul / pe care-l visează altcineva / adormit / altcuiva”. Să se observe densitatea de haiku specifică lui Cornel Sântioan Cubleşan, muzicalitatea de flaut, enunţul pilduitor, acurateţea stilistică (mai puţin construcţiile genitivale!), aliajul de glacialitate şi incandescenţă, autocontrol şi descătuşare: „La marginea lumii să fiu / o moară alcătuită din orgi, / în delir / să mă rotesc, în cântec / să mă destram, ca într-o înflorire / dusă de vânt, / până dincolo de pământ” (În delir). Erotica retrospectivă are şi câteva secvenţe atemporale, cu o execuţie bine implantată în temă (Şansa, Albastru de banchiză, Jertfa, Trupul tău verde, Jocuri cu fotografii).
Poemele lui Cornel Sântion Cubleşan, grave şi muzicale, îşi caută expresia mai apropiată de chipul poeziei celei mari.
„Maşina de cuvinte”
Dan Drăguş
Cu virtuţile sale picturale, Cornel Sântioan Cubleşan îşi desenează poemele, uneori mort de somn, robit de emoţii, alteori cu suliţa raţiunii în noapte.
Apele-sudori îi şterg numele din triunghiul neputinţei, din „forma soarelui negru”. Moştenitor al „celor mai rafinate dureri”, Cubleşan îşi acoperă poemele cu iarba cuvintelor. Sau numără, răsnumără „o bibliotecă umplând coridoarele creierului”, o bibliotecă scrisă la zi.
În cuvintele poetului parcă atinse de leucemie, prin „uşa subţire a unei clipe” aud plânsul numerelor, „ce-şi caută inima pierdută / printre semne” /, printre cifre.
Intrarea în parabola poemelor lui Cubleşan nu e deloc uşoară, acestea au gustul mustului de toamnă ori plutesc „pe gratii unsuroase” adulmecate de „câinele negru a lui Goya”. Intrarea în poemele sale o cauţi cu lupa printre „galaxii de corbi” şi, evident, vei găsi PICTURA – aşa cum o defineşte Cubleşan: Lumina ce licăreşte printre cuvinte.
Cornel Sântioan Cubleşan cred că va rămâne prins în această „maşinărie lacomă”, în această bandă a sufletului numită POEZIE:
Linişte de acuarelă / O transparenţă de acvariu / În ochiul ce mă reflectă / Ochi ce mă apasă încet / Ca o roată vie / Deformându-mă / Încât această lume nu mă mai încape / Lumea în palme reci; / O linişte de acuarelă în care / Lumina, formele, / Se dizolvă / Încet
Cubleşan rămâne însă şi în culori noi, leagă stâlpi de apă cu „o culoare mov / la butoniera nopţii//. Îl cuprinde apoi o «Linişte de acuarelă», o „Maşină de cuvinte”.
Se mai poate cineva salva?
Mioara Bahna
Versurile lui Nicolae Grigore Mărăşanu din volumul Deşertul invizibil [Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, apărut în Colecţia OPERA OMNIA, Poezie română contemporană] trasează un perimetru spiritual ale cărui date s-au sedimentat de mult în sinele poetului, fiind atributele devenirii lui adunate prin timp, pe care acum, de la înălţimea unor decenii de experienţă de viaţă, le decantează, transformându-le într-o poezie uneori doar nostalgică, însă, pe ansamblu, mai ales, gravă, de o tristeţe profundă, însă resemnată.
Aşa cum se anunţă încă din titlu, volumul sugează existenţa a două spaţii în care se desfăşoară sinele, unul vizibil, exoteric, şi altul nici măcar bănuit de ceilalţi, al cărui ezoterism este dezvăluit prin creaţie, constituind deşertul invizibil, teritoriu care are însă două forme concentrice de manifestare: e deşertul lumii şi, în interiorul lui, deşertul celui conştient de acest statu-quo şi, prin urmare, dublu apăsat de durerile tuturor.
Poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu, din acest volum, este un palimpsest, unde persistă urmele trecutului, dintre care cele mai pregnante sunt ale casei părinteşti, ale părinţilor, şi – covârşitor pentru memoria cuiva, mai ales când un fapt de o asemenea gravitate se petrece în copilărie – arderea bibliotecii şcolii, în contextul larg al tragicului eveniment petrecut în anii ’50 ai secolului trecut, cu urmări de neşters pentru orice ins conştient de gravitatea momentului, când Cu flaacără înaltă, / cu dogoare până la cer / ard cărţile interzise / în curtea şcolii sub invazie, iar gestul copilului hipnotizat de marea lumină, care simte imboldul de a se arunca în rugul cărţilor, este oprit de învăţător, pentru că, spune acesta, cineva trebuie să trăiască, / să aibă cine, /ce povesti. Aşa, deşertului din afară, vizibil pentru toţi, i se adaugă unul, al omului în devenire, covârşitor de la început, care sporeşte cu fiecare întâmplare ontologică, a cărei gravitate o percepe şi şi-o asumă cu durere, ca pe un dat.
Volumului lui Nicolae Grigore Mărăşanu, cuprinzând trei secvenţe, CARTEA ÎNTÂIA. ARDEREA LUI A, CARTEA A DOUA. MIRIAPODUL şi CARTEA A TREIA. TRIPOLITANELE, se deschide cu un text programatic, Crucea Sudului, unde, în versificaţie modernă, dar cu evidente rezonanţe folclorice, se trasează un teritoriu spiritual jalonat de metafore-simbol, expresii artistice ale eforturilor fiinţei, prin care caută să se salveze de efemer, convertindu-l, în felul acesta, fie şi parţial, în forme care să aibă datele perenităţii sau chiar ale veşniciei. În scopul amintit, eul identifică în sine un loc (...) /unde poţi zidi o mănăstire, materialul de construcţie fiind logosul, a cărui extracţie (din foc, aer, apă şi sânge) face trimitere, mutatis mutandis, la cea a fluierelor ciobanului mioritic, având menirea de a-i atesta dreptul la viaţă, materializat prin ridicarea zidului care să cuprindă – ca pe o altă Ană – memoria trecutului, cu tot ce a adunat dintr-un trecut cu datele lui edenice, dar şi cu germenii infernului.
Din această perspectivă, evaluarea devenirii proprii, de când Eram tânăr /şi departe de iminenţa morţii, având drept dar doar bucuria de a trăi, încât toate ale mele cântau, şi până la maturitate, când sunt povestaş despre fiinţă / şi păstorul ei sunt, capătă o tonalitate gravă. Versurile traduc maturitatea creatoare a autorului lor şi, totodată, fireşte, experienţa culturală acumulată, din perspectiva cărora poate să proclame că Trebuia să ştii până acum / că întruparea verbului /este întemeiere.
Adesea conceptuală, poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu face, pe de altă parte, din alegorie (cu deosebire în partea a treia a cărţii, unde imaginile artistice, construite prin largul aport al câmpului semantic al lumii deşertului, reconstituie, la suprafaţă, exotismul caracteristic al acestui spaţiu, traversat de arabi, cămile, miraje, muftii, beduini etc.) una dintre formele ei principale de manifestare, fiindcă, de pidă, eul liric îşi încrucişează replicile cu ale fachirului, care îl învaţă cum să-şi deschidă larg pieptul, în aşteptarea cuţitelor, primindu-şi destinul, cu amintirea dramaticelor prejudicieri ale evoluţiei lui, când Copil, mi-aţi smuls icoanele din pereţi, / crucea, / cristelniţa, / catapeteasma. // Legate cu funii aţi culcat turlele bisericilor la pământ (...). În acelaşi context, înlocuind experienţe fireşti, cum este cea a întâlnirii cu sacrul canonic, devenirea înglobează trista conştiinţă a unui neam sortit să trăiască necontenita demolare a propriei construcţii şi continua reiterare a miticei jertfe creatoare, câtă vreme Nu se termină ce zideşte tatăl / că vine fiul / şi cu râvnă războinică incendiază, încât mitul surpării nu se termină / şi invaziile nu se mai opresc, iar traiul între două fronturi pare a fi singurul ştiut.
Totodată, cu incantaţii amintind, uneori, de retorica sacrului, căruia îi relevă influenţa asupra actului creator, volumul lui Nicolae Grigore Mărăşanu avansează, subliniind, în acelaşi timp, aspiraţia spre o pacificare a creatorului cu sine. Fără a fi, totuşi, religioasă, poezia lui, coroborată, uneori, intertextual, cu fragmente din scrieri sacre, face din credinţă scheletul argumentativ, pe care se expun propriile convingeri, adunate prin timp, ale poetului, despre existenţă, despre artă etc.
Între dorinţa alungării sau, măcar, a marginalizării acidelor iasme de pe târâmul sufletului său şi şansa de a fi făcută limba cântătoare, poetul trăieşte pe lunecoasa gheaţă a poemului, pe care a căzut, mai întâi, tânăr şi la tuleie, deprinzând devreme crucificarea din sfatul tatălui: Să-ntinzi braţele-n cruce, / să nu te duci ca fierul, / ca fierul afund, / să te fure curentul. Valorificând, în consecinţă, învăţătura paternă, fiul o transformă în crez artistic pe care, la rându-i, îl împărtăşeşte cititorului: Şi de nu ţii de povaţă, / de nu-tinzi repede braţele-n cruce, / de nu spargi gheaţa cu pieptul, // gheaţa cu pieptul până la mal, / la tuleie,/ cu pieptul, / te duci... //Te fură curentul!
De asemenea, acceptându-şi destinul, sub eticheta nebiruitului naufragiu, creatorul de artă – trecut prin experienţe-limită, cum sunt cele prilejuite de un regim totalitar în care şi-a dus cea mai mare parte a vieţii, dar şi de o izolare venind din teama, aproape concomitentă de cei din est, dar şi de cei din vest – trăieşte angoasele fireşti ale omului care-i înţelege implacabilitatea, fără ca acest atu să-i anuleze sau, cel puţin, să-i minimalizeze gravitatea şi, asemenea celorlalţi confraţi ai lui, în context, îşi face din posibilitatea scrisului unicul aliat, Că singură rostirea / colac de salvare mă ţine / pe creasta nebiruitului naufragiu, fiindcă, preocupat de actul creaţiei, caută să înţeleagă, în acelaşi timp, şi perspectiva din afară asupra acestui alt mod de manifestare, umană, pentru care E o sfidare a realului să scrii poezii!
Prin urmare, pe traiectul existenţial, eul creator, privind de la înălţimea unor decenii a căror sumă îl duce acum nu spre începuturile fiinţei, recunoaşte (recunosc păcatul), resemnat sau nu, tot ce a trăit, zbateri, nelinişti, trădări (Sunt Brutus), voluntare, dar, mai ales, impuse.
Din altă perspectivă, fără a fi vorba de o percepţie insolită, în poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu, fiinţa se desfăşoară între două coordonate: tinereţea, cu încredere-n sine, care-i creează convingerea că se află deasupra a tot şi a toate (În tinereţe fost-am zeu!) şi acuta credinţă, aflată la antipodul primeia, că acumulările ontologice îl pun în altă postură: Acum / sunt povestaş despre fiinţă / şi păstorul ei sunt. În plus, simte Strâns, / tot mai strâns / în jurul trupului / năvodul sticlosului deşert, fără a obosi să urmărească obsedantul miraj, cu speranţa că ne lepădăm de propriile lanţuri.
