URMUZ No 2 februarie 2014

vezi pdf

    Despre bucuria lecturii    

Liliana Ene

Dintotdeauna, mi-a plăcut foarte mult să citesc cărţi. În special cărţi abia ieşite de sub tipar. Au un miros deosebit. În copilărie şi adolescenţă, nu am fost nevoită să merg la biblioteca publică pentru a împrumuta vreo carte, pentru că tatăl meu mi-a pus la dispoziţie tot ce se cerea la şcoală. A fost foarte uşor să descopăr plăcerea cititului. Constat acum, cu tristeţe, că oamenii nu se mai laudă cu bibliotecile personale, ci cu plasma cu cea mai mare diagonală. Nu pot decât să mulţumesc tatălui meu pentru pasiunea cititului şi să subliniez faptul că părinţii au un rol major în dezvoltarea intelectuală a copiilor. Pentru mine, lectura este cel puţin un prilej de a mă relaxa, de a uita de grijile cotidiene, de mă transpune în alte lumi, în alte poveşti de viaţă. Lectura îmi oferă linişte şi îmi limpezeşte gândurile. Dar este şi un mijloc inestimabil de cunoaştere. Evident, selectez cu atenţie tot ceea ce citesc.

Lucrând într-o bibliotecă, am ocazia să întâlnesc zilnic o mulţime de copii şi de adolescenţi. Unii dintre ei vin să împrumute cărţi trimişi de profesori sau de părinţi, alţii vin din proprie iniţiativă. De asemenea, întâlnesc, nu de puţine ori, părinţi îngrijoraţi de faptul că odraslele lor nu vor să citească nici măcar un rând în plus faţă de ceea ce este obligatoriu pentru a-şi rezolva temele. Mă întreb, însă, câţi dintre aceşti părinţi au încercat să îşi îndrepte copiii spre lectură prin exemplul personal. Dacă, în calitate de mamă sau de tată, nu faci altceva decât să priveşti la televizor, să foloseşti tableta sau telefonul mobil, este puţin probabil ca micuţul să iubească vreodată cititul. Un copil neîndrumat de părinţi îşi va cunoaşte foarte târziu vocaţia şi pasiunea pentru ceva, de aceea s-ar cuveni să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l călăuzi către activităţi care să îl formeze frumos ca om. Văzându-mă citind, fetiţa mea face acelaşi lucru. Ba chiar le oferă păpuşilor cărţi şi le învaţă să citească. 

Interacţionez aproape în fiecare zi cu elevi care vin la bibliotecă doar pentru a folosi unul din cele opt computere ale Biblionetului şi descopăr că majoritatea utilizează perfect noile tehnologii, dar, din păcate, au deficienţe grave în a se exprima. De fiecare dată când îi îndemn să împrumute o carte, par stânjeniţi sau plictisiţi. Unora li s-ar părea jenant să fie văzuţi de către colegi citind. Lectura devine, pentru astfel de tineri, o activitate desuetă. Lipsa dorinţei de a citi este una dintre problemele cu care se confruntă societatea. Lectura a devenit, pentru mulţi tineri, o corvoadă şi cel mai trist este faptul că ei nu par să fie conştienţi de efectele pe termen lung. 

Orientarea elevilor spre lectură nu se poate realiza decât cu argumente puternice şi cu persuasiune, ca să se poată diminua influenţa, în unele aspecte nocivă, a internetului şi a televiziunii. Din ce în ce mai mulţi elevi caută informaţii despre un anumit subiect pe site-ul wikipedia sau pe site-uri unde sunt publicate referate. Acest lucru nu ar fi rău, dacă ar servi drept informaţie brută pentru o lucrare proprie. Din păcate, ei copiază pur şi simplu texte întregi, fără a le asimila în vreun fel. Cumva, trebuie să-i convingem pe tineri să citească mai mult, explicându-le ce pot descoperi ei înşişi prin parcurgerea textului scris. Alături de familie, un rol major îl are învăţătorul sau profesorul de limba română. Dascălul trebuie să-i îndrume spre lectură, oferindu-le prilejul să-şi exprime părerile despre o anumită carte, organizând ore speciale, ateliere de poveşti, seminare, în care elevii pot învăţa să comunice frumos, elegant, fără a se simţi constrânşi de note. 

Cu ajutorul lecturii, ei pot simţi provocările, temerile şi sentimentele personajelor, pot călători în timp fără a părăsi camera, pot zâmbi, pot descoperi sfaturi utile şi interese noi, pot găsi un scop şi pot scăpa de tensiunile acumulate. Beneficiul personal, pe care fiecare cititor îl obţine din lectură, este foarte variat. Lectura îmbunătăţeşte considerabil vocabularul şi oferă uşurinţă în exprimarea propriilor opinii. Lectura măreşte orizontul tânărului, permiţându-i să ia contact cu locuri, oameni şi obiceiuri îndepărtate, ca timp şi spaţiu. Un tânăr care citeşte se va putea integra oriunde şi în orice grup. Datorită cunoştinţelor sale, va putea să poarte orice discuţie şi va reuşi să se facă plăcut şi apreciat. Lectura este un hobby pentru toată viaţă, o metodă de relaxare, o activitate ce se poate practica oricând, oriunde, la orice vârstă şi în orice situaţie. În cărţi sunt dezbătute toate problemele omului, experienţele pozitive sau negative, împlinirile sau insuccesele. Citind, adolescentul va învăţa să le înfrunte pe toate cu optimism sau cu modestie şi să distingă diferenţa dintre bine şi rău. 

Dăruindu-le copiilor noştri iubirea pentru cuvântul scris, e ca şi cum le-am oferi o şansă în plus de a trăi. 

M-aş bucura ca aceste rânduri să fie citite de către tinerii ne-cititori, dacă le pot spune aşa. De fapt, ar fi ideal. Acesta este, de fapt, şi scopul campaniei de „pedagogie a lecturii”: atragerea adolescenţilor spre bogăţiile ce pot fi regăsite doar în cărţi. 

