URMUZ No 2 februarie 2014

vezi pdf

    Despre bucuria lecturii    

Liliana Ene

Dintotdeauna, mi-a plăcut foarte mult să citesc cărţi. În special cărţi abia ieşite de sub tipar. Au un miros deosebit. În copilărie şi adolescenţă, nu am fost nevoită să merg la biblioteca publică pentru a împrumuta vreo carte, pentru că tatăl meu mi-a pus la dispoziţie tot ce se cerea la şcoală. A fost foarte uşor să descopăr plăcerea cititului. Constat acum, cu tristeţe, că oamenii nu se mai laudă cu bibliotecile personale, ci cu plasma cu cea mai mare diagonală. Nu pot decât să mulţumesc tatălui meu pentru pasiunea cititului şi să subliniez faptul că părinţii au un rol major în dezvoltarea intelectuală a copiilor. Pentru mine, lectura este cel puţin un prilej de a mă relaxa, de a uita de grijile cotidiene, de mă transpune în alte lumi, în alte poveşti de viaţă. Lectura îmi oferă linişte şi îmi limpezeşte gândurile. Dar este şi un mijloc inestimabil de cunoaştere. Evident, selectez cu atenţie tot ceea ce citesc.

Lucrând într-o bibliotecă, am ocazia să întâlnesc zilnic o mulţime de copii şi de adolescenţi. Unii dintre ei vin să împrumute cărţi trimişi de profesori sau de părinţi, alţii vin din proprie iniţiativă. De asemenea, întâlnesc, nu de puţine ori, părinţi îngrijoraţi de faptul că odraslele lor nu vor să citească nici măcar un rând în plus faţă de ceea ce este obligatoriu pentru a-şi rezolva temele. Mă întreb, însă, câţi dintre aceşti părinţi au încercat să îşi îndrepte copiii spre lectură prin exemplul personal. Dacă, în calitate de mamă sau de tată, nu faci altceva decât să priveşti la televizor, să foloseşti tableta sau telefonul mobil, este puţin probabil ca micuţul să iubească vreodată cititul. Un copil neîndrumat de părinţi îşi va cunoaşte foarte târziu vocaţia şi pasiunea pentru ceva, de aceea s-ar cuveni să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l călăuzi către activităţi care să îl formeze frumos ca om. Văzându-mă citind, fetiţa mea face acelaşi lucru. Ba chiar le oferă păpuşilor cărţi şi le învaţă să citească. 

Interacţionez aproape în fiecare zi cu elevi care vin la bibliotecă doar pentru a folosi unul din cele opt computere ale Biblionetului şi descopăr că majoritatea utilizează perfect noile tehnologii, dar, din păcate, au deficienţe grave în a se exprima. De fiecare dată când îi îndemn să împrumute o carte, par stânjeniţi sau plictisiţi. Unora li s-ar părea jenant să fie văzuţi de către colegi citind. Lectura devine, pentru astfel de tineri, o activitate desuetă. Lipsa dorinţei de a citi este una dintre problemele cu care se confruntă societatea. Lectura a devenit, pentru mulţi tineri, o corvoadă şi cel mai trist este faptul că ei nu par să fie conştienţi de efectele pe termen lung. 

Orientarea elevilor spre lectură nu se poate realiza decât cu argumente puternice şi cu persuasiune, ca să se poată diminua influenţa, în unele aspecte nocivă, a internetului şi a televiziunii. Din ce în ce mai mulţi elevi caută informaţii despre un anumit subiect pe site-ul wikipedia sau pe site-uri unde sunt publicate referate. Acest lucru nu ar fi rău, dacă ar servi drept informaţie brută pentru o lucrare proprie. Din păcate, ei copiază pur şi simplu texte întregi, fără a le asimila în vreun fel. Cumva, trebuie să-i convingem pe tineri să citească mai mult, explicându-le ce pot descoperi ei înşişi prin parcurgerea textului scris. Alături de familie, un rol major îl are învăţătorul sau profesorul de limba română. Dascălul trebuie să-i îndrume spre lectură, oferindu-le prilejul să-şi exprime părerile despre o anumită carte, organizând ore speciale, ateliere de poveşti, seminare, în care elevii pot învăţa să comunice frumos, elegant, fără a se simţi constrânşi de note. 

Cu ajutorul lecturii, ei pot simţi provocările, temerile şi sentimentele personajelor, pot călători în timp fără a părăsi camera, pot zâmbi, pot descoperi sfaturi utile şi interese noi, pot găsi un scop şi pot scăpa de tensiunile acumulate. Beneficiul personal, pe care fiecare cititor îl obţine din lectură, este foarte variat. Lectura îmbunătăţeşte considerabil vocabularul şi oferă uşurinţă în exprimarea propriilor opinii. Lectura măreşte orizontul tânărului, permiţându-i să ia contact cu locuri, oameni şi obiceiuri îndepărtate, ca timp şi spaţiu. Un tânăr care citeşte se va putea integra oriunde şi în orice grup. Datorită cunoştinţelor sale, va putea să poarte orice discuţie şi va reuşi să se facă plăcut şi apreciat. Lectura este un hobby pentru toată viaţă, o metodă de relaxare, o activitate ce se poate practica oricând, oriunde, la orice vârstă şi în orice situaţie. În cărţi sunt dezbătute toate problemele omului, experienţele pozitive sau negative, împlinirile sau insuccesele. Citind, adolescentul va învăţa să le înfrunte pe toate cu optimism sau cu modestie şi să distingă diferenţa dintre bine şi rău. 

Dăruindu-le copiilor noştri iubirea pentru cuvântul scris, e ca şi cum le-am oferi o şansă în plus de a trăi. 

M-aş bucura ca aceste rânduri să fie citite de către tinerii ne-cititori, dacă le pot spune aşa. De fapt, ar fi ideal. Acesta este, de fapt, şi scopul campaniei de „pedagogie a lecturii”: atragerea adolescenţilor spre bogăţiile ce pot fi regăsite doar în cărţi. 

Aşadar, surprindeţi-vă profesorul, dragi elevi! Citiţi o carte din proprie iniţiativă şi povestiţi-o în timpul unei ore de literatură! Veţi fi, cu siguranţă, apreciaţi!

*****

   Fragmente despre singurătate   

Florin Dochia

În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al consumatorului de literatură.

Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate, imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre...

După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.”

Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială, exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt. 

Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”. 

Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este unul al luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie. Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă / a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”. 

Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus. 

De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”.

Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu se intersectează. 

Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru veridicţiune. 

*****

   Lucia Maria Purdescu - Cascada îngheţată   

Lucian Gruia

Cristiana Maria Purdescu s-a născut la 21 februarie 1964 în comuna Negreni, judeţul Teleorman. A absolvit la Bucureşti, Facultăţile de: Ştiinţe Agricole; Biologie şi de Arte Decorative şi Design (specialitatea Arte Textile – Modă), obţinând un Doctorat în Arte Plastice. În prezent îşi conduce propria-i casă de modă.

Volumul Risipa de a fi / Wastwefulness (Ed. Tracus Arte, 2013), pe care-l comentăm, este al zece lea volum de versuri semnat de autoare. Traducere în limba engleza a fost efectuată de Alina Olimpia şi Anna Robinson

În prefaţa volumului (intitulată Privind ferestra de cristal), Mariana Roman face observaţia interesantă că, citind versurile autoarei, în care abundă imagini hibernale, s-a simţit trăind într-un iglu, cu interiorul alb, curat şi cald, frigul fiind doar în exteriorul incintei: „Între pereţii iglu-ului, micile obiecte ale nefericirii, la fel ca micile sau marile obiecte casnice, sunt acoperite de gheaţă – învaţă să le foloseşti aşa!” În această frumoasă metaforă pentru sufletul poetei, nu mi se pare că întâlnim micile obiecte ale nefericirii produse de destrămarea unei iubirii ci o nefericire uriaşă, care i-a îngheţat sufletul şi i-a indus o singură temă lirică în toate poeziile din cuprinsul tuturor volumelor tipărite până acum, tema suferinţei din dragoste. E greu să ne închipuim cât de puternică a fost această iubire încât a provocata atâta suferinţă. Cert este că a fost apropiată de absolut, şi atât de acaparatoare încât poetei i se pare că a fost o iubire blestemată („Mi-ai preschimbat iubirea în durere/ şi dorul în blestem,”), sau păcătoasă: „Iubirea vinovată/ răpeşte liniştea/ (...)/ aruncând otrăvuri dulci/ peste sufletul presărat cu cratere adânci/ şi cu miros de smoală.” (Iubirea vinovată) 

Altă imagine, complementară iglu-ului, şi care ar putea sugera direcţia descendentă a vectorului trăirilor Cristianei Maria Purdeascu, ar fi, după părerea mea, cascada îngheţată. Ea ar sugera faptul că prezentul este lipsit de sens, din moment ce marea iubire s-a destrămat, pe când trecutul, dinaintea rupturii, este valorizat pozitiv. O astfel de perpetuă întoarcere spre trecut, poate fi caracterizată sugestiv prin timpul cascadă, teoretizat de Lucian Blaga. Putem exemplifica prin majoritatea poeziilor volumului: „Caută-mă în negura timpului,/ icoana ta s-a prăfuit în mine,/ de când ai întunecat cerul/ cu gândurile tale nerostite.// caută-mă în nesfârşitul rămas bun:/ încă o creangă aşezată pe rug.// Caută-mă în belşugul de melancolii/ când singurătatea vine de niciunde/ iar uitarea/ se îndepărtează spre nicăieri.” (Caută-mă...) Pare că stările sufleteşti ale poetei s-au blocat la momentul destrămării iubirii, şi sufletul ei îngheţat nu poate ieşi din această stare. 

Gândurile autoarei au început să se îndrepte spre extincţia văzută uneori ca o eliberare: „În mine,/ flacăra speranţei/ se îneacă de noaptea cosmică,/ pregătindu-mă pentru/ adâncul tenebros al unui sfârşit/ ce nu vrea să adoarmă. „(Când tristeţile îngroapă).

E nevoie de o nouă iubire, mai puternică decât cea veche, a cărei forţă să-i poată dezgheţa sufletul, sau poate că tercerea timpului, până la urmă îi va aduce alinarea. Până atunci, universul, în viziunea poetei, ascultă de legea entropiei, destrămându-se încet încet, întunecându-se alunecând spre haos. Iată un exemplu concludent: „Briza/ înşiră amintiri/ despre Apusul de Soare/ şi despre nopţile de iubire/ rătăcite în uitare.// Luna plângătoare/ spală cu lacrimi de sare/ haosul,/ înnoptarea/ şi însingurarea noastrp.” (Aruncând ciudate nisipuri) Sufletul poetei a trecut de la flacăra pasiunii la condensarea tristeţilor şi apoi la îngheţul sentimentelor. Frigul interior a contaminat întreaga lume, ca şi când s-ar prevesti moartea termică a universului. Titlul volumului, Risipa de a fi, vrea să precizeze tocmai această destrămare a stărilor sufleteşti pentru o cauză pierdută.

Când cuvintele nu mai pot exprima tristeţea, poeta invocă tăcerea: „Despre străina suflare a verii,/ în visul care tocmai a zburat,/ vorbeşte tăcerea rece a iernii.” (Grăbit spre nicăieri)

Există rare momente când reveria şi visul reaprind iubirea trecută: „Cu lacrimi încerc să sting/ focul viselor/ în care aştept să apari/ înveşmântat în haina ta aurie.” (Dă ecou iubirii) 

Uitarea încă nu vrea să vină: „Nu-i adevărat că nu te aud,/ că nu mi-e dor,/ că nu-mi lipseşti,/ că te-am uitat,/ dar este adevărat că m-ai pierdut/ ca pe o tăcere.// (...) // Nu-i adevărat că nu te mai caut,/ absenţa ta este prezenţa mea lângă tine.” // (...)// Nu-i adevărat că nu mai aştept/ aripa ta pe umărul meu drept.// Nu-i adevărat...” (Nu-i adevărat)

Poezia reprezintă o refulare binefăcătoare din calea însingurării şi melancoliei. Există un ciclu de cinci poezii, construite cu replici umoristice la gravitatea stărilor sufleteşti, binevenite pentru descreţirea frunţilor: „Focul iubirii pâlpâie în singurătate,/ eternul circ al vieţii nu pot să-l îndur.../ / şi sunt atâtea farfurii în jur// şi linguri, şi cuţite nespălate.” (Nu pot să-l îndur) Cu această temă şi în această tehnică, poeta ar putea scrie un volum cuceritor.

Stilul autoarei este simplu, direct, confesiv, trăirile, de multe ori adolescentine, conferă prospeţime imaginilor. 

Se pare că alinarea o va aduce credinţa: „Nu sunt ce-ai fi dorit să fiu,/ dar, veghind la învăţătura Ta,/ într-un târziu.../ m-am depărtat de-nşelătoare vise/ şi m-am recuperat iubindu-Te.// tipărind amintirea morţii în mine,/ cu gândul luminat şi spălat de păcare,/ mi-ai arătat timpuri despre care n-aveam ştire...// Şi..., toate, pentru a mă întoarce/ în grădina Ta plină de iubire.” (Toate pentru a mă întoarce)  

Aşteptăm cu interes următorul volum de versuri, care, poate ne va aduce înseninarea liricii Cristianei Maria Purdescu.

*****

    Angela Nache Mamier & capcana cuvintelor   

Ioana Geacăr

În noul volum de poeme „Memoria” (Edition clairdeplume34, Languedoc, Roussillon, France, 2013) Angela Nache Mamier îşi păstrează stilul tensionat cu care venea din volumul de debut („Miraculum”, Editura Dacia, 1982), discursul aluvionar presărat cu metafore şi sentimente dense, un limbaj vâltoare care te prinde în capcana sa.

Volumul e împărţit în două grupaje, primul dedicat poporului român din care poeta s-a-ntrupat, tradiţiilor, obiceiurilor, figurilor aparte din lumea satului, al doilea familiei rupte în două, una rămânând în prima ţară, alta dincolo, în noua patrie pe care a găsit-o poeta în Franţa anului  1992, când s-a stabilit în orasul Sete, un orasel poetic pe ţărmul Mediteranei. Acolo există astăzi o viaţă culturală foarte animată, mai ales prin prezenţa, ca organizatoare, a poetei, sau ca invitată. Nu încetează, nu oboseşte să fie o ambasadoare a României culturale peste hotare de câte ori se iveşte ocazia ca un artist român să treacă prin urbea ei, sau prilejuieşte ea o aniversare dedicată ţării de origine. („Donc j’ai choisi de rester un écrivain roumain et j’essaie de continuer d’ici mon apport à la culture roumaine ou en général, comme tant d’autres Roumains très connus en France Anna de Noailles, Elvire Popesco, Brancusi, Tristan Tzara, Georges Enesco, Victor Brauner, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Cioran, Paul Celan.”)

În prima parte a volumului sunt portrete cu o caligrafie curată: Moş Ilie, îngrijitorul cuminte şi tăcut, ca un locuitor împărţit între două lumi, „Potriveşte fără să le vadă/ Chipurile celor vii” („Moşul Ilie”), văduva, care inspiră şi aduce tăcerea în jur, o sfântă pedepsită să coboare din rai printre oameni: „Această femeie uscată / Nu se plânge / Niciodată / Mereu amară, aproape / Nebună de altfel / Uneori isterică / Se hrăneşte puţin / Aplecată pe scăunelul prea scund / Mereu la o parte / Firimiturile cad / Din mămăliga rece” („Văduva”), ţăranul cu viaţa sa chinuită, cu multă muncă şi o masă prea săracă, dar parte organică din natura-mamă, un cosmos matern care construieşte în permanenţă rosturi şi rostiri. De partea cealaltă, a siguranţei zilei de mâine se afla portretul matroanei, cu existenţa asigurată, o femeie energică, cu o feminitate ascunsă, dorinţe reprimate, apoi portretul inocent al senectuţii, desprins din schiţele lui Delavrancea, personajele înconjurate de nimbul fericirii copilăriei noastre: „Ore albe, tâmple de zăpadă / Bătrâneii mângâie / Zeci de iepuri albi”, „Bătrânica / Are ouă proaspete în buzunar / El culege încetişor / Nucile căzute” („Nedespărţiţi”) 

Angela Nache Mamier se apropie de zona folclorică românească prin ritual în „Descantec” („Blestemat descântec / Pământul să înverzească / În jurul taliei mele / Ca dragostea ta să vină”), sau în jocul ielelor („Hora”), prin descrierea ocupaţiilor vechi: spălatul rufelor la râu („Snopi de cânepă”), gătitul ritualic al mămăligii („Ploaie de mălai”)

Poeta aduce în prim plan îndeletniciri ancestrale, o bătrânica lipeşte casa cu pământ într-o linişte vegetală, sau tradiţii româneşti : nunta cu brazi în porţi, lada de zestre cu lucruri executate manual de tinere în şezatori, cu mult înaintea nunţilor lor, plosca împodobită, plinî cu cu băutura specific românească, ţuica, caii gătiţi în alb.

O doină („Somnul pădurilor”) închide primul capitol dedicat vieţii simple de la ţară, spaţiului mioritic.

A doua parte a volumului, dedicată familiei, în special, se deschide cu, o fotografie în gară, imaginea părinţilor înmărmuriţi într-o eternă aşteptare : „Statui buimace pe peron / În gara afumată / Ca micşoraţi, / Între râs şi plâns / Jenaţi şi ţepeni” („Au revoir la părinţi”), idee reluată în „Inimi menhiri”), insistând pe imaginea aşteptării, părinţii la biserică se roagă şi pun lumânări aprinse pentru cei plecaţi în altă lume, sau viii plecaţi doar departe de casă, „Ghemuiţi, puţin ridiculi / Cu inimile lor – menhiri de rubin”- o temă atât de românească: imaginea părinţilor (la Goga, Coșbuc, Mihai Eminescu, Ion Pillat, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana).

Poeta surprinde câte o trăire foarte delicată, pătrunde oarecum dincolo, sensibilitatea sa „vede” mai mult, alege cuvinte rare, uitate, de aceea mai pline de sens. Traversiera e un filon neexploatat, neclişeic, şi de aceea foarte bogat în semnificaţii, cu o explozie de sensuri: „Copilul acesta, tatăl meu / Vine, rămâne ori pleacă de o / mie de ori / În norul roşu / Acoperit de mări, batistele albe - Infinitul – / Ploaia de semne / Pe strada traversieră” („Tatăl meu pe strada traversieră”)

„Pater nostrum” este dedicat fiilor, iar „Aroma sânului”, maternităţii, o odă închinată vieţii.