Simboluri translate, aşa cum am văzut, din textele religioase în poezie, constuie osatura celor mai multe dintre poeziile din volum şi, prin extindere, susţin coloana vertebrală a întregului, de-a lungul căruia poetul îşi analizează parcursul vieţii, implicat, pentru că e vorba de evenimentele sale, dar şi cu detaşarea pe care a aşezat-o timpul între momentul când s-au petrecut şi prezent. Astfel, Cain, Achereonul, Leviathanul, nunta din Niceea sunt dar câteva asemenea eşantioane cruciale ale unei spritualităţi care influenţează omenirea de nişte milenii şi pe care poetul le aduce în creaţiile sale, propunându-le ca simbol al încercărilor de tot felul pe care omul le-a traverasat în istoria sa.
Aproape ritualică, atingerea cu sacrul devine, în consecinţă, în creaţia lu Nicolae Grgore Mărăşanu, un modus vivendi, fiindcă, mai ales după o îndelungă experienţă de viaţă, identificarea unor reverberaţii în amurg este revanşa pe care şi-o ia fiinţa după toate cele trăite, dar, mai ales, după estimarea lor înţeleaptă.
Mai mult, eşantioane din propriile trăiri, din propria istorie, transcend, la rândul lor, timpul în care au fost şi răzbat scurt la suprafaţă, apoi coboară, din nou, în adâncurile memoriei, de unde au fost aduse la suprafaţă, ca în Balada celor două brazde de mărar. Tata, mama vin de departe, animaţi de aceeaşi iubire dintotdeauna, să dea sfaturi, să reamintească, să avertizeze: ai grijă, fiul meu, / frigul taie pe nesimţite!
Concomitent, eul se confesează, subliniind necontenit lupta, în primul rând cu sine, încât eşecurile şi victoriile, feţe ale aceluiaşi tot, nu sunt decât consecinţe ale unor acumulări. De aceea, de pildă, dezvăluie constatări de felul: biruind războiul, / fiara din mine am biruit, iar, din perspectiva isihastului, conchide: Îmi iese că nu cu duşmanul am luptat, / ci cu trupul.// Şi nu oamenii m-au învins, când fost-am învins, / ci neputinţa de a rezista ispitei.
Tema fragilităţii condiţiei umane este, de asemenea, prezentă în poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu (câtă vreme vocea lirică constată / strigă: ... sunt sub iminenţa dezastrelor, / iar zeii sunt atât de nepăsători, / de inerţi...), coroborată cu secvenţe autobiografice, a căror reverbeare, în poeme, se traduce prin prin imaginea tatălui muribund, cu grijă de cele rămase, a sentimentului iminenţei înecului, când deseori am căzut în marele fluviu, a unor tablouri care se decupează singure din copilărie, aureolate de convingerea că, mai mereu, în momente cruciale, Cineva m-a salvat de fiece dată...
Prezenţa livrescului, prin trimiteri la o seamă de creaţii literare sau la numele unor scriitori (Ezra Pound, Eliot, Seferis, Eminescu, Voronca etc.), este o altă caracteristică a poeziei lui Nicolae Grigore Mărăşanu din acest volum, relevante, în acest sens fiind, în acelaşi timp, de pildă, ecourile, între altele, din creaţiile blagiene, ca în Crude şi coapte, Nimic nu ştiu; Laudă celui ce aprinde focul etc. Iată, de pildă, distihurile primei poezii amintite: Coaptă vârtute / viaţa îşi scutură. // Lumi ne-ncepute /flamuri îşi flutură. // Lămuri de oase / sună chindiile. //Ard în mătănii /noaptea chiliile. // Cremenea plânge. / veselă-i dalta. // Stea de se stinge, / scapără altă. // Cântă ciuvica / noapte de noapte. // Cresc cele crude, /cad cele coapte. Sau, în altă parte: Seara / sprijinit de lespedea veche / întreb pe cei morţi despre tine...
Prin deşertul invizbil, de fapt, poetul etalează, fără să fie elegiac, dramatismul condiţiei umane, de care cei mai mulţi semeni, dacă devin conştienţi, aceasta se întâmplă abia târziu, odată cu trecerea timpului, ceea ce explică şi prezenţa flash-urilor din trecut, prin care se accentuează convingerea existenţei, în pofida tuturor dramelor aduse de epoca străbătură, a unui paradis pierdut, a unei epoci de aur din care fiecare se simte, mai devreme sau mai târziu, alungat.
Între conceptual şi alegoric, aşadar, poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu este expresia artistică a bilanţului unei vieţi, ajunse la înaltul nivel adus de zestrea spirituală şi de experienţa adunată, prin prisma cărora cel care se află în această ipostază poate privi înapoi fără resentimente, în ciuda timpului care a trecut, privându-l ireversibil de posibilitatea de a adăsta întru salvarea de nefiinţă. Şi, de aici, întrebarea spre care converge întregul demers liric din volum, de un dramatic retorism: Se mai poate cineva salva?
Între minte şi inimă
Dan Perşa
Dincolo de această viziune internă a volumului „Întredeschis”, viziune cunoscută poetei, căci e plămada ei, şi o poate cunoaşte cititorul extrem de atent şi empatic, ceea ce interesează este poezia, poeziile ca alcătuiri din cuvinte şi adunate în volum. Ele nu urmăresc efecte lirice. Altfel, poeta s-ar lăsa pradă formulărilor muzicale şi fără sens în idee. Ci merg pe linia unui efort de a impune raţiunea constructoare, înţelesul, sensul. Deşi în viziune poeta îşi dă seama că nu poate stăpâni nici cosmosul (sau cunoaşterea cosmosului) şi nici viaţa reală, totuşi raţiunea caută să normeze poeziile, să le facă inteligibile (într-o opoziţie vizibilă cu „poemul care nu poate fi înţeles” mureşanian). Şi totuşi, calitatea versurilor nu are de suferit, iar asta datorită unei dobândite maturităţi poetice. Iar faptul este întărit de Dan Iancu, autorul unui „colaj făcut cu drag din versurile acestei cărţi”... şi aşezat ca un cuvânt înainte la deschiderea volumului „Întredeschis”.
Dincolo de acest spaţiu poetic al unei lumi în care omul este claustrat, sunt destule delicii ale existenţei ce aduc întredeschideri. Unul l-am amintit, conştiinţa subiectului viu că femeia este obârşia creaţiei sensibile şi spirituale. Apoi, scrierea, însăşi, a poeziei. Şi capacitatea ei, neritualică, de purificare, ca în poemul „107”: „parcă îi vedeam insomnia/ cuvintele/ alunecă încet/ foarte/ foarte încet// cea mai frumoasă ispitire/ spălarea de sine”. Iată câteva din cele ce fac existenţa omului antrenantă, ba chiar fericită.
Capacitatea de a se focusa asupra unei viziuni poetice şi de a o transpune cu mare acurateţe, ca şi maturitatea expresiei poetice, puse cu precizie în slujba viziunii, fac din Camelia Iuliana Radu o poetă ce nu poate fi ignorată.
Cultivatorul de umbre
Emil Niculescu
Luând ca reper titlul unui volum de versuri anterior, „Flagel”, ultima carte a lui Octavian Mihalcea, ,,Epicriza” (Editura „Semne”, 2011, cu expresive desene de Alex Ivanov), ar părea să cuprindă mai degrabă pasteluri, gen liric întru totul stimabil şi din ce în ce mai puţin frecventat. Accidental, ştiutor al unor anumite întâmplări din viaţa cotidiană a autorului, sunt cumva somat de texte să iau act de o experienţă care şi-a depăşit ceea ce s-ar numi, în termeni de specialitate, foile de observaţie şi are o anumită gravitate, ce o extrage dintre crizele de suprafaţă orientând-o către literatură. Din crâmpeie, fragmente, fărâme livrate cu parcimonie, o transă, de multe ori controlată de o omerta a discreţiei, se poate realiza o atmosferă, un topos al suferinţei şi claustrării: Împărţirea/ corpului pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/ întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând (Zeu numărând); sau: Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura/ organismelor vii. Inerţia fiarelor. Inima ca deosebire (Interior). Translând dinspre cărţi mai vechi, se aude un rigid „Mane. Tekel. Fares”, cum şi observaţii ale unui Lazăr, înainte de miracol, o asimilare mentală a mediului la corpul fizic. De fapt, patul nu procustizează reacţiile celor „condamnaţi” să îi fie prizonieri, există trepte şi gradaţii; Constantin Ţoiu, la rubrica sa „Prepeleac”, din „România literară”(nr.12,2004), aprecia faţă de faza „terminală” a lui Miron Radu Paraschivescu din 1971: Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte
Chemarea nedesluşitului
Codruţ Radi
N-ai zice că este vorba despre o carte de debut, dincolo de graniţa tăcerii. Semnatarul, Valentin Irimia, membru al Grupului de la Ploieşti, este, în acelaşi timp, un bun cantautor ce m-a dus cu gândul la mişcarea Flower Power, în mod special la manifestul artistic al lui Bob Dylan. Însăşi poezia lui vine ca un astfel de manifest al ideii, într-o construcţie fără cusur, fără opintelile formale sub presiunea imediatului înconjurător.
Pentru că temele abordate vin, desigur, din această zonă existenţială, pe care Valentin Irimia o explorează într-o manieră originală, proprie adevăraţilor poeţi, care ridică esafodajul poeziei peste rugul veşnic aprins al simţămintelor omeneşti.
„Chemarea nedesluşitului” este o acoladă a gândului la graniţa percepţiei poetice senzoriale, dureroasă de cele mai multe ori, prin deschiderea unor răni ancestrale.
Conceput în patru părţi-„cărţi”, cum le numeşte chiar autorul, volumul se conturează din aceste structuri într-o ordine universală firească. Plecând de la Cartea I - „Haotidiada”, ca percepţie a haosului imanent într-o formă constatatorie, bine susţinută poetic, cu elemente stilistice evidente, convingătoare, însăşi rima făcând parte din această recuzită ce leagă unitar versurile înspre poezie, precum:
„Se răsfira o boare de-nceputuri
Un zvon desfoliind înfiorări
Povară şi ofrandă altor trupuri
Şi pofta lor ca un pieziş pe scări,
Înţelepciunea cere să se nască
Dar golul timpului nedumerit
Şi-aşează masca peste altă mască
Şi noima lui se înfăşoară-n mit.”
(Leagăn)
Cărţile se leagă între ele, Cartea a doua, „Alintul tenebrelor”, deja sugerează reflectarea realităţii prin sufletul poetic, vine cu mai multe răspunsuri decât întrebări, lumea înconjurătoare îşi găseşte refugiu, fără a se mai risipi, în chiar poetul ce şi-a deschis porţile pribegiei ca destin. Cuvintele încep să lege nu numai frânturile de lume surprinse de poet în declinul lor, dar şi ecourile acestora înăuntrului care trebuie să liniştească volburile. El, poetul, se va „întenebra” de toate trecerile prin haos, îşi va asuma întâmplările timpului risipite nepăsării, pregătind, „rugul de-ndurare” pentru cea de-a treia Carte, „Cântece de taină”, găselnita pentru depăşirea tenebrelor pare-se a fi dragostea, marea taină tăcută a suferinţei, „imposibila taină”, cum îi spune autorul, în sensul nemărginirii. Poetul va încerca o eliberare din propria veghe, alegându-şi o pereche imaginară cu care va împărţi durata iubirii. Ne dă uneori impresia unui „alter ego”, care îi răscumpără durerea fără prejudecăţi narcisiste, precum în poezia „Clipă furată”:
„Parcurgi un anotimp fără durată
Purtând în trup amare frumuseţi
Şi-n ochi cu înserări şi dimineţi
Te scurgi dinspre oricând spre niciodată,
De sub deochi de oarbă prevestire
Vom zăbovi prin zodii de-mprumut
Miraţi că niciodată n-am ştiut
De ce iubirea s-a numit iubire”.