Aşadar, surprindeţi-vă profesorul, dragi elevi! Citiţi o carte din proprie iniţiativă şi povestiţi-o în timpul unei ore de literatură! Veţi fi, cu siguranţă, apreciaţi!

*****

   Fragmente despre singurătate   

Florin Dochia

În mareea cotidiană de logoree liricoidă şi superficială ori mizerabilism ieftin de aşternut, pus pe hârtie ori pe fila virgină din spaţiul digital, a fi concis şi, în acelaşi timp, profund a devenit o raritate. Puţine autoare de poezie se îndepărtează de (pre)simţirile isteroide ale unui flămând trup insomniac şi tânjind după absolutul de alcov cu brocarturi prăfuite. Adulmecarea unor alcooluri spirituale fine a devenit preocupare arareori vizitabilă de ochiul pretenţios al consumatorului de literatură.

Cu atât mai reconfortantă se arată a fi lectura volumului gânduri în cuşcă al Mariei Dobrescu, lectură leneşă, ce-şi permite întârzierea atentă pe cuvânt, pe imaginea subtil stilizată, aşternută parcă de o peniţă subţire, cu mişcări lente şi delicate, imprevizibile, ca dansul în aer al fumului de ţigară, amestecându-ce în aburul fierbinte al cafelei, pe terasa unei cafenele din Montmartre...

După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului cotidian este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.”

Poemele Mariei Dobrescu dau tribut tonului elegiac, în fond. Sursa este realitatea materială, exterioară fiinţei sale, dar apropriată şi sublimată cu multă siguranţă în expresie poetică ce întârzie într-un spaţiu tranziţional bine delimitat, un spaţiu al iluziei temperate, dar nu mai puţin capabilă de explozie în cuvânt. 

Cel mai adesea, temniţele („închisă în cuşca gândurilor / lustruiesc fiecare aşteptare”) sunt domiciliu al suferinţei aproape fizice („inimile se zbat în plase de sârmă”), cu greu se poate găsi un grăunte de jubilaţie, mai degrabă sunt vizualizate postùri ale penitenţei („atârnaţi de sfori / aşteptând izgonirea din rai”), consecinţă a unui necunoscut păcat originar, iar tristeţea devine cu adevărat sfâşietoare, precum în poemul „câte acte are piesa asta?”: „mă rugaseşi / să mă îmbrac în mov / marea încremeneşte / la capătul poveştii / privindu-i / ruinele / din mine / se deşiră silfidă / o iarnă / care îmi picură / pe limbă / absint”. 

Chiar dacă nicăieri cititorul nu va găsi vreo urmă de lamento, lacrima (cuvântul ca atare nu apare în volum!) este suportul nevăzut al fiecărei litere, al fiecărei lumini, căci infernul în care autoarea ne invită să ne desfătăm este unul al luminii, al aceluiaşi alb care guverna volumul anterior. Secţiunea care dă titlul cărţii este plină de forţă şi doldora de sugestie. Albul şi aşteptarea – semnele unei nuntiri mereu amânate, ale unei întâlniri cu destinul imaginat – se nutresc din tăceri: „tăcerea mea este / e o bufniţă albă / a ta / un totem”, „tăcerea a prins pojghiţă / în oasele mele”, „port / păcatul tăcerii / ca pe o inimă albă / ascunsă la spate” – şi ascund golul, absenţa soluţiei de ieşire din inter-lume, din spaţiul absurd al clocotului interior: „în mine se rostogoleşte / o singurătate” sau „rostogolesc mai departe / piatra asta / într-o nebunie” – un Sisif care scapă invariabil stânca de pe culmea Muntelui -, „singurătatea asta îmi roade / unghiile până la sânge”. 

Altfel, singurătatea este un leitmotiv al acestei secţiuni ale cărei poeme fără titlu subjugă lectorul. Şi pentru că am spus Sisif, mă întreb dacă, după lectura poemelor, ne alăturăm zicerii lui Albert Camus – „Il faut imaginer Sisyphe heureux” – ori aceleia a lui Franz Kafka: „Sisyphos war ein Junggeselle”. O dilemă din care eu nu am putut ieşi decât pe calea, regală, a logicii terţului inclus. 

De nicăieri nu răzbate, aşa cum se cam întâmplă la mai toţi poeţii de azi, activitatea de zi cu zi, acasă, la serviciu, pe stradă, la întâlnirea cu alte fiinţe umane, cu animalele ori plantele mediului înconjurător. Când spune că „trăim în închisori / invizibile” şi „viaţa noastră / e ca o întâlnire în intersecţii / ne vedem / doar pentru a ne despărţi”, tonul chiar îmi aminteşte de acela al scrisorilor melancolice trimise de Kafka Milenei Jesenská, de fapt, toată secţiunea finală dă seama de o astfel de atmosferă a unei lucide expuneri pe altarul unui sacrificiu misterios, în condiţiile în care „sorb cu o lentoare nefirească / câteva amăgiri / drogul perfect / pentru un captiv”.

Maria Dobrescu se scrie pe sine – îmi asum banalitatea şi generalitatea expresiei! – observându-se şi transferându-şi viaţa în text. Viaţa lăuntrică, desigur, dar codul de imagini este din viaţa exterioară, pentru că „uneori sufletul/e/precum un beci/care / aşteaptă/o primăvară”, cum sună reflecţia din poemul care a inspirat şi imaginea de pe prima copertă, „iubirea mea este o colivie”. Viaţa din text o dublează pe cea cotidiană, cea adevărată (oare?), dar cele două nu se intersectează. 

Însă, definirea de sine – dar nu şi salvarea! - vine odată cu versul final al secţiunii şi al volumului: „şi mă ascund / într-o femeie poveste”… Aşadar, pare că nimic nu este realitate, totul este ficţiune, este iluzie, este ascundere şi, în acelaşi timp, adăpost pentru veridicţiune. 