Înainte de a trece la alte volume (are doua în pregătire la Editura Vinea, Bucureşti), Angela Nache Mamier simţea nevoia acestei legături cu românismul, acestei clasificări şi clarificări lirice, a acestei apartenenţe, o statuie închinată intraductibilului dor de ţară.

Memoria e un loc al statuilor de ceară, cărora doar energia pasională a poeziei le dă viaţă.

*****

    Elena Dinu    

Alb ninge pe roşu, în rana

suflare pe foc, de răcoare

 vesmânt

 din lumină!

ploua. vertical(a)!

      har

    de dar

Iubire sunt…

în amintire

în dor de Chip/arhetip

de de de de de

de viaţă

de daruri zabrele

între ghilimele

noima de bine

de dureri

    gând 

de mine flămând

risipitor mister

în în în efemer

nor pe stânci 

Cer 

om

…de din Tata Cuvânt

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc,

om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot,

om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot

să primesc.

stă suspendat timpul, cu gândul, în aşteptarea iluziei..

se desface strânsoarea de firescul tic-

când durerile din carnea secundei -tac..

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc,

om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot,

om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot

să primesc.

mărturisirea unei întrupări:

în atelierul morţii mele a intrat un fir de lumină pe care mi-am agăţat cu suflet obosit haina de pământ…

aceasta a devenit aripă şi îmbrăţişându-mă, am pornit spre Inima de dar, pe însuşi firul de Lumină- drum de lacrimă bucuroasă între inima de pământ şi Inima de dar...

miroase a cerneală cerul cu vers

când albul din suflet s-a nins de albastru...

*****

   Monica Berceanu    

Antonim care doare

Începe să doară puţin ultima silabă

Iubirea ta hrăneşte gustul cărnii mele

Te formez din unu şi doi

şi te descompun în respiraţie şi moarte.

Ne jucăm de-a viii între silabele morţii

Tu stai între 2 vocale, eu sunt cratima perversă

Formăm un antonim

Care doare puţin.

5 ianuarie 2014

Asfaltez aburi

Ploua cu sânge viitorul trecut

Ne udam pielea friptă dinspre miazăzi

Ligheane cu aburi strângeam în noi

De la ana la caiafa

Tată, asfaltez aburi de azi până ieri

s-o zidim pe bunica în ei!

5 febr 2014

Culoarea păcatului

m-am plimbat pe marginea cuvântului tău

geometrie rătăcită în numele cu o singură literă

mă dusesem să mor puţin într-o filă de carte

devenind femeie în amantele lui Picasso

hoinărind într-un volum de tine

mi s-a întunecat absenţa

mi s-au blocat gloanţele pe trăgaciul războiului cu tine însămi

devenind păcat.

Picasso m-a pictat pe rostogolirea ta în mine

Pe-o stradă venind dinspre plecări din tine

Cu tot cu păcatele noastre

Într-o culoare cubistă.

10 ianuarie 2014

Ne naştem

Ne naştem prunci, cu zâmbete naive salutăm lumea

Strigăm cu lacrimi dorul de lapte

Mama ne soarbe plânsul cu sânul lacom de gângurit

Creştem, paşii ne învaţă să mergem de-a buşilea

Jucăriile să prindem în mână setea de cuprins

Limba stă să spună poveşti care încep cu „mama”

Se continuă cu „Hai!”

Şi mor cu Dumnezeu.

Ne naştem prunci, creştem copii şi

Devenim poeţi

Abia atunci ne dăm seama că

Plânsul n-o mai aduce pe mama 

Cu sânul ei preaplin 

Laptele nu ne mai usucă lacrimile

Şi paşii nu ne mai duc de-a buşilea

Direct la Dumnezeu ajungem

Jucăriile ne sunt acum cuvinte limba se lipeşte de cerul gurii

Se transformă în degete

Vorbim cu ele pe file sărace de hârtie

Doamne, poetul nu mai spune poveşti despre prinţi

Nu mai bea lapte şi nu mai zâmbeşte naiv

Mama nu mai este să-i ducă sânul la gură

Să-l oprească din plâns

Doamne, poetul se naşte prunc, trăieşte copil

Şi moare dumnezeu fără lapte.

Nov 2013

Poeţii scriu poezii sub duş

Le curge apa prin vene

Îşi spală singurătăţile cu morfină

Stau aplecaţi peste eternitate

Duhnind a endorfine

Din toate mizeriile lumii

Aleg să-şi spele numai ispitele

Dumnezeu le aruncă un prosop

Să-şi şteargă sinuciderile

Respiră în ei estrogenul

Pielea are miros de moarte

Realitatea de testosteron

Eu aud gustul depărtărilor

Văd zgomotele contopirilor

şi scriu poemul nepoeţilor

din inversul literelor.

27 nov 2013

Pentru tot ce nu

O dialectică prefăcută

O înşiruire de nevoi fără virgulă

Piese de puzzle

şi un foc bengal

din frici şi singurătăţi fotografiate la minut

eşecuri cu file rămase albe

am inventat omniscienţa

trăiesc ca în tine însuţi

negarea negaţiei.

6 februarie 2014

*****

   Valentin Irimia   

Incomplet

mai dincolo

de concretul fără început

avan despresurat

îmi rodeşte pe ultima silabă

întârziere asfinţind

boare necruţătoare

chemarea vărsată în abisul clepsidrei

ca un meridian al exilului

mă lupt cu pacea

nu-mi recunosc mâinile

dar cine să înţeleagă

strigătul ochilor

strigătul ce se topise în apă

când gândurile se carnifică

repetând aceeaşi mirare

de parcă nu e de-ajuns

mă frig lacrimile copacilor

şi eu n-am terminat încă

de a mă naşte

Ireal

E un pogrom fanatic de silabe

Prin anotimp ascuns şi nevorbit,

Cu lei de fum ce poartă slava-n labe

Şi-alunecă-n spirală către mit.

Aducerile-aminte se destramă,

Cărările s-au limpezit de paşi,

Înmugurind ca un surâs de mamă,

Icoanele nasc îngeri pătimaşi.

Şi mântuirea-i ca un zbor sub ape,

Din stea în stea, apoi din val în val,

Precum un vis ce tot revine-n pleoape,

Precum o torţă stoarsă de real.

Penumbre vii se odihnesc pe case,

Grădini polare-mping peste zăplaz

Petale din metale… preţioase

În dans de solzi ce scapără-n obraz. 

Sinistre epoci ţin pe piept martirii

Şi pe cadrane se rotesc răscruci,

La capătul de sud al nemuririi

Se contrazic luceferii năuci.

Iluzia în rame se răsfaţă,

Oglinzi dezacordate se sfiesc

Şi ca un zvon venind din altă viaţă

Ne-nvăluie firescul nefiresc.

Începând cu noi

tu păşeşti pe tălpile mele

tu cea binecuvântată de erori

târziul născut prea devreme

se-mbată cu sângele nostru

cămăşile ne ard surprinse

învinuindu-ne de aprig neverosimil

e-atât de dimineaţă-n chemări

şi iată cum trec dansurile pădurii

pe lângă ereziile noastre

începând cu noi

hai să numărăm îngeri de zăpadă

sorbind toată nedumerirea

din eclipsele prelungite peste

ţărmurile crude ale iernii

să ne uite clipa

ascunde în bulboană de vers

înfiorările noastre îmbrăţişate

din lumea ta uitată

salvează-mă de mine

******

arte poetice

Adio!

Arthur Rimbaud

Deja e toamnă! – Dar de ce să regretăm un soare etern, dacă suntem prinşi în descoperirea luminii divine, - departe de oamenii care mor în anotimpuri.

Toamna. Barca noastră ridicată dintre negurile imobile se întoarce spre portul mizeriei, oraşul enorm pe cerul pătat de foc şi de noroi. Ah! Zdrenţele putrezite, pâinea înmuiată de ploaie, beţia, miile de iubiri care m-au crucificat! Nu va înceta aşadar deloc această jefuitoare de morminte, regină a milioane de suflete şi de corpuri moarte, care vor fi judecate! Îmi revăd pielea măcinată de noroi şi ciumă, de versuri pline firele de păr şi subsuoarele, şi încă versuri şi mai mari în inimă, întinse printre necunoscuţi fără vârstă, fără sentiment... Aş fi putut muri acolo... Evocarea îngrozitoare! Detest mizeria.

Şi mă tem de iarnă deoarece este anotimpul confortului!

Câteodată văd pe cer meleaguri fără sfârşit acoperite de popoare albe bucurându-se. O mare navă de aur, deasupra mea, îşi agită pavilioanele în brizele dimineţii. Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am încercat să inventez flori noi, astre noi, cărnuri noi, limbi noi. Am crezut că am dobândit puteri supranaturale. Ei bine! Trebuie să-mi îngrop imaginaţia şi amintirile! O frumoasă glorie de artist şi de povestitor răpusă! 

Eu! Eu, care m-am numit mag sau înger, scutit de orice morală, am fost readus pe pământ, cu o datorie de a căuta şi de a îmbrăţişa realitatea aspră! Ţăran! 

M-am înşelat, mila ar fi soră cu moartea, pentru mine?

În sfârşit, mi-aş cere iertare pentru că m-am hrănit cu minciună. Şi să mergem.

Dar fără o mână prietenă! Şi unde se scoate din apă ajutorul?

—————————-

Da, noua oră este cel puţin foarte severă.

Căci pot să spun că victoria m-a cumpărat: scrâşnirile dinţilor, şuieratul focului, suspinele împuţite se atenuează. Toate amintirile murdare se şterg. Ultimele mele regrete se strâng, - geloziile faţă de cerşetori, faţă de tâlhari, faţă de prietenii morţii, faţă de retardaţi de tot felul. Blestemaţi, dacă mă răzbunam!

Trebuie să fii absolut modern.

Fără imnuri: ţii pasul câştigat. Dură noapte! Sângele uscat fumegă pe faţa mea, şi nu e nimic în spatele meu, în afara acestui arbust oribil!... Lupta spirituală este la fel de brutală ca bătălia oamenilor; dar viziunea dreptăţii este doar plăcerea lui Dumnezeu.

Totuşi există veghea. Să primim toate afluxurile de tărie şi de tandreţe reală. Iar în zori, înarmaţi cu o răbdare arzătoare, vom intra în oraşe splendide. 

Că tot vorbeam de o mână prietenă! un avantaj frumos este că pot râde de vechile amoruri mincinoase şi pot lovi cu ruşine în aceste cupluri care mint, - am văzut infernul femeilor acolo jos; şi îmi va fi îngăduit să deposedez adevărul într-un suflet şi într-un corp.

Aprilie-August, 1873.

(Un anotimp în infern, 1873-1875)

Traducere din limba franceză de Liliana Ene 

******

    „Noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu”    

Lidia Nicolae

Lidia Nicolae s-a născut la Ploieşti. După ce a terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice, a urmat Academia Naţională de Artă din Bucureşti, la clasa maestrului Vladimir Zamfirescu. Ulterior, a intrat în învăţământ, ca profesor de educaţie plastică, predând şi acum la Câmpina şi la Breaza. Îndrăgostită de pictură, şi-a exploatat harul înnăscut, devenind, în timp, o pictoriţă recunoscută. A participat la numeroase expoziţii de grup şi personale. În anul 2000, este primită ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici - Filiala Ploieşti. Picturile sale se regăsesc în numeroase colecţii publice, la Muzeul de Artă Ploieşti, Fundaţia B. P. Hasdeu, în colecţii particulare din ţară şi din străinătate - Canada, Anglia, Franţa, Danemarca Belgia, Turcia, SUA, Israel, Germania. Lidia Nicolae vede frumuseţea acolo unde puţini ajung să o descopere, iar înclinaţia sa către detaliu îmbrăcat de culoare exprimă întotdeauna căldură, sensibilitate şi un anume mister care-l provoacă, pe cel ce-i contemplă opera, să-l descopere.

La mai puţin de o săptămână de la vernisajul expoziţiei tale intitulată „Cinci veacuri de singurătate”, te găsesc în singurătate, (dar cu Iarina, fiica ta, şi cu mama ta, nu chiar atât de mare singurătate!) pentru că afară este gheţuş şi eşti una dintre victimele iernii (intră Iarina). Iarina, vii lângă noi?

Vino aici, la mami.

Nu vine lângă noi. Lidia, cum e acasă, unde eşti nevoită să stai mai mult decât de obicei? Nu te mai duci la şcoală.

Cum să fie? Eu aş fi vrut să mă duc la şcoală. Nu doream nimănui să păţească ce-am păţit eu. Mă plictisesc, mă doare piciorul, e absurd, dintr-un accident banal…

Ai vrea să faci altceva decât să stai în pat.

Da, poate, am să încerc să lucrez…

Nu te întreb ce vrei să lucrezi. Să vorbim de expoziţia ta vernisată sâmbătă.

Nu mă întrebi de ce „Cinci veacuri de singurătate”?

Nu te întreb de ce „Cinci veacuri de singurătate”!

Şi eu să încep să explic, aşa… Citindu-ţi poeziile [din vol. în pregătire „Geometria singurătăţii” – n.m.] m-am gândit puţin la Márquez şi mi-am adus aminte cu plăcere…

…De „Un veac de singurătate”…

…Şi am făcut un fel de joc de cuvinte cu acest „Cinci veacuri de singurătate”. Dar, dacă am deschide acest subiect, probabil că am discuta, aşa, o noapte şi o zi. Pentru că este destul de întins acest subiect. În primul rând, autorul îşi impune o anumită singurătate, chiar doreşte să fie singur, chiar dacă nu mereu. Prin participarea colegilor mei, prietenilor mei la vernisajul acestei expoziţii, am înţeles că nu sunt chiar singură. Dar, eu am vrut şi altceva. Pe lângă această conotaţie „la vedere”, toate peisajele mele sunt prin prisma artistului singur, ca simplu spectator al caselor de pe Câmpiniţa, străzilor din Câmpina, de acum şi de altădată, al Muscelului, cum era odinioară, am lucrări din ’92 şi ’94. Am dorit un fel de retrospectivă, care să fie un aport la aceste manifestări aniversare ale oraşului, de la un bun câmpinean, să spunem aşa. Nu prin fotografie [ca în expoziţia aflată anterior în aceeaşi sală – n.m.], ci, aşa cum am crezut eu şi cum am văzut eu, ca locuitor şi ca spectator.

Crezi că un artist – un pictor, un scriitor, dacă vrei – este un om care are nevoie de singurătate sau este un om al agorei, al pieţei?

Depinde… Ca să-l citez pe Ilfoveanu, mie îmi place să lucrez pentru o anumită elită. Dacă pot să împac şi cealaltă parte…

Iar te vor înjura! Iar te vor înjura! Nu faci pentru popor! Faci pentru elite!?

Ba da, dar nu cer să fiu înţeleasă de toată lumea! Adică eu mă exprim şi mă pun pe tapet aşa cum sunt eu. Nu doresc o explicaţie şi nu vreau să lucrez chiar făcând, cum să spun, Răpirea din Serai sau apusuri de soare edulco-lirice. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu înclin să cred că am un mesaj şi vreau să formez un anumit gust, pentru un anumit public. Sau chiar pentru tot publicul. Cine înţelege…

Pentru tot poporul român – cum spunea deunăzi Sabin Bălaşa, bineînţeles, cu ironia-i caracteristică, la o emisiune de televiziune. El avea tot timpul o ironie ascunsă sub fiecare frază, sub fiecare cuvânt. Spunea: eu pictez pentru poporul român. Desigur, nu pentru fiecare individ, ci pentru toţi cei care au nevoie de mesajul meu.

Am întâlnit şi situaţii fericite în care mi s-a spus: domnule, eu nu înţeleg ce ai pictat aici, dar mă simt bine când văd aşa ceva. E un lucru foarte mare că se poate întâmpla asta. Dacă vine cineva şi priveşte pictura ca atare, şi şi-o pune acasă şi se simte bine când o priveşte… Uite, am avut o mare satisfacţie când, nici nu-mi pusesem bine lucrările pe perete, a venit cineva şi a zis: îmi place lucrarea asta, o vinzi cumva? Nu ştiu, eu n-am făcut expoziţia neapărat pentru vânzare, dar, dacă îţi place, am să ţi-o ofer. Bun, trec peste asta, am făcut un om fericit. Sunt puţine cazuri, dar e bine că se întâmplă şi aşa. 

Pentru că mesajul plastic, zic eu, ca şi mesajul muzicii – cele care nu au drept suport cuvântul – se transmit altfel, de la spirit la spirit, între spirite pereche, poate, care îşi corespund…

În primul rând, că eu înmagazinasem o grămadă de fluxuri magnetice, de stări pe care le pun în lucrări. Acum dacă ele se transmit… Chiar mi-aduceam aminte de Cézanne, care zicea: ce-ar spune o natură dacă ar reacţiona în timp ce o pictezi şi chiar ar coresponda cu tine? Cum s-ar simţi ea când ar şti că tu o înregistrezi pe pânză, prin prisma ta? 

Superb ai spus… Ai spus fluxuri magnetice, suntem la 50 de metri de Castelul Julia Hasdeu…

Da!

Se pare că şi tu eşti sub această umbrelă spirituală a Castelului…

Cred că-mi este chiar benefică, pentru că Hasdeu a invocat tot felul de spirite…

Depinde cum judecăm lucrurile. Depinde de lumina pe care o punem pe acest tablou.

Cred că eu sunt într-o zonă mai favorizată… 

E mai multă lumină la tine, aici… Hai să ne întoarcem la expoziţie. Ce conţine? 45 de tablouri…

Eu mi-am propus, pentru acest an, o retrospectivă, deşi n-am murit!, de obicei aşa s-a încetăţenit, că după ce trec nu ştiu câţi ani, devii şi consacrat. Aveam în pod zeci de schiţe şi de lucrări, de tatonări de-ale mele şi căutări, pe care, tot răsfoindu-le şi răvăşindu-le, m-am gândit că ar fi păcat să nu le vadă şi altcineva, era muncă de câţiva ani. Nu vreau să mă laud, am avut o viaţă destul de agitată şi de complexă. Le-au văzut şi alţi prieteni care mi-au spus că sunt frumoase şi că ar merita să le scot de sub pragul timpului. Mi-am propus să fie un început de retrospectivă. Mai am schiţe, crochiuri, portrete adunate, parada modei, păpuşi şi alte „minuni” pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Să am sănătatea şi dispoziţia necesară şi am să fac multe lucruri frumoase pe care mi le-am propus de ani de zile, dar conjunctura nu mi-a fost totdeauna favorabilă, ca să pot să le acopăr pe toate. 