Şi pentru că orice existenţă este ciclică, Cartea a patra, „Elegii şoptite”, vine să închidă, cu o diagonală metafizică, spaţiul creat de poet ca posibil refugiu, demonstrând că omul, invariabil, revine la stările de nelinişte, chiar declin, nu ca regăsire, ci ca o permanentă căutare.
„Alunec pe-o iluzie abruptă
M-absoarbe o chemare fără glas
Sunt clipa ce din veşnicii se-nfruptă
Eu - Prometeul răstignit pe-un ceas,
Cum m-aş tămădui prin mine încă
Să-mi distilez tot sângele amar
În vene-mi urlă patima adâncă
Nemarginire - singurul hotar”
Spune poetul în poezia „Singurul hotar”, tot el declarând, suficient de grav cât să fie crezut, că „ne naştem singuri”. Aş adăuga eu că acest destin se duce până la capăt, trăind şi murind la fel de singuri. Ca şi cele patru părţi-cărţi ale volumului „Chemarea nedesluşitului” pe care Valentin Irimia le aduce la mal într-o deplină simbioză a chemării abisului, mai degrabă decât a nedesluşitului. Pe o insulă numai a lui, unde se poate exila, de fiecare dată, pentru întâlnirile de taină, cu Poezia.
Ioan Vintilă Fintiş
LUPTA CU UMBRA (1)
I
tu alergi către un punct luminos
către o pasăre care dispare
atunci se nasc seminţele rodind
şi cresc tulpini din ele
cum din cuvinte înţelesuri noi
II
locuiesc într-un concert
ori într-o simfonie
trupul devine absent
ca şi cum în ape
triunghiuri bermude
ar fecunda o lacrimă divină
sau nori de negru liliac
treziţi din somn adânc
III
tu eşti doar un zbor
copacii dansează pe cer
păsări de ceaţă orbitoare
pentru îngerii de la marginea câmpului
acolo unde vaste pustietăţi
dau culoare în somn asfinţitului
IV
îmi faci semn cu o îmbrăţişare
cum într-o jertfă la templu
pe trepte de fum sângele
crin în grădini de cărbune
tu smulge pumnalul
rotit mecanic în rana luminii
trasă pe roată
de judecătorii marilor texte
V
mijeşte cenuşiu dimineaţa
rostogolesc zaruri pe ea
burează departe-n grădini
parcă ar fi un început de noiembrie
la vămi
soldaţii răsucesc mecanisme bizare
ea nu se mai vede
plânge cu opium pe eşafod
pe coame de dealuri pândind
corul bătrânilor surpat în altare
POEMUL DE ROUĂ
I
inexistenţa
cerc luminos
înlăuntrul căruia
concepi tăcerea
II
sanctuar de cuvinte
devine trupul tău
între dealuri şi văi
lenevind
când pielea amurgului
înfloreşte peste
hieroglifele oase
III
în purpura nopţii pluteşti
pe masă gramofonul
sticla de vin legănându-se
este decembrie
în părul tău
balet de fluturi se croşetează
din lumina plăpândă
a felinarului
IV
îţi sărut lacrima de opium
coapsa de cânepă neagră
ne contopim
până la dispariţie
trage cearşaful nevinovat
cortină gri deasupra oraşului
între cer şi pământ
bulevarde pustii
umbrele stacojii
ale celor morţi
şi a celor vii
V
fulgerul despică piramida
trupul aurit al faraonului
se curbează după ecuator
biciuieşte tropicele
polul nord şi polul sud
cântece stranii curg de acolo
cum sărutul
frunzei de diamant
căzută de pe marginea visului
VI
atunci se deschide o poartă
inima cerului străpunsă
cu o săgeată de timp
ia forma secundei
o amintire
mi se pare trupul
abur divin
ori magie în constelaţii
VII
şi-n loc de trup
o coasă pe aşternutul inocent
de parcă cineva a cosit
fânul tinereţii
sau poate crinul copilăriei
VIII
îngerul bate cu aripa un val
apa s-a cuibărit în vis
de acolo ţâşnesc formule
şi alchimii
Diana Adriana Matei
Vişinul
Întâi, îngropasem un sâmbure
într-o margine
a mea
apoi, sâmburele a început
să crească, să crească
oprindu-se lâng-o grămadă
de oase
Îngropaţi-le şi pe ele, am strigat
dar glasul mi-era
mult prea trunchios
Îngropaţi-le şi pe ele
şi-o ploaie de vişine
mi se-arcui în jos
Îngropară-le-om şi pe ele
îmi spunea
când veşnic vor creşte arborii
îmi spunea
când oamenii ca şi arborii
vor creşte
dând din frunze ca dintr-o
creangă cu cinci degete
că nu vei simţi gustul omului
aşa cum simţi gustul vişinei
ce muşti dintr-un om
rămâne om
iar ce muşti dintr-o vişină
sâmbure rămâne
tocmai de aceea
când muşc dintr-o piatră
scuip pietre
când muşc din noroi
tot noroi scuip
iar când muşc şi din nuiele
le scuip pe rând urlând din piele
numai eu
fără de mine
privindu-mă din orişicine
muscându-mă şi scuipându-mă
rămân un cer crăpat în stele
şi noroi, şi pietre, şi nuiele!
Îngropară-le-om şi pe ele
începuse să strige
şi glasu-i deveni
mult prea trupesc
Îngropară-le-om şi pe ele
şi-n ochi lacrimi căprui
încă-i se arcuiesc
Despărţindu-ne
Aud cum creşte-un fir de păr
de cum se colorează-un măr
şi picuri de ferestre-n ploi
scurgându-se din doi în doi
strivind sub scoarţele căprui
lumina ochilor, gutui
Te duci cum n-ai să vii curând
cu mine-n gând şi în cuvânt,
mă-ntorc cum nu ai fost nicicând
mai viu ca-n mine, pe pământ
Şi-atunci mă lepăd de auz
cum răsăritul de apus
şi-n picurii ferestrei ploi
scurgându-se din doi în doi
văz-duhul crăpând în amiezi
bolta luceferilor verzi
Iubire
Port în junghiuri
toate literele trupului
al căror glas îmi fredonează
sângele din care-o să-ţi cânt
până-ţi va trece ca apa,
prin vene, rămânând
cuvinte
Ioan Vintilă Fintiş
LUPTA CU UMBRA (1)
I
tu alergi către un punct luminos
către o pasăre care dispare
atunci se nasc seminţele rodind
şi cresc tulpini din ele
cum din cuvinte înţelesuri noi
II
locuiesc într-un concert
ori într-o simfonie
trupul devine absent
ca şi cum în ape
triunghiuri bermude
ar fecunda o lacrimă divină
sau nori de negru liliac
treziţi din somn adânc
III
tu eşti doar un zbor
copacii dansează pe cer
păsări de ceaţă orbitoare
pentru îngerii de la marginea câmpului
acolo unde vaste pustietăţi
dau culoare în somn asfinţitului
IV
îmi faci semn cu o îmbrăţişare
cum într-o jertfă la templu
pe trepte de fum sângele
crin în grădini de cărbune
tu smulge pumnalul
rotit mecanic în rana luminii
trasă pe roată
de judecătorii marilor texte
V
mijeşte cenuşiu dimineaţa
rostogolesc zaruri pe ea
burează departe-n grădini
parcă ar fi un început de noiembrie
la vămi
soldaţii răsucesc mecanisme bizare
ea nu se mai vede
plânge cu opium pe eşafod
pe coame de dealuri pândind
corul bătrânilor surpat în altare
POEMUL DE ROUĂ
I
inexistenţa
cerc luminos
înlăuntrul căruia
concepi tăcerea
II
sanctuar de cuvinte
devine trupul tău
între dealuri şi văi
lenevind
când pielea amurgului
înfloreşte peste
hieroglifele oase
III
în purpura nopţii pluteşti
pe masă gramofonul
sticla de vin legănându-se
este decembrie
în părul tău
balet de fluturi se croşetează
din lumina plăpândă
a felinarului
IV
îţi sărut lacrima de opium
coapsa de cânepă neagră
ne contopim
până la dispariţie
trage cearşaful nevinovat
cortină gri deasupra oraşului
între cer şi pământ
bulevarde pustii
umbrele stacojii
ale celor morţi
şi a celor vii
V
fulgerul despică piramida
trupul aurit al faraonului
se curbează după ecuator
biciuieşte tropicele
polul nord şi polul sud
cântece stranii curg de acolo
cum sărutul
frunzei de diamant
căzută de pe marginea visului
VI
atunci se deschide o poartă
inima cerului străpunsă
cu o săgeată de timp
ia forma secundei
o amintire
mi se pare trupul
abur divin
ori magie în constelaţii
VII
şi-n loc de trup
o coasă pe aşternutul inocent
de parcă cineva a cosit
fânul tinereţii
sau poate crinul copilăriei
VIII
îngerul bate cu aripa un val
apa s-a cuibărit în vis
de acolo ţâşnesc formule
şi alchimii
Diana Adriana Matei
Vişinul
Întâi, îngropasem un sâmbure
într-o margine
a mea
apoi, sâmburele a început
să crească, să crească
oprindu-se lâng-o grămadă
de oase
Îngropaţi-le şi pe ele, am strigat
dar glasul mi-era
mult prea trunchios
Îngropaţi-le şi pe ele
şi-o ploaie de vişine
mi se-arcui în jos
Îngropară-le-om şi pe ele
îmi spunea
când veşnic vor creşte arborii
îmi spunea
când oamenii ca şi arborii
vor creşte
dând din frunze ca dintr-o
creangă cu cinci degete
că nu vei simţi gustul omului
aşa cum simţi gustul vişinei
ce muşti dintr-un om
rămâne om
iar ce muşti dintr-o vişină
sâmbure rămâne
tocmai de aceea
când muşc dintr-o piatră
scuip pietre
când muşc din noroi
tot noroi scuip
iar când muşc şi din nuiele
le scuip pe rând urlând din piele
numai eu
fără de mine
privindu-mă din orişicine
muscându-mă şi scuipându-mă
rămân un cer crăpat în stele
şi noroi, şi pietre, şi nuiele!