*****

   Lucia Maria Purdescu - Cascada îngheţată   

Lucian Gruia

Cristiana Maria Purdescu s-a născut la 21 februarie 1964 în comuna Negreni, judeţul Teleorman. A absolvit la Bucureşti, Facultăţile de: Ştiinţe Agricole; Biologie şi de Arte Decorative şi Design (specialitatea Arte Textile – Modă), obţinând un Doctorat în Arte Plastice. În prezent îşi conduce propria-i casă de modă.

Volumul Risipa de a fi / Wastwefulness (Ed. Tracus Arte, 2013), pe care-l comentăm, este al zece lea volum de versuri semnat de autoare. Traducere în limba engleza a fost efectuată de Alina Olimpia şi Anna Robinson

În prefaţa volumului (intitulată Privind ferestra de cristal), Mariana Roman face observaţia interesantă că, citind versurile autoarei, în care abundă imagini hibernale, s-a simţit trăind într-un iglu, cu interiorul alb, curat şi cald, frigul fiind doar în exteriorul incintei: „Între pereţii iglu-ului, micile obiecte ale nefericirii, la fel ca micile sau marile obiecte casnice, sunt acoperite de gheaţă – învaţă să le foloseşti aşa!” În această frumoasă metaforă pentru sufletul poetei, nu mi se pare că întâlnim micile obiecte ale nefericirii produse de destrămarea unei iubirii ci o nefericire uriaşă, care i-a îngheţat sufletul şi i-a indus o singură temă lirică în toate poeziile din cuprinsul tuturor volumelor tipărite până acum, tema suferinţei din dragoste. E greu să ne închipuim cât de puternică a fost această iubire încât a provocata atâta suferinţă. Cert este că a fost apropiată de absolut, şi atât de acaparatoare încât poetei i se pare că a fost o iubire blestemată („Mi-ai preschimbat iubirea în durere/ şi dorul în blestem,”), sau păcătoasă: „Iubirea vinovată/ răpeşte liniştea/ (...)/ aruncând otrăvuri dulci/ peste sufletul presărat cu cratere adânci/ şi cu miros de smoală.” (Iubirea vinovată) 

Altă imagine, complementară iglu-ului, şi care ar putea sugera direcţia descendentă a vectorului trăirilor Cristianei Maria Purdeascu, ar fi, după părerea mea, cascada îngheţată. Ea ar sugera faptul că prezentul este lipsit de sens, din moment ce marea iubire s-a destrămat, pe când trecutul, dinaintea rupturii, este valorizat pozitiv. O astfel de perpetuă întoarcere spre trecut, poate fi caracterizată sugestiv prin timpul cascadă, teoretizat de Lucian Blaga. Putem exemplifica prin majoritatea poeziilor volumului: „Caută-mă în negura timpului,/ icoana ta s-a prăfuit în mine,/ de când ai întunecat cerul/ cu gândurile tale nerostite.// caută-mă în nesfârşitul rămas bun:/ încă o creangă aşezată pe rug.// Caută-mă în belşugul de melancolii/ când singurătatea vine de niciunde/ iar uitarea/ se îndepărtează spre nicăieri.” (Caută-mă...) Pare că stările sufleteşti ale poetei s-au blocat la momentul destrămării iubirii, şi sufletul ei îngheţat nu poate ieşi din această stare. 

Gândurile autoarei au început să se îndrepte spre extincţia văzută uneori ca o eliberare: „În mine,/ flacăra speranţei/ se îneacă de noaptea cosmică,/ pregătindu-mă pentru/ adâncul tenebros al unui sfârşit/ ce nu vrea să adoarmă. „(Când tristeţile îngroapă).

E nevoie de o nouă iubire, mai puternică decât cea veche, a cărei forţă să-i poată dezgheţa sufletul, sau poate că tercerea timpului, până la urmă îi va aduce alinarea. Până atunci, universul, în viziunea poetei, ascultă de legea entropiei, destrămându-se încet încet, întunecându-se alunecând spre haos. Iată un exemplu concludent: „Briza/ înşiră amintiri/ despre Apusul de Soare/ şi despre nopţile de iubire/ rătăcite în uitare.// Luna plângătoare/ spală cu lacrimi de sare/ haosul,/ înnoptarea/ şi însingurarea noastrp.” (Aruncând ciudate nisipuri) Sufletul poetei a trecut de la flacăra pasiunii la condensarea tristeţilor şi apoi la îngheţul sentimentelor. Frigul interior a contaminat întreaga lume, ca şi când s-ar prevesti moartea termică a universului. Titlul volumului, Risipa de a fi, vrea să precizeze tocmai această destrămare a stărilor sufleteşti pentru o cauză pierdută.

Când cuvintele nu mai pot exprima tristeţea, poeta invocă tăcerea: „Despre străina suflare a verii,/ în visul care tocmai a zburat,/ vorbeşte tăcerea rece a iernii.” (Grăbit spre nicăieri)

Există rare momente când reveria şi visul reaprind iubirea trecută: „Cu lacrimi încerc să sting/ focul viselor/ în care aştept să apari/ înveşmântat în haina ta aurie.” (Dă ecou iubirii) 

Uitarea încă nu vrea să vină: „Nu-i adevărat că nu te aud,/ că nu mi-e dor,/ că nu-mi lipseşti,/ că te-am uitat,/ dar este adevărat că m-ai pierdut/ ca pe o tăcere.// (...) // Nu-i adevărat că nu te mai caut,/ absenţa ta este prezenţa mea lângă tine.” // (...)// Nu-i adevărat că nu mai aştept/ aripa ta pe umărul meu drept.// Nu-i adevărat...” (Nu-i adevărat)

Poezia reprezintă o refulare binefăcătoare din calea însingurării şi melancoliei. Există un ciclu de cinci poezii, construite cu replici umoristice la gravitatea stărilor sufleteşti, binevenite pentru descreţirea frunţilor: „Focul iubirii pâlpâie în singurătate,/ eternul circ al vieţii nu pot să-l îndur.../ / şi sunt atâtea farfurii în jur// şi linguri, şi cuţite nespălate.” (Nu pot să-l îndur) Cu această temă şi în această tehnică, poeta ar putea scrie un volum cuceritor.