Să zicem că a venit un flux magnetic acum, în această zonă şi te-a făcut să stai treizeci de zile, vrând-nevrând, în casă…

Nu mi-aş mai dori să mai am…

Ceva se pierde când altceva se câştigă, nu? Trebuie să fie un echilibru. Asta ca să glumim puţin, nu e nimeni care să dorească acest lucru. Ce pregăteşti pentru acest an? Din câte am auzit eu, - a venit, aşa, un flux magnetic şi mi-a comunicat că - pregăteşti o expoziţie de nuduri.

Tema mea primordială, pe lângă arlechini şi colombine. Vreau să încerc un nud puţin mai complex, puţin mai detaşat de starea lui realistă, încerc să fac un pic de abstracţionism. Chiar mă gândesc acuma… nu ştiu încă ce… dar am nişte idei în cap…

Ieşi din neoexpresionismul tău…?

Da. Încerc să-l aduc la un postmodernism spre mine. Fără falsă modestie, încerc să mă arăt şi pe mine. Până acum, am tot luat de ici, de colo, nu promit că o să iasă nemaipomenit, dar încerc.

Postmodernismul ăsta e destul de ambiguu. Din ce în ce mai ambiguu, nu doar în arta plastică, vorbesc în general. Citesc tot felul de texte – postmodernismul pare a exclude individul. Or, la tine, spui că vrei să ieşi mai mult în faţă. Exclude individul, punând accent pe grupuri, pe colectivităţi, pe minoritari, îi aduce în faţă, la o egalitate cel puţin. Pentru tine, ce înseamnă acest postmodernism în care individul este în faţă?

Eu l-am înţeles ca etalon al sinelui, deci, ca o ieşire în faţă, nu neapărat a unui grup, cum a fost în perioada happening, artă conceptuală, mai este şi acum. Nu pot să spun că sunt adepta chiar a tot ce se întâmplă acum în arta modernă, pentru că mai sunt şi…

…Extremisme.

Nu ştiu… nu vreau să spun că sunt depăşită sau blazată, dar pur şi simplu nu le înţeleg, sau nu-mi plac, sau nu sunt pe sufletul meu. Nu acuz pe nimeni, mi se pare normal, toată lumea vrea să se manifeste într-un fel sau altul. Şi chiar ceea ce e mai ciudat şi mai… (nu vreau să spun abject…) provocator, asta incită, place la public, dar, pentru scurt timp, pentru moment, impactul este foarte mic.

Ţine de durată şi nu de timp.

Eu vreau să rămân la ceva care să nu se scurgă de pe perete în momentul când l-ai pus şi, eu ştiu, să mai facă şi muşte…

Dar să se scurgă precum lacrimile pe icoanele sfinte. Ce legătură personală ai tu cu transcendenţa?

Întotdeauna eu m-am gândit că sunt (şi pictorul, în general, este) pe o anumită treaptă spre cer. El are voie să-l picteze pe Iisus, eu am voie. În multe religii, figura acestuia nu poate fi reprezentată. Dar chiar dacă nu o reprezint eu pur şi simplu, având contact cu ce este frumos şi reprezentând frumosul, mi se pare că noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu, prin însăşi dorinţa asta de a face lumea mai frumoasă, mai bună. Chiar şi prin expoziţia asta a mea, care este şi un semnal de alarmă, pentru că lumea s-a înstrăinat, s-a însingurat, (nu numai eu!) nu mai stăm „la un pahar de vorbă”, nu ne mai împărtăşim sentimentele, toată lumea aleargă după bani, după afaceri şi a uitat să se oprească un pic, să intre într-o galerie de artă, să se uite la un peisaj, la un portret. Eu m-am bucurat, totuşi, că lumea s-a strâns [la vernisaj – n.m.] într-un număr destul de mare.

Era chiar mare aglomeraţie, tu eşti puţin prea modestă. Hai să ne oprim aici; ca toate dialogurile noastre, şi acesta rămâne deschis, dar să promitem că vom reveni. Îţi urez sănătate, mult spor (şi chef) la lucru, dacă tot eşti blocată în casă pentru vreo lună de zile. La revedere, aşadar.

La revedere.

Convorbire realizată de Florin Dochia în după-amiaza zilei de vineri, 17 ianuarie 2003 

URMUZ No 1 ianuarie 2014

vezi pdf    vezi e-book

              De ce poezia?                 

Florin Dochia

1. Această publicaţie de pedagogie a lecturii, parte a unei campanii dedicate diseminării culturii scrise, va oferi informaţie de şi despre poezie, cu şi despre artele vizuale. Arareori, şi numai ca excepţie, se va apleca asupra altor evenimente din lumea culturii.
2. De ce poezia?
3. Pentru că Poezia este începutul. Facerea Lumii (a oricărei Lumi!) este Poezie (poiein = acţiunea de a face, a crea – pentru că trebuia să i se spună cumva, i s-a spus poezie…). Pentru că Poezia, cea dintâi, numeşte ceea ce va fi Subiect şi Obiect al Creaţiei. Universul, oricum l-ai privi, orice fiinţă raţională l-ar privi, este Poem pentru că este Cuvânt, iar Cuvântul fără sens / scop po(i)etic este sterp, deci imposibil. În ordine creaţionistă ori în ordine evoluţionistă, tot Cuvântul este scânteia Raţiunii, unicul rost al existenţei Universului şi al Marilor sale Cărţi.
4. Poate s-ar cuveni o mai adâncă aplecare asupra înţelesurilor spunerii mallarméene: «le monde est fait pour aboutir à un beau livre». Lumea a fost creată, cândva, şi este creată în continuare din Cuvânt pentru a se face înţeleasă, descifrată prin Cuvânt. Nimic din ce există nu este lipsit de numire. Nespusul este numai potenţial de existenţă. Poate fi gând. „Să fie lumină! Şi lumină se făcu.” Numai Cuvântul creează Existenţă. Iar Poezia este Cuvânt nutrit din Necuvânt.
5. Artă întemeietoare, Poezia s-a dezbrăcat de materie, de contingent, de vremelnic şi locuieşte Eternitatea, Nesfârşirea, Nelimitarea. Ea şi-a închis esenţele în Cuvânt. Forme materiale ale ei pot fi atinse cu simţurile şi apropriate de mine, de tine. Şi sunt apropriate în clipa în care sunt numite poetic, create prin Cuvânt. Orice este al meu în clipa în care, prin Cuvânt, ţi-am comunicat proprietatea. Şi atunci devine şi al tău.
6. Poezia este Lumea. Poezia este, însă, şi inter-lumea, pentru că ea precede existenţa lumii prin imaginarea lumii. Inter-lumea îşi sprijină virtualitatea pe Cuvânt. Acolo se „prepară” ceea ce va fi, acolo se întâmplă eşecul şi succesul creaţiei viitoare, se probează validitatea sensului. Inter-lumea „fabrică” adevărul care, prin Cuvânt, intră în Lume şi devine Adevăr.
7. Poezia este Timp şi este Spaţiu. Poezia este Energia de la Originea Timpului şi de la Originea Spaţiului. Poezia este Sămânţa Totului. Cu ea începe şi cu ea se sfârşeşte. Ceea ce s-ar putea afla înaintea ei numim Neant. Ceea ce s-ar putea afla după ea numim Neant. De aceea, îl pot parafraza pe Nietzsche: dacă priveşti prea mult în Neant, Neantul va privi la rândul său în tine; dacă eşti lipsit prea mult de Cuvânt, absenţa ta va deveni stare de fapt. Refuzat de Cuvânt, eşti expulzat din Lume.
8. Conştient sau nu, Poezia te ţine legat în lăuntrul Lumii. Încătuşat în Umanitatea ta. Eşti oricând liber să pleci, pentru că eşti oricând liber să mori.
9. Există miliarde de oameni care, conştient, refuză Poezia şi o socotesc un teritoriu indescifrabil ori străin. Oameni pe care Poezia îi înspăimântă. Lipsiţi de cheia deschiderii căii către misterul aparent al limbajului, ei absentează şi din propriul sine. Cuvintele sunt pentru ei instrumente egale cu tacâmurile. La rigoare, sălbăticiţi, se pot lipsi de ele. Sărmani pierduţi pentru Omenire, îşi dovedesc utilitatea în susţinerea perpetuării materiale a speciei, nicicum în creşterea ei spirituală. Exagerez, desigur: aceste miliarde de oameni au sensibilitate în faţa frumuseţii, au capacitate de emoţie poetică, simplul fapt că au raţiune îi conduce, inconştient, la Poezie. Poate că sunt trăiţi de sentimente, dominaţi de certitudini, convinşi de fericirea perpetuă care îi inundă, oricât de mică şi de falsă ar fi ea. Să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, ne îndeamnă Camus. Miliarde se sisifi se înghesuie pe biata planetă, împing la bolovanul care se încăpăţânează să alunece înapoi, la vale. Truda lor este, indubitabil, în slujba Poeziei. Râsu’-plânsu’ lor este expresie poetică inconştientă.
10. Poetul este Cuvântătorul în numele tuturor.
11. Gaston Bachelard: «le poète est celui qui a le pouvoir de déclencher le réveil de l’émotion poétique dans l’âme du lecteur» .
12. Paul Eluard: «que le poète est plus celui qui inspire que celui qui est inspiré». El este Multiplicatorul de emoţie este acela care preface sterilul în pepită preţioasă.
13. „Dacă îmi vei dărui două pâini, voi vinde una ca să-mi cumpăr flori şi să-mi hrănesc sufletul” – spune un proverb persan.
14. Cuvinte, sonorităţi, ritmuri - poezia este joc de limbaj. Ea scoate la iveală plăceri uitate ale începuturilor vieţii… sunetele din timpul existenţei intrauterine, bătăile propriei inimi, ritmurile respiraţiei, alcătuirea de fraze şi de sensuri – poetul este „profesor de sensuri” şi ne învaţă să înţelegem lumea, cunoscând-o în timp ce ne cunoaştem pe noi înşine.
15. Farmec şi seducţie, poezia deschide larg ferestrele spre frumuseţea Lumii, iar poetul repetă la nesfârşit istoria lui Orfeu în căutarea unei Euridice de pierdut, iarăşi şi iarăşi.
16. Poezia de azi este imagine, pentru că tinde a prelua spaţiul-timp de dinaintea gândului – imaginea precede gândul, observa Gaston Bachelard, şi „este creaţie pură a spiritului” (Pierre Reverdy). Coerenţa imaginii este dincolo de coerenţa conceptelor realităţii obişnuite, generale, pentru că este o coerenţă particulară, o coerenţă adevărată, nedeznudată de esenţele originare. Sintaxa ei este aceea a emoţiei, a empatiei, nu aceea a raţiunii reci, abstracte, care a pierdut accesul la suprasensibil. De aceea poezia pare Vis al realităţii, pe când ea este chiar esenţa acesteia. Desigur, la esenţe au acces în primul rând cei iniţiaţi…
17. Fii şi tu unul!

*************

              Paradigmele geniului             

Christian Crăciun

1. Tocmai mă întrebam cum să scriu despre gustul de fad şi cenuşă scîrţîită între dinţi pe care mi l-a lăsat şi anul acesta „sărbătorirea” lui Eminescu, voiam să spun că am depus armele, mi se pare definitiv imposibil să-l celebrăm autentic, nefestivist, fără a profita de ocazie spre a ne deşerta reciproc în cap găleţi de frustrări. Aşa cum este acum, ziua Eminescului, căreia i s-a mai pus şi moţul aşa zisei zile a culturii române, face mai mult rău prin formalism şi lipsă de substanţă. Dar, cum nu există coincidenţe, pe 16 ianuarie dau în presă peste un articol de popularizare ştiinţifică abordînd o temă pe care noi o înecăm îndeobşte în multe cuvinte goale: ce este un geniu. Temă abordată strict ştiinţific, nu speculativ. Tocmai ce terminasem cu o săptămînă în urmă de citit minunata restituire documentară Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, 580 p., apărută la Humanitas sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă. Poate cel mai important eveniment eminescologic de multă vreme încoace. Tocmai de aceea ignorat în ceremoniile oficiale. Mă pregăteam să notez cîteva impresii la lectura acestor amintiri ale oamenilor care l-au cunoscut pe Poet, dar le amîn pentru o proximă ocazie, sub presiunea acestor cercetări antropologice şi psihologice despre structura geniului. Astfel, după cercetările unui psiholog american cu nume imposibil de pronunţat; Mihaly Csikszentmihaliy, de la Universitatea din Chicago, care a analizat vreo 90 de personalităţi excepţionale în domeniul lor de creativitate, inclusiv 14 laureaţi Nobel, geniul ar fi caracterizat de două trăsături fundamentale: curiozitate şi motivaţie ieşite din comun. Nu studiile superioare sunt condiţia unei creativităţi excepţionale, - dimpotrivă, în unele situaţii se pare că ele inhibă creativitatea – nici un IQ foarte ridicat nu este o condiţie sine qua non. Dacă cineva ar măsura cu indici matematici mărturiile strînse în antologia citată, ar descoperi cu siguranţă că practic totalitatea celor care l-au cunoscut pe Eminescu, mai ales în perioada studiilor (Ştefanelli, Slavici cei mai pătrunzători) vorbesc exact despre aceste însuşiri: dorinţa de a şti totul, în domenii aparent lipsite de legătură – economie, anatomie, astronomie, istorie – şi abandonul absolut faţă de creaţie, ieşirea din social pe lungi perioade pentru a se dedica exclusiv cititului şi scrisului la ciclopicele sale proiecte (vezi Hyperion I, cea mai bună biografie a poetului a lui George Munteanu, cel care a prezentat cel mai comprehensiv modul de lucru al poetului). Cît despre studiile tînărului nostru student la Viena şi Berlin, biografii noştri suferă de un fel de pudibonderie, încercînd să oculteze realitatea că poetul nu avea cel mai probabil terminat liceul. Şi ce-i cu asta? Setea lui de cunoaştere compensa cu asupră de măsură rigiditatea unor studii încheiate cu diploma reglementară de doctor. În acest sens este Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”, şi nu, Doamne fereşte, că ar fi deţinut o summa a întregii cunoaşteri umane. Toate mărturiile concordă, la fel, atunci cînd este vorba despre inteligenţa şi memoria poetului, într-adevăr excepţionale. Un alt cercetător, Keith Simonton, din California, urmărind geniile de-a lungul istoriei, dintre 1450-1850, adaugă faptul că ele au o extraordinară putere de muncă, sunt total absorbite de munca lor. Şi aici avem, referitor la subiectul nostru, practic o unanimitate a evocărilor, toţi cunoscuţii povestesc despre patima cunoaşterii, despre lungile absenţe ale studentului, care se închidea zile de-a rîndul în cămăruţa lui, cu cărţile şi manuscrisele. De adăugat doar că, de la un moment dat, această robie a muncii a intrat în contradicţie cu fibra fizică (şi mai ales cea metafizică) a omului, care a cedat. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că, la ritmul său de muncă, un om mai puţin robust ar fi capotat mult mai devreme. Motorul acestei munci este, spun psihologii citaţi, o pasiune „inumană” pentru studiu şi nu banii. Deja Maiorescu făcuse o remarcă fundamentală, în primul portret amplu dedicat poetului în 1889, în legătură cu dezinteresul său faţă de aspectul material, observaţie care i-a fost adesea imputată, iată însă că ea corespunde unei scheme antropologice nebănuit mai largi în care poetul se încadrează perfect: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc [...]. Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încît lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemînă. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintîi ar fi respins-o. Cît i-a trebuit lui Eminescu ca sa trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl sau îl ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna”. Se cuvine de bună seamă să ne pună pe gînduri suprapunerea aproape perfectă a schemei de prezentare pe care o foloseşte Maiorescu acum 125 de ani în acest articol cu fundamentele pe care cercetătorii de azi le identifică în creativitatea genială. Semn că aici se ascunde ceva important. Nu romanticism de duzină este în acest portret (şi în fiinţa profundă a poetului), ci identificarea unei structuri de adîncime care explică fiziologia creatoare a artistului şi gînditorului. 
2. În sfîrşit, o altă trăsătură ţine de modul de testare a ideilor. Nefiind un om de ştiinţă, ci un artist, modul de impunere a operei – de o noutate eclatantă, şocantă în contextul socio-cultural respectiv, vezi mărturiile de la Junimea sau povestea plină de tîlc a lecturii în cenaclu a Sărmanului Dionis, nuvela primită cu stupoare şi totală neînţelegere în cercul doctorilor ieşeni în filozofie – are o structură aparte. Toată istoria postumelor eminesciene, cu trena ei de controverse pînă în zilele noastre, ţine de conştiinţa acută a poetului asupra distanţei irecuperabile care îl separa de contemporanii săi. Cărora poetul a preferat să le ofere ceva mai lesne digerabil pentru momentul afectiv şi intelectual de atunci. Psihologul Howard Gardner, de la Harvard University, autorul teoriei inteligenţelor multiple, scrie: „Indivizii creativi îşi petrec o mare parte din timp gîndindu-se la ceea ce şi-au propus să obţină, fie că au sau nu succes, iar dacă nu au succes se gîndesc la ce ar putea să schimbe din abordarea lor”. Eminescu şi-a „grădinărit” destul de atent opera, de la primele poezii trimise la Familia, apoi cele trimise la Convorbiri, corespondenţa însoţitoare, textele uneori fenomenale pe care le-a lăsat în caiete, toate arată un „plan” subiacent, o percepere/pricepere a ceea ce suporta şi ce nu orizontul de aşteptare al contemporaneităţii sale. Poetul se adresa unei posterităţi care, nici azi, nu l-a asimilat la deplina complexitate. Care îl consideră încă simplist un „romantic întîrziat”, fără să vadă din satelit planul de ansamblu al vizionarismului operei. Lucrul pe manuscrise al poetului, relevat de Perpessicius sau de  Petru Creţia, dovedeşte limpede că el a avut de foarte timpuriu această viziune totalizatoare, nu a scris, propriu-zis, poezii, ci o Operă cu nenumărate şi subtile articulaţii, menită să dea seamă, demiurgic, despre Tot. Astăzi, dacă spui propoziţia simplă „Eminescu a fost un geniu” eşti privit ca o ciudăţenie şi blamat definitiv. Oare n-ar fi timpul ca un specialist în inteligenţele multiple de la noi să se dedice amănuntelor bio-bibliografice ale acestui „caz” excepţional? Să părăsim odată pentru totdeauna conspirativita cu Eminescu ucis de complotul nu ştiu care! Eminescopaţii, cum foarte nimerit îi numeşte recent cineva, fac mai mult rău obiectului lor de veneraţie, îndepărtînd atenţia de la nexusul chestiunii, care este înţelegerea structurii sale creatoare. Creierul poetului, ca preparat anatomo-patologic, a fost lăsat din neglijenţă să se împută în bătaia soarelui. Acest fapt paradigmatic poate fi ridicat la valoare de simbol al netrebniciei şi nimicniciei autohtone, pe care de atîtea ori el însuşi le-a vituperat. Avem însă, vorba lui Noica, rodul muncii acestui creier şi acest rod mai poate da subiecte de cercetare încă mult timp de aici înainte. Ar fi mare păcat, şi o crimă culturală şi istorică finalmente, să lăsăm să se altereze la lumina stroboscopică a celor mai recente –isme filosofice şi metodologice şi acest al doilea creier al geniului.
3. În sfîrşit, să amintesc şi o ultimă trăsătură identificată de cercetătorii citaţi: puterea de sacrificiu. Prin ea intrăm direct în teologic şi metafizic, sacrificiul este conştient, are un scop clar conturat şi inalienabil care se atinge prin operă, dar este dincolo de operă. Interpretările sociologiste ale activităţii eminesciene la Timpul pun accentul, mai mult sau mai puţin voalat, pe truda lui disperantă, pe „exploatarea omului” de către clica patronilor ziarului. Este omisă astfel, în virtutea unei mitologii superficiale a poetului „pur” şi „eteric”, hyperionic desprins de circumstanţe, una dintre trăsăturile sale fundamentale. În plan strict pragmatic, poetul ar fi putut găsi o sinecură care să-i asigure foarte puţinul necesar traiului său fără pretenţii şi s-ar fi putut dedica astfel, netulburat, „poeziei”. Ar fi putut, la limită, trăi retras la o stînă sau o mănăstire, în condiţii chiar mai bune materialiceşte decît cele în care şi-a tîrît zilele ca ziarist bucureştean. Numai că pentru Eminescu poezia, fără ghilimele, avea nevoie de această tribună răsunătoare care era Timpul, avea nevoie de luptă, de implicarea destinală în planul mai mare al neamului, al istoriei. Aici este cheia sacrificiului  său.
4. Să recapitulăm: putere de muncă, obiectiv clar conturat, obsedant, căruia i se dedică absolut toate puterile fiinţei abstrăgînd de la rest, inteligenţă, memorie, singurătate, spirit de sacrificiu, ignorarea propriului confort existenţial, capacitate de a corecta permanent traseul cognitiv pentru a ajunge la ţel. Schema geniului. Schema personalităţii creative eminesciene. Oare de ce coincid atît de semnificativ?