Îngropară-le-om şi pe ele
începuse să strige
şi glasu-i deveni
mult prea trupesc
Îngropară-le-om şi pe ele
şi-n ochi lacrimi căprui
încă-i se arcuiesc
Despărţindu-ne
Aud cum creşte-un fir de păr
de cum se colorează-un măr
şi picuri de ferestre-n ploi
scurgându-se din doi în doi
strivind sub scoarţele căprui
lumina ochilor, gutui
Te duci cum n-ai să vii curând
cu mine-n gând şi în cuvânt,
mă-ntorc cum nu ai fost nicicând
mai viu ca-n mine, pe pământ
Şi-atunci mă lepăd de auz
cum răsăritul de apus
şi-n picurii ferestrei ploi
scurgându-se din doi în doi
văz-duhul crăpând în amiezi
bolta luceferilor verzi
Iubire
Port în junghiuri
toate literele trupului
al căror glas îmi fredonează
sângele din care-o să-ţi cânt
până-ţi va trece ca apa,
prin vene, rămânând
cuvinte
Liviu Vişan
BALADA BĂTRÂNULUI PĂSTOR
(când aedul are iadă)
M-am îndrăgostit de iada
blândă-a unui ţap de bere
ca Pericle de Hellada,
ca poeţii de himere
Prin păduri de conifere
iada mea poartă cercei
nu din vreo ureche-a Herei
ci din ciucuri de hamei
Astfel am descins din zei
şi m-am încurcat cu iada
cea spumoasă de hamei
care zestre-mi dă cu lada
Mă simt chiar vânat de prada
care-mi toarnă-n gât polenul
jur că-i apocrif poemul
POEMUL LUI TICĂ ARDELEANU
(recitat de el dar scris de altul)
Într-o toamnă foarte veche
cu ploi bete în fereastră
deşi sunt fără pereche
dau năvală la nevastă
Las în urmă cu durere
poate ziua cea mai fastă,
băutorii mei de bere
n-au nici bani n-au nici nevastă
Într-o toamnă ca aceasta
care ne îmbătrâneşte
doar nevasta, doar nevasta
nici nu moare dar trăieşte
Parc-o văd cum iese-n poartă
însoţită de un câine,
draga mea, te rog, mă iartă,
n-am venit, te pup, pe mâine!
MISTERUL
Un pictor neştiut dar încă tânăr
avea o pânză sul pe al său umăr
precum cămila-n drumul spre Sumer
purta în ochi un petic vag de cer
În urma lui ecoul unui cântec
ducea culori de curcubeu în pântec
şi o poveste tristă despre mila
de-a răsplăti în plin deşert cămila
Când scoase sulul, ca pe-o veche hartă,
desfăşurându-l peste marea moartă
văzu şi oaza dar văzu şi cerul
şi se-apucă de zugrăvit misterul
BALADA LUI GÉRARD DE NERVAL
Pe strada Vechiul felinar
s-au fost oprit Gérard Nerval
şi atârna de un grilaj
într-un uşor şi trist tangaj
Avea un sfanţ în buzunar
şi-un gând să fugă spre Fanar
pe când cu deşte degerate
şi-a scris biletul: Curaj frate!
L-au fost zărit un caraliu
când încă mai părea că-i viu
deşi săltase în etern
pe uliţa Vieille Lanterne
Doar laţul atârnat de gard
de care spânzura Gérard
părea fereastra unui nou
fantastic luminat hublou
prin care se uita-n Levant
fantoma unui prinţ şarmant
aşa cum mirele se-ncruntă
când este gata pentru nuntă
POEM DESPRE VIAŢA PICTORULUI IVAN TURBINCĂ IVANOV
Viaţa e atât de amplă
par’examplă
viaţa noastră
nici anostă şi nici vastă
Prinsă-n pânzele de in
viaţa este un suspin
şi bogată şi datoare
tuburilor de culoare
Au pictat pereţii casei
din podea până la grinzi
El Zorabul vieţii mele
fără moarte. Poţi să-l vinzi?
Abia ţin căpăstrul care
gâtul calului mi-l cere
în galopul lui spre stele.
Care-i preţul artei mele?
ISTORIOARĂ DE REZBEL
Printre cărţi şi artefacte
într-o şambră de bordel
sta o pasăre de noapte
pe un stârv de colonel
După multe gloanţe trase
oarbe sau de cauciuc
în ciorapii de mătase
ardeau găuri de trabuc
Ea-l privea cu faţa suptă
şi ţinându-se de şale
-n zona câmpului de luptă
patronat de tuburi goale
Se-auzea prin cercevele
un colind cântat de Hruşcă,
pluşul de pe canapele
mirosea a praf de puşcă
TREN DE NOAPTE
Călătoream cu-n tren de noapte iarna,
de mine se-ncălzea o navetistă
cu-o mână-mi descheia încet vestonul
la nasturii cu stemă comunistă
Eram blocaţi de oameni şi bagaje,
spre locul de la geam înghesuiţi
într-un compartiment de clasa-doua
ticsit de babe şi de iezuiţi
Fata şi-a tras pe faţă, insolentă
fularul meu de izmă şi tutun
cu o mişcare atâta de firească
la care n-am putut să mă opun
Mă întorceam ca dintr-o dezertare,
fusesem după un cazan de ţuică,
nu mă gândeam să legăn pe picioare
aroma unui trup de nevăstuică
Şi în balansul trenului de noapte,
la un macaz i-am lunecat sub crupă
că n-am să uit nicicând călătoria
pe când eram locotenent la trupă
Ioan Vintilă Fintiş
LUPTA CU UMBRA (1)
I
tu alergi către un punct luminos
către o pasăre care dispare
atunci se nasc seminţele rodind
şi cresc tulpini din ele
cum din cuvinte înţelesuri noi
II
locuiesc într-un concert
ori într-o simfonie
trupul devine absent
ca şi cum în ape
triunghiuri bermude
ar fecunda o lacrimă divină
sau nori de negru liliac
treziţi din somn adânc
III
tu eşti doar un zbor
copacii dansează pe cer
păsări de ceaţă orbitoare
pentru îngerii de la marginea câmpului
acolo unde vaste pustietăţi
dau culoare în somn asfinţitului
IV
îmi faci semn cu o îmbrăţişare
cum într-o jertfă la templu
pe trepte de fum sângele
crin în grădini de cărbune
tu smulge pumnalul
rotit mecanic în rana luminii
trasă pe roată
de judecătorii marilor texte
V
mijeşte cenuşiu dimineaţa
rostogolesc zaruri pe ea
burează departe-n grădini
parcă ar fi un început de noiembrie
la vămi
soldaţii răsucesc mecanisme bizare
ea nu se mai vede
plânge cu opium pe eşafod
pe coame de dealuri pândind
corul bătrânilor surpat în altare
POEMUL DE ROUĂ
I
inexistenţa
cerc luminos
înlăuntrul căruia
concepi tăcerea
II
sanctuar de cuvinte
devine trupul tău
între dealuri şi văi
lenevind
când pielea amurgului
înfloreşte peste
hieroglifele oase
III
în purpura nopţii pluteşti
pe masă gramofonul
sticla de vin legănându-se
este decembrie
în părul tău
balet de fluturi se croşetează
din lumina plăpândă
a felinarului
IV
îţi sărut lacrima de opium
coapsa de cânepă neagră
ne contopim
până la dispariţie
trage cearşaful nevinovat
cortină gri deasupra oraşului
între cer şi pământ
bulevarde pustii
umbrele stacojii
ale celor morţi
şi a celor vii
V
fulgerul despică piramida
trupul aurit al faraonului
se curbează după ecuator
biciuieşte tropicele
polul nord şi polul sud
cântece stranii curg de acolo
cum sărutul
frunzei de diamant
căzută de pe marginea visului
VI
atunci se deschide o poartă
inima cerului străpunsă
cu o săgeată de timp
ia forma secundei
o amintire
mi se pare trupul
abur divin
ori magie în constelaţii
VII
şi-n loc de trup
o coasă pe aşternutul inocent
de parcă cineva a cosit
fânul tinereţii
sau poate crinul copilăriei
VIII
îngerul bate cu aripa un val
apa s-a cuibărit în vis
de acolo ţâşnesc formule
şi alchimii
Diana Adriana Matei
Vişinul
Întâi, îngropasem un sâmbure
într-o margine
a mea
apoi, sâmburele a început
să crească, să crească
oprindu-se lâng-o grămadă
de oase
Îngropaţi-le şi pe ele, am strigat
dar glasul mi-era
mult prea trunchios
Îngropaţi-le şi pe ele
şi-o ploaie de vişine
mi se-arcui în jos
Îngropară-le-om şi pe ele
îmi spunea
când veşnic vor creşte arborii
îmi spunea
când oamenii ca şi arborii
vor creşte
dând din frunze ca dintr-o
creangă cu cinci degete
că nu vei simţi gustul omului
aşa cum simţi gustul vişinei
ce muşti dintr-un om
rămâne om
iar ce muşti dintr-o vişină
sâmbure rămâne
tocmai de aceea
când muşc dintr-o piatră
scuip pietre
când muşc din noroi
tot noroi scuip
iar când muşc şi din nuiele
le scuip pe rând urlând din piele
numai eu
fără de mine
privindu-mă din orişicine
muscându-mă şi scuipându-mă
rămân un cer crăpat în stele
şi noroi, şi pietre, şi nuiele!
Îngropară-le-om şi pe ele
începuse să strige
şi glasu-i deveni
mult prea trupesc
Îngropară-le-om şi pe ele
şi-n ochi lacrimi căprui
încă-i se arcuiesc
Despărţindu-ne
Aud cum creşte-un fir de păr
de cum se colorează-un măr
şi picuri de ferestre-n ploi
scurgându-se din doi în doi
strivind sub scoarţele căprui
lumina ochilor, gutui
Te duci cum n-ai să vii curând
cu mine-n gând şi în cuvânt,
mă-ntorc cum nu ai fost nicicând
mai viu ca-n mine, pe pământ
Şi-atunci mă lepăd de auz
cum răsăritul de apus
şi-n picurii ferestrei ploi
scurgându-se din doi în doi
văz-duhul crăpând în amiezi
bolta luceferilor verzi
Iubire
Port în junghiuri
toate literele trupului
al căror glas îmi fredonează
sângele din care-o să-ţi cânt
până-ţi va trece ca apa,
prin vene, rămânând
cuvinte
Liviu Vişan
BALADA BĂTRÂNULUI PĂSTOR
(când aedul are iadă)
M-am îndrăgostit de iada
blândă-a unui ţap de bere
ca Pericle de Hellada,
ca poeţii de himere
Prin păduri de conifere
iada mea poartă cercei
nu din vreo ureche-a Herei
ci din ciucuri de hamei
Astfel am descins din zei
şi m-am încurcat cu iada
cea spumoasă de hamei
care zestre-mi dă cu lada
Mă simt chiar vânat de prada
care-mi toarnă-n gât polenul
jur că-i apocrif poemul
POEMUL LUI TICĂ ARDELEANU
(recitat de el dar scris de altul)
Într-o toamnă foarte veche
cu ploi bete în fereastră
deşi sunt fără pereche
dau năvală la nevastă
Las în urmă cu durere
poate ziua cea mai fastă,
băutorii mei de bere
n-au nici bani n-au nici nevastă
Într-o toamnă ca aceasta
care ne îmbătrâneşte
doar nevasta, doar nevasta
nici nu moare dar trăieşte
Parc-o văd cum iese-n poartă
însoţită de un câine,
draga mea, te rog, mă iartă,
n-am venit, te pup, pe mâine!