Stilul autoarei este simplu, direct, confesiv, trăirile, de multe ori adolescentine, conferă prospeţime imaginilor. 

Se pare că alinarea o va aduce credinţa: „Nu sunt ce-ai fi dorit să fiu,/ dar, veghind la învăţătura Ta,/ într-un târziu.../ m-am depărtat de-nşelătoare vise/ şi m-am recuperat iubindu-Te.// tipărind amintirea morţii în mine,/ cu gândul luminat şi spălat de păcare,/ mi-ai arătat timpuri despre care n-aveam ştire...// Şi..., toate, pentru a mă întoarce/ în grădina Ta plină de iubire.” (Toate pentru a mă întoarce)  

Aşteptăm cu interes următorul volum de versuri, care, poate ne va aduce înseninarea liricii Cristianei Maria Purdescu.

*****

    Angela Nache Mamier & capcana cuvintelor   

Ioana Geacăr

În noul volum de poeme „Memoria” (Edition clairdeplume34, Languedoc, Roussillon, France, 2013) Angela Nache Mamier îşi păstrează stilul tensionat cu care venea din volumul de debut („Miraculum”, Editura Dacia, 1982), discursul aluvionar presărat cu metafore şi sentimente dense, un limbaj vâltoare care te prinde în capcana sa.

Volumul e împărţit în două grupaje, primul dedicat poporului român din care poeta s-a-ntrupat, tradiţiilor, obiceiurilor, figurilor aparte din lumea satului, al doilea familiei rupte în două, una rămânând în prima ţară, alta dincolo, în noua patrie pe care a găsit-o poeta în Franţa anului  1992, când s-a stabilit în orasul Sete, un orasel poetic pe ţărmul Mediteranei. Acolo există astăzi o viaţă culturală foarte animată, mai ales prin prezenţa, ca organizatoare, a poetei, sau ca invitată. Nu încetează, nu oboseşte să fie o ambasadoare a României culturale peste hotare de câte ori se iveşte ocazia ca un artist român să treacă prin urbea ei, sau prilejuieşte ea o aniversare dedicată ţării de origine. („Donc j’ai choisi de rester un écrivain roumain et j’essaie de continuer d’ici mon apport à la culture roumaine ou en général, comme tant d’autres Roumains très connus en France Anna de Noailles, Elvire Popesco, Brancusi, Tristan Tzara, Georges Enesco, Victor Brauner, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Cioran, Paul Celan.”)

În prima parte a volumului sunt portrete cu o caligrafie curată: Moş Ilie, îngrijitorul cuminte şi tăcut, ca un locuitor împărţit între două lumi, „Potriveşte fără să le vadă/ Chipurile celor vii” („Moşul Ilie”), văduva, care inspiră şi aduce tăcerea în jur, o sfântă pedepsită să coboare din rai printre oameni: „Această femeie uscată / Nu se plânge / Niciodată / Mereu amară, aproape / Nebună de altfel / Uneori isterică / Se hrăneşte puţin / Aplecată pe scăunelul prea scund / Mereu la o parte / Firimiturile cad / Din mămăliga rece” („Văduva”), ţăranul cu viaţa sa chinuită, cu multă muncă şi o masă prea săracă, dar parte organică din natura-mamă, un cosmos matern care construieşte în permanenţă rosturi şi rostiri. De partea cealaltă, a siguranţei zilei de mâine se afla portretul matroanei, cu existenţa asigurată, o femeie energică, cu o feminitate ascunsă, dorinţe reprimate, apoi portretul inocent al senectuţii, desprins din schiţele lui Delavrancea, personajele înconjurate de nimbul fericirii copilăriei noastre: „Ore albe, tâmple de zăpadă / Bătrâneii mângâie / Zeci de iepuri albi”, „Bătrânica / Are ouă proaspete în buzunar / El culege încetişor / Nucile căzute” („Nedespărţiţi”) 

Angela Nache Mamier se apropie de zona folclorică românească prin ritual în „Descantec” („Blestemat descântec / Pământul să înverzească / În jurul taliei mele / Ca dragostea ta să vină”), sau în jocul ielelor („Hora”), prin descrierea ocupaţiilor vechi: spălatul rufelor la râu („Snopi de cânepă”), gătitul ritualic al mămăligii („Ploaie de mălai”)

Poeta aduce în prim plan îndeletniciri ancestrale, o bătrânica lipeşte casa cu pământ într-o linişte vegetală, sau tradiţii româneşti : nunta cu brazi în porţi, lada de zestre cu lucruri executate manual de tinere în şezatori, cu mult înaintea nunţilor lor, plosca împodobită, plinî cu cu băutura specific românească, ţuica, caii gătiţi în alb.

O doină („Somnul pădurilor”) închide primul capitol dedicat vieţii simple de la ţară, spaţiului mioritic.

A doua parte a volumului, dedicată familiei, în special, se deschide cu, o fotografie în gară, imaginea părinţilor înmărmuriţi într-o eternă aşteptare : „Statui buimace pe peron / În gara afumată / Ca micşoraţi, / Între râs şi plâns / Jenaţi şi ţepeni” („Au revoir la părinţi”), idee reluată în „Inimi menhiri”), insistând pe imaginea aşteptării, părinţii la biserică se roagă şi pun lumânări aprinse pentru cei plecaţi în altă lume, sau viii plecaţi doar departe de casă, „Ghemuiţi, puţin ridiculi / Cu inimile lor – menhiri de rubin”- o temă atât de românească: imaginea părinţilor (la Goga, Coșbuc, Mihai Eminescu, Ion Pillat, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana).