******

            Florina Zaharia       

ISELIN

*
Iselin se întoarce seara acasă cu zilele  lipite în palmă
şi decojirea e un ritual fin de tulpini, flori şi panglici,
de piele  şi frig de păpuşă

*
deşi plec în fiecare zi tot mai departe
seara  rămân lângă poezie
uneori mă înfig în inima ei
şi adorm.
Iselin stă nemişcată în pat ca să nu trezească  visul.

*
O fetiţă cu pupilele descurajate
îşi retrage tot timpul privirile înăuntru
şi se uită în ea
de sus până jos
de jos până sus
apoi îşi scoate privirile-afară
şi le aşază în oameni.

cuvintele stau în mine stinghere
în camere separate
dar lipite
încât pereţii se topesc încet
şi degetele se preling  lichide
peste tot ce ating.

*
Iselin poate fi cerneală
şi atunci toate cuvintele
aşteaptă să fie umplute cu miez,
cu înţelesuri
şi să fie lăsate să zboare
din fiinţă în fiinţă
din laringe în lumină
din lumină în retină…
şi Iselin să devină
o privire şi o voce
manuscrisă fără margini
cu cerneală-n vinişoare
şi un trup cu harta-n mare.

*
unele cuvinte sunt din dantelă
şi cad de pe trup
fără sunet
liniştea e atât de scurtă
încât oasele lor rămân în genunchi aşteptând.

în acest timp o balerină îşi leagă de glezne
câteva pânze de păianjen.

*
mi-a fost frică
am închis ochii şi am lăsat oasele să pocnească
poc poc
şi acum totul are sens
frica a găsit un culoar alb neted
prin care se plimbă cu sângele

şi un vers mic curge din degetul mic

*
o să te sun
când nu voi mai şti să continui un vers
şi vocea ta îşi va aşeza mâinile în poem
apoi ochii şi gura poemului
vor începe să povestească.
„tu n-ai mai scris”
au crescut ierburi

am clipit de mai multe ori repede-repede
ca să mişc firele de praf şi iarba prin oraş…

*
când ochii părinţilor
privesc în ochii jucăriilor
oasele copiilor  se lipesc între ele
într-o linişte magică

pielea se topeşte
au intrat fulgi în ea
şi genunchii de zăpadă ai fetiţelor
s-au atins de genunchii mei.

*
la un colţ de stradă
tumbele se uită cum trec oamenii mari
pe lângă şcolăriţe

visul e plin de tăieturi. Ca şi scrisul…

*
dacă nu ai fi în faţa mea
m-aş întoarce sub piele şi aş atinge
  tot ceea ce creşte şi pulsează în mine pentru tine.
  dar mergând cu spatele nu poţi să te întorci în trecut.

*
am obosit
în rochia mea roz am renunţat la mâini, la piele şi la
cuvinte

scriu atât de greu
scrisul meu e o apă cu cioturi

cerul e ca un ecran pe care pun degetul
şi inima începe să bată

în interior port o rochie subţire
roasă de manuscrise.
şi plâng cot la cot cu ochii cu mâinile cu ploaia.

*****

      Codruţ Radi      
      Porţi de... vreme închise       

Mioara Bahna

1. Incă din Prolog, Codruţ Radi, autorul volumului Porţi de... vreme închise – Editura Premier, Ploieşti, 2013 – se dezvăluie ca un spirit a cărui luciditate îl face conştient de limitele fiinţei, dar şi resemnat: Cad durerii amorţind rănile; Rătăcesc nopţile care m-ar duce / în altă viaţă; Adorm în minele ce nu-şi găseşte / adăpost sub cerul împovărat de sfinţi etc. Se remarcă, mai întâi, în versurile lui, inovaţiile masive de la nivelul lexicului şi al sintaxei, care creează impresia de criptic, încât demersul liric ar putea fi pus în legătură cu o propensiune ludică a poetului, asociată, la rându-i, cu nevoia şi de alte vocabulele decât cele existente. În felul acesta, neveşnicie, dinnoul, fiindă, se-nslugă, nemers etc. sunt doar câţiva dintre termenii prin care vocea lirică încearcă să-şi dezvăluie sinele (devenit şi acesta minele). Nu este însă vorba de o poezie ermetică, ci, mai degrabă, de o tentativă de redefinire a realităţii, cu tot ce presupune acest act, ca o posibilă renaştere după gândul poetului, unde, fireşte, cuvântul e „materialul” de construcţie, cu toate resursele lui, structurale şi semantice.
2. Noutatea lexicală, coroborată cu îmbinări sintactice diferite de cele normative generează decodări aleatorii ale mesajului transmis, iar poetul, mai mult decât în alte situaţii, mizează pe complicitatea cititorului, impulsionându-l să fie activ, să ataşeze sensuri textului, să-şi asume, astfel, el însuşi parte din actul creaţiei, acesta căpătând caracter interactiv. 
3. Dincolo de amintita latură ludică, însă, conţinutul se bănuieşte, atât cât poate fi descifrat – fiindcă, de pildă, o poezie cu titlul Însecat, continuă la fel de enigmatic: Pribegesc deochi morfii... –, grav, iar aspectul acesta se relevă încă din titlurile poeziilor, la fel de absconse ca şi conţinuturile (Prefugiu; Ne-alternanţe; În doielnicii; Destinelui; Aritic; Deshume; Strâmtar; Previdenţe; Eterstiţii; Oblicee; Caderost etc., etc.), pentru că, în plan ideatic, poezia reflexivă a lui Codruţ Radi trădează o minte cotropită de problemele lumii sau, mai bine-zis, de ideea existenţei unor probleme ale lumii, pe care le sugerează, şi le asumă, încercând, apoi, să se apropie de concreteţea lor, iar între o realitate care se deduce ca dezabuzantă şi posibilităţile de manifestare a eului, acesta e tentat să aleagă orice altceva decât imediatul: visul, trecutul, universuri imaginare: Culori resorb din vise / funingine ce-adastă / în nopţi altei promise / că nu mi-e leac de-această. Este însă o nemulţumire împotriva cauzelor căreia nu luptă, doar le exprimă, le denunţă, dintr-un, posibil, sentiment al împăcării în faţa implacabilului, un alt nimic ce vine, simţind că moartea timpului ne minte. Totuşi, propune o altă ordine / logică a lumii, o altă configurare, extrăgându-i din ea şi reconstituind-o cu factori care îi rescriu sensurile: Cad spre unde n-am să ştiu / care vârstelor mi-e viaţă / asmuţind din tată-n fiu / ochiul încrestat pe faţă.
4. Trecând de suprafaţă, ambiguitatea perspectivei spre care eul s-ar putea extrage-salva din imediat se exprimă, în poezia lui Codruţ Radi, printr-un imaginar contorsionat – de pildă, Corbi când se-nfrăţesc a cruce / sub cerul cu zarea-ntoarsă / c-au uitat înspre s-apuce / cătrănind de ceaţa arsă –, dar, explicit sau nu, poezia lui e traversată de aceeaşi tristeţe, regăsită, în grade şi cu intensităţi diferite la toate spiritele sensibile, care aleg să şi-o exprime în artă, pornind din incompatibilitatea definitivă dintre aspiraţiile lor şi o realitate programată parcă să le ucidă, unde nu-i pasă nimănui / timpul de-l cobori sau sui / ziua dac-o să mai vină. Ori, poate, cum din gând rămâne mereu ceva de nespus, de vreme ce vorba nu-l poate cuprinde, poetul mărturiseşte efortul prin care Îmi trag cuvintele spre gând / c-atâta trudă-i în vorbire.
5. Este, totodată, o poezie a căutărilor şi a împărtăşirii celor descoperite, dar absenţa punctuaţiei, în cea mai mare parte a textelor, accentuează dificultatea decodării optime a sensurilor, gest deliberat al poetului, coroborat cu o topică neobişnuită şi cu deplasarea unor morfeme, specifice unor categorii gramaticale, spre altele: De-ajuns tăcerilor c-astup / în mine totul fost ecou / mă doare marginii pe trup / doar umbra trenmurând din nou.
6. Încifrarea e, prin urmare, mai ales la nivelul expresiei: Sinele se trece crud / timpului că-i nefiind; Adevărul nu mi-e faţă / altuia ce-a fost târziu / nici neliniştii dezvaţă / să le-alătur câte ştiu. E, poate, răspunsul poetului la reaua alcătuire a lumii, pe care doar o constată: mă-nstrăinez lumii de mine; M-adun durerilor pe drum, însă mai mult îşi asumă suferinţa altora: să fiu eu singurul de-acum / ce crucea altuia o poartă.
7. O coabitare oximoronică între prozodia tradiţională şi un limbaj insolit – creat, cu un termen folosit de poet, prin permutări –, generator al unui imaginar artistic pe măsură, formează profilul poeziei lui Codruţ Radi, care-i revelează cititorului un spirit hipersensibil, de o deosebită discreţie, părând a avea ca arenă a manifestărilor doar poezia. Poetul experimentează, se poate observa, prin urmare, printr-o lirică subiectivă, a eului, ori obiectivă, o altă viziune asupra expresiei: Cred aurelor primeni / dintâiul sol deochi /- delimitând un nimeni / nedezlegat la ochi sau: -ncearcănă deochi a tern / printre răstorni amestecate /şi n-am ce umbrei să aştern /din mine alta făr-a scoate. Uneori, textele, prin metamorfozele suferite de cuvinte, amintesc de limba spargă a Ninei Cassian!...
8. Indiferent însă cum ar proceda, raliindu-se poeziei tradiţionale ori încercând să spargă tiparele, poezia lui Codruţ Radi transmite aceeaşi dezamăgire indusă de o lume care merge mereu împotriva aspiraţiilor poetului, a felului cum percepe el firescul, şi orice încercare de a o deturna de la calea ei i se pare irevocabil compromisă, din proiect: Desnegur nopţile spre zori / s-alătur rariştilor punţi / când cazi mai mult decât cobori / un alt Sisif pe-aceiaşi munţi sau: Se reazemă de ce n-a fost / uitării să-şi petreacă nod / într-o pereche nărui rost / c-un nimene tot mai slobod.
9. Punând în balanţă, de exemplu, cele două „intenţii” ale limbii, pe care le identifica Tudor Vianu, în studiul său despre Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, în versurile lui Codruţ Radi se poate remarca tendinţa spre anularea funcţiei / intenţiei tranzitive sau referenţiale, încât se obţine ambiguizarea maximă a textelor, cu toate consecinţele care derivă de aici, legate de decodarea mesajului, latura – să-i spunem, abstractă – a acestei poezii fiind excedentară şi, de aceea, debusolantă pentru cititor.
10. Un posibil „traseu” al apropierii de această poezia ar cuprinde nişte etape, spre exemplu, ar putea, mai întâi, ca versurile să fie apreciate drept consecinţă a valorificării erudiţiei poetului, apoi să se bănuiască o intenţie ludică, pentru ca, în cele din urmă, să se pună aspectul lingvistic al textelor pe seama unei insuficiente posibilităţi a cuvintelor existente de a-l cuprinde pe poet în frământările lui, determinându-l să creeze altele după chipul şi asemănarea sa. Cert este că lectorul, oricât de avizat ar fi, încercând o abordare obişnuită a textelor, se află în dificultate, chiar dacă îşi propune doar o luare în stăpânire a mediei ramificaţiilor pe care le poate dezvolta un fragment sau altul sau volumul în ansamblu.
11. Ca urmare, Codruţ Radi, se poate afirma, îi propune cititorului, prin această carte, să-şi asume participarea la o competiţie, ştiind însă, din start, că majoritatea „premiilor” vor rămâne la „organizator”, însă participantul benevol va putea avea satisfacţia, clamată în sport – de perdanţi, mai ales –, că important e să participi, nu să câştigi neapărat. De aceea, un „premiu pentru participare” îi poate fi lectorului orice text din volum. Iată, de pildă, Locos, cât de bine poate demonstra cele de mai sus: În harp necânt dimprejură a jale / rumorile-n acorde ce s-ar frânge /ecoul verve semeni când prăvale / să-mpurpure a trezie oache stânge. // Caduc astâmpăr timpului de ani / mai cern trecuţii veşniciei unul / deznod tăcerii graiul ce-l virani / sub porţile aceluiaşi – stăpânul. 
12. Trecând de „condiţiunea materială”, ca să ne întoarcem, mereu, la clasici, la Maiorescu, şi ajungând la „condiţiunea ideală”, versurile lui Codruţ Radi sunt traversate de tristeţe, melancolie, regret, sursa dintotdeauna fiind timpul prea puţin pentru om, secondată de imposibilitatea părăsirii benevole a destinului, pentru un altul, iar resemnarea poetului se converteşte în vers – cathartic pentru sine, provocare pentru potenţialul lector: Pentru ce să mai trăiesc / ceasurile bat pe loc / alt prezent nepământesc / cu însemne de soroc... 

*****

          HAIKU         

cătun troienit –
doar umbra unei păsări
încearcă un drum
Eduard Tara

drumul troienit -
la casa părintească
nicio potecă
Florentina Loredana Dalian

bătrânul troian -
un guleraş în jurul
ghiocelului
Manuela Dragomirescu

vechea troiţă -
poleiul îngreunând
crucea lui Iisus
Cezar Florin Ciobică

polei şi-n cireş -
pe fiecare mugur
câte un soare
Maria Doina Leonte

ici-colo polei -
domnişoara acordă
primul ei tango
Julia Ralia

zile de moină -
lângă crucea şubredă
câţiva ghiocei
Ana Urma

la moară nimeni -
moina macină încet
astmul bunicii
Mihai Mateciuc

vreme de moină-
beţiv păşind spre casă
din lună-n lună
Petru Ioan Gârda

Selecţie propusă de Mircea Teculescu

******

            Amelia Stănescu            
           Aşternuturi de ploaie       

Florin Dochia

1. S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami, à rebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s-a estompat până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub control ori imagini corporale hiperbanale ale părţilor de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai departe, de a fugi din pustie.
2. Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte despre singurătate. (Nota bene: ar trebui să spun „cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va urma…). O singurătate calmă, aparent simplă, departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o singurătate roditoare. Glorificând cu precădere absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce compun o realitate personală, nu mai verosimilă decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi simţire, mai lesne comunicabilă. O realitate a melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană, însă cu o delicată senzualitate subiacentă.
3. Departe de orice sentimentalism desuet, însăşi iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău de autist / naiv orb sau incomprehensibil / […] / şi de aceea mă lupt cu toate cuvintele / poate măcar unul mi-ar deschide / o fereastră în spatele căreia norii / ar desena o casă şi un pom / şi sub umbra lui / ne-am odihni noi doi / visând”. Absenţa înţeleasă ca asumare deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”: „Eu am o lume a mea / în care mă sinucid regulat / am zile în calendar /cu nume de stupefiante / am ţevi de eşapament sub pat  / şi plutesc/ (aşa am reuşit să te prind de fapt  / dar asta e cu totul altă poveste) / gazul fâsâie permanent / uneori mă sufoc dar / mi-e bine / pe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin / printre ele e sculatul de dimineaţă / visul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitate / de rezistenţă / la frig la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din „Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii / un colaj de zâmbete latente / de gesturi risipite inutile post festum / o bucurie temporizată din umbră / mereu în joc mereu în alertă // speranţa moare ultima [aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al bufonului! – n. m.] // doar ucigaşul s-ar putea lăuda / cu o crimă perfectă însă / în adâncul cordului / irisul său a înregistrat imagini probante.”
4. Pasul spre metafizic este uneori minat de o incoerenţă probabil căutată, însă atunci cusătura e vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve şi-or face loc / în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? / mă strângi mă doare orgasmul / nostru muribund dar vocea / în lumea asta fără de cuvinte / e ca un nud pietrificat / şi răguşit se-aude doar zumzetul… / sau paşii buzelor pedestre / avem atâtea timp şi-atâta trudă / împreună / de ne-am cunoaşte.” („Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e decât […] o formă a iubirii”. Melancolia se străvede cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în „Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se încheie cu „măslinii sălbatici  pe care / nu-i mai salută nimeni / a doua zi.” Deschideri banale ori stridente, satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta pentru mine a devenit / un obiect erectil, un balon / de veghe în lanul de secară / o mie de leghe sub mări” – „Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă dintr-o viitoare antologie personală, devenind foarte palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori „Femeia poem”…
5. Pe alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ, violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai ascunde: „să sparg să mă eliberez din această / strânsoare din această cuşcă în / care nu mai e aer nu mai am / cuvinte / unde până şi amintirile s-au / decolorat şi / totul în jurul meu / nu mai poartă nici un nume / ochii au căpătat o crustă opacă / prin care nu mai răzbate lumina / şi nici gândul tău / atât de cunoscut înainte / nu mai ajunge la mine.” („Trebuie să ies”). Anomia - criză de identitate - este de regăsit în multe locuri, relaţia de comunicare odată scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie, de refacere, pe alte baze, a coordonatelor realităţii. „În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop. 
6. „Aşternuturi în ploaie” dau seama de o reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se câştigă în latura meditativă a melancoliei, reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.