MISTERUL
Un pictor neştiut dar încă tânăr
avea o pânză sul pe al său umăr
precum cămila-n drumul spre Sumer
purta în ochi un petic vag de cer
În urma lui ecoul unui cântec
ducea culori de curcubeu în pântec
şi o poveste tristă despre mila
de-a răsplăti în plin deşert cămila
Când scoase sulul, ca pe-o veche hartă,
desfăşurându-l peste marea moartă
văzu şi oaza dar văzu şi cerul
şi se-apucă de zugrăvit misterul
BALADA LUI GÉRARD DE NERVAL
Pe strada Vechiul felinar
s-au fost oprit Gérard Nerval
şi atârna de un grilaj
într-un uşor şi trist tangaj
Avea un sfanţ în buzunar
şi-un gând să fugă spre Fanar
pe când cu deşte degerate
şi-a scris biletul: Curaj frate!
L-au fost zărit un caraliu
când încă mai părea că-i viu
deşi săltase în etern
pe uliţa Vieille Lanterne
Doar laţul atârnat de gard
de care spânzura Gérard
părea fereastra unui nou
fantastic luminat hublou
prin care se uita-n Levant
fantoma unui prinţ şarmant
aşa cum mirele se-ncruntă
când este gata pentru nuntă
POEM DESPRE VIAŢA PICTORULUI IVAN TURBINCĂ IVANOV
Viaţa e atât de amplă
par’examplă
viaţa noastră
nici anostă şi nici vastă
Prinsă-n pânzele de in
viaţa este un suspin
şi bogată şi datoare
tuburilor de culoare
Au pictat pereţii casei
din podea până la grinzi
El Zorabul vieţii mele
fără moarte. Poţi să-l vinzi?
Abia ţin căpăstrul care
gâtul calului mi-l cere
în galopul lui spre stele.
Care-i preţul artei mele?
ISTORIOARĂ DE REZBEL
Printre cărţi şi artefacte
într-o şambră de bordel
sta o pasăre de noapte
pe un stârv de colonel
După multe gloanţe trase
oarbe sau de cauciuc
în ciorapii de mătase
ardeau găuri de trabuc
Ea-l privea cu faţa suptă
şi ţinându-se de şale
-n zona câmpului de luptă
patronat de tuburi goale
Se-auzea prin cercevele
un colind cântat de Hruşcă,
pluşul de pe canapele
mirosea a praf de puşcă
TREN DE NOAPTE
Călătoream cu-n tren de noapte iarna,
de mine se-ncălzea o navetistă
cu-o mână-mi descheia încet vestonul
la nasturii cu stemă comunistă
Eram blocaţi de oameni şi bagaje,
spre locul de la geam înghesuiţi
într-un compartiment de clasa-doua
ticsit de babe şi de iezuiţi
Fata şi-a tras pe faţă, insolentă
fularul meu de izmă şi tutun
cu o mişcare atâta de firească
la care n-am putut să mă opun
Mă întorceam ca dintr-o dezertare,
fusesem după un cazan de ţuică,
nu mă gândeam să legăn pe picioare
aroma unui trup de nevăstuică
Şi în balansul trenului de noapte,
la un macaz i-am lunecat sub crupă
că n-am să uit nicicând călătoria
pe când eram locotenent la trupă
Pictura, o altă muzică
Codruţ Radi
De când îl ştiu, să tot fie vreo patruzeci de ani, Florian Bârsan trece discret prin viaţă, cu
măsură, dar şi sub îndrumarea pictoriţei Doina Duţă, ori în cadrul Cenaclului de artişti neprofesionişti „Arcade” din Ploieşti. Prima expoziţie personală vine, astfel, firesc, găzduită de Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, în 1994, urmată de alte câteva, inclusiv două în Franţa (în 2003 şi 2006). Cea mai recentă, din februarie 2015, de la Centrul Cultural „Carmen Sylva” Sinaia, pune în evidenţă maturizarea artistului Florian Bârsan, drumul propriu pe care păşeşte acum. În condiţiile actuale, când arta nu se mai supune unor curente stilistice evidente, artistul,
eliberat de canoanele concepţiei, îşi alege teme diverse, cele mai multe din imediata vecinătate. Într-o abordare realistă a creaţiei, pritocind înlăuntrul ei înţelesul acesteia, o convieţuire acceptată ca fiind normalul existenţial al vremurilor noastre. Şi pentru că pictura este, pentru el, o altă muzică, ecoul culorilor se regăseşte în sufletul condamnat artistic. Plin de lumina ce s-a recuperat văzduhului solitar, venind din ancestral, prin oglinzi mişcătoare precum pânzele însufleţite de autor. Peisajele lui Florian, temă dragă lui, te duc cu gândul la pictorul rus Levitan, dar şi la Ion Andreescu, lucrări precum „Fagul răzleţ” şi „Stejar bătrân pe Valea Moraviei” au conotaţii filosofice, meditative, accentuate de prim-planul solitudinii în raport cu natura. Altele, la limita realismului, cu vagi infuzii de impresionism, cum ar fi „Peisaj din Secăria”, „Căruţă cu fân”, o revelaţie a ochiului, amintesc poate de Nicolae Grigorescu, pe asemenea meleaguri. Artizan al 
Alice Sturiale
Acum este seară
Dacă mă gândesc la clipa
de azi-dimineaţă
când cerul era senin,
iar eu m-am sculat
din pat
îmi dau seama
că a trecut
o infinitate de timp.
astăzi
le-am ascultat pe profe,
am făcut temele,
am cântat la pian,
dar acum
totul s-a terminat,
ce-a fost a fost,
acum nu mai am
nimic de făcut.
Acum
pot să mă odihnesc.
Un alt fel de Crăciun
Au trecut trei zile
de când îmi scotocesc prin inima,
caut...
îmi caut Crăciunul meu dintotdeauna
Crăciunul fericit
şi emoţionant,
Crăciunul împlinirii,
Crăciunul
pe care-l caut şi nu-l găsesc...
unde l-oi fi pus?
L-am aruncat într-o pungă
care, anul ăsta,
nu se mai deschide
pentru că n-am nicio foarfecă,
iar sufletul meu nu-i gata
şi-mi vine să urlu:
„Aşteptaţi!
nu este încă timpul,
nu sunt gata!
Mai daţi-mi
încă puţin timp
pentru că n-aş vrea
să văd sărbătoarea
ce zboară repede
sub ochii mei.
Daţi-mi timp,
ajunge şi-o noapte,
această noapte.
Sardinia
Şi marea cânta,
Şi vântul
Îmi spunea poveşti.
Nisipul îmi era
Un cald aşternut.
Şi atunci ştiam că visez!
Stelele mă luminau
Luna mă proteja
Cerul îmi descătuşa sufletul.
Şi atunci ştiam că visez,
Însă când Dumnezeu îmi spuse
„Eu te-am creat!”
Marea rămase doar mare
Şi totul era adevărat
...Şi-atunci ştiam că trăiesc!
Handicap
Poate că fără patru roţi
e mai simplu.
Mai simplu să te distrezi.
Mai simplu să te mişti.
E mai simplu.
E mai simplu şi
să cucereşti baieţi.
Dar eu cred
că cele patru roţi
ajută să cunoşti
întreaga viaţă,
aşa cum e ea,
şi să ştii s-o înfrunţi
şi să învingi.
_________
Alice Sturiale è la Anna Frank d’Italia (Gianni Riotta, Corriere della Sera).
Alice Sturiale a trăit doar 12 ani. Suferea de o boală congenitală care o împiedica să meargă, însă n-o împiedica să iubească viaţa cu toată forţa şi profunzimea sentimentelor sale. Aflată mereu într-un mediu prietenos, şi-a trăit scurta viaţă cu entuziasm şi spirit de aventură, fără să fugă din calea greutăţilor.
Astfel se descria în clasa a patra: „Sunt mulţumită cu ceea ce sunt. Mă numesc Alice, ai mei mă strigă «şerpoaica», dar eu nu mă supăr, pentru că sunt mândră de caracterul meu schimbător.”
„Am multe calităţi, însă recunosc că am şi multe defecte, precum caracterul supărăcios. În schimb, printre calităţi, se regăseşte faptul că sunt extravertită, mă integrez uşor printre prieteni şi mă bucur de compania tuturor… Am o adevărată pasiune pentru sporturi, chiar dacă îmi este imposibil să le practic pe toate, pentru că am probleme motorii din cauza cărora nu pot merge, totuşi schiez şi asta mă face fericită.”
De-a lungul vieţii sale, Alice nu a cunoscut numai suferinţa, ci chiar a fost fericită, aşa cum arată şi coperta cărţii în care a fost publicat jurnalul său. Acest volum cuprinde poeziile, gândurile şi poveştile ei fie adevărate, fie fantastice.
Dar cine îşi imaginează că este vorba doar despre amintirea unei copile luate prea devreme din braţele părinţilor ei va rămâne surprins. Încă de la primele cuvinte, îşi va da seama de forţa pe care o au scrierile lui Alice de a tulbura, de a face orice persoană, de orice vârstă, să mediteze asupra sensului vieţii.
De fapt, sub aparenţa simplităţii acestor scrieri străluceşte profunzimea unui suflet care pare să fi cules sensul vieţii şi să indice drumul trăirii implicate şi al deschiderii faţă de lume.
„Să luptăm împreună pentru a-i ajuta pe ceilalţi şi pentru a schimba viaţa întregii lumi”, „Aş putea să-l ajut pe aproapele meu să depăşească orice greutate şi să-l învăţ să aibă mereu acea forţă, aşa încât el să se bucure de ea şi să-l înveţe, la rândul său, pe aproapele lui s-o găsească.”, „Dacă iubirea este motorul ce împinge fiinţa umana, înseamnă că oamenii nu au limite nici măcar în ceea ce pare imposibil.” Sunt doar câteva din gândurile lui Alice.
Prezentare şi traducere din italiană de Alexandra Irimia
Fernando Pessoa
(1888-1935)
Alberto Caeiro
Não basta abrir a janela
Não basta abrir a janela
Para ver os campos e o rio.
Não é bastante não ser cego
Para ver as árvores e as flores.
É preciso também não ter filosofia nenhuma.
Com filosofia não há árvores: há ideias apenas.
Há só cada um de nós, como uma cave.
Há só uma janela fechada, e todo o mundo lá fora;
E um sonho do que se poderia ver se a janela se abrisse,
Que nunca é o que se vê quando se abre a janela.
4-1923
Alberto Caeiro
Nu e destul să deschizi fereastra
Nu e destul să deschizi fereastra
Ca să vezi câmpurile şi râul.
Nu este destul să nu fii orb
ca să vezi copacii şi florile.
De asemenea, trebuie să nu ai nici o filozofie.
Cu filozofia nu există copaci: nu există decât idei.
Există doar un fel de peşteră în fiecare din noi.
Există doar o fereastră închisă şi lumea întreagă de-afară;
şi un vis despre ceea ce ar putea fi dacă fereastra s-ar deschide,
ceva ce nu vezi niciodată când se deschide fereastra.
4-1923
Ricardo Reis
Segue o teu destino
Segue o teu destino,
Rega as tuas plantas,
Ama as tuas rosas.
O resto é a sombra
De arvores alheias.
A realidade
Sempre é mais ou menos
Do que nos queremos.
Só nos somos sempre
Iguais a nos-proprios.
Suave é viver só.
Grande e nobre é sempre
Viver simplesmente.
Deixa a dor nas aras
Como ex-voto aos deuses.
Ve de longe a vida.
Nunca a interrogues.