Poeta surprinde câte o trăire foarte delicată, pătrunde oarecum dincolo, sensibilitatea sa „vede” mai mult, alege cuvinte rare, uitate, de aceea mai pline de sens. Traversiera e un filon neexploatat, neclişeic, şi de aceea foarte bogat în semnificaţii, cu o explozie de sensuri: „Copilul acesta, tatăl meu / Vine, rămâne ori pleacă de o / mie de ori / În norul roşu / Acoperit de mări, batistele albe - Infinitul – / Ploaia de semne / Pe strada traversieră” („Tatăl meu pe strada traversieră”)

„Pater nostrum” este dedicat fiilor, iar „Aroma sânului”, maternităţii, o odă închinată vieţii.

Înainte de a trece la alte volume (are doua în pregătire la Editura Vinea, Bucureşti), Angela Nache Mamier simţea nevoia acestei legături cu românismul, acestei clasificări şi clarificări lirice, a acestei apartenenţe, o statuie închinată intraductibilului dor de ţară.

Memoria e un loc al statuilor de ceară, cărora doar energia pasională a poeziei le dă viaţă.

*****

    Elena Dinu    

Alb ninge pe roşu, în rana

suflare pe foc, de răcoare

 vesmânt

 din lumină!

ploua. vertical(a)!

      har

    de dar

Iubire sunt…

în amintire

în dor de Chip/arhetip

de de de de de

de viaţă

de daruri zabrele

între ghilimele

noima de bine

de dureri

    gând 

de mine flămând

risipitor mister

în în în efemer

nor pe stânci 

Cer 

om

…de din Tata Cuvânt

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc,

om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot,

om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot

să primesc.

stă suspendat timpul, cu gândul, în aşteptarea iluziei..

se desface strânsoarea de firescul tic-

când durerile din carnea secundei -tac..

om cerşit de iubire am venit cu ninsoare şi îngeri de foc,

om de humă-mi degust veşnicia din clipe de-albastruri din aripi, şi tot,

om, dorit în Lumină mă vrea iarăşi Iubirea să pot

să primesc.

mărturisirea unei întrupări:

în atelierul morţii mele a intrat un fir de lumină pe care mi-am agăţat cu suflet obosit haina de pământ…

aceasta a devenit aripă şi îmbrăţişându-mă, am pornit spre Inima de dar, pe însuşi firul de Lumină- drum de lacrimă bucuroasă între inima de pământ şi Inima de dar...

miroase a cerneală cerul cu vers

când albul din suflet s-a nins de albastru...

*****

   Monica Berceanu    

Antonim care doare

Începe să doară puţin ultima silabă

Iubirea ta hrăneşte gustul cărnii mele

Te formez din unu şi doi

şi te descompun în respiraţie şi moarte.

Ne jucăm de-a viii între silabele morţii

Tu stai între 2 vocale, eu sunt cratima perversă

Formăm un antonim

Care doare puţin.

5 ianuarie 2014

Asfaltez aburi

Ploua cu sânge viitorul trecut

Ne udam pielea friptă dinspre miazăzi

Ligheane cu aburi strângeam în noi

De la ana la caiafa

Tată, asfaltez aburi de azi până ieri

s-o zidim pe bunica în ei!

5 febr 2014

Culoarea păcatului

m-am plimbat pe marginea cuvântului tău

geometrie rătăcită în numele cu o singură literă

mă dusesem să mor puţin într-o filă de carte

devenind femeie în amantele lui Picasso

hoinărind într-un volum de tine

mi s-a întunecat absenţa

mi s-au blocat gloanţele pe trăgaciul războiului cu tine însămi

devenind păcat.

Picasso m-a pictat pe rostogolirea ta în mine

Pe-o stradă venind dinspre plecări din tine

Cu tot cu păcatele noastre

Într-o culoare cubistă.

10 ianuarie 2014

Ne naştem

Ne naştem prunci, cu zâmbete naive salutăm lumea

Strigăm cu lacrimi dorul de lapte

Mama ne soarbe plânsul cu sânul lacom de gângurit

Creştem, paşii ne învaţă să mergem de-a buşilea

Jucăriile să prindem în mână setea de cuprins

Limba stă să spună poveşti care încep cu „mama”

Se continuă cu „Hai!”

Şi mor cu Dumnezeu.

Ne naştem prunci, creştem copii şi

Devenim poeţi

Abia atunci ne dăm seama că

Plânsul n-o mai aduce pe mama 

Cu sânul ei preaplin 

Laptele nu ne mai usucă lacrimile

Şi paşii nu ne mai duc de-a buşilea

Direct la Dumnezeu ajungem

Jucăriile ne sunt acum cuvinte limba se lipeşte de cerul gurii

Se transformă în degete

Vorbim cu ele pe file sărace de hârtie

Doamne, poetul nu mai spune poveşti despre prinţi

Nu mai bea lapte şi nu mai zâmbeşte naiv

Mama nu mai este să-i ducă sânul la gură

Să-l oprească din plâns

Doamne, poetul se naşte prunc, trăieşte copil

Şi moare dumnezeu fără lapte.

Nov 2013

Poeţii scriu poezii sub duş

Le curge apa prin vene

Îşi spală singurătăţile cu morfină

Stau aplecaţi peste eternitate

Duhnind a endorfine

Din toate mizeriile lumii

Aleg să-şi spele numai ispitele

Dumnezeu le aruncă un prosop

Să-şi şteargă sinuciderile

Respiră în ei estrogenul

Pielea are miros de moarte

Realitatea de testosteron

Eu aud gustul depărtărilor

Văd zgomotele contopirilor

şi scriu poemul nepoeţilor

din inversul literelor.

27 nov 2013

Pentru tot ce nu

O dialectică prefăcută

O înşiruire de nevoi fără virgulă

Piese de puzzle

şi un foc bengal

din frici şi singurătăţi fotografiate la minut

eşecuri cu file rămase albe

am inventat omniscienţa

trăiesc ca în tine însuţi

negarea negaţiei.