******

        Despre ignoranţă şi devoţiune *      

Virgil Diaconu

Eu, Waruppa Dala, practicant de o viaţă a Doctrinei, ajuns acum în cel de-al şaizecilea an al vieţii mele, m-am hotărât să vă spun o întâmplare legată de prima predică a Strălucitului Buddha. Ea este, de altfel, cunoscută şi spusă mereu de alte guri, iar eu o voi relata întocmai, îngăduindu-mi doar să îi adaug câteva comentarii. Dar iată întâmplarea. 

De mai multă vreme se dusese vestea în ţinutul de peste ape că Strălucitul va ţine prima sa predică în Crângul Gazelelor, de lângă Benares, şi va urni în acest chip Roata Adevărului. Aceasta era clipa mult aşteptată şi tânărul Kordan Rada îşi pregăti în grabă cele trebuincioase şi porni la drum. 

Ascultase mulţi învăţători şi practicase abstinenţa în cercul asceţilor, dar ceva continua să îl neliniştească. Şi apoi, mai peste tot se vorbea despre un prinţ care renunţase la favorurile regale şi îşi părăsise familia pentru a afla adevărul. Kordan Rada era deja de două săptămâni pe drum, iar în seara aceasta avea să facă ultima oprire înainte de a ajunge în locul dorit.

Intră în adăpostul sărac de la răscruce. În întuneric găsi cu greu un loc unde să-şi întindă oasele. Era însă mulţumit că, după atâta drum, se putea în fine odihni. Abia se aşezase, când cineva din dreapta sa îl întrebă:

- Ce caută un tânăr ca tine într-un asemenea loc? Se anunţă oare vreo sărbătoare la care vei lua parte?

- Poate numai dacă voi avea norocul să-l întâlnesc pe Strălucitul Buddha şi să-i ascult învăţătura, mâine, în Crângul Gazelelor, voi spune că a fost o sărbătoare. 

- Vorbeşti iscusit, îi spuse străinul. Dar ce te aştepţi să auzi?

- Nu ştiu prea bine. Poate voi afla o karma mai bună. Poate voi găsi calea de a scăpa de samsara, de lanţul fără sfârşit al reîncarnării. Poate mi se va dezveli calea către Nirvana… Am spus, nu ştiu prea bine.

- Eu am cunoscut, în parte, învăţătura prinţului...

- Adevărat? Atunci îmi veţi putea împărtăşi câte ceva din Doctrina lui?, spuse neliniştit tânărul, privindu-l mai atent pe omul care îi vorbea şi ridicându-se, în semn de minim respect, în capul oaselor.

Străinul, care nu părea trecut de treizeci de ani, se aşeză şi el în lotus în faţa lui.

- Îţi voi spune Doctrina şi, dacă vei avea inima deschisă spre adevăr, vei înţelege negreşit.

- Ar fi o mare onoare pentru mine, răspunse tânărul.

- „Desăvârşitul, Cel-întru-Totul-Treaz, a pus în mişcare Roata Învăţăturii şi nimeni nu i se poate împotrivi, nici asceţii, nici preoţii, nici zeii şi nici chiar duhurile rele. Nimic şi nimeni pe pământ. Ea este dezvăluirea, mărturisirea celor patru adevăruri sfinte. 

Şi care-s adevărurile patru? Marele adevăr despre suferinţă, marele adevăr despre naşterea suferinţei, marele adevăr al dezlegării din suferinţă şi marele adevăr despre calea ce duce la dezlegarea din suferinţă.

Si care-i marele adevăr despre suferinţă? Naşterea-i suferinţă, bătrâneţea e suferinţă, boala e suferinţă, moartea e suferinţă, jalea, mâhnirea, durerea, amarul şi deznădejdea sunt suferinţă. Să fii despărţit de cine ţi-e drag e suferinţă, să fii legat de cine nu ţi-e drag e suferinţă. Să nu ai ce-ţi doreşti e suferinţă. Pe scurt, tot ceea ce leagă omul de cineva ori de ceva e suferinţă. Acesta este marele adevăr despre suferinţă.

Şi care-i marele adevăr despre naşterea suferinţei? E setea, setea ce duce dintr-o naştere într-alta, cea însoţită de poftă şi de patimă, căutându-şi desfătarea când într-un loc, când într-altul; e setea de plăceri, e setea devenirii şi a trecerii. Acesta este marele adevăr despre naşterea suferinţei.

Dar adevărul cel mare despre dezlegarea suferinţei care este? E tocmai desăvârşirea, deplina stingere a setei acesteia, e părăsirea ei, despovărarea, descătuşarea de ea, mântuirea. Acesta-i, frate, marele adevăr al dezlegării din suferinţă.  

Şi care e marele adevăr al căii ce duce la dezlegarea din suferinţă? E marea cale, cea în opt împărţită, şi anume dreapta cunoaştere, dreapta hotărâre, dreapta cuvântare, dreapta faptă, dreapta purtare, dreapta năzuinţă, dreapta cugetare şi dreapta meditaţie. Acesta este marele adevăr al căii ce duce la dezlegarea din suferinţă.

Când te prinzi de cineva ori de ceva, te naşti întru fire. Când te desprinzi, nu te naşti întru fire. Celui care nu se mai lasă prins de nimeni şi de nimic, celui cu suflet senin, cu inimă netulburată, îi este dat să vadă aşa: 

Statornică mi-e izbăvirea, m-am născut pentru ultima oară, de-acum încolo tot ce este fiinţă s-a încheiat pentru mine.

Aceasta-i, pelerinule, înţelepciunea cea mare, înaltă între toate: să ştii că suferinţa, oricare ar fi ea, a secat. Cine e părtaş al înţelepciunii a cucerit libertatea, libertatea cea adevărată, aceea ce nu poate fi încălcată. Pelerinule, tot ce este zădărnicie, tot ce e trecător, este neadevărat. Adevărat este numai ce e curat şi nepieritor: anume încetarea mayei, a iluziei.

Şi acela care dintru început era sortit naşterii, îmbătrânirii şi morţii, acum, ştiind câtă nefericire naşte din această lege a firii, şi-a cucerit certitudinea, aceea care îl descătuşează de naştere, de bătrâneţe şi de moarte. Acela care era robul bolii, al prihanei şi al greşelii, a atins certitudinea nepieritoare, pură şi sfântă, anume că: 

Izbăvirea e înăuntrul celui izbăvit, viaţa s-a stins, împlinită-i lucrarea, lumea pentru mine s-a sfârşit.

Un ascet ca el, pelerinule, e numit „Cel-ce-se-sfârşeşte”, căci a pus capăt suferinţei. E numit „Cel-ce-se-stinge”, căci a stins amăgirea eului şi a stins tot ce poate fi numit al meu. E numit „Cel-ce-desţeleneşte”, căci a smuls setea de viaţă din rădăcini; o altă viaţă lui nu-i mai poate încolţi.

Ascetul de felul acesta, atât timp cât mai trăieşte în trup, îl mai văd oamenii şi zeii; când însă trupul se desface în moarte, nu-l mai văd nici oamenii, nici zeii. Nici chiar firea, cea care iscodeşte totul şi toate, nu-l mai poate vedea, căci el a orbit ochiul firii, făcându-l nevăzător, şi a pierit dinaintea ei, răutăcioasei. Trecând râul devenirii, iată-l într-o insulă, singura de dincolo de bătrâneţe şi de moarte: Nirvana.”

Aici se încheie cuvântul străinului, iar tânărul Kordan Rada rămase mut mai multe clipe. În cele din urmă spuse:

- Nu ştiu ce să răspund. Mi se pare că am fost împovărat cu un duh prea mare pentru mine. Drept să spun, nu ştiu dacă Doctrina Suferinţei este tocmai  Doctrina pe care o caut. 

- Ai timp să te gândeşti la ea şi să o compari cu Doctrina Strălucitului, căci de aceea ai bătut atâta drum.

- De bună seamă că aşa voi face, spuse tânărul şi peste adăpost se lăsă liniştea.

Dimineaţa, când se sculă, Kordan Rada nu-l mai găsi pe străinul care îi vorbise. Pesemne că plecase dis-de-dimineaţă, iar el trebuia să se grăbească pentru a ajunge în Crângul Gazelelor.  

Aşa şi făcu şi, când soarele se înălţase de-a binelea, ajunse în Crâng. La început nu zări decât o grămadă de oameni strânsă împrejurul unui om. Se apropie, pentru a auzi ce spune.

- … Şi care-s adevărurile patru? Marele adevăr despre suferinţă, marele adevăr despre naşterea suferinţei, marele adevăr al dezlegării din suferinţă şi marele adevăr despre calea ce duce la dezlegarea din suferinţă.

Abia atunci tânărul îşi dădu seama cine era, de fapt, străinul pe care îl ascultase în noaptea abia trecută. Fu descumpănit şi năpădit de ruşine... Însă în cele din urmă i se alătură Strălucitului şi-l însoţi pe acesta până la sfârşitul zilelor sale. 

V-am povestit această întâmplare, pe care o veţi găsi singuri printre cărţile Doctrinei, pentru că ea vorbeşte despre două lucruri destul de importante în vremurile noastre: despre ignoranţă şi devoţiune. Despre ignoranţa tânărului care, auzind Doctrina din gura străinului, nu a crezut în ea, şi despre devotamentul tânărului faţă de Doctrină abia atunci când şi-a dat seama că străinul nu era altul decât Strălucitul Buddha.

Cum să înţelegem această atitudine contradictorie faţă de unul şi acelaşi lucru – Doctrina? Ce l-a determinat pe tânăr să respingă Doctrina auzită de la străin? Şi ce l-a determinat să o accepte a doua zi, spusă de Buddha? Oare în noaptea întâlnirii şi în ziua predicii din Crângul Gazelelor nu era vorba despre aceeaşi Doctrină?

Dar nu ni se întâmplă şi nouă, de atâtea ori, acest lucru? Cineva, un om neştiut, un străin, ne dezveleşte uneori un adevăr, însă noi nu avem urechi pentru el. Adevărul este lângă noi şi cu toate astea îl ignorăm. Dar acceptăm acest adevăr atunci când el este însoţit de cineva care are deja un nume sau o poveste. Aşa încât ne putem întreba: cui anume dăm noi, mai degrabă, atenţie? Doctrinei, sau celui care o poartă şi ne-o spune? 

Unii au spus că o idee, o doctrină nu are nevoie de profeţi, pentru că ea poate să umble şi singură prin lume. Nu profetul este important, ci Doctrina. Singurul lucru care ni se cere este acela de a-i pătrunde adevărul, de a o desluşi, adică de a ne depăşi ignoranţa! Şi se pare că însuşi Buddha a afirmat aceasta. Alţii au spus că tocmai pentru a depăşi ignoranţa zeii i-au creat pe profeţi. Cei din Înalt îi aleg pe profeţi tocmai pentru că profeţii sunt singurii care au darul de a le dezveli pe cele ascunse, de a face vizibil ceea ce nu este vizibil şi de a ne comunica în acest chip adevărul. Şi apoi, profeţii ştiu cel mai bine care este calea ce trebuie urmată pentru ca Doctrina să ajungă la inima noastră.

Povestea acesta ne mai spune că poţi să-l întâlneşti pe Strălucitul chiar fără să ştii că l-ai întâlnit. Şi nu ştii că l-ai întâlnit, pentru că Doctrina lui nu a ajuns în inima ta. Pentru că întâlnirea cu el  este, de fapt, întâlnirea cu doctrina lui, nu cu umbra lui pe pământ. De aceea îţi spun: nu umbla după înfăţişarea Doctrinei, ci după Doctrină! Nu căuta cămaşa adevărului, ci adevărul! Doctrina, adevărul poate fi primit chiar şi atunci când te aştepţi mai puţin, pe întuneric şi într-o casă săracă. 

Cât despre alegerea Strălucitului de a-şi face cunoscută Doctrina în Crângul Gazelelor, ce pot să spun? Pesemne că tocmai ignoranţa tânărului şi a noastră l-a determinat, în cele din urmă pe Strălucit, să vorbească în Crâng; şi toată viaţa după aceea, celor care au vrut să-l asculte. Pentru că este în firea adevărului ca acesta să fie împărtăşit, împărţit cu ceilalţi, iar nu ascuns.  

(Piteşti, 1982)

* Această pildă, care apare printre manuscrisele Templului, a fost preluată de mai toată literatura care se ţese în jurul Doctrinei.

*****

         Alice şi Ţara Minunilor           

Cornel Sântioan Cubleşan

1. Alice este o pictoriţă cu un mare potenţial ideatic şi artistic. Stăpânind la fel de bine grafica şi pictura, produce surprize în expoziţiile personale sau colective. O impresie deosebită mi-a  produs expoziţia de  grafică, „Personaje”, o altă lume a universului ei, lume creată din lume, lume, ce trăieşte în lumină şi apoi piere: omul – clovn, femeia în umbra amintirilor, visătorul, nelipsitul Narcis etc., lume pe care nu o lasă să moară, lume ce ne cheamă să o cunoaştem, prin ea să ne putem afla pe noi înşine.
2. Din cele mai vechi timpuri, omul, fiinţa omenească, portretul, mai ales, care, în cele mai multe cazuri, exprimă lăuntrul fiinţei, au constituit principalele elemente compoziţionale ale creaţiilor plastice realizate din diverse tehnici şi materiale ( pictură, grafică etc.). Sub diferite forme, interpretări, figura umană a întruchipat zei, sfinţi, eroi ideali, fiinţe groteşti, suverani, oameni de rând. Expresivitatea figurii umane nu constă numai în expresia chipului. Ritmul, contrastul, acordul cromatic, expresivitatea liniei, formei, tuşa picturală, au puterea magică a plasticităţii, realizarea totală, unică, pe plan estetic.
3. Elementele de recuzită pot defini un univers, îi pot da un sens, pot atinge, împreună, misterul, ajungând pe tărâmul onirismului, suprarealismului etc.
4. Căutând să pătrund lumea nouă a lui Alice am să plec de la un semn, Omul cu colivie pe cap, Alice vrea să fie neapărat post – modernă şi nu a dat titluri lucrărilor, eu unul o înţeleg, dar aş fi voit să fie invers, deci plecând de la acest portret ajung la portretele lui Câlţia, „Călător”, „Omul cu casa”, „Dimineaţa” etc., portrete simbolice, pictograme, unde alăturarea elementelor din lumea reală alcătuiesc o altă realitate, descătuşând energiile fantasticului, trecând în poezie, exprimarea misterului: Omul cu o  vază pe cap, femeia cu o pasăre pe cap etc. Fantezie şi forţa pe care o găsim la Chagall. Metamorfoze poetice,  „simboluri ale subteranului”, concepţii proprii de construire a portretului, culoarea sprijină viziunea onirico – fantastică, o potenţează, exprimarea plastică trece spre expresionism, fovism alteori etc.
5. Vorbind de Chagall, aleg „Portretul Vavei”, simplificat, colorat în albastru cu o adâncă expresie de blândeţe, cu diferite elemente ale decorului, amintiri ale pictorului, fantazate, exprimând sentimentul de iubire, compoziţie în care coloritul uluieşte.
6.  „Meduza” lui Javlensky, culori fove, ochii, două pete, nu volume, nu lumini, culori pure, galben, roşu, verde, în tuşe viguroase, creionând ochii, nasul, sprâncenele, ochii mari, inocenţi, în care încape toată tristeţea lumii.
7. La Modigliani asemănarea este doar un pretext prin care pictorul îşi prezintă propria imagine, nu pe cea fizică, ci pe cea a eului misterios, formele alungite, simple, frizând delicateţea, nobleţea, mai mult decât ar putea exprima reprezentarea realistă.
8. Portretele, portretele compoziţionale ale Dnei Alice sunt o realizare deosebită, cerând din partea artistei curaj, fantezie, o anumită stare sufletească şi mai ales abilităţi artistice. O galerie de portrete, personaje din lumea reală, din lumea în care trăieşte, respiră, creează, iubeşte, suferă personaje vii: pictori, actori, prieteni şi prietene, modele, personaje de vis etc., fiecare cu trăirile, visele, angoasele sale.
9. Interesant modul de prezentare a portretului, ramă în ramă, fereastră, dincolo de personaj, alt spaţiu din care apare şi în care, oricând şi-ar putea lua zborul un alt cer, o altă dimensiune. Artista îşi construieşte personajele cu lumea lor, periplu printre sentimente, gânduri, vise, amintiri, uneori ironie, melancolie bufă, privire analitică.
10. Alice cercetează cu ochi de intelectual, obiectul, în lucrările sale se simte sensibilitatea, meticulozitatea feminină care dă preţiozitate picturii, graficii. Abordate în mod realist, portretele, în sine, accentuează particularităţile individuale ale modelului, emoţii exprimate vizual: melancolie, fericire, extaz etc. Dincolo de toate acestea, există acea armonie compoziţională, uneori cam încărcată. Prin valoraţii şi culori, sensibil nuanţate, sugerează volume, umbre, lumini. Game de ocruri, ocru auriu, ocru maroniu, ocru roşu, domina suprafeţele, în contrast cu albastru, verde, brun – negru, în fundal, pe anumite elemente care scot în relief trăsăturile fizice, psihice, expresii şi atitudini caracteristice personajelor şi întregul decor subsumat portretului: măşti, păsări, arbori, fluturi, nuduri etc. care, înscrise în compoziţie, schimbă statutul obiectului de artă, dându-i dimensiuni noi, simbolice, metaforice etc.
11. Fizionomia este individualizată prin acurateţea, precizia în desenarea elementelor portretului. Accesul la conţinutul operei se realizează pe căile imaginaţiei. O anume regie în construirea compoziţiei, fie alegorice, omul cu trei capete, închis în lumea cărţii, a meditaţiei absolute, care este o viziune suprarealistă. Unele reprezentări au sensuri ironic-moralizatoare, aluzii la omul bogat în femei, oniricul îşi dă mâna cu ludicul, uneori cu grotescul. Suprafeţe transparente pe  guleraşe, aure, eşarfe, luminează compoziţia, dând o stare de graţie.
12. O notă aparte pentru portretul pictorului Platon, zâmbetul ironic îl detaşează de real, plasându-l în lumea sfinţilor, iertând toate, înălţându-se în lumi spirituale, implacabil, netulburat. Femeia cu batic gri – albăstrui, o frumuseţe fizică dublată de o frumuseţe morală, un aer de melancolie, de poezie îi luminează chipul. Un alt portret, bărbatul cu eşarfa, pare un Crist crucificat, înăuntrul său, pentru artă. Autoportretul cu fluturi: chipul sever cu o nuanţă de revoltă, fluturii, imaginea purităţii fragile, a iluziilor sublime care pier, se topesc odată cu vara tinereţii. 
13. Chipul adevărat al artistei se reflectă în autoportretul cu măşti: sensibilă ca o libelulă, frumoasă ca o poetă mai puţin înţeleasă, înconjurată de obsesiile visului, cam multe.
14. În general, artista caută echilibrul în toate, nu exacerbează nuanţa motivului, forţele obscure, nu disturbă, dau o anumită tensiune, stări. Universul, cu viaţa lui, se desfăşoară în timp, nu în afara lui, precum la Câlţia, încărcături cu semnificaţii la obiect, sugerări, un univers spiritual în care îşi fac loc măştile, păsările, libertatea nudurilor, oamenii visători, femeile frumoase, melancolice, visând perfecţiunea, un loc miraculos în care Alice e regina.