Ela nada pode
Dizer-te. A resposta
Está alem dos deuses.
Mas serenamente
Imita o Olimpo
No teu coração.
Os deuses são deuses
Porque não se pensam.
1-7-1916
Ricardo Reis
Urmează-ţi destinul
Urmează-ţi destinul
Udă-ţi plantele
Iubeşte-ţi trandafirii
Restul e umbră
De arbori străini
Realitatea
E mereu mai mult sau mai puţin
Aşa cum ne dorim.
Noi înşine suntem mereu
Egali cu noi înşine.
Să trăieşti singur e plăcut.
Mare şi nobil e mereu
Să trăieşti cât mai simplu
Durerea las-o pe altare
Ofrandă zeilor.
Uită-te la viaţa leilor.
Niciodată nu pune întrebări.
Ea nimic nu-ţi poate
spune. Răspunsul
Este dincolo de zei.
Dar în linişte
Imită Olimpul
În inima ta.
Zeii sunt zei
Pentru că ei nu se gândesc pe ei.
1-7-1916
Álvaro de Campos
Ah, um soneto…
Meu coração é um almirante louco
Que abandonou a profissão do mar
E que a vai relembrando pouco a pouco
Em casa a passear a passear...
No movimento (eu mesmo me desloco
Nesta cadeira, só de o imaginar)
O mar abandonado fica em foco
Nos músculos cansados de parar.
Há saudades nas pernas e nos braços.
há saudades no cérebro por fora.
Há grandes raivas feitas de cansaços.
Mas — esta é boa! — era do coração
Que eu falava... e onde diabo estou eu agora
Com almirante em vez de sensação?...
12-10-1931?
Álvaro de Campos
Ah, un sonet…
E un amiral nebun, inima mea,
Care a părăsit marinăria
Şi care încet-încet îşi amintea
Că-ntoarcerea acasă-i bucuria.
În mersul lui (mă chinui să schimb locul
Pe un scaun, am vini imaginare)
Marea abandonată e-n mijlòcul
Muşchilor osteniţi de nemişcare.
Sunt nostalgii în braţe şi în vână.
Sunt nostalgii în minte căci afară
Mâniile din istoviri se-adună.
Dar – e grozav! – chiar inima vorbeşte…
Eu unde naiba sunt acum, s-apară
Un amiral care mă-nlocuieşte?
12-10-1931?
Traducere de Florin Dochia
Charles Bukowski
Stil
Stilul este răspunsul la toate.
Un mod diferit de a aborda un lucru monoton sau periculos.
Este preferabil să faci un lucru monoton cu stil decât să faci un lucru periculos fără stil.
Să faci un lucru periculos cu stil, asta numesc eu artă.
Lupta cu tauri poate fi o artă.
Boxul poate fi o artă.
Iubirea poate fi o artă.
A deschide o conservă de sardine poate fi o artă.
Nu mulţi au stil.
Nu mulţi pot păstra stilul.
Am văzut câini cu mai mult stil decât bărbaţii.
Deşi nu mulţi câini au stil.
Pisicile au din abundenţă.
Când Hemingway şi-a zburat creierii pe pereţi cu o puşcă, acesta a fost stil.
Pentru că uneori oamenii îţi dau stil.
Ioana d’Arc a avut stil.
Ioan Botezătorul.
Isus.
Socrate.
Cezar.
Garcia Lorca.
Am cunoscut bărbaţi cu stil în închisoare.
Am întâlnit mai mulţi bărbaţi cu stil în puşcărie decât în libertate.
Stilul este o diferenţă, un mod de a face, un mod de a se face.
Şase stârci stând liniştiţi într-un bazin cu apă, sau tu, ieşind din baie, fără să mă vezi.
aşadar, vrei să fii scriitor?
dacă nu izbucneşte din tine
fără să ţină seama de nimic,
nu o face.
dacă nu iese nechemată din
inima, din mintea, din gura ta
şi din stomacul tău,
nu o face.
dacă trebuie să stai ore întregi
holbându-te la ecranul computerului
sau gheboşat deasupra
maşinii de scris
căutându-ţi cuvintele,
nu o face.
dacă o faci pentru bani
sau pentru faimă,
nu o face.
dacă trebuie să stai acolo
şi să rescrii din nou şi din nou,
nu o face.
dacă ţi-e greu doar să te gândeşti la asta,
nu o face.
dacă încerci să scrii ca altcineva,
uită de asta.
dacă trebuie să aştepţi să zbiere
din interiorul tău,
atunci aşteaptă liniştit.
dacă nu răcneşte niciodată din tine,
fă altceva.
dacă mai întâi trebuie să-i citeşti nevestei
sau iubitei, sau iubitului
sau părinţilor, sau altcuiva,
nu eşti pregătit.
nu fi precum atât de mulţi scriitori,
nu fi precum atâtea mii de oameni
care se numesc scriitori,
nu fi mărginit şi plictisitor,
nu fi pretenţios şi mistuit de iubirea de sine,
bibliotecile lumii
s-au afundat
în somn
din cauza celor de acest fel.
nu te alătura lor.
nu o face.
decât dacă iese din
sufletul tău precum o rachetă,
dacă existenţa nu te conduce încă
la nebunie
sau la suicid, la crimă,
nu o face.
dacă soarele din interiorul tău
nu îţi arde organele,
nu o face.
când vine timpul cu adevărat
şi ai fost ales,
se va face de la sine
şi va continua să se facă
până vei muri sau până va muri în tine.
nu există altă cale
şi nu a fost niciodată.
Traducere: Liliana Ene
Charles Baudelaire
Unei trecătoare
În jurul meu urla asurzitoare strada.
Înaltă, zveltă, oh, durere majestuoasă
În voal de doliu, văd cum trece fastuoasă
Femeia legănând dantela şi torsada;
Agilă, nobilă, picior ca de statuie.
Eu beam crispat, ca unul extravagant sadea,
Din ochiul ei, cer palid ce uragan vestea,
Deliciu ucigaş, plăcere amăruie.
Un fulger... apoi noaptea! Frumos chip trecător,
Ce-aduce cu privirea-i renaşterea-mi deodat’,
Te-oi revedea vreodată în veacul călător?
În zări îndepărtate! târziu! ori niciodat’!
Mi-era obscură calea-ţi, tu drumu-mi nu-l aflai,
Ce mult eu te-am iubit, oh, tu asta chiar ştiai!
Traducere de Florin Dochia
Raymond Queneau
Momentul fatal
Un poem e un lucru mic
doar ceva mai mult decât un ciclon în Antile
decât un taifun în marea Chinei
un cutremur la Formosa
o inundaţie de Yang Tse Kiang
se îneacă o sută de mii de chinezi
dintr-o singură lovitură
Trosc
ăsta chiar nu e subiect de poem
Un lucru mic
Ne-am distrat ca lumea în sătucul nostru
vom construi o şcoală nouă
vom alege un nou primar şi schimba zilele de târg
a fost în centrul lumii se află acum
lângă fluviul ocean care devorează orizontul
Un poem e un lucru mic.
Traducere de Florin Dochia
Adonis: poetul subversiunii
Adonis, după celebrul său pseudonim, sau Ali Ahmed Saïd Esber, după adevăratul său nume, este un poet siro-libanez, incontestabil unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, de mai multe ori candidat la premiul Nobel pentru literatură, e cunoscut pentru subversiunea, modernitatea, forţa poeziei sale şi scriiturii sale. Cunoscut pentru poziţiile sale hotărât laice, antireligioase, el nu a încetat să pună în cauză „crima de arieraţie [înapoiere]”, cum o numeşte, în care se bălăceşte „lumea arabo-musulmană”. În eseul său despre cultura arabă publicat în 1993, Rugăciunea şi Sabia, repune în cauză fundamentele mitico-istorice care guvernează cultura arabă. Repune în cauză religiozitatea arhaică ce-a cuprins expresia literară, mai cu seamă în opoziţie faţă de calificarea drept „poezie a ignoranţei” (Al Chî’r Al Jahili) a poeziei ante-islamice. Atunci când s-a dus la Alger, chemat de Amin Zaoui, pe atunci director al Bibliotecii naţionale El Hamma, ca să susţină o conferinţă, un cutremur de magnitudine opt pe scara Richter a prostiei a zguduit supantele statului algerian. Renegat de unii, criticat de alţii, huiduit, numit în toate felurile, directorul bibliotecii a fost demis din funcţiile sale de Bouteflika; un cronicar scria: „ţara care nu suportă un poet douăzeci şi patru de ore!”… Pentru că poetul a spus că, atâta vreme cât arabii se agaţă într-atâta de religie, nu se va întâmpla nimic bun şi că dacă s-ar da la o parte toate realizările occidentale din spaţiile publice, nu ar mai rămâne decât moschei…
[Kabyleuniversel.com - Berbèrité, Universalité. Pour le propre de chacun et le commun de tous]
Index al lucrărilor vântului
(aforisme)
Mi-am scris identitatea
În faţa vântului
Şi am uitat să-mi scriu numele.
*
Timpul nu se opreşte asupra scrisului
Dar face semn cu degetele apei.
*
Arborii din satul meu sunt poeţi
Ei îşi înmoaie piciorul
În călimara cerului.
*
Oboseşte vântul
Şi cerul aşază un covoraş ca să se-ntindă.
*
Memoria este ultima ta reşedinţă
Dar nu o poţi locui
Decât cu un corp devenit el însuşi memorie.
*
În deşertul limbii
Scrisul este o umbră
În care se adăposteşte.
*
Cel mai frumos mormânt pentru un poet
Este golul cuvintelor sale.
*
Poate că lumina
Te va induce în eroare
Dacă se întâmplă acest lucru
Nu te teme de nimic, greşeala este a soarelui.
Tălmăcire de Florin Dochia
după versiunea franceză semnată de François Xavier
A atinge lumina
Printr-o noapte cu lună plină
încerc să fixez galaxia
Tu vei vedea că e curs de apă
cu braţele tale ca afluenţi
pieptul ca estuar
*
Azi cerul şi-a scris poemul
cu cerneală albă
A numit-o zăpadă
*
Visul tău întinereşte pe măsură ce tu îmbătrâneşti
Visul creşte mergând
spre copilărie
*
Visul este o iapă
care ne duce departe
fără să se deplaseze vreodată
*
Norul a obosit de voiaj
Coboară cât mai aproape de râu
ca să-şi spele cămaşa
Abia şi-a pus picioarele în apă
că s-a dizolvat cămaşa
şi a dispărut
*
Un trandafir sare din patul său
ia mâinile dimineţii
ca să-şi frece ochii
*
Palmierul vorbeşte cu trunchiul său
trandafirul cu parfumul său
*
Vântul şi spaţiul vagabondează
mână în mână
*
Curcubeu?
Unitatea cerului şi a pământului
împletită într-o singură coardă.
*
Merge pe versanţii toamnei
sprijinit de braţul primăverii
*
Şi cerul plânge
dar îşi şterge lacrimile
cu eşarfa orizontului
*
Când vine oboseala
vântul desfăşoară covorul spaţiului
ca să se-ntindă
*
În pădurea zilelor mele
nu mai am loc
cu excepţia vântului
*
Ca să atingi lumina
trebuie să te sprijini pe umbra ta
*
Simt uneori că vântul
e un copil care ţipă
purtat pe umerii mei
*
Ca o mână
lumina se deplasează
pe corpul tenebrelor
*
Cum să descrii unui arbore
gustul fructelor sale?