6 februarie 2014

*****

   Valentin Irimia   

Incomplet

mai dincolo

de concretul fără început

avan despresurat

îmi rodeşte pe ultima silabă

întârziere asfinţind

boare necruţătoare

chemarea vărsată în abisul clepsidrei

ca un meridian al exilului

mă lupt cu pacea

nu-mi recunosc mâinile

dar cine să înţeleagă

strigătul ochilor

strigătul ce se topise în apă

când gândurile se carnifică

repetând aceeaşi mirare

de parcă nu e de-ajuns

mă frig lacrimile copacilor

şi eu n-am terminat încă

de a mă naşte

Ireal

E un pogrom fanatic de silabe

Prin anotimp ascuns şi nevorbit,

Cu lei de fum ce poartă slava-n labe

Şi-alunecă-n spirală către mit.

Aducerile-aminte se destramă,

Cărările s-au limpezit de paşi,

Înmugurind ca un surâs de mamă,

Icoanele nasc îngeri pătimaşi.

Şi mântuirea-i ca un zbor sub ape,

Din stea în stea, apoi din val în val,

Precum un vis ce tot revine-n pleoape,

Precum o torţă stoarsă de real.

Penumbre vii se odihnesc pe case,

Grădini polare-mping peste zăplaz

Petale din metale… preţioase

În dans de solzi ce scapără-n obraz. 

Sinistre epoci ţin pe piept martirii

Şi pe cadrane se rotesc răscruci,

La capătul de sud al nemuririi

Se contrazic luceferii năuci.

Iluzia în rame se răsfaţă,

Oglinzi dezacordate se sfiesc

Şi ca un zvon venind din altă viaţă

Ne-nvăluie firescul nefiresc.

Începând cu noi

tu păşeşti pe tălpile mele

tu cea binecuvântată de erori

târziul născut prea devreme

se-mbată cu sângele nostru

cămăşile ne ard surprinse

învinuindu-ne de aprig neverosimil

e-atât de dimineaţă-n chemări

şi iată cum trec dansurile pădurii

pe lângă ereziile noastre

începând cu noi

hai să numărăm îngeri de zăpadă

sorbind toată nedumerirea

din eclipsele prelungite peste

ţărmurile crude ale iernii

să ne uite clipa

ascunde în bulboană de vers

înfiorările noastre îmbrăţişate

din lumea ta uitată

salvează-mă de mine

******

arte poetice

Adio!

Arthur Rimbaud

Deja e toamnă! – Dar de ce să regretăm un soare etern, dacă suntem prinşi în descoperirea luminii divine, - departe de oamenii care mor în anotimpuri.

Toamna. Barca noastră ridicată dintre negurile imobile se întoarce spre portul mizeriei, oraşul enorm pe cerul pătat de foc şi de noroi. Ah! Zdrenţele putrezite, pâinea înmuiată de ploaie, beţia, miile de iubiri care m-au crucificat! Nu va înceta aşadar deloc această jefuitoare de morminte, regină a milioane de suflete şi de corpuri moarte, care vor fi judecate! Îmi revăd pielea măcinată de noroi şi ciumă, de versuri pline firele de păr şi subsuoarele, şi încă versuri şi mai mari în inimă, întinse printre necunoscuţi fără vârstă, fără sentiment... Aş fi putut muri acolo... Evocarea îngrozitoare! Detest mizeria.

Şi mă tem de iarnă deoarece este anotimpul confortului!

Câteodată văd pe cer meleaguri fără sfârşit acoperite de popoare albe bucurându-se. O mare navă de aur, deasupra mea, îşi agită pavilioanele în brizele dimineţii. Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am încercat să inventez flori noi, astre noi, cărnuri noi, limbi noi. Am crezut că am dobândit puteri supranaturale. Ei bine! Trebuie să-mi îngrop imaginaţia şi amintirile! O frumoasă glorie de artist şi de povestitor răpusă! 

Eu! Eu, care m-am numit mag sau înger, scutit de orice morală, am fost readus pe pământ, cu o datorie de a căuta şi de a îmbrăţişa realitatea aspră! Ţăran! 

M-am înşelat, mila ar fi soră cu moartea, pentru mine?

În sfârşit, mi-aş cere iertare pentru că m-am hrănit cu minciună. Şi să mergem.

Dar fără o mână prietenă! Şi unde se scoate din apă ajutorul?

—————————-

Da, noua oră este cel puţin foarte severă.

Căci pot să spun că victoria m-a cumpărat: scrâşnirile dinţilor, şuieratul focului, suspinele împuţite se atenuează. Toate amintirile murdare se şterg. Ultimele mele regrete se strâng, - geloziile faţă de cerşetori, faţă de tâlhari, faţă de prietenii morţii, faţă de retardaţi de tot felul. Blestemaţi, dacă mă răzbunam!

Trebuie să fii absolut modern.

Fără imnuri: ţii pasul câştigat. Dură noapte! Sângele uscat fumegă pe faţa mea, şi nu e nimic în spatele meu, în afara acestui arbust oribil!... Lupta spirituală este la fel de brutală ca bătălia oamenilor; dar viziunea dreptăţii este doar plăcerea lui Dumnezeu.

Totuşi există veghea. Să primim toate afluxurile de tărie şi de tandreţe reală. Iar în zori, înarmaţi cu o răbdare arzătoare, vom intra în oraşe splendide. 

Că tot vorbeam de o mână prietenă! un avantaj frumos este că pot râde de vechile amoruri mincinoase şi pot lovi cu ruşine în aceste cupluri care mint, - am văzut infernul femeilor acolo jos; şi îmi va fi îngăduit să deposedez adevărul într-un suflet şi într-un corp.

Aprilie-August, 1873.