******

         Ani Bradea              

Din poveştile Şeherezadei
Rătăcirile

V.

„Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă…

Nu mai cunoaştem drumul către casă…”

  

Proaspăt tranşată, mustind încă de sevă, brazda luceşte-n asfinţit, ca pielea negreselor, dansatoare în taverne obscure. dorm îngropate urmele închegate în iarbă. în zadar unghiile scrijelesc la rădăcina sălciei, viermuind roşu în colbul unei amintiri. din visul meu cu o gară a rămas doar calea ferată, crescută în aşteptarea trenului cu ferestre pustii. nici pasărea nopţii nu mai cuibăreşte în crengile sclipind fantomatic la declanşarea automată a bliţului. în dreapta, cerul se umple de sânge. curg nori sfârtecaţi peste dealuri îndoliate. în stânga, albă, rece, masca morţii vindecă orice rană.

Du-te acasă, şopteşte vocea, nu căuta în ţărână urme de aripi! ridică-ţi genunchii din spinarea mea, ia-ţi rănile şi umblă!

Acasă, acasă, acasă…biet suflet rătăcit fără acasă…opreşte nebunia, călăule, cu securea ta croieşte-mi drumul!

VI.

„S-a stins viaţa falnicei Veneţii”

Şerpi luminoşi, filmaţi pe repede-naite, i se târăsc la picioare. Dumnezeu i-a inventat bucuria şi zâmbetul ştirb, întins pe toată zona pietonală, i-a croit zdrenţele de pe trupul diform, purtate cu etichetă la curtea dogelui. dicţionarele, cărţile de călătorii, hărţile turistice şi istoria imperiului pentru el s-au scris şi biblioteca lui cu trei mii de volume, vândute la bucată pe taraba improvizată. aş fi vrut să-i cumpăr un vis, paleativ pentru boală, dar închisese la alimentara înainte de a se sfârşi povestea palatului veneţian.

E întuneric în spatele ferestrelor zăbrelite. acolo trăiesc cei sănătoşi, cei care vând o patrie şi dosesc în dulapuri metalice dragostea fără cărţi.  îmi vine să le strig: ieşiţi din închisorile voastre adorate şi biruiţi-vă fobia! iar şerpilor, cu trupuri colorate, stavilă vreau să mă pun. nu-ţi fie frică, râde el cu inima, şi hohotul sparge haosul două străzi mai departe, în gondola mea nu pătrunde apa, canalele se golesc întotdeauna până la ziuă.

„m-a trecut cineva odată graniţa, acolo m-a apucat o stare generală de rău, m-am înroşit, am transpirat, mi-a crescut tensiunea arterială şi aş fi murit dacă nu mă aducea înapoi.”

Într-o noapte am să-ţi dăruiesc un regat, călăule, acum ştiu cum e să suferi de mal du pays. 

VII.

 Strivit sub cadavrul nopţii, pământul miroase aţâţător a carne tânără. sângele şuieră clocotind peste margini, îmbată simţuri, târziu adormite. febril, între buze se-mpletesc rugăciuni. îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. ca un bulgăre, plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. ţipătul coase tăcerea la loc.

Dincolo de obloane crăpate, în cer, Dumnezeu plânge.

Ea a rămas să joace-n picioare pământul, să-l bătătorească bine cu amintirile purificate. din picioarele ei cresc rădăcini. din puterea braţelor ei, ca din crengi desfrunzite, a fugit umbra. în marmura oaselor ei pietrarul îşi ascute dalta. ea încă mai frământă pământul, mirosind, din nou, aţâţător, a carne tânără.

Lutul însămânţat pe furtună, călăule, rodeşte întotdeauna pustiu. 

VIII.

Niciodată nu sunt pregătită pentru venirea îngerului. aş vrea să-mi ridic privirea din groapa la care şezum şi plânsem, condamnată să-i scormonesc în zidul putred. să încerc o evadare, înainte să-mi îmbrac în piatră inima, de teamă că aş putea să o sfâşii, să o împart de sărbători, înmulţită ca pâinile în pustie. aş vrea să aud, în corul flămânzilor, împăcarea şiroind sticlos pe obraji. e greu să imaginezi, ascunsă în crengile negre sub unghii, murdărind zăpada când iscălesc printr-o linie frântă, casa Lui.

Ce să-i dau cerşetorului ca mi se-ntoarcă prinosul? Cum m-a învăţat un alt păzitor, unul blond, pe care Dumnezeu mi l-a trimis odată, binedispus şi renunţând la obişnuitele mesaje cifrate.

Azi a venit îngerul, călăule, şi nu l-am cunoscut, iar el s-a întors, abătut, în frescă.

IX

Din deşertul verde tot mai sosesc caravane cu arome şi mirodenii. vicleni, neguţătorii îmi bat în poartă, ştiind că nu-i pot refuza. ziua noastră de dragoste, noaptea care n-a mai venit, o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, masca unei tristeţi întinse pe chip ca o a doua piele, pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri, din care-mi torn câte o picătură în cafeaua de dimineaţă.

Aş fi vrut să fi rămas acolo, să nu-mi fi rupt din sufletul cald, aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor. aş fi vrut să chem întunericul şi să ne închidem în el, ca în uterul primitor al unei iubiri de fecioară. mi-aş fi săpat în piatră poveştile şi aş fi trăit-o pe ultima, până la ziuă. oricum n-ar mai fi fost nimic de adăugat.

Aş fi vrut să nu fi urcat în trenul acela. de atunci el spintecă depărtarea, pâclă a unui viitor incert, şi coase în urmă aproapele, pe viu, în grabă, ca pe o rană ce nu se va vindeca niciodată.

Mi-am vândut nopţile, călăule, cu fiecare cui bătut în carnea lor îmi creşte un eşafod în inimă. în curând se va face, tăios, dimineaţă.  

******

         Hanna Bota              

în luna lupilor

luna aceasta nu le-am auzit urletul

n-a fost zăpadă destulă/

încălzirea globală a adus primăvara în 

luna februarie/

aşa că de-acum frustrările lupilor vor atinge cotele isteriei în 

masă

urla singurătatea în fata cu blugii mulaţi/

dincolo peste gard psihiatria s-a umplut până la refuz

internând şoferi de taxi femei de serviciu profesori universitari

doctorii de pe secţie cu asistente cu tot/ primarul a scăpat

pentru că era în campanie electorală/ alegătorii s-au

împuţinat/ s-au pierdut prin pădurile

cu pământ reavăn şi ghiocei în pâlcuri de alb/ au invadat 

hăţişurile

urlând la luna plină în miez de zi/printre blocuri

şi containere de gunoi

la catedre şi-n parlament şi-n birouri

vrăjitoare aprind ruguri

fiara s-a slobozit printre căile neuronilor

că prea s-a încălzit vremea în luna lui februarie/

au luat foc simţurile şi lupii adevăraţi au murit

homo homini lupus

prunc legănat

voi lua spaţiul în braţe şi-am să-l strâng sul

aşa cum ai strânge un sul de pergament

am să rulez asfaltul drumului dintre mine si tine

apoi centrul oraşului meu de provincie/ parcările supraaglomerate/

blocurile de ciment/ copiii jucându-se în puţinele parcuri

am să strâng sul câmpurile ţării mele/ capiţele de

fân cu mirosul lor fremătător cu tot/ ţânţarii libelulele şi caii

inorogii din poveste/ eucalipţii şi imaginaţia visătorilor privind

 forma norilor/

voi strânge spaţiul sul ca să opresc timpul

vom rămâne noi doi cu sulul în braţe aşa cum am ţine un 

papirus antic

îl vom legăna la dreapta la stânga ca pe-un copil ce-ar trebui 

adormit

îl vom înfia să fie el copilul nostru nenăscut/ cel pe care n-o 

să-l avem niciodată/

apoi când ni se va face dor de citit vom roti o bucată din sulul 

de pergament

şi vom intra în spaţiul din alaska din ţara de foc

vom citi cuvântul spaţiului din viena legănatul elefanţilor

 în jaipur – mai ţin

minte cum ne bălăngăneau la dreapta la stânga/ exact cum 

va fi să legănăm noi

spaţiul înfăşurat sul

când vom obosi de citit viaţa

vom adormi uitând să ieşim din timp/ murind

amândoi/ trecând într-un netimp /

într-un spaţiu absent

destin hannibalic

în metropola lumii a invadat deşertul

toate prezenţele ce mă înconjoară sunt

dune de nisip/ a căror faţă se schimbă după direcţia vântului

dune mişcătoare

şi oriunde păşesc până la glezne mă afund/

până la genunchi/ apoi până la coapse

zmeul zmuceşte firavu-mi trup şi mă izbeşte

cu şira spinării de lună/

apoi până la gât mă îngroapă-n pământ

oraşul meu râde cu gura strâmbă/

orbitele-mi pline de nisip au uitat să apună clipind

e-atât de pustiu în oraşul aglomerat

râsetul s-a liniştit/ râsetul s-a înnoptat/

tu călăreşti spre-o europă lactee/ roma stelară cucerind

hannibal/ întoarce-ţi elefanţii din drum şi ia-mă

sub baldachin

porţi numele meu în tine hannibal/ domnul ţi-a poruncit

să împărţim acelaşi destin

schimb de roluri

eu sunt sisif/ şi toţi bolovanii tăi îi port în mine/ pe

dinăuntru/ îmi ţin cald/ ţipătul lor mut îmi

zgârie retina ochilor orbi

oarbă planeta/ oarbă elipsa

ca o pâine uriaşă

din care sărăntocii oraşului meu se înfruptă

şi nu-i deplâng pe cei ce-şi găsesc somnul sub poduri

şi nu-i deplâng pe cei ce-şi fumează chiştocul

adunat din gunoaiele oraşului meu/ ei bogaţi întru inocenţă

săracii săracilor îşi plimbă goliciunea

în maşini de lux/ îşi culcă trupul puhav printre mătăsuri/

se iau la întrecere cu trupul negând spiritul viu/

ei sunt morţii morţilor mei/ şi-i port ca pe nişte bolovani/

cocoaşă pe dinăuntru

de-aceea n-am să sfârşesc niciodată rostogolirea/

poate-ntr-o zi va auzi prometeu ţipătul meu pe retină

se va îndura şi vom schimba rolurile

piatra ultimei întâlniri

doamne

nu ştiu să-mi transform iubirea în fir de lumină

labirintul de întuneric caută să-mi ascundă drumul

şi trec dintr-un culoar într-altul învârtindu-mă în pierdere/

soarele tău a răsărit ca să nu mai apună nicicând

cu luna ţinându-se de mână ca fraţii într-un mit ancestral

şi nici nu mai caut ieşirea

mi-e fiecare pas marcat de sânge divin/ astfel mi-ai 

desenat exodul din mine

încă nu am murit

pentru că respiraţia ta îmi umflă plămânii astenici

tocmai îmi comprimi timpul dinspre rădăcină spre ramură

rodul să atârne ca un cadou nemeritat

tocmai îmi comprimi spaţiul ca să-l înghesui în labirintul

abandonat

ia-mă de mână/ doamne

şi hai să plecăm în căutarea pietrei pe care

mi-ai notat ultima întâlnire              

*****

               Amelia Stănescu                  

Un castello di sabbia

Se la poesia mi potesse aiutare

a sperare

che tutto ciò che ho lasciato indietro

sarà uguale

quando ritornerò

dal grande viaggio...

Se la poesia mi potesse aiutare

a credere

che i nostri anni sono conservati

in una banca di massima sicurezza

e la mia giovinezza non sarà violata

da nessuno e da niente...

Se la poesia mi potesse aiutare

a conservare

il tuo sorriso immutato e l’ambra della palpebra...

Allora, sì!

allora giocherò la mia carta migliore,

allora scommetterò tutto

per la tranquillità del tuo bacio

viandante,

radicato in ogni fermata

della mia tristezza in attesa.

per ogni nostro abbraccio

un bambino costruirà

un castello di sabbia...

Poema incompiuto

È mattino

È quel mattino in cui dici che

non abbiamo tempo per l’amore...

il sole mi segue come un riflettore

affamato

sorseggia le mie parole, il mio fiato,

la brillantezza dei miei occhi

... e tutto intorno resta in attesa.

su un virtuale palcoscenico

una splendida ragazza

esaltata nelle luci

canta

Dai!

portami con te

nel regno delle paure 

spezza la notte contro le cosce

fa’ il pensiero a pezzi

libera la tua fantasia

metti alla prova la tua mente

finché non scoppiano le nubi

lassù

nessuno ci vede

siamo soli

la musica ha la dentellatura in vetro

i tuoi occhi sono una cascata

che riempie il cielo

che mi invade

mi inonda

galleggiamo sopra le montagne

oltre il cielo

sopra le stelle

Dai! 

portami con te

nel regno delle paure...  

Domenica mattina

Il sole si nasconde con timidezza

sotto la palpebra

da lì transmette in morse

il tuo Poema non detto

mi accarezzano le onde

mi copre la sabbia

la brezza mi porta il pensiero

lontano, lontanissimo...

Feliz Navidad!

la lontananza ti porta più vicino.

il ricordo stimola la fantasia.

l’appetito fabbrica versi

in rima blu

e tutto è talmente bello

che

abbiamo dimenticato le nostre beatissime maschere

nelle vetrine

e là ci hanno contabilizzato l’amore  

le storie, i desideri 

l’amore è capiente 

riceve accetta ingoia

riceve accetta ingoia

finché diventa un super-sacco da pugilato

inespressivo 

la sua sofferenza è ormai finita

e nessuno ha più alcun valore

... tutto è così bello, però!

Traducere în italiană: Lucia Tarase

*******

    Jules Huret  
    Anchetă asupra evoluţiei literare*     

Stéphane Mallarmé

Jules Huret, născut în Boulogne-sur-Mer pe 8 aprilie 1863, a fost un jurnalist francez, cunoscut mai ales pentru interviurile sale cu scriitori, gen pe care îl practică perfect, aducând la viaţă spiritele contemporanilor săi cu tact şi eficacitate. În 1892, începe să publice, în Le Figaro, Anchetă asupra problemelor sociale din Europa, în care îi are ca interlocutori, printre alţii, pe anarhistul italian Malatesta şi pe filozoful rus aflat în exil, Pierre Lavroff. De asemenea, apar, în aceeaşi publicaţie, sondajele sale despre Statele Unite, pe care prietenul său Octave Mirbeau le propune pentru premiul Goncourt. 

În aceeaşi direcţie se înscrie şi Ancheta asupra evoluţiei literare, publicată în L’Echo de Paris în perioada martie-iulie 1891. Tot în 1891, bucurându-se de un mare succes, seria de articole apare în volum la Editura Charpentier. Lucrarea aduce la un loc scriitori din câmpuri adverse, dând fiecăruia ocazia de a-şi proclama individualitatea. Săptămână după săptămână, iau cuvântul romancieri, poeţi şi critici literari cunoscuţi în Franţa, precum A. France, M. Barrès, E. de Goncourt, J.-K. Huysmans, Leconte de Lisle, M. Maeterlinck, G. de Maupassant, O. Mirbeau, P. Verlaine, dar publicul descoperă şi scriitori mai puţin aduşi în discuţie, care sunt trataţi la egalitate cu Zola şi Mallarmé, cum ar fi R. Ghil, R. de Gourmont, Ch. Morice, J. Péladan sau Saint-Pol Roux. Prin tehnica interviului, la acel moment foarte nouă, Huret impune regulile unei noi modalităţi de comunicare. În total, sunt prezenţi 64 de autori . Grupându-i pe şcoli (naturalişti, neo-realişti, simbolisto-decadenţi etc.), Huret oferă panorama vieţii literare a epocii, introducându-ne în intimitatea creaţiei celor intervievaţi. 

În acest număr, prezentăm interviul realizat cu Stéphane Mallarmé.

Unul dintre cei mai iubiţi creatori din lumea literelor, conform spuselor lui Catulle Mendès (1). Talie medie, barbă grizonantă, tăiată în formă ascuţită, un mare nas drept, urechi lungi şi ascuţite de satir, ochi larg deschişi, de o strălucire extraordinară, o expresie unică de eleganţă temperată de aerul de bunătate. 