Arcului
truda corzii?
*
umărul spaţiului
se scufundă jos
sub norii negri
*
Spaţiul în ochiul ghilotinei
e el însuşi cap de tăiat
*
Nu poţi fi făclie
dacă nu porţi noaptea
pe umerii tăi
*
Voi încheia un pact cu norii
ca să elibereze ploaia
Un altul cu vântul
ca să elibereze
norii şi pe mine
*
Cuvântul rămâne în exil
drum în patrie
*
ce straniu e acest pact
între valuri şi ţărm -
ţărmul scrie nisipul
valurile şterg scrisul
*
Memorie – o altă locuinţă a ta
unde nu poţi pătrunde
decât cu un corp devenit
amintire
*
Iată-l gol -
Nu găseşte ca să se-mbrace
decât cuvinte
*
Pe ţărmul epuizării
nu găseşte pentru odihnă
decât umbra sa
*
Şi-a închis poarta
nu pentru a-şi înlănţui bucuriile
ci pentru a-şi elibera neliniştile
*
Nu vorbeşte – iradiază
zgârcit cu ale sale cuvinte
generos cu scânteierile
*
El a întrebat viaţa –
Când vei fi prietena mea
Ea a răspuns –
Când vei fi prieten cu moartea
*
Dacă ziua vorbeşte
ea anunţă noaptea
*
Crepusculul – singurul aşternut
În care se-mbrăţişează ziua cu noaptea
*
Visele nopţii sunt firele
cu care ţesem
veştmintele zilei
*
În praf ating
degetele vântului
În vânt citesc
scrisul prafului
*
Praful are un corp
care nu dansează decât cu vântul
*
Ştiu acum pentru ce
au sfâşiat uneori tenebrele
cei care visează numai lumina
*
Vântul învaţă tăcerea
deşi continuă să vorbească
*
Arborelui îi place să cânte cântece
de care vântul nu-şi aminteşte
*
Că nu ai avut nici un secret
acesta este un secret
*
Se spune că a imita e uşor
Ah de aş putea imita marea
*
Mereu uit ce am
ca să mă eliberez mai bine
de ceea ce am
*
Se-ntâmplă
ca soarele să nu te poată lumina
atunci când o lumânare te aprinde
*
A ieşi din singurătatea mea
pentru a merge unde
*
Mă opresc în faţa oglinzii
nu ca să mă văd
ci pentru a mă asigura –
cel pe care-l văd
e într-adevăr eu
*
trecutele mele zile au un mormânt
Tar nu un cadavru
*
Ieri când m-am trezit
am văzut soarele frecându-şi genele
de sticla ferestrei mele
*
Abisul peste care zbor îmi pare uneori
că nu e destul de larg pentru paşii mei
*
De fiecare dată când mă întreb
mă desfac în două –
eu şi întrebarea mea
Întrebarea caută un răspuns
şi eu o altă întrebare
*
Scrie -
e glasul suveran
ca să te citeşti tu însuţi
şi să asculţi lumea
*
Spune bună ziua drumului tău
dacă vrei ca soarele să te-nsoţească
*
ca să fii fratele dimineţii
trebuie să te fi legat cu noaptea
*
Viaţa este elixirul morţii
şi moartea nu îmbătrâneşte nicicând
*
Speranţa are degete
Ele nu colectează
decât fluturi morţi
*
Lumina nu se apără
Lumina asaltează
sau capitulează
*
Norul are gânduri
Fulgerul le dictează
tunetul le transmite
*
dacă marea era pădure
cuvintele erau păsări
Tălmăcire de Florin Dochia după versiunea franceză semnată de Anne Wade Minkowski
Federico García Lorca
Sonet
Eu ştiu că profilu-mi linişte va fi
în muşchiul unui nord cu noaptea mată*:
Mercur de veghe, oglindă curată
unde pulsul stilului meu se opri.
Căci dacă trupul mi se va tot umbri
sub fina iederă înmiresmată,
profilul în nisip fi-va odată
tăcere veche fără sfială şi,
atunci când gust de flăcări stă s-apară,
e limba-mi ca hulubul amorţit,
da-mi place mult pustiul de năgară,
semn că-i e liber legii asuprite,
voi fi acolo,-n ramul împietrit
şi-n nesfârşitul florilor strivite.
Decembrie 1929
* versiune redactată la Pontevedra şi publicată la pag. 6 a revistei Cristal, no. 6/1932: «în nordul unui cer de noapte mată”
Mi-e teamă să nu pierd acea minune
Mi-e teamă să nu pierd acea minune
din ochii-ţi de statuie şi accentul
ce noaptea vine-obrazul să-ncunune
cu-n tainic roz alintu-ţi, inocentul.
Mă chinui pe-acest ţărm fiind, aş spune,
trunchi fără ram; căinţa-i sentimentul
din lipsa florii, pulpei, humei bune
acelui vierme-al jalei. Abundentul
tezaur eşti, comoara mea ascunsă,
dacă eşti crucea, umeda durere,
dacă sunt câine-al casei tale, cum să
mă laşi să pierd tocmai a mea avere,
decor să fac în unda-ţi nepătrunsă
cu frunze ale toamnei, ah, stinghere.
Poetul îi cere iubitei să-i scrie
Iubirea cărnii mele, vie moarte,
să-mi scrii cuvinte speranţa e-n zadar
şi cred, cu floarea ce se uscă, ar
fi viaţa-ţi fără mine prea departe.
Aer etern. Inerta piatră foarte
străină pare de umbră şi de har.
Nu va primi nicicând inima în dar
mierea-ngheţată ce luna o-mparte.
Dar eu te-am plâns atât. Venele mi-am rupt,
tigru şi porumbiţă,-a ta centură
duel de muşcături şi de crini abrupt.
Deplin, apoi, cuvinte-s aventură
nebună, o, mă lasă să mă înfrupt
senin din noaptea inimii obscură.
Traducere: Florin Dochia
Boris Vian
Fraţii
Pe un drum oarecare
Pe lângă Somme ca fraţi
Erau patru bărbaţi
Păşind cu pasul mare.
Primul se numea Jules.
Punea jgheaburi şi repara ferestre
şi, în viaţa lui privată, era somnambul
În fiecare luni dimineaţa, îl durea capul,
aşa că abia la sfârşitu’ săptămânii se purta ca lumea.
Avea părul tuns
nasul drept, ochi albaştri
gură obişnuită şi bărbie rotundă
înălţime: un metri şai’ş’doi
semne particulare: neant.
Într-o zi, făcu cunoştinţă
cu o fată foarte remarcabilă
nu era ca altele.
Din moment ce era înclinat spre decenţă
şi-ntrucât ea voia să rămână pe-aproape
făcură şi ei cum făcură, cam cum facem şi noi
şi din chestia asta avură doi prunci fără osteneală.
Al doilea se numea Victor.
Vindea cravate şi pietre de brichetă
Şi, în viaţa lui privată, suferea cu coarnele.
În fiecare luni dimineaţa, bea multă apă,
aşa că abia la sfârşitu’ săptămânii se purta ca lumea.
Nasul? Un nas coroiat
ochii negri, părul negru
gură obişnuită, bărbie rotundă
înălţime: un metru cin’ze’ş’opt
semne particulare: neant.
Într-o zi când se ducea la muncă
O fată cu privirea tulburătoare
trecu prin calea lui.
Asta făcu să-i sară de pe şine
vagonul de sentimente,
deci le veni ideea să-şi facă lipeala a doua zi.
În fiecare sâmbătă, joacă biliard.
Cel de-al treilea se numea Leon.
Era câine dentist şi trăia din rupturi
şi în viaţa privată avea viziuni.
În fiecare luni dimineaţă, avea gura seacă,
aşa că abia la sfârşitu’ săptămânii se purta ca lumea.
Ochii lui aveau reflexii verzi
părul şaten, nasul ca o trompetă
gură obişnuită, bărbie rotundă
înălţime: un metru şai’şapte
semne particulare: neant.
Într-o bună zi, avu avantajul
de a se aventura din întâmplare
în camera servitoarei
care trăia la etajul aş şaselea.
Se va întoarce aici în fiecare seară
Dar dulcea Maria deveni atât de leneşă
încât îi oferi patul său şi îi plăti o bonă.
Ultimul se numea Michel.
Ultimul se numea Michel, era bucătar
şi în viaţa lui privată, avea pietre la rinichi.
În fiecare luni dimineaţă, îl durea falca
aşa că abia la sfârşitu’ săptămânii se purta ca lumea.
Părul era maro-nchis
Nas mijlociu, ochi căprui
gură obişnuită, bărbie rotundă
înălţime? Un metru optzeci
semne particulare: neant.
Într-o zi, îi căzu norocul
să lege nişte relaţii
cu frumoasa Marinette
care-şi exersa cu conştiinţî
- de modistă - profesia.
Pentru ea concepu într-o seară reţeta
de muselină cu crustă în sos de dantele.
Cum erau prieteni, se-mbrăcau la fel,
cu pantaloni jegoşi, moletiere,
o manta grea de pânză pentru cai,
o puşcă unsuroasă, cizme mizere;
cum erau prieteni, erau nedespărţiţi
puneau totul la un loc şi-mpărţeau totul:
nas coroiat, nas mijlociu, nas drept, nas ca trompeta,
gură obişnuită, bărbie rotundă.
Chiar, de la un moment dat,
cum erau prieteni, se-mbrăcau la fel:
nu s-arătau geloşi: era pentru fiecare
un metru de pământ cu o cruce mică.
Traducere: Florin Dochia
Czeslaw Milosz
Poem pentru sfârşitul veacului
Când totul era bine
Şi cuvântul păcat dispăruse
Şi pământul era pregătit
În pace universală
Să se odihnească şi să triumfe
Fără crezuri şi utopii,
Eu, nu se ştie de ce,
Învelit de cărţile
Prorocilor şi teologilor
Filosofilor şi poeţilor,
Căutam un răspuns
Încruntându-mă, strâmbându-mă, deşteptându-mă
În mijlocul nopţii
Bombănind în zori.
Ce mă apăsa pe mine atât
Era oarecum ruşinos.
Lipsă de tact şi prudenţă
Ar fi cu voce tare să vorbesc de asta,
Ar putea chiar părea o ofensă
Împotriva sănătăţii omenirii.
Din păcate, memoria mea
Nu vrea să mă părăsească
Şi în ea, fiinţe vii
Fiecare cu propriile dureri,
Fiecare cu propria moarte,
Cu spaima ei.
De ce atunci neprihănire
Pe plaje paradiziace,
Un cer imaculat
Peste biserica mântuirii?
Este oare pentru că
Asta a fost demult?
Unui sfânt înţelept
- Aflăm dintr-o istorioară arabă -
Dumnezeu i-a spus cam răutăcios:
„Dacă aş fi dezvăluit oamenilor
Ce păcătos eşti
Nu te-ar putea preamări”
„Iar eu, dacă le-aş mărturisi
Cât eşti de milos
- Răspunse bărbatul sfânt -
Nu s-ar sinchisi de tine.”
Spre cine să mă întorc
Cu acea problemă întunecată
A durerii şi, de asemenea, a vinei
În conceperea lumii,
Dacă fie aici jos,
Fie acolo sus
Nici o putere nu poate aboli
Cauza şi efectul?