(Un anotimp în infern, 1873-1875)

Traducere din limba franceză de Liliana Ene 

******

    „Noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu”    

Lidia Nicolae

Lidia Nicolae s-a născut la Ploieşti. După ce a terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice, a urmat Academia Naţională de Artă din Bucureşti, la clasa maestrului Vladimir Zamfirescu. Ulterior, a intrat în învăţământ, ca profesor de educaţie plastică, predând şi acum la Câmpina şi la Breaza. Îndrăgostită de pictură, şi-a exploatat harul înnăscut, devenind, în timp, o pictoriţă recunoscută. A participat la numeroase expoziţii de grup şi personale. În anul 2000, este primită ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici - Filiala Ploieşti. Picturile sale se regăsesc în numeroase colecţii publice, la Muzeul de Artă Ploieşti, Fundaţia B. P. Hasdeu, în colecţii particulare din ţară şi din străinătate - Canada, Anglia, Franţa, Danemarca Belgia, Turcia, SUA, Israel, Germania. Lidia Nicolae vede frumuseţea acolo unde puţini ajung să o descopere, iar înclinaţia sa către detaliu îmbrăcat de culoare exprimă întotdeauna căldură, sensibilitate şi un anume mister care-l provoacă, pe cel ce-i contemplă opera, să-l descopere.

La mai puţin de o săptămână de la vernisajul expoziţiei tale intitulată „Cinci veacuri de singurătate”, te găsesc în singurătate, (dar cu Iarina, fiica ta, şi cu mama ta, nu chiar atât de mare singurătate!) pentru că afară este gheţuş şi eşti una dintre victimele iernii (intră Iarina). Iarina, vii lângă noi?

Vino aici, la mami.

Nu vine lângă noi. Lidia, cum e acasă, unde eşti nevoită să stai mai mult decât de obicei? Nu te mai duci la şcoală.

Cum să fie? Eu aş fi vrut să mă duc la şcoală. Nu doream nimănui să păţească ce-am păţit eu. Mă plictisesc, mă doare piciorul, e absurd, dintr-un accident banal…

Ai vrea să faci altceva decât să stai în pat.

Da, poate, am să încerc să lucrez…

Nu te întreb ce vrei să lucrezi. Să vorbim de expoziţia ta vernisată sâmbătă.

Nu mă întrebi de ce „Cinci veacuri de singurătate”?

Nu te întreb de ce „Cinci veacuri de singurătate”!

Şi eu să încep să explic, aşa… Citindu-ţi poeziile [din vol. în pregătire „Geometria singurătăţii” – n.m.] m-am gândit puţin la Márquez şi mi-am adus aminte cu plăcere…

…De „Un veac de singurătate”…

…Şi am făcut un fel de joc de cuvinte cu acest „Cinci veacuri de singurătate”. Dar, dacă am deschide acest subiect, probabil că am discuta, aşa, o noapte şi o zi. Pentru că este destul de întins acest subiect. În primul rând, autorul îşi impune o anumită singurătate, chiar doreşte să fie singur, chiar dacă nu mereu. Prin participarea colegilor mei, prietenilor mei la vernisajul acestei expoziţii, am înţeles că nu sunt chiar singură. Dar, eu am vrut şi altceva. Pe lângă această conotaţie „la vedere”, toate peisajele mele sunt prin prisma artistului singur, ca simplu spectator al caselor de pe Câmpiniţa, străzilor din Câmpina, de acum şi de altădată, al Muscelului, cum era odinioară, am lucrări din ’92 şi ’94. Am dorit un fel de retrospectivă, care să fie un aport la aceste manifestări aniversare ale oraşului, de la un bun câmpinean, să spunem aşa. Nu prin fotografie [ca în expoziţia aflată anterior în aceeaşi sală – n.m.], ci, aşa cum am crezut eu şi cum am văzut eu, ca locuitor şi ca spectator.

Crezi că un artist – un pictor, un scriitor, dacă vrei – este un om care are nevoie de singurătate sau este un om al agorei, al pieţei?

Depinde… Ca să-l citez pe Ilfoveanu, mie îmi place să lucrez pentru o anumită elită. Dacă pot să împac şi cealaltă parte…

Iar te vor înjura! Iar te vor înjura! Nu faci pentru popor! Faci pentru elite!?

Ba da, dar nu cer să fiu înţeleasă de toată lumea! Adică eu mă exprim şi mă pun pe tapet aşa cum sunt eu. Nu doresc o explicaţie şi nu vreau să lucrez chiar făcând, cum să spun, Răpirea din Serai sau apusuri de soare edulco-lirice. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu înclin să cred că am un mesaj şi vreau să formez un anumit gust, pentru un anumit public. Sau chiar pentru tot publicul. Cine înţelege…

Pentru tot poporul român – cum spunea deunăzi Sabin Bălaşa, bineînţeles, cu ironia-i caracteristică, la o emisiune de televiziune. El avea tot timpul o ironie ascunsă sub fiecare frază, sub fiecare cuvânt. Spunea: eu pictez pentru poporul român. Desigur, nu pentru fiecare individ, ci pentru toţi cei care au nevoie de mesajul meu.

Am întâlnit şi situaţii fericite în care mi s-a spus: domnule, eu nu înţeleg ce ai pictat aici, dar mă simt bine când văd aşa ceva. E un lucru foarte mare că se poate întâmpla asta. Dacă vine cineva şi priveşte pictura ca atare, şi şi-o pune acasă şi se simte bine când o priveşte… Uite, am avut o mare satisfacţie când, nici nu-mi pusesem bine lucrările pe perete, a venit cineva şi a zis: îmi place lucrarea asta, o vinzi cumva? Nu ştiu, eu n-am făcut expoziţia neapărat pentru vânzare, dar, dacă îţi place, am să ţi-o ofer. Bun, trec peste asta, am făcut un om fericit. Sunt puţine cazuri, dar e bine că se întâmplă şi aşa. 

Pentru că mesajul plastic, zic eu, ca şi mesajul muzicii – cele care nu au drept suport cuvântul – se transmit altfel, de la spirit la spirit, între spirite pereche, poate, care îşi corespund…

În primul rând, că eu înmagazinasem o grămadă de fluxuri magnetice, de stări pe care le pun în lucrări. Acum dacă ele se transmit… Chiar mi-aduceam aminte de Cézanne, care zicea: ce-ar spune o natură dacă ar reacţiona în timp ce o pictezi şi chiar ar coresponda cu tine? Cum s-ar simţi ea când ar şti că tu o înregistrezi pe pânză, prin prisma ta? 

Superb ai spus… Ai spus fluxuri magnetice, suntem la 50 de metri de Castelul Julia Hasdeu…

Da!

Se pare că şi tu eşti sub această umbrelă spirituală a Castelului…

Cred că-mi este chiar benefică, pentru că Hasdeu a invocat tot felul de spirite…

Depinde cum judecăm lucrurile. Depinde de lumina pe care o punem pe acest tablou.

Cred că eu sunt într-o zonă mai favorizată… 

E mai multă lumină la tine, aici… Hai să ne întoarcem la expoziţie. Ce conţine? 45 de tablouri…

Eu mi-am propus, pentru acest an, o retrospectivă, deşi n-am murit!, de obicei aşa s-a încetăţenit, că după ce trec nu ştiu câţi ani, devii şi consacrat. Aveam în pod zeci de schiţe şi de lucrări, de tatonări de-ale mele şi căutări, pe care, tot răsfoindu-le şi răvăşindu-le, m-am gândit că ar fi păcat să nu le vadă şi altcineva, era muncă de câţiva ani. Nu vreau să mă laud, am avut o viaţă destul de agitată şi de complexă. Le-au văzut şi alţi prieteni care mi-au spus că sunt frumoase şi că ar merita să le scot de sub pragul timpului. Mi-am propus să fie un început de retrospectivă. Mai am schiţe, crochiuri, portrete adunate, parada modei, păpuşi şi alte „minuni” pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Să am sănătatea şi dispoziţia necesară şi am să fac multe lucruri frumoase pe care mi le-am propus de ani de zile, dar conjunctura nu mi-a fost totdeauna favorabilă, ca să pot să le acopăr pe toate. 

Să zicem că a venit un flux magnetic acum, în această zonă şi te-a făcut să stai treizeci de zile, vrând-nevrând, în casă…

Nu mi-aş mai dori să mai am…

Ceva se pierde când altceva se câştigă, nu? Trebuie să fie un echilibru. Asta ca să glumim puţin, nu e nimeni care să dorească acest lucru. Ce pregăteşti pentru acest an? Din câte am auzit eu, - a venit, aşa, un flux magnetic şi mi-a comunicat că - pregăteşti o expoziţie de nuduri.

Tema mea primordială, pe lângă arlechini şi colombine. Vreau să încerc un nud puţin mai complex, puţin mai detaşat de starea lui realistă, încerc să fac un pic de abstracţionism. Chiar mă gândesc acuma… nu ştiu încă ce… dar am nişte idei în cap…

Ieşi din neoexpresionismul tău…?

Da. Încerc să-l aduc la un postmodernism spre mine. Fără falsă modestie, încerc să mă arăt şi pe mine. Până acum, am tot luat de ici, de colo, nu promit că o să iasă nemaipomenit, dar încerc.

Postmodernismul ăsta e destul de ambiguu. Din ce în ce mai ambiguu, nu doar în arta plastică, vorbesc în general. Citesc tot felul de texte – postmodernismul pare a exclude individul. Or, la tine, spui că vrei să ieşi mai mult în faţă. Exclude individul, punând accent pe grupuri, pe colectivităţi, pe minoritari, îi aduce în faţă, la o egalitate cel puţin. Pentru tine, ce înseamnă acest postmodernism în care individul este în faţă?

Eu l-am înţeles ca etalon al sinelui, deci, ca o ieşire în faţă, nu neapărat a unui grup, cum a fost în perioada happening, artă conceptuală, mai este şi acum. Nu pot să spun că sunt adepta chiar a tot ce se întâmplă acum în arta modernă, pentru că mai sunt şi…

…Extremisme.

Nu ştiu… nu vreau să spun că sunt depăşită sau blazată, dar pur şi simplu nu le înţeleg, sau nu-mi plac, sau nu sunt pe sufletul meu. Nu acuz pe nimeni, mi se pare normal, toată lumea vrea să se manifeste într-un fel sau altul. Şi chiar ceea ce e mai ciudat şi mai… (nu vreau să spun abject…) provocator, asta incită, place la public, dar, pentru scurt timp, pentru moment, impactul este foarte mic.

Ţine de durată şi nu de timp.

Eu vreau să rămân la ceva care să nu se scurgă de pe perete în momentul când l-ai pus şi, eu ştiu, să mai facă şi muşte…

Dar să se scurgă precum lacrimile pe icoanele sfinte. Ce legătură personală ai tu cu transcendenţa?

Întotdeauna eu m-am gândit că sunt (şi pictorul, în general, este) pe o anumită treaptă spre cer. El are voie să-l picteze pe Iisus, eu am voie. În multe religii, figura acestuia nu poate fi reprezentată. Dar chiar dacă nu o reprezint eu pur şi simplu, având contact cu ce este frumos şi reprezentând frumosul, mi se pare că noi, pictorii, suntem aproape de Dumnezeu, prin însăşi dorinţa asta de a face lumea mai frumoasă, mai bună. Chiar şi prin expoziţia asta a mea, care este şi un semnal de alarmă, pentru că lumea s-a înstrăinat, s-a însingurat, (nu numai eu!) nu mai stăm „la un pahar de vorbă”, nu ne mai împărtăşim sentimentele, toată lumea aleargă după bani, după afaceri şi a uitat să se oprească un pic, să intre într-o galerie de artă, să se uite la un peisaj, la un portret. Eu m-am bucurat, totuşi, că lumea s-a strâns [la vernisaj – n.m.] într-un număr destul de mare.

Era chiar mare aglomeraţie, tu eşti puţin prea modestă. Hai să ne oprim aici; ca toate dialogurile noastre, şi acesta rămâne deschis, dar să promitem că vom reveni. Îţi urez sănătate, mult spor (şi chef) la lucru, dacă tot eşti blocată în casă pentru vreo lună de zile. La revedere, aşadar.

La revedere.

Convorbire realizată de Florin Dochia în după-amiaza zilei de vineri, 17 ianuarie 2003