Când vorbeşte, gestul acompaniază întotdeauna cuvântul, un gest armonios, plin de graţie, de precizie, de elocvenţă; vocea trenează puţin pe finalul cuvintelor, îndulcindu-se treptat: un farmec puternic se degajă din partea omului, în care se ghiceşte orgoliul inaccesibil, planând deasupra tuturor, un orgoliu divin, de iluminat, în faţa căruia trebuie să ne înclinăm imediat în interior – când l-am înţeles. 

-Asistăm în acest moment, mi-a spus el, la un spectacol cu adevărat extraordinar, unic, în toată istoria poeziei: fiecare poet mergând, în colţul lui, să cânte la un flaut, numai al lui, ariile care îi plac; pentru prima dată, de la începuturi, poeţii nu mai cântă în strană. Până acum, nu-i aşa, era nevoie, pentru a se acompania, de marile orgi ale metrului oficial. Ei, bine! Ne-am jucat destul şi am fost lăsaţi. Muribund fiind, marele [Victor] Hugo, sunt sigur de asta, era convins că îngropase orice fel de poezie pentru un secol; şi totuşi, Paul Verlaine scrisese deja Înţelepciune; putem ierta această iluzie celui care a făcut atâtea miracole, dar el evalua fără eternul instinct, perpetuul şi ineluctabilul puseu liric. Mai cu seamă, lipsea acea noţiune indubitabilă: aceea că, într-o societate fără stabilitate, fără unitate, nu se poate crea artă stabilă, artă definitivă. În această organizare socială incompletă, care explică în acelaşi timp neliniştea spiritelor, se naşte inexplicabila nevoie de individualitate ale cărei manifestări literare prezente sunt în reflex direct. 

Mult mai aproape în timp, ceea ce explică recentele inovaţii, este faptul că s-a înţeles că vechea formă a versului nu era forma absolută, unică şi imuabilă, ci un mijloc de a face dintr-o lovitură versuri bune. Se spune copiilor: „Nu furaţi, fiţi oneşti!” Este adevărat, dar asta nu este tot; independent de preceptele consacrate, este posibil să faci poezie? Au crezut că da şi cred că au avut dreptate. Versul este pretutindeni în limbă unde există ritm, peste tot, exceptând afişele şi a patra pagină a ziarelor [de publicitate - n. red.]. În genul numit proză, există versuri, uneori admirabile, în toate ritmurile. Dar, în realitate, nu există proză: există alfabetul, şi apoi versuri mai mult sau mai puţin adunate, mai mult sau mai puţin difuze. De fiecare dată, există efort în stil, există versificaţie. V-am spus tot timpul că, dacă s-a ajuns la versul actual, este mai ales pentru că versul oficial plictisea; partizanii săi înşişi împărtăşesc această plictiseală. Nu este nimic anormal ca, atunci când deschidem o carte oarecare de poezie, suntem siguri că vom găsi de la un capăt la celălalt ritmuri uniforme şi convenite acolo unde se cere, dimpotrivă, ne interesăm de esenţiala varietate de sentimente umane! Unde este inspiraţia, unde este neprevăzutul, şi ce oboseală! Versul oficial nu trebuie să servească decât în momente de criză sufletească; poeţii actuali au înţeles bine acest lucru; cu un sentiment de rezervă foarte delicat, ei au rătăcit în jur, s-au apropiat cu o timiditate singulară, s-ar putea spune cu o oarecare spaimă, şi, în loc să îşi arate principiul lor şi punctul lor de plecare, l-au făcut să apară pe neaşteptate ca o încoronare a poemului sau a perioadei!

De altfel, în muzică s-a produs aceeaşi transformare: melodiilor foarte bine conturate de altădată le succede o infinitate de melodii rupte, care îmbogăţesc ţesătura fără a se simţi cadenţa şi ea puternic marcată. 

- Oare de acolo – am întrebat eu – să fi venit sciziunea? 

-Sigur că da. Parnasienii (2), iubitori ai versului foarte strict, frumos în sine, nu au văzut că nu exista acolo decât un efort care îl completa pe al lor; efort care avea, în acelaşi timp, avantajul de a crea un fel de interregn al marelui vers istovit şi care cerea graţie. Întrucât trebuie ştiut faptul că încercările ultimilor veniţi nu tind să suprime marele vers; ele tind să aducă mai mult aer în poem, să creeze un gen de fluiditate, de mobilitate între versurile de mare amplitudine, care le cam lipseau până acum. Se aud dintr-o dată în orchestre, frumoase scânteieri de aramă; dar se simte foarte bine că, dacă nu ar exista decât aceea, plictiseala ar veni repede. Tinerii distanţează aceste mari linii pentru a nu le face să apară decât în momentul în care ele trebuie să producă efectul total: astfel, versul alexandrin (3), pe care nimeni nu l-a inventat şi care a izbucnit singur din instrumentul limbii, în loc să rămână maniac şi sedentar ca în prezent, va fi pe viitor mai liber, mai imprevizibil, mai aerat: el va prelua valoarea de a nu fi angajat decât în mişcările grave ale sufletului. Şi volumul poeziei viitoare va fi acela de-a lungul căruia va alerga marele vers iniţial, cu o infinitate de motive împrumutate auzului individual. 

Există, aşadar, sciziune inconştientă, de-o parte şi de alta, prin care eforturile se pot reuni mai degrabă decât se pot distruge. Căci, dacă, pe de o parte, Parnasienii au fost, de fapt, servitorii absoluţi ai versului, sacrificându-şi până şi propria personalitate, tinerii şi-au extras direct instinctul muzicilor, ca şi cum nu ar mai fi avut nimic înainte; dar nu fac decât să dilueze încordarea, constrângerea parnasiană, şi, după mine, cele două eforturi se pot completa.

Aceste opinii nu mă împiedică să cred, eu însumi, că având minunata ştiinţă a versului, arta supremă a cezurii, pe care o posedă maeştri precum Banville (4), versul alexandrin poate ajunge la o varietate infinită, poate urma toate mişcările pasiunii posibile: poemul Fierarul al lui Banville, de exemplu, are versuri alexandrine interminabile, şi altele, din contră, de o concizie neverosimilă.

Atâta doar că, instrumentul nostru atât de perfect şi pe care l-am folosit poate prea mult, nu era rău dacă se odihnea puţin. 

- Vorbim aici despre formă, îi zic domnului Stéphane Mallarmé. Şi fondul?

-Cred, îmi răspunde el, că, în ceea ce priveşte fondul, tinerii sunt mai aproape de idealul poetic decât Parnasienii, care tratează încă subiectele în stilul vechilor filozofi şi al vechilor retori, prezentând direct obiectele. Gândesc că ar trebui, dimpotrivă, să existe doar aluzia. Contemplarea obiectelor, imaginea dispărând a reveriilor suscitate de ele, reprezintă cântul: Parnasienii iau lucrul în întregime şi îl arată; prin asta, ei pierd misterul; astfel, privează spiritul de acea bucurie încântătoare de a crede că ei creează. A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care este făcută din fericirea de a dezvălui puţin câte puţin; a sugera obiectul, iată visul. Este folosirea perfectă a acestui mister pe care îl constituie simbolul: a evoca puţin câte puţin un obiect pentru a arăta o stare a sufletului, sau, invers, a alege un obiect şi a degaja din el o stare sufletească, printr-o serie de descifrări.

- Ne apropiem aici, îi spun maestrului, de o mare obiecţie pe care aş vrea să v-o prezint... Obscuritatea!

-Este, de fapt, la fel de periculos, îmi răspunde el, fie că obscuritatea vine din insuficienţa lectorului, fie din aceea a poetului... dar înseamnă mai mult a trişa decât a eluda această muncă. Pentru că, dacă o persoană de o inteligenţă medie şi cu o pregătire literară insuficientă deschide întâmplător o carte astfel făcută şi pretinde că se bucură de ea, există o interpretare greşită, lucrurile trebuie repuse la loc. Trebuie să existe întotdeauna enigmă în poezie şi acesta este scopul literaturii – nu există altele, – de a evoca obiecte. 

- Dumneavoastră, maestre, am întrebat – sunteţi cel care a creat noua mişcare?

-Detest şcolile, spune, şi tot ceea ce le seamănă; îmi repugnă tot ceea ce este aplicat în mod profesoral literaturii, care, dimpotrivă, este în întregime individuală. Pentru mine, cazul unui poet, în această societate care nu-i permite să trăiască, este cazul unui om care se izolează pentru a-şi săpa propriul mormânt. Ceea ce mi-a dat atitudinea de şef de şcoală este, mai întâi, faptul că întotdeauna m-au interesat ideile tinerilor; este apoi, fără îndoială, sinceritatea mea în a recunoaşte că există noutate în aportul ultimilor veniţi. Căci eu, în fond, fiind un solitar, cred că poezia este făcută pentru fastul şi solemnitatea supremă ale unei societăţi constituite unde ar avea locul său gloria al cărei sens pare să fi fost pierdut de oameni. Atitudinea poetului într-o epocă precum aceasta, unde el face grevă în faţa societăţii, este aceea de a pune deoparte toate mijloacele viciate care i se pot oferi. Tot ce i se poate propune este inferior concepţiei sale şi muncii sale secrete.

Îl întreb pe Dl. Mallarmé ce loc îi revine lui Verlaine în istoria mişcării poetice.

-El este primul care a reacţionat contra impecabilităţii şi impasibilităţii parnasiene. El a adus în Înţelepciune, versul său fluid, cu, deja, disonanţe voite. Mai târziu, spre 1875, [cartea] mea După-amiaza unui faun, în afara câtorva prieteni, precum [Catulle] Mendès, [Léon] Dierx şi [Léon] Cladel, face să urle Parnasul întreg şi opera literară a fost refuzată de marea majoritate. Încercam, de fapt, să pun, alături de versul alexandrin în toată ţinuta sa, un fel de joc alergând zdrăngănit împrejur, ca şi cum ar vorbi de un acompaniament muzical făcut de poet însuşi şi care nu ar permite versului oficial să iasă decât la ocazii speciale. Dar părintele, adevăratul părinte al tuturor tinerilor poeţi, este Verlaine, magnificul Verlaine, a cărui atitudine ca om o găsesc într-adevăr la fel de frumoasă ca pe aceea de scriitor, pentru că este singura, într-o epocă în care poetul este în afara legii: a accepta toate durerile cu o aşa înălţime şi de asemenea cu o superbă îndrăzneală.

- Ce părere aveţi despre sfârşitul naturalismului?

-Puerilitatea literaturii a constat până acum în a crede, de exemplu, că a alege un anumit număr de pietre preţioase şi a le scrie numele pe hârtie, chiar foarte bine, însemna a face pietre preţioase. Ei bine, nu! Poezia consistând în a crea, trebuie luată în sufletul uman al stărilor, al strălucirilor unei purităţi atât de absolute, astfel încât, bine cântate şi bine puse în lumină, ele să constituie de fapt bijuteriile omului; acolo, există simbol, există creaţie, şi cuvântul poezie îşi găseşte adevăratul sens: este, pe scurt, singura creaţie umană posibilă. Şi dacă, în mod veritabil, pietrele preţioase, cu care oamenii se împodobesc, nu manifestă o stare a sufletului, se împodobesc în zadar... Femeia, spre exemplu, această hoaţă eternă...

Şi reţineţi, adaugă interlocutorul meu zâmbind pe jumătate, ceea ce e admirabil în magazinele de noutăţi este, uneori, faptul că aflăm de la comisarul de poliţie că femeia se împodobea cu bijuterii al căror sens ascuns nu-l cunoştea, şi care nu-i aparţineau în consecinţă...

Pentru a reveni la naturalism, mi s-ar părea că trebuie înţeles prin literatura lui Émile Zola şi că, de fapt, cuvântul va muri când Zola îşi va fi terminat opera. Am o mare admiraţie pentru Zola. El a făcut, într-adevăr, mai puţină literatură veritabilă decât artă evocatoare, servindu-se cât mai puţin posibil de elemente literare; el a luat cuvintele, este adevărat, dar asta este tot; restul provine din minunata sa organizare şi se repercutează imediat asupra spiritului mulţimii. El are calităţi cu adevărat puternice; sensul nemaiauzit al vieţii, mişcările de gloată, pielea Nanei, a cărei textură am mângâiat-o cu toţii, toate acestea pictează cu un ameţitor laviu, este opera unei organizări cu adevărat admirabile! Dar literatura are ceva mai intelectual decât asta: lucrurile există, nu trebuie să le creăm; nu trebuie decât să observăm raporturile; şi firele acestor raporturi sunt cele ce formează versurile şi orchestrele.

- Cunoaşteţi psihologiştii?

-Puţin. Mi se pare că, după marile opere ale lui Flaubert, Goncourt şi Zola, care sunt tipuri de poeme, s-a revenit astăzi la vechiul gust francez al secolului trecut, mult mai umil şi modest, care nu consistă în a-i lua picturii mijloacele pentru a arăta forma exterioară a lucrurilor, ci în a diseca motivele sufletului uman. Dar există, între aceasta şi poezie, aceeaşi diferenţă care este între un corset şi un gât frumos...

Îl întreb, înainte de a pleca, pe Dl. Mallarmé, care sunt numele celor care reprezintă, în opinia domniei sale, evoluţia poetică actuală.

-Tinerii, îmi răspunde, care mi se par a fi scris o operă de maestru, adică o operă originală, neataşându-se de nimic anterior, sunt: Morice (5), Moréas (6), un cântăreţ adorabil şi, mai ales, cel ce a dat până acum cea mai mare mână de ajutor, Henry de Régnier (7), care, ca şi Vigny (8), trăieşte acolo jos, puţin mai departe, retras şi în linişte, şi în faţa căruia mă înclin cu admiraţie. Ultima sa carte: Poeme vechi şi romaneşti este o capodoperă pură. (**)

În fond, vedeţi, îmi spune maestrul strângându-mi mâna, lumea este făcută pentru a ajunge la o carte frumoasă.

Note:

(1) Catulle Mendès - scriitor şi poet francez, născut la Bordeaux pe 22 mai 1841 şi mort la Saint-Germain-en-Laye pe 7 februarie 1909. (n. t.)

(2) Parnasian – adept al parnasianismului (curent în poezie apărut în Franţa, spre jumătatea sec. al XIX-lea, care cultiva virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasă a naturii şi a civilizaţiilor trecute, descrierea strălucirii exterioare a lucrurilor, construcţia savantă a limbii). (n. t.)

(3) Alexandrin - vers iambic de 12 silabe (cu cezura după silaba a şasea). Poezie alexandrină - poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristică epocii elenistice. (n. t.)

(4) Théodore de Banville (1823-1891) – poet francez, reprezentant al parnasianismului. (n. t.)

(5) Charles Morice (1860- 1919) – scriitor francez, poet şi eseist. A contribuit prin critica sa acerbă, transformată în admiraţie, la gloria lui Paul Verlaine. (n. t.)

(6) Jean Moréas (1856 - 1919) – poet, eseist şi critic literar francez. (n. t.)

(7) Henry de Régnier (1864 – 1936) – scriitor francez, apropiat simbolismului. (n. t.)

(8) Alfred de Vigny (1797 – 1863) – poet şi dramaturg francez, unul dintre promotorii principali ai romantismului. (n. t.)

(*) extras din Jules Huret, Enquéte sur l’evolution litteraire, Paris, Bibliothéque Charpentier, 11, Rue de Grenelle, 1891, p. 55-65

(**) L-am întâlnit pe Dl. Mallarmé, care a fost mirat că nu a văzut figurând numele domnilor Viellé-Griffin, Gustave Kahn et Jules Laforgue în transcrierea interviului meu cu el. 

Aceştia sunt, mi-a spus, trei dintre principalii poeţi care au contribuit la mişcarea simbolistă şi care pe care i-am desemnat ca atare în descrierea mea.

Trebuie să mărturisesc că cele trei nume erau, în adevăr, rămase în notiţele mele şi sunt bucuros de ocazia pe care o am de a le oferi locul care le aparţine. (n. Jules Huret, în vol. Enquéte sur l’evolution litteraire, Appendice, p. 425)

Traducere din limba franceză de Liliana Ene

*******

     LETRISMUL  
     sau Hazardul din noua pălărie…    

Virgil Diaconu

Critic de film, artist vizual şi, desigur, poet, Isidore ISOU*, pe numele real de Ioan-Isidore Goldstein, s-a născut la Botoşani (31 ianuarie 1925), într-o familie de evrei. În 1945 fondează la Paris faimosul curent LETRISM, inspirat de dadaism şi suprarealism. 

Descopăr de curând, în setea mea de arte poetice moderne, moderniste, postmoderniste şi răpit de demonul teoriei cum sunt, volumul Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique (Gallimard, Paris, 1947, p.p. 231-265), semnat de botoşăneanul Isidore ISOU, ghidul profetic al mişcării sau doctrinei letriste. Redau mai jos câteva fragmente din capitolul La Lettrie/Letria, în traducerea Anişoarei Pitu.

LETRIA

„Poezia letristă, care a fost o sectă a poeziei la începuturi, va deveni o nouă poezie separată şi veritabilă. Ea posedă noi dimensiuni, niciodată avute. Spaţiul (longitudinea), adică simultaneismul contrapunctului poetic, câştigat împreună cu vagul materialului.” 

LETRIA este „nouă şi diferită de manifestările cunoscute. LETRIA reia toate valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii, continuându-le într-o sinteză proprie.”

„Se anunţă acum un timp nou, timpul noilor melanjuri şi al întâlnirilor ebluisante. Avem, cu LETRIA, o artă originală, fiind vorba de a lucra cu instrumente necunoscute pe alte materiale şi structuri. Nu se mai vorbeşte de o simplă schimbare suprastructurală, într-un mod de rearanjare a aceloraşi chipuri. Nu e vorba nici de o altă şcoală într-o artă veche, ci de o emisiune de existenţe încă necunoscute pentru mânuire (literele). Elementul acesta nu e nici muzică (ea foloseşte note, sunete elevate), nici poezie (fiindcă foloseşte până la sfârşit cuvinte). Acest element este inedit şi necesită alte obişnuinţe şi alte moduri de creaţie. Datoria noastră e să plămădim noi aparenţe, forme, opere şi blocuri proprii acestui element.” 

Ofer în continuare cititorului un poem letrist, pentru a ne lămuri mai bine asupra a ceea ce poate să obţină poetica letristă despre care vorbeşte autorul. Poemul îi aparţine, fireşte, lui Isou şi este tradus de Anişoara Pitu.  

Isidore ISOU

De-a v-aţi-ascunselea

(Cache-cache)

Am stram gramme

Cali couli mouki - gramme

Am hlam clamme

Vouki - rouki nouki cram

Spouki kali couki ram

Am stram kram

Ala bala gortogala

Chichmariga la bordiga

Gideaschdeabri Dalion

Dalion fenon de son

Cougirouga raioului

Caioului vidaioului

Sindelande miridisch

Souki pouki dasch depichi

Pouma reta pouma pi

Tapi tapi reungi

Am stram gram” am stram gramme!

Ssssssssssssssss,

South! Sandala, gungala, goungalagoum!

Voutchi! Spountala, councala, councala coun!

Patch! Vouschanga doutel

Eloumparai

goumparai,

houmparlai ioute...

Voui! Jangar Kafan gounkala gounkala gouf

Foui! Seoupido koipido loupidolai

Floi! Goumino noumino fai!

Zoy Kouriko koukouri goui

Jalhaana! Cooucou!

flacala ca floucoucou!

Stinim iouna naiouna nanai

Jean Pierre Paul Lorelai

Halagalgail

Attansion bisse!

VAGUE LE LISSE!

Am stram gramme

couli fouli mouki glamme

Am hlamme clamme

Vouki nouki rouki cramme

Am stramme Kramme

Ala bala gortogala

Iech mariga ia boriga

Gideaschteabti Dalion

Dalion fenon de Don

Cougirouga raiouloui

Sindeia de miridisch

Souki pouki dasch depich

Poumnareta poumnapi

Tapi tapi reoungi

Am stram gramme

Am stram gramme...

1. Pauză.

2. Fasaire.

3. Scuipat.

4. Sărutare.

Hazardul din pălărie sau

Critica poeticii letriste

„LETRIA reia toate valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii, continuându-le într-o sinteză proprie”, spune Isou.  

Aceste valori ale poeziei, pe care ni le închipuim a fi unitatea şi tensiunea ideatică, lirismul, misterul, originalitatea poetică, imaginaţia poetică, nu se regăsesc însă nicidecum în poezia De-a v-aţi-ascunselea, care ilustrează exemplar poetica letristă. Pe de altă parte, însuşi autorul îşi contrazice punctul de vedere abia avansat, pentru că poezia letristă pe care o susţine teoretic nu reia, nu continuă nicidecum „valorile valabile ale poeziei şi ale muzicii”, ci mai degrabă se distanţează de aceste valori, abandonându-le.  

Caracterul dominant al poeticii letriste vrea să fie noutatea. De aici – obsesia noului: anunţarea unei „noi poezii”, „noile dimensiuni, niciodată avute”, trăsătura nenumită, dar „nouă şi diferită de manifestările cunoscute” a LETRIEI, „instrumentele necunoscute” ale noii poezii, deci instrumentele noi, pentru că aici „nu e vorba nici de o altă şcoală într-o artă veche, ci de o emisiune de existenţe încă necunoscute pentru mânuire (literele).” 

Elementul căutat pe poezia letristă „este inedit şi necesită alte obişnuinţe şi alte moduri de creaţie.” Niciun element poetic „vechi” nu mai are acum trăinicie, este fără valoare. Isidore ISOU are, aşadar, obsesia noului, a schimbărilor radicale, a revoluţiei poetice, care lichidează toate poeticele predecesoare şi contemporane. 

Dar în ce anume constă noutatea poeziei letriste? Noutatea constă într-un şir de litere… Din pălăria artei poetice letriste nu se mai scot, ca la dadaişti, cuvinte, ci litere! Asamblarea acestor litere de către poetul letrist nu creează însă aproape niciun cuvânt cunoscut! Adică ceea ce am putea numi „cuvânt letrist” nu are nicio semnificaţie, iar versurile-„propoziţii” alcătuite din aceste „cuvinte” de poetul letrist sunt lipsite de orice sens. 

Poezia letristă este, aşadar, cu totul în afara cuvintelor şi a propoziţiilor care pot avea un înţeles, un sens. „Poezia” letristă este nouă de-a dreptul, iar noutatea aceasta este, după cum se vede cu ochiul liber, una decis negativă, stricătoare sens şi de poezie. 

„Poezia” letristă nu mai are cuvinte şi propoziţii dotate cu înţeles şi de aceea ea este lipsită de emoţie, sens, viziune, elemente care, cu toate, nu pot fi produse decât de propoziţiile care au sens. „Poezia” letristă destructurează deopotrivă emoţia, sensul, viziunea poetică. Vidată de conţinutul semantic, vizionar şi afectiv, această „poezie” nu mai propune spre receptate decât o colecţie de sunete, ea mizează în mod exclusiv pe sunete şi sonorităţi stranii. 

Într-un alt înţeles, „poezia” letristă împlineşte visul poetului dintotdeauna: ea poate fi citită aproape în orice limbă, cu condiţia să cunoşti numai literele, pentru că versurile

Am stram gramme

Cali couli mouki - gramme

Am hlam clamme

Vouki - rouki nouki cram

Spouki kali couki ram

Am stram kram

au aceeaşi „semnificaţie” fonică, sonoră, în orice parte a lumii, indiferent de limba pe care o vorbeşte (şi înţelege) cititorul. 

„Poezia” letristă ne dă o pildă despre ceea ce poate să însemne obsesia noului, care, ca nou absolut, elimină poezia. Dar nu este noutatea visul şi gloria oricărui „nou”… curent literar? Nu este noutatea argumentul forte al marilor curente literare, al curentelor literare la modă o vreme? Oricum, poezia letristă şi mai toate poeziile avangardiste au pregătit terenul pentru marea poezie care urma să vină: poezia postmodernistă. Care a şi venit. La fel de nouă, decisă, sigură pe sine şi victorioasă…

* „În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Isou a fondat, împreună cu renumitul psiholog şi teoretician Serge Moscovici, revista „Da”, imediat interzisă de către autorităţi. În paginile acestei publicaţii, Isou încerca să teoretizeze pentru prima dată letrismul. 

În august 1945, Isou părăsea definitiv România şi se stabilea la Paris. Acolo, cu ocazia unui spectacol scris de Tristan Tzara, a expus programul curentului pe care voia să îl fondeze. Surprinzător, a fost imediat sprijinit de mulţi artişti.

Isou a publicat un dicţionar şi a înfiinţat o editură pentru literatura letristă, sprijinită chiar de Giacometti. În capitala franceză, Isou a fost extrem de activ, atât ca teoretician, cât şi ca poet şi artist vizual. 

În 1951 obţinea un premiu la Cannes pentru un film realizat împreună cu Cendrars şi Cocteau. În 1968, artistul participa activ la mişcările studenţeşti din Paris. În 1976, Isou publica „La Creatique ou la novatique”, un tom cuprinzând arborele genealogic al creatorilor de geniu din cultura universală.

După moartea artistului, în 28 iulie 2007, multe dintre lucrări i-au fost reeditate, împreună cu cele ale altor letrişti. O expoziţie conţinând lucrările sale de pictură, gravură precum şi cărţi, reviste şi scrisori scrise de Isou a avut loc în capitala franceză în luna septembrie a aceluiaşi an”, ne spune Eliza Zdru (Adevărul, 6 iulie 2010).  

*****

    Poet de ianuarie - Centenar   

   Dudley Randall (1914–2000)   

Balada din Birmingham
(Atentatul asupra Bisericii din Birmingham, Alabama, 1963*)

„Dragă mamă, pot să merg în centru 

În loc să ies la joacă afară, azi,

În marşul libertăţii să fiu

şi eu, în Birmingham, pe străzi?” 

„Nu, draga mea, nu poţi să mergi,

Sălbatici câinii sunt şi cruzi,

Iar cluburi şi frânghii, şi arme, şi închisori

Pentru copii nu-s bune, auzi?”

„Dar, mamă, singură nu merg.

Cu mine vor păşi şi-alţi copii,

Să fim şi noi în Birmingham, pe străzi 

Ca ţara noastră liberă s-o ştii.”

„Nu, draga mea, nu poţi să mergi,

Mă tem că armele-or vorbi.

Dar la biserică poţi merge în loc, 

Să cânţi în cor cu alţi copii.”

Şi-a pieptănat părul cel negru, mama, 

Şi-n dulci de trandafir petale s-a spălat,

În micile-i mâini cafenii, albe mănuşi şi-a pus, 

Iar în picioare pantofi albi i-au stat.

Zâmbea, ştiind copila

În locul sfânt aflată.

A fost cel de pe urmă zâmbet

Ce a răsărit pe faţa ei vreodată.

Explozia atunci când auzi 

I-au fost atât de umezi ochii şi de grei.

A alergat pe străzi, în Birmingham,

Strigând după copila ei.

A scormonit prin cioburi de sticlă şi de zid,

Apoi, un mic pantof a ridicat.

„O, e pantoful de copila mea purtat,

Dar tu, copilă, unde ai plecat?”

Din vol. Cities Burning (Broadside Press, 1968)

* 15 septembrie 1963 - O explozie la Biserica Baptistă din Strada 60, Birmingham, Alabama, ucide patru fete afro-americane în timpul slujbei. Cel puţin alte 14 persoane sunt rănite în explozie. Trei foşti membri ai Ku Klux Klan au fost condamnaţi pentru crimă, în urma atentatului.

Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

    Poet de ianuarie   

   Philip Levine   

Lăsaţi-mă să încep din nou

Lăsaţi-mă să încep din nou, ca un fir 

de praf prins în vânturile de noapte 

ce străbat marea. Lăsaţi-mă să încep

ştiind de astă dată că lumea este

apă sărată şi nori întunecaţi, lumea 

este măcinare şi suspin noaptea întreagă şi zorii

vin încet şi nu schimbă nimic. Lăsaţi-mă

să mă întorc la ţărm, după o viaţă de mers spre nicăieri. De astă dată adăpostit 

în penele unui pescăruș gunoier 

trecând pe deasupra navei negre, ce taie

aerul şi clocește puii pe apele imobile ale 

portului tău. Acest cargobot care ia apă

a adus o cală plină cu furci de fân 

din Spania, damigene mari de vin negru

algerian şi penițe care nu pot 

scrie în engleză. Mateloţii s-au poticnit

în drum spre baruri ori case luminate.

Căpitanu-şi închide jurnalul de bord şi adoarme.

1/10 ‘28. În seara asta voi intra în viaţa-mi

după ce am fost pe mare atâta timp, în liniște, 

într-un spital cu nume de automobil.

Unicul copil din milioane de copii,

care a zburat singur la stele 

deasupra gunoaielor negre ale apelor fără lună  

ce s-au întins pentru totdeauna, care a devenit

auriu în soarele desăvârșit ale unei noi zile.

Un copilaş isteţ, care de astă dată-şi va iubi viaţa, pentru că nu este alta ca ea.

Traducere din engleză Liliana Ene & Florin Dochia

   Philip Levine: „Sunt foarte fericit că am devenit poet”    

Philip Levine s-a născut în Detroit, în anul 1928, şi a părăsit acest oraş, mărturiseşte, după o succesiune de job-uri stupide. Este autorul a numeroase cărţi de poezie, incluzând 7 Years from Somewhere (care a câştigat Premiul Naţional a Criticilor Literari), Ashes (Premiul NBCC şi Premiul National Book Awards), They Feed They Lion şi, mai recent, A Walk with Tom Jefferson 

(Fragmente)

[…] În volumul Plăcerile secolului al 20-lea, Robert Hass spune că ritmul în poezie oferă o bază revoluţionară prin accesul său direct în inconştient…

Suntem cu toţii de acord cu asta. Ritmul este profund şi ne atinge în moduri pe care nu le înţelegem. Cunoaştem faptul că limba utilizată în mod ritmic are un fel de putere de a încânta, de a supăra, de a exalta şi acest gen de limbă ritmică m-a entuziasmat la început. Dar nu am întâlnit-o pentru prima dată în poezie… poate doar în discurs, în rugăciune, în predică. Asta m-a determinat să îmi doresc să o creez. Poemele mele de început erau un mijloc de a vorbi cuiva. Le-am  schimbat în mod constant. Aş ieşi afară şi aş lucra la poemul despre ploaie, pentru a-l corecta.

[...] Când aţi început să scrieţi?

Am scris din timpul şcolii cu o anumită plăcere, pentru că o făceam bine. Apoi am lăsat această pasiune – cred că am început să fiu interesat de fete. Nu îmi amintesc să fi scris ceva la 16-17 ani. Am redescoperit poezia la 18 ani.

Cum s-a întâmplat asta?

L-am citit pe Stephen Crane. M-a emoţionat profund. L-am citit şi l-am imitat. Chiar cred că poemele mele erau la fel de bune ca ale lui. Poemele lui sunt teribile, sunt foarte clare – ştiţi: Am văzut un om alergând spre orizont. Am spus: de ce alergi spre orizont? El mi-a spus: pentru că bla, bla, bla. [….]

Unde începe un poem pentru dumneavoastră? Luaţi notiţe? Vă treziţi în miez de noapte?

Poeziile încep în diferite feluri, şi, de-a lungul vieţii mele, procesul s-a schimbat. Când eram copil, vorbeam poezia, nu o scriam; acele poeme începeau cu o frază şi apoi încercam să folosesc vocabularul şi structura frazei pentru a crea o fabrică de repetiţii. Când am început să scriu poezie, la 18 ani, poemele păreau a se ivi dintr-o imagine vizuală. Capturam acea imagine şi asta mă fascina; poemul împingea înainte acea captură de imagine, pe care doream ca cititorul să o devoreze. Apoi Yeats m-a aprins. Mă refer la limba care exalta, care suna ca şi cum cineva ar vorbi şi ar cânta în acelaşi timp. Am crezut: Asta e! Şi, într-un fel, încă simt că asta e. Aceasta este perfecţiunea formei. A căpătat discurs, cântec, retorică înaltă şi tot nu sună vag sau fals. Un poem ca Easter, 1916. Am spus, Iisuse, asta este ceea ce-mi doresc atât de mult. Nu contează atitudinile sale stupide. A scris un poem despre fiica sa, un poem atât de sexist. Dar este atât de frumos realizat. Mi-am amintit de faptul că i-am spus unei prietene: „Nu-i aşa că este un poem incredibil?”, iar ea, furioasă, mi-a răspuns: „Este atât de sexist”. I-am spus: „Uită-te aici”, sigur, seamănă cu scrierile anti-semite ale lui Eliot, „Evreul ghemuit pe pervaz” [„And the jew squats on the window sill, the owner” - versul opt în poemul Gerontion, 1920 – n. red.]; la naiba, cu Eliot, dar poemul este excelent. Mai apoi, undeva pe la 40 de ani, am trecut la o fază a scrisului automat. Trebuia să fiu puţin luat, cum s-ar spune apucat, şi scriam exact acel lucru. Se revărsa, pur şi simplu, în sute de versuri. Apoi procesul realizării poemelor a devenit destul de diferit: am început să văd ceea ce era în interiorul acestei mari explozii a limbii şi a imaginii, şi am găsit esenţa. 

Cum v-aţi corectat? Care a fost procedeul de da formă?

Am redus, să zicem, de la 500 de versuri la 150, croind şi ajustând, găsind imaginea centrală şi aruncând ceea ce părea în exces sau ceea ce era doar o parte a drumului spre ceea ce-mi doream. Pe urmă, punând totul la un loc într-un gen de structură dramatică, coerentă sau narativă. Era amuzant şi aşa.

V-aţi creat propriul sens, recognoscibil, al versului. Cum s-a întâmplat? 

Versul scurt; a avut două surse. În primele mele două cărţi, veţi găsi un număr mare de poezii scrise cu vers rimat de şapte silabe. După un timp, am descoperit faptul că nimeni nu auzea rimele, care sunt foarte subtile, şi absolut nimeni nu auzea cele şapte silabe. Am devenit atât de încrezător în vers încât nu am ezitat să îl diversific. Nu mai aveam nevoie de numărătoarea strictă. Am început să rimez în mod neregulat şi uneori să scriu fără nicio rimă. Ce să vezi? Am devenit un poet al versului liber! Mai târziu, am scris poeme cu versuri lungi.

A fost acest lucru un mijloc pentru felul dvs. de a asculta? A fost această extindere a versului o decizie conştientă?

Nu a fost conştientă. Materialul, scrisul care a ieşit, avea o calitate relaxată, plin de detalii, evenimente; avea un puternic vers narativ şi m-am simţit mai puţin constrâns. Se întâmplă atât de repede încât scrii aceste lucruri cu mult timp înainte de a avea ocazia de a le cugeta. În toamna trecută, am avut un minunat sezon de scris în Boston; am scris două poeme de mărime potrivită, ambele cu versuri lungi. Au venit în cascade, care mi-au ocupat zile întregi. Unul este un adevărat poem narativ : O plimbare cu Tom Jefferson. Tom Jefferson se dovedeşte a fi un muncitor pensionat, negru, din Detroit, cu acel nume… […]

Ce îmi puteţi spune despre poemul Let me begin again (Lăsaţi-mă să o iau de la început)? 

Mi-a venit în minte fraza „Lăsaţi-mă să o iau de la început”, iar imaginile m-au condus spre un câmp emoţional care trebuie să fi aşteptat undeva în interiorul meu un fel de eliberare. Am realizat  că îmi doream să intru în viaţa mea exact în acelaşi mod în care o făcusem prima oară, dar cu o uriaşă diferenţă: de data aceasta vroiam să îmi iubesc viaţa, să mă iubesc pe mine însumi. Eram brusc îngrozit de faptul că, în ciuda acestui dar imposibil şi unic al vieţii, mi-a luat atât de mult timp să învăţ că eu şi viaţa mea meritam iubire. 

Ce a provocat această schimbare? 

Probabil a fost dragostea constantă pe care am primit-o de la copii, soţie şi prieteni buni. M-am gândit, hei, trebuie să fiu bine. În orice caz, într-un anumit punct, am început să simt în mod diferit în ceea ce mă priveşte şi, în privinţa poeziei, am spus „Lăsaţi-mă să o iau de la început”. M-am născut pentru a doua oară într-un spital cu nume de automobil – în care mă aflam – Spitalul Henry Ford. Dar de data asta, voi fi înţelept, cu ştiinţa a ceea ce este enorm de puţin familiar fiinţelor umane, diferit şi demn de iubire. Cred că este un poem al afirmării. […]

Interviu realizat de Mona Simpson pentru The Art of Poetry No. 39 (The Paris Review, 1988). O selecţie mai largă din acest interviu, în Revista nouă, nr. 1/2014)

Traducere din engleză Liliana Ene 

***********

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina

Director: Liliana Ene

Redactor-şef: Florin Dochia

Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina,

în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii”

Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH

contact: tel. 0244.336.006

e-mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com

ISSN-L 2359 - 7585

*************