Nu gândi, nu îţi aminti
Moartea pe cruce,
Deşi zilnic moare
Unicul, cel ce iubeşte,
Care fără nici o nevoie
A consimţit şi a dat dezlegare
Ca tot ce este să existe
Inclusiv cuiele de tortură.
Cu totul enigmatic.
Cu neputinţă de dezlegat.
Mai bine să ne oprim aici.
Limba asta nu-i pentru oameni.
Binecuvântat fie triumful.
Culesul viilor şi secerişul.
Chiar dacă nu fiecăruia,
Îi e îngăduită pacea.
Traducere Laura Şerban şi Florin Dochia
Campo di Fiori
În Roma pe Campo di Fiori
Coşuri cu măsline şi lămâi
Caldarâm stropit cu vin
Şi cu resturi de flori.
Fructe de mare trandafirii
Dorm pe tejghelele precupeţilor,
Grămezi de struguri negri
Şi pe jos puful de piersici.
Aici, chiar în aceasta piaţă
A fost ars Giordano Bruno,
Călăul flacăra rugului a aţâţat
Zorit de mulţimea curioasă.
Când flacăra nici n-a murit
Tavernele-s pline din nou,
Coşuri cu măsline şi lămâi
Purtau precupeţii pe capete.
Mi-am amintit de Campo di Fiori
La Varşovia, lângă carusel,
Într-o seară senină de primăvară,
În sunetele muzicii de carnaval.
Lumina melodiei îneca
Salvele de lângă zidul ghetoului
Iar cupluri îşi luau zborul
Înaltul în cerul fără nor.
La răstimpuri, din casele arse
Vântul aducea fâşii întunecate,
Zburau prin aer zmeie
Şi se lăsau pe carusel.
Ridica fustele fetelor
Vântul din casele arse,
Se distra mulţimea veselă
În acea frumoasă duminică varşoviană.
Cineva ar putea citi morala
Că oamenii din Roma sau Varşovia
Se tocmesc, râd, iubesc
Trecând pe lângă rugul suferinţei.
Altcineva ar putea citi morala
Vremelniciei celor omeneşti,
Uitării, care apare
Când flacăra nici n-a murit.
Dar în acea zi mă gândeam numai
La singurătatea celor dispăruţi.
La faptul că atunci când Giordano
A urcat pe rug,
Nu a ştiut în limba omenească
Un singur cuvânt,
De rămas bun pentru oameni,
Aceşti oameni care rămâneau.
Deja alergau să dea vinul pe gât,
Să vândă stele albe de mare,
Coşuri cu măsline şi lămâi
Pe care sporovăind vesel le-au adus.
Iar el de ei era deja departe,
Ca şi cum veacuri ar fi trecut,
Şi ei o clipă doar au aşteptat
Ca el în foc să îşi ia zborul.
Celor ce-au dispărut, singuratici,
Deja uitaţi de lume,
Limba noastră le-a devenit necunoscută
Ca limba unei vechi planete.
Până când totul legenda va fi
Şi atunci, după mulţi ani
Pe noul Campo di Fiori
Cuvântul poetului va aţâţa mânia.
În româneşte de Laura Şerban şi Ioana Ursu
Jorge Luis Borges
Artă poetică
Să priveşti râul făcut din timp şi apă
şi să-ţi aminteşti că timpul este un alt râu
să ştii că ne pierdem ca un râu
şi că trec chipurile ca o apă.
Să simţi că starea de veghe e un alt somn
că visul nu visează şi că moartea
de care se teme carnea noastră e moartea
din fiecare noapte, care se cheamă somn.
Să vezi în zi sau în an un simbol
al zilelor omului şi al anilor săi,
să converteşti ofensa anilor săi
într-o muzică, un murmur şi un simbol,
să vezi în moarte somnul, şi în apusul soarelui
un aur trist, aceasta e poezia
nemuritoare şi săracă. Poezia
revine ca aurora şi ca apusul soarelui.
Uneori seara o faţă
ne priveşte din adâncul oglinzii;
arta trebuie să fie asemenea oglinzii
care ne dezvăluie propria faţă.
Se spune că Ulise, obosit de miracole,
plângea de dragoste văzându-şi Ithaca
verde şi umilă. Arta e această Ithaca
de un verde etern, nu de miracole.
De asemenea, e ca râul ce nu se mai opreşte,
care continuă să treacă şi e cristalul unui acelaşi
Heraclit nehotărât, care e acelaşi
şi e altul, ca râul ce nu se mai opreşte din drum.
Traducere de Florin Dochia
Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015
Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza»Alexandra Alina Negru
Zona zero
Intimitatea mea
e această barieră electrică
prin care te las să treci
pentru că-mi eşti drag,
cu inima ta hăituită şi bormaşina
cu care-mi faci semne frumoase în memorie,
şi teama asta bolnavă
să nu mor
înaintea ta,
mişti degetele pe
pe piele
şi distrugi
toate celulele reactive, urmele
abuzurilor,
coşmarul în care am stat o vreme
scufundată
ca într-o cadă plină, plină
cu frică,
ieşim în stradă şi sângele nostru nociv luminează tot oraşul,
e un fel
de a înfrunta totul,
dragostea noastră e cea mai sinceră
scenografie, ne încolăcim unul de celălalt şi asta înseamnă
siguranţă, o linişte dementă în minte
în care totul
pare posibil,
mă săruţi
şi în gură
se zbat violent
tot felul de insecte.
Premiul 1Diana-Andreea Beldeanu
bear spring
e uşor & e o consolare, iarna îşi face seppuku
plasturi impermeabili se agaţă de vârful copacilor ceaţa se izbeşte
se unduie odată cu camera foto
primăvara e mult mai umană
e altceva
decât ţigle negre & sfori de zăpadă gheaţa lucioasă
care ţi-e mamă ţi-e tată e altceva când blocul din faţă se îneacă în
luminiţe
în lavă de chakre sfărmate
parcă sunt visele tale lucide din cărţile de psiho/
le place să-şi fabrice
fericirea pe foi
de tutun pe regrete târzii
dar
n-o să-ţi răsară câmpiile elizee în faţa şcolii
cu prima floare
n-o să dispară trepidaţiile din nopţile cu stele
de duzină va curge prin tine o lună amară obsedantă
la fel ca nepreţuita cerneală a primului tău tatuaj
până când o voce va aşeza
ţiglele lui martie pe culori ştiute & va îngropa
ursuleţul tău psihopat
Premiul 2Victoriţa Tudor
ecouri
pe dinăuntru, s-a pierdut totul de la prima zvâcnire
eram morţi dinainte să tragem din prima ţigară,
dinainte să lăsăm muzica să se lovească de pereţii ăştia frumoşi
ce se strâng într-un labirint perfect uman,
în unicul punct cald pe care-l cunosc, în singurul meu mine.
dinainte să fim copii am fost mai bătrâni decât toamna,
mai bătrâni decât Homer.
doar foşnete de rochii ale zecilor de mame moarte
- rochii lungi până la iad cum îmi plac mie -
ne dansează obsesiv între tibie şi radius.
sublime jocuri de ADN şi iubire, endorfină şi iama veşnică a oaselor noastre.
să ştii că sunt mai aproape de adevăr cu o spaimă,
mai aproape de moarte cu două obsesii,
mai aproape de Dumnezeu cu mai puţin de 10 crime
pe care încep de la o vreme să regret că nu le-am comis.
teoria literaturii
există seri ghemuite în cronotopul poveştii noastre
când dragostea tulbură linearitatea spaţiului
ca inima unei vrăbii întinderea unui arbore
şi atunci te iau de mână
şi-ţi vorbesc despre Bahtin ca unui copil de grădiniţă
Premiul revistei UrmuzAdina Maria Vaman
romsilva şi ăştia de la ocolul silvic pojorâta pentru că în bdj nu e nici unul
urăsc să fiu umbra
copacilor cu păr roşcat
o dată cu vârsta îţi tunzi
şi venele capului
şi umbra care zbiară din ce în ce mai tare
privirile te urmăresc ca pe-o shaorma cu de toate
de la dristor kebap
se învârt în jurul tău bucăţi de c
opacii de alaltăieri
plescăitul din buze&crengi devine ideal
hai să gândim sărind din cutia
pandorei care aduce un pic cu
(neom fiinţă intangibilă cu roţi de cărucior
copac cu păr roşcat cu roţi de cărucior)
lemnul specific naşte ursuleţi haribo
care dansează lasciv în groapa de gunoi la
umbra copacilor expir microparticule de
comic sans
cu unghiile roşii m-agăţ de pielea inflamată
a copacului
o zgârii
+r+e+p+e+a+t+
acum ştiu ce înseamnă să nu văd pădurea
din cauza copacilor
nu-i bai
cad unul câte unul
Premiul „Gherasim Rusu Togan”Ani Bradea
[Tu]
Tu, cel care ştii limba focului,
n-ai vrut să-mi tălmăceşti vorbele din rug!
şi mi-a fost teamă să ştiu,
şi ţi-a fost teamă să-mi spui.
sporind întunericul nu scade lumina!
Eu am văzut ce e dincolo de noapte!
Şi, dacă m-am scăldat în mările calde ale sudului,
împreună cu peşti coloraţi, aparent veseli şi prietenoşi,
dar care mă priveau cu o curiozitate rece când eu,
preocupată să învăţ înotul sincron,
nu-i vedeam, nu e mai bine!
Dacă am învăţat să vânez în păduri,
unde nu ştiam că eu sunt vânatul,
dar, prin cine ştie ce minune,
niciun laţ nu mi-a muşcat din glezne,
nu e, deloc, mai bine!
Dacă la cina tăinuită mi-am înmuiat inima în vin
dăruind-o celui înfometat înainte de moartea cea mică,
nu mi-e mai bine!
Toate amintirile acestea, călăule,
nu valorează nimic în mlaştină!
Acolo unde nimeni nu citeşte poezie
şi unde toate vieţuitoarele,
dar absolut toate,
cred că Mozart e o fabrică de bomboane,
bune pentru a îndulci gustul mâlului.
Premiul „Julia Hasdeu”Mihaela Galu
unde ne sfârşim noi şi începe marea
scufundătorului din Delos
e atâta nimic acolo unde
mă termin eu şi începi tu
pe corabia aceasta, scufundătorule,
navigam cu pânzele strânse
X marchează locul în care
valul se desparte de val
locul în care doar demonii mei
dau piept cu demonii tăi
noi privim lupta lor de departe
ca doi yoghini ce pricep transcendenţa
şi ştim:
va exista mereu un pirat
ce-mi va îngropa cufărul pe-o insulă străină
va exista mereu o sirenă
ce-ţi va cânta naufragiul, căpitane,
doar tu ai spus:
suntem toţi accidente ce aşteaptă să se întâmple
scufundări ce-şi aşteaptă furtuna
înainte de-a deveni epave
ne vom devora
şi nimicul
nu va mai exista niciodată
totul e final
chiar şi clipa aceasta
suspendată-n învieri
mersul orelor pe sârmă
spre începutul zadarnic
ochiul timpului strivit
sub talpa unui dinozaur
sublimul pervertit în vise
şi zâmbetul ce-mi şoptea uneori:
dacă tu nu-l simţi, nu înseamnă că nu există
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu