Ceea ce îmi amintesc şi ceea ce am uitat
 |
| Vineri, 21 martie 2014, dimineaţa, prietenul nostru Constantin Hârlav, critic şi istoric literar, a plecat departe de noi, la cele nicicând pieritoare şi nouă inaccesibile. Poartă-ne de grijă, de acolo, de sus, dragule de Hachi! |
Constantin Hârlav
Nu l-am cunoscut pe Nichita Stănescu decât din lectura cărţilor sale. Ca persoană, l-aş fi identificat, fireşte, cu relativă uşurinţă, datorită fotografiilor din reviste şi emisiunilor de televiziune, cum, de altfel, s-a şi întâmplat când l-am văzut întâia oară, străbătând încet largul culoar de la un etaj al Casei Scânteii. Se îndrepta spre birourile Editurii „Albatros”. (Ştiu, pentru că l-am urmărit indiscret cu privirea.) Falnicul om mergea îngândurat, cu o pecete de suferinţă pe chip, prăbuşit în sine. Sper şi acum să nu fi observat privirea insolentă, care i-a asediat câteva clipe singurătatea.
Prin urmare, nu am amintiri cu, despre şi de la Nichita Stănescu: am doar o ciudată impresie, întrucâtva obsedantă, rămasă de la o a doua vedere, petrecută la Cluj. (Era în anul omienouăsuteşaptezeci şi... cât?, înspre toamnă.) Trecerea anilor a estompat-o sever şi ea îmi apare acum, când încerc s-o realcătuiesc în scris, firavă şi transparentă, aproape imposibil de smuls din timpul şi locul unde s-a petrecut împrejurarea care a provocat-o. Aşadar, în anul o mie nouă sute şaptezeci şi... cât?, înspre toamnă, Ia Cluj, atunci şi acolo s-a întâmplat şi ceea ce îmi amintesc şi ceea ce am uitat. Căci, aceasta este obsedant şi totodată ciudat pentru mine: am uitat aproape totul, iar dintr-un anume moment chiar totul, în afară de prezenţa poetului în acea împrejurare.
Un grup de scriitori avea programată, la Casa de cultură a studenţilor, o întâlnire cu publicul cititor, organizată, desigur, cu prilejul unui eveniment însemnat. Sala destinată întâlnirii fusese pregătită să-şi primească oaspeţii scriitori şi cititori. Era o sală mai curând mică, având, de obicei, un aer de intimitate, dar acum părea înţepenită, rece, ostilă. Puţinii oameni dinăuntru aşteptau în linişte grea, apăsătoare. Nici un murmur, doar un fior de nelinişte. Fiecare îşi trăia singuratic emoţia. De la etajul trei, printr-o imensă fereastră, priveam oblic afară. Vedeam grupul de scriitori care se apropia, ocolind, pe trotuar, un colţ al Pieţei Păcii, puţin populată la ora aceea. Împreună cu D. R. Popescu, Fănuş Neagu (ştiu sigur) ş.a. (pentru că au mai fost şi alţi scriitori, pe care, însă, nu mi-i mai amintesc), Nichita Stănescu se îndrepta, în pas agale, spre locul întâlnirii. De sus, îi vedeam oprindu-se, gesticulând potolit; continuau, probabil, o conversaţie. Nichita Stănescu, D. R. Popescu şi poate altcineva încă au pătruns în sală pe o uşă laterală şi s-au aşezat pe fotolii în faţa oamenilor. Din acest moment, începe un spaţiu gol: nu ştiu cine şi ce a spus, nu ştiu ce s-a întâmplat şi cât timp va fi trecut până când... Nu ştiu dacă îmi va fi vreodată cu putinţă să descriu cum a rostit poetul, atunci, de la titlu până la ultimul vers, poemul „Tocirea”. Încerc să transcriu ceea ce îmi stăruie, de atunci şi de acolo, în auz: „Soldatul măăărşăluuia, măăărşăăluuia, / mărşăluia / pâână când / pââână la genunchi / piciorul / i se tooocea, i se tocea / i se tocea / pââână când...” Vocea-i voalată venea, parcă vuind, din imense spaţii arse, tărăgănând vocalele, sfărâmând consoanele, între strigăt şi şoaptă, într-o ritmare de marş absolut. „...trunchiul / pââână la coaste / i se tocea, i se tocea / i se tocea / pââână când / părul lui iarbă neagră era / iarbă neagră era, iarbă neagră era. / Un cal alb venea / şi o păştea, şi o păştea. / I-ha-ha, i-ha / i-ha”. În amintire, mi-a rămas impresia că îl cânta. Da, îmi pare că îl cânta într-un chip straniu, cu accente, întinderi şi modulări, cu înălţări şi prăbuşiri ale vocii împovărate de întreaga „durere de a fi”. (Oricâte încercări am făcut, am sfârşit pur şi simplu prin a transcrie poemul în ordinea lui exclusivă, definitivată de poet.) Mi-l amintesc aşa: în picioare, statură semeaţă, impunătoare, purtând o pecete de suferinţă pe chip, îşi rostea cuvintele cu o dicţiune pulsatorie, inimitabilă, blând-sacadată. Părea un vultur rănit („Mergeam lovit şi rănit, clătinându-mă / cu ochii roşii căutând o lege”), silit să meargă în loc să zboare. Vorbind, deschidea o fantă spre altă lume.
Sala devenise, deodată, luminoasă şi caldă. Toţi cei de acolo respiram normal, ne auzeam inimile: eram toţi întru ordine.
Acestea toate stăruie în amintire, încercuite de fraza pe care Nichita Stănescu a rostit-o la încheierea întâlnirii. Ofranda sa fusese primită. „Vă mulţumim că ne-aţi îngăduit în preajma Dumneavoastră”, a spus el. Apoi, a ieşit.
(Comunicare la COLOCVIILE „NICHITA STĂNESCU”, 10 decembrie 1985 - Ploieşti)
*****
«Sporind a lumii taină»
Ion Stratan
Nichita Stănescu, poetul pe care ne-am obişnuit să-l numim al evanescenţei, plutirii şi visului, oferă, ca toţi marii creatori şi o linie de forţă coerentă într-un regim mai puţin „luminos” al cuprinsului lumii sale poetice.
Iată poezia de debut - o stampă a extincţiei în care „arde spitalul cu bolnavi cu tot” şi „flăcările albe sfârâie în cărnuri”. Sub aurora malefică a unui râs demonic, razele căzute ale lumii „fulguie pe cărnuri aspre” într-un „desfrâu de flăcări şi de vis ucis”. Ce intuiţie tainică îl va fi atras pe tânărul de douăzeci şi patru de ani către acest tablou cu inflexiuni de purgatoriu, ce fir interior îl va fi dus „pe cîmpu-ngheţat” unde „caii mureau unul câte unul” şi privind spre ce vor fi căzând ,,cu ochii deschişi”, iar în auzul cui vor fi „bubuit pe rând câte unul” pe-o nesfârşită tobă de piatră? Avea 27 de ani când în mintea sa goneau umbrele pitagoreice ale numerelor, umbrele numelor şi făpturilor, aşteptând ca într-o peşteră vărsată în sferă pâinea cuminecării şi comunicării poetice.
Treapta minerală este străbătută cu mişcări sigure „crăpături pe-un câmp de piatră /.. ./ peste care cu sandaua Hercule bătu fugind” către irizările organicului care îi apare ca un „far” cum spune Baudelaire în periplul regnurilor întreţesute - „Ah din fugă săream sub arţar / smulgându-i o frunză cu dinţii / Pieile Roşii pe sub arţar goneau arătându-şi toţi dinţii”.
„Şi se făcea că stelele scrâşnind / îşi îmbucau / înţepenite / dinţii / Maşină infernală ce bătea un timp oprit, al conştiinţii”.
În această încleştare la limita alcătuirii apar semnele extincţiei, acele jertfe şi transfigurări ale fiinţei pe care le va numi cândva „salvatoarea aprindere a rugurilor”: „De ce te-au ars pădure-n fald de scrum / şi peste tine luna nu mai trece?”.
Poezia sa este una a continuei întrebări deschise înaintea ploii aleargă tăcerea „cu torţe de praf”, „spărgând dinţii aburind de mirare” într-o solie spre nu se ştie ce a cuvintelor care se scufundă asemenea ploii ispăşitoare undeva unde cuvintele sunt prea mult sau prea puţin, însuşi regimul cuvântului este prins de acest inel al pieirii şi redempţiunii, esenţialul volum „Necuvintele” părând să fie o întocmai sacrificare a cuvântului pentru ceva care îl transcende. Cred că nu este vorba de „necuvinte” în sensul de „anti-cuvinte”, ci în sensul de, să zicem, „a-cuvinte”, de oprire a zonei lor tranzitive de influenţă pentru viziunea regnurilor uman-vegetal aflate într-o mitică, ancestrală comuniune pe care până atunci comunicarea prin cuvânt o mediase. Rămânem acum în singurătatea cumplită a generalului, care ne-a smuls din determinări (şi ce este mai mult determinare decât cuvântul ?).
Calul său saltă mai departe din lut, fumegând, asemenea lui Lot în recompunerea speciei distrusă de un paroxism al trăirilor, al limitei cuvântului, apocalips moral în care lumea reinventată aduce un soare care „izbucneşte peste lume strigând”.
Şi ce va fi fost decât ,,a fi”, formă fixă şi negramaticală pe care astrul mişcat de iubire îl rosteşte lumii întărite?
Această „piatră căzătoare” „din punctul de vedere al pietrelor” adaugă în „lumina sentimentului” o continuă criză în obiect care se rezolvă sub regimul unei frumuseţi criptice, interioare, „scheletul alb ce-l ţin în mine / ca marmora lui Michelangelo statuile / a început să se facă luminos, mai luminos, / vertebră de vertebră, os de os”.
„Uite, strigai, pe aceste frunţi omeneşti / se sprijină lumea ideilor. / cum odinioară pământul se sprijinea / pe spinările elefanţilor indici!”
O dată cu „vârsta de aur a dragostei” ne aflăm chiar într-o cosmogonie în care asemeni etapelor din filozofiile orientale sunt traversate cele trei trepte ale „atenţiei, contemplaţiei, absorbţiei”, cum ar fi în „îmbrăţişarea”: „Când ne-am zărit, aerul dintre noi / şi-a aruncat dintr-o dată / imaginea copacilor indiferenţi şi goi / pe care-o lasă să-l străbată // Oh, ne-am azvârlit, strigându-ne pe nume / unul spre celălalt şi-atât de iute / că timpul se turti-ntre piepturile noastre // şi ora, lovită, se sparse în minute // Aş fi vrut să te păstrez în braţe / aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut / cu morţile-i nerepetate / Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut”. Aceste „morţi nerepetate” îşi încetează şirul reîncarnărilor, „kharma”, o dată cu apariţia „leoaicei tinere, iubirea”, care „colţii albi mi i-a înfipt în faţă”, atrăgând până la durere, în alveola care suntem unui mare organism, atenţia asupra lui „aici” şi „acum”, luare în posesie a fiinţei şi imediatism sfâşietor, lipsit de resursele anistorice ale unei viziuni tip panteist. Asemeni lui „Crist-tigrul”, cum spune marele său contemporan T. S. Eliot, „leoaica tânără” îl face să simtă „muşcătura” (cum se intitula volumul conceput, din care au apărut zece poeme într-o revistă) instaurării ca responsabilitate a deschiderii spre Celălalt, fie el semenul, fie el întruchipare a absolutului.
„Apărea în stelele dinţate / chipul tău de atunci, numai contur” într-un „vis al unei nopţi de iarnă” unde are loc „cina de taină” a sentimentului - „nu mi-era frig / Dimpotrivă abuream tot ca o pâine albă / Stelele mă priveau curioase / O, tu, care a mea, visătoare / o, voi, fosforescentelor oase”. Această „muşcătură”, această amprentă a divinului în lucruri pieritoare este durerea răscumpărătoare şi întărirea în cuget a împlinirii, nuntă a bunurilor de consumare transfigurate în bunuri de însumare. Explozii de aur îl însoţesc pe „Amfion, constructorul” unde orficul e însoţit de floarea de tei care „pluteşte înlăuntrul unei gândiri abstracte”, ofrandă şi expiere a regnului jertfit: „Mi-a mai rămas şi-un ram de tei / îl vrei, stăpâna mea, îl vrei / aici, pe câmpul unde-n vechime zeii n-au trecut decât călări / unde pietrele-şi arată colţii albi şi iarba / fuge speriată-n verzuiele zări?” întrebare a însuşi Cuvântului care este grâu „în colţii pietrelor” către ceva „cu mult înalt” către cuminecarea cu Absolutul unde „Roşul aprins sminti culoarea pală / lancea căldurii sparse gheaţa iernii / şi-n locul mirosului sălciu, de sânge” apare eul poetic oficiind: „stăm subţire piatră-n sclipăt / nemişcător şi drept şi surâdeam” în „Iluminare”. Iluminare care anulează idolatria „lucrurilor / Sfinxuri mişcătoare”, care smulge eul din oedipiana condiţie a întrebării pur iscoditoare şi îl aşează în centrul Sinelui, al ideii devenită cuvânt, al cuvântului devenit întrupare.
Poetul pendulează continuu între „natura naturată” şi „natura naturantă” şi admiraţia ce-o poartă „bărbatul / cu chip ursuz, Dante Aligheri” se împlineşte într-un omagiu adus poeziei însăşi ,,Cu greu mi-aş putea imagina / un pământ pustiu rotindu-se / în jurul soarelui... (Poate şi pentru că există pe lume astfel de versuri)”. Această salvare din deşertăciune, din Babelul senzorilor şi adresării fugare a lumii revine iubirii recuperatoare de timp. „Doar chipul tău prelung iubite / lasă-1 aşa cum este, răzimat / între, două bătăi ale inimii mele / ca între Tigru şi Eufrat”. Acest bine substanţial al constatării existenţei altuia, această mirare şi sfiiciune de a participa la rosturile lumii se naşte dintr-o „înfrigurată, neasemuită luptă”. „Repetând structura materiei de la-nceput” „să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte / lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart / fluviul rece de delta fierbinte / ziua de noapte, bazaltul de bazalt”. „Lăsând în urma mea lucrurile / ca pe nişte dinţi de lapte / smulşi dureros cu sfoara subţire / a vremii aceleia / când totul se începea cu moartea”, ivirea iubirii face ca în multe versuri ceea ce numim îndeobşte stil să suporte o comprimare în sugerarea unei continuităţi prozodice - id est - de viziune cu marii poeţi ai lumii transfiguratoare. „E o cunoaştere asemenea cunoaşterii dintâi / când lumile-ţi încep la căpătâi / şi-ţi bat în văz şi în auz, anume / şi mâna-ntinsă simte o dimensiune / şi fiecare mirare e un nume”. Şi, aş spune, fiecare nume e o mirare odată luată în stăpânire forţa mirifică de a numi, de a aduce la realitate lucrurile caduce. Acest ,,a numi” operaţie de grad ontologic, este singurul corolar al lui a fi, luminat de iubire: „Şi numai sentimentul ăsta îmi dă fericire / numai gândul că sunt şi că eşti”. Însăşi iubirea îşi construieşte întrebările într-un „Cântec fără răspuns” - „De ce te-oi fi iubind atâta, iubire / vârtej de anotimpuri coborând un cer?”. Aliat în dialog cosmic cu pământul „înţeleptul, mişcătorul”, poetul subliniază cu fiecare vers această greutate a câştigării „dreptului la timp” prin continuă situare în orizontul misterului problematizat. „Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor / ar fi fost o trădare /.../ Dragostea acestui glob imens şi greoi / prin moarte / să o schimb pe o înălţare / Eu sunt pentru că el mă este / dar ce lungă şi sângeroasă poveste”.
Rostire la „Colocviile NICHITA STĂNESCU” - decembrie 1987, Ploieşti
*****
Emilian Marcu: Feţele insomniei
Mioara Bahna
Unui popor trăit sub dictatură nişte zeci de ani, timp în care s-au produs tot felul de confuzii, mai ales în plan ideologic, identificarea actelor realmente patriotice cu denaturarea acestui sentiment, absolut firesc, de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei, prin confundarea lui cu aşa-numitul cult al personalităţii, care s-a întâmplat dintr-o mulţime de motive, nu a făcut decât să-i atenteze la conştiinţa naţională, riscând să-i submineze chiar fiinţa naţională! Din acest motiv, în primul rând, după 1989, mergând chiar şi până astăzi, foarte multă lume, de obicei superficială ori cu un grad aproximativ de instrucţie, a ajuns să respingă literatura patriotică, taxându-i – firesc, din punctul său de vedere – pe autori drept comunişti, ca şi când Vasile Alecsandri şi toţi paşoptiştii, Mihai Eminescu ori George Coşbuc, pentru a nu aminti decât câteva nume, ar fi fost aparţinut acelei epoci!
Având în vedere această premisă, Emilian Marcu este un temerar care înoată împotriva curentului, fără a fi singurul său gest de acest fel, din moment ce, pe de altă parte, crede cu tenacitate în versificaţia clasică – deşi scrie admirabil şi în vers liber, aspect demonstrabil chiar şi prin volumul de faţă –, pe care mulţi dintre cei care bat la porţile Poeziei o repudiază. Volumul său Feţele insomniei, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărut la Editura Premier, din Ploieşti, în 2013 (coperta Florin Dochia), după ce a fost publicat mai întâi în 2001, la Editura Augusta din Timişoara, este însoţit de un aparat critic notabil, avându-i ca semnatari pe Ion Roşioru, Gheorghe Lupu, Ioan Holban şi Corneliu Ştefanache şi cuprinde, aşa cum se menţionează de la început, „poeme patiotice”, traversate de efigiile eroilor Istoriei, Ştefan, Petru, Mihai, Brâncoveanu, Cantemir, Horea, Tudor, Cuza, Bălcescu etc., ale căror nume, scrise simplu, traduc familiaritatea lor în conştiinţa poporului, şi fac, totodată, trecerea spre eroii anonimi, creatorii istoriei, fiindcă, pentru poet, patria e izvor cu apă vie, căreia îi consacră, prin scris, clipa sa de nemurire, în care cuprinde tot ce poate da stabilitate unei fiinţe raţionale.
Emilian Marcu, aşa cum demonstrează şi în acest volum – unde miticul, legendarul, fabulosul generează o simbolistică densă –, crede în forţa ascunsă până şi în ţărână a acestor locuri de a reînvia şi permanentiza, Dacia Felix, prin entuziasmul, dragostea şi credinţa urmaşilor, vegheaţi în tăcere de Zamolxe, cel contopit cu pajiştea înspre primăvară, pentru care totul e veşnicie. Imaginarul poetic pe care îl construieşte poetul contopeşte două planuri: al realităţii, căreia ştie să-i reveleze reminiscenţele edenice, şi al reveriei, la confluenţa acestora aflându-se făpturi al căror atribut nu e straniul, aşa cum ar părea, ci latenţa unor date ale primordialităţii, capabile să asigure statornicia spre care se tinde la orice nivel existenţial: Puternic e osul mistreţului /Luminând ca o sabie /Ca un fluviu de păsări /Ghinda se rostogoleşte pe văile somnului.
În felul acesta, poezia lui Emilian Marcu tinde să certifice armonia universului, unde fiinţele pot trece către Calea Lactee, fie în ipostaza de Rătăcitor cavaler al memoriei stinse, fie Lucitor ca o floare de nufăr. Mai mult, poetul pare a tălmăci edenul pierdut, familiar strămoşilor daci, iar versul alb – paradoxal, în aparenţă – susţine tocmai amestecul de străvechi, sacru, candoare, puritate, din nou cu amintirea primordialităţii lumii, într-o libertate absolută de făurire a imaginii desăvârşite a ceea ce de-a pururi am numit-o /Patria noastră. În acest perimetru, şarpele, vulturul, mistreţul ori chiar neînsemnatul greier sunt înfăptuiri ale vieţii care atestă şi ele, alături de altele, echilibrul plămădit de la începuturi al coexistenţei dintre neam şi locurile de baştină: Tu îmi strigi: „au nu poţi ridica / Până la buzele mele cântecul mustind, / Asemeni unui fagure plin, / Au nu poţi însemna / Locul pentru temelia acestei cetăţi?” Dar nici viitorul – sau cu atât mai mult viitorul – nu este scăpat din vedere: temelia lui e pusă printr-o oximoronică şi misterioasă convieţuire, când pe şarpe Ouăle vulturului ca o flacără îl cuprind / Până Zamolxis, peste noi, e un munte de ceară.
În măsură apreciabilă, poezia pe care o oferă Emilian Marcu lectorului, sub denumirea de „poeme patriotice”, este cu mult superioară genului, identificat, de obicei, cu alt sector literar sau, de multe ori pseudo-literar, cel al aşa-numitei „poezii ocazionale”. E drept că poezia sa se poate înscrie şi în acest compartiment, dacă substantivului „ocazie” i se atribuie o conotaţie, şi anume aceea de „istorie naţională”, cu tot ce presupune această sintagmă. Dincolo de o asemenea abordare însă, poezia lui Emilian Marcu are potenţialitatea de a reconfigura atât perimetrul artistic aşezat sub eticheta „poeziei patriotice”, respins, aşa cum arătam la începutul acestor rânduri, din neştiinţa unor cititori, care o asociază cu producţii fals artistice, cât şi receptarea însăşi. Studiul creaţiei sale demonstrează, fără a exagera câtuşi de puţin, că, pentru poet, acest domeniu în care îşi include volumul cuprinde tot ce e cu adevărat valoros în arta literară şi care, fie şi indirect, se constituie în omagiu al spaţiului şi al lumii care fac posibilă creaţia autentică.
Aşadar, poezia lui Emilian Marcu propune o altă perspectivă asupra acestui segment al literaturii, pe nedrept marginalizat, discreditat sau, măcar, minimalizat. Este adevărat, totuşi, şi că a auzi mereu nişte fraze al căror conţinut a fost iniţial mobilizator, înălţător etc. produce unele idiosincrazii, până la un punct explicabile şi scuzabile. În ceea ce-l priveşte însă pe autorul volumului de faţă, se poate vorbi despre o revoluţionare a conceptului amintit, al poeziei patriotice, fiindcă, aşa cum menţionam, în subsidiarul textului său, mesajul acestuia e că Istoria există pentru că se sprijină pe istorie: imaginea eroilor atestaţi e construită în basorelief, fundalul fiind marea anonimilor, constructorii holdelor, cei care adună lacrima zeului. Ca garant al accestui mod de a privi, poetul şi-l aduce pe însuşi Zamolxe, laitmotiv la nivelul volumului, ale cărui vorbe adresate acestor nenumiţi şi neştiuţi traduc veneraţia reală pe care o merită: Sabia ta miroase a grâu, / Coiful pe cap se-nroşeşte cum pâinea în căldura cuptorului, în timp ce Năframa de rouă pe chip ţi se-aşază, acolo unde Potecile sunt roase de copite, iar Mormintele peste morminte / Le duce-n trupul ei câmpia. La rândul său, omul simplu, necunoscutul, ştie şi el că din hat ne facem scut.
Cum idilicul, miticul, fabulosul constituie chintesenţa universului ancestral pe care îl identifică şi îl dezvăluie Emilian Marcu, poezia lui sublinază realitatea unei comuniuni a cărei perpetuare se asigură prin acte simple, însă vitale – Mergem desculţi prin curate nisipuri. /Argesisul intră cu cântecul apei în noi / Cum ar intra o poveste de dragoste / În peştii din calde oglinzi de noroi... În consecinţă, a defini patria drept ochiul ceresc de lumină, în contextul unei asemenea poezii, este un act justificat, din moment ce poetul nu spune vorbe mari, ci doar adevărate: din punctul său de vedere, Acesta e locul, ochi ceresc de lumină, / Pe care, cu sânge şi cu sudoare, / neamul eroilor noştri, sub soare / PATRIE l-au numit întru hodină! Patria din poemele lui Emilian Marcu îşi are, deci, temelia departe, Sâmburul ei ca un prunc de o zi, este / În lacrima ta învelit, în prapurul lacrimei tale, / (...) / În peştera-naltă şi adâncă a ochiului.
În mod firesc, dintr-un asemenea context nu putea lipsi o odă închinată liantului spiritualităţii naţionale, Doamna noastră limba românească, în omagierea căreia poetul aminteşte avatarurile care i-au fost impuse, fără ca vreo tenativă de a-i sincopa existenţa să aibă sorţi de izbândă – Au trudit s-o siluiască unii / Şi s-o mutileze-n grabă la fierar, /Dar s-au pus de-a curmezişul prunii / Şi s-au revoltat şi sfinţii-n calendar –, eforturile concertate de salvgardare fiind susţinute şi de faptul că În amfore purtând pe sub pământ /Sudoarea muncii ne vedem părinţii, fiindcă patria este eternitate.
Un alt aspect remarcabil al poeziei lui Emilian Marcu este faptul că poetul aduce în creaţia sa nu doar Moldova natală, ci şi celelalte ţinuturi româneşti, construind un Munte de dor, prin care susţine Feţele insomniei, adunate în număr infinit, ca şi trăirile neamului peste care Bălcescu-i în chip de litanie, care striveşte, până la urmă, tot ce e răsad de spini, fiindcă, dincolo de toate, patria din noi, după cum conchide poetul, numai ea-i eternitate / Şi-i leagăn sacru de eroi / Şi pavăză şi libertate. Râmâne însă un univers care nu poate fi nici măcar intuit prin hăţişul privirilor sterpe.
Simplitatea şi rafinamentul alcătuiesc, în concluzie, un tot organic în carte, aşa cum În cămaşa de aur, / În coaja subţire a spaimei / Intră vulturul orb şi aşteaptă / Bolta luminii să cadă pe el / Cum un fulger nărui-se-va / Peste bazilica zidită sub întinse zăpezi, încât, indiferent că sunt scrise în vers clasic sau modern, din poemele care alcătuiesc volumul lui Emilian Marcu răzbate un ritm în consonanţă cu plenitudinea trăirii, susţinut prin printr-o expresivitate abundentă, dar firească.
*****
Igor Ursenco
Diptic autognostic
Universul „URSS & Co” (Curriculum Vitae Cosmogonic & Cultural, brevetat chiromantic)
În Călătoriile mele de Gulliver adolescentin intangibile
rămâneau doar / globúlele roşii
de sânge şi cele 80 la sută de apă / din dovada terestră
a corpului: în apa sacră a Gangelui / zilnic
îmi spălam / tălpile reci şi creştetul
înfierbântat – în Amazonul sălbatic. A fost o vreme
când / fluviul Volga mi-a curs prin toate
venele / tinereţilor / mele oficiale, dar de fiecare dată
se revărsa, din matca / preconştientului, blestematul
râu / Prut: pitit în dreptul „liniei
inimii” / din palma mea stângă / - ca o lamă de baionetă
a sorţii. Într-un timp arhetipal mi-am jelit,
între Tigru şi Eufrat, sorţile netrăite, invadate
de personajele literare ale lumii: îl vedeam adesea pe Walt
Whitman plantându-şi singur / gazonul verde / pe acelaşi
sens cu paralela 45 şi de fiecare dată / îmi trăgeam corabia
trupului: mai la vest / de râul Bâc şi mai la umbră
de Kaïros, unde încape / toată Dunărea
cu apa sa tulbure cu tot. Dar când mancurţii
hrăniţi cu Istoria / transmisă în direct la / ştirile
serii / s-au răzvrătit pe / prora spaţială /
a Creierului, le-am oferit / alternativa revoluţiei
alimentare: toate nădejdile mi le-am lăsat cu gură
de moarte la zidul Ierihon – însetaţilor
de cuvânt. / M-am luat la întrecere cu Setilă
şi Gargantua: cine va duce / în gură, strop cu strop,
apa Nilului, cea care a săpat galerii
în / baza piramidelor şi a stelei Nordului…
Când nu am mai avut suficiente / resurse
să-mi hrănesc pajurile din carnea / telenovelelor
ideologice şi a romanelor tragi-comice
de la Nistru pin-la Tisa, am încetat să mai fac / abstracţie
estetică / de ruşinoasa îndeletnicire / de grănicer
la frontieră / cu sufletul. Nu am putut
să nu-i solicit lui Ivan Turbincă, într-o rusă
arhaică / de pe timpul lui Noe,
să mai amăgească pentru ultima dată / Moartea:
„mai toceşte-ţi, şi tu, gingiile
timp de O sută de ani / de singurătate
în cremenea Carpaţilor, / până s-or face Piramide
de Faraon sau Cremlin / cu Stea în frunte ...”.
Am băut însetat din Râul uitării Lethe,
şi din Mnemosyna – râul Memoriei eterne. L-am întâlnit
pe alter ego-ul / Tiresias: dar nu m-a recunoscut
în niciunul dintre fluviile Lumii / geologice. Dar când
l-am angajat pe Călugărul Jorge / să-mi ungă
cu otravă / cerul gurii / şi toate ursitele
imposibile: voi toţi, / care mi le veţi trăi
cu ură vărsa-v-aţi sufletul în Marea
Neagră de atâta fiere. Atunci savanţii
au înregistrat modificarea ireversibilă a c-URSS-ului
din Univers. / Şi a ieşit
din ilegalitatea neagră într-un final Uniunea Rîurilor
de Suflet şi Sânge (URSS), ce vor / izvorî etern
din „linia vieţii” a palmei mele drepte
precum Statul Liber Fiume / direct din pixul
poetului D’Annunzio – un bastion intangibil
la impulsul originar / generat
de URSS-itoarele mele kosmice …
noiembrie 1992
*
Firma „URSS & Co”
1. Noe-extravertul
Şi eu, precum fericitul personaj biblic, am fost
singurul scăpat cu viaţă: supravieţuind
estetic Imperiului care îmi conţinea propriul
nume (URSS), tatuat pe cotorul
coperţilor irigate de reţeaua
capilarelor. Şi, Doamne, singurele animale
de companie mi-au fost: o inimă rece şi creierul
preafierbinte! Încă de atunci am scăpat
nevătămat de florile de mină. Continui
să scriu exclusiv cărţi. Ascuţite. Nu-i nimic,
voi supravieţui prin ele şi acestui Capital
cu religie promiscuă. Căci iată şi prima
minune: de fiecare dată când mă tai
într-o pagină dificilă, nu ştiu de ce
sângele îmi dă pe dinafară ca dintr-o subterană
surpată grijuliu peste căutătorii de uran
2. Eon-introvertul
Singurul aer care face bine lecturii neîntrerupte
sunt insulele vii împrejmuite cu apă
moartă. În locul lui Iona prefer o balenă
Gutemberg: gonflabilă şi cu scheletul din matriţe
de plumb. Înăuntru aş putea să îmi ţin
răsuflarea pe toată durata insurgenţei
culturale româneşti după modelul ontologic al Statului
Liber din Fiume. Printre pagini nu am nevoie
de ascensor: e suficient să mă prăbuşesc
în sine şi uite cum mă aşteaptă deja salvarea
eliberatoare! Pentru a nu ieşi
definitiv din cărţile mele, Dumnezeu la rându-i
şi le poartă întotdeauna cu o măsură
mai mică. Dar asta nu e singura lui greşeală
pe care I-o voi ierta, în timpul de la urmă,
ca unei sărmane rude de gradul unu
2006
URSS & CO - anagramă fonetică cu numele de familie Ursenco
Mancurt - persoană supusă, prin distrugerea specifică a creierului, unui proces de amnezie a originilor genetice şi culturale. În excepţionalul roman „Eşafodul”, Cinghiz Aitmatov descrie tortura aplicată de oştenii lui Gengis Khan: după o preparare preventivă, victimelor li se aplica direct pe scalp pielea de cămilă (întoarsă pe dos), urmând ca firele de păr să afecteze centrul mnemotic până la pierderea totală a identităţii
Statul Liber din Fiume – oraş-formaţiune statală (cu o suprafaţă totală de doar 28 km 2) la frontiera dintre Italia şi Croaţia, constituită în urma unei intervenţii armate puse la cale de un grup de naţionalişti sub comanda poetului Gabriele D’Annunzio. Pe toată perioada scurtei sale existenţe temporare (1920-1924) suveranitatea i-a fost recunoscută doar de către conducerea oficială a URSS. Actualmente oraşul Rijeka din cantonul Primorje-Gorski kotar (Croaţia)
Insurgenţa culturală din România – culminată cu faimoasele „Teze din iulie 1971” (anul naşterii mele) după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord
*****
Raul Bribete
Lumină albăstriu – fosforescentă
Ca o lyră mirosind strident a lemn de nuc
se insinuează sonorităţile slab audibile,
ale acestei zăpezi posomorâte
să priveşti sensibil mascaroanele
de pe casele înlăuntrul cărora
bănuieşti inimi bătând, oameni dormind,
mâncând, făcând dragoste,
sau încercând să privească în ecrane,
monitoare sau în chiar inimile lor,
ori ale altora.
Eu vreau să descopăr cheia de boltă a realităţii
şi s-o răsucesc
în sensul invers curgerii timpului
poate aşa, aş da un sens confortabil,
propriei mele dezolări.
Totuşi tac ca o clonă translucidă
în frigul de rasă ce-mi învăluie
tâmplele reci
cu un fel de coroană din lauri sonori
în tandem cu răcoroasa ambrozie
a sinelui.
Privesc casele aşezate pe laturile
ce mărginesc inima văii.
Întunericul e verde. În mine, acum,
e un sentiment noptatic, luminat nocturn,
un sentiment cu un cer şi un
pământ – un fel de întuneric verde,
un alt tip de întuneric.
Stranie, colina imensă către care
gândurile mele de copil
se tot îndreptau adesea.
Îmi pare, adâncită cum îşi e în sine,
un seamăn mai puternic decât mine
şi de la care să reînvăţ
aproape totul. Aş vrea şi aş putea.
Unde e oare smerenia volatilă
a începutului meu de lume ?
Acum, între malurile sinelui lăuntric
o mână nevăzută atomizează
lumină albăstriu – fluorescentă .
Stau în mine aşezat ca-n fotoliu
fără să aştept ceva anume.
Eu văd minunea de a fi
un trup scăldat în fiinţă curgătoare
remarc expresia acestei aşezări
in mirare, în întrebare.
bat în apele lăuntrului ; domol ,
cu un deget ce parcă nu-i al meu,
cu un deget gol în propriul lăuntru,
şi serenitatea din mine, se întâlneşte
cu lustralele întinderi din adâncuri.
Întunericul e verde.
Reflexele i se răsfrâng asupra
ghemului de lumină pulsatorie
ce-mi ciocneşte pur-ritmic ,
în piept şi sub tâmple
casele acestea dragi, nostalgice,
îmi sunt tatuate în caracter
şi adânc, le simt şi în carnea mea
învolburată, înfiorata de parcă
acută trăire de sine,
vârtej, maelstroem fără odihnă
îşi este.
văd casele cum se nasc şi cum dispar
în noaptea care le-a clădit
din întunericul ei solidificat.
Cărămizi de întuneric,
peste cărămizi de întuneric,
au născut aceste edificii
care au curs în torente masive
din sângele altora,
şi s-au aglutinat în sângele meu imaterial.
Casele cestea sunt parcă acorduri de clarinet,
edificii create din lumină
crepusculului greu şi amar.
Blazon de bizare mirosuri
şi de stări, inefabile stări,
mi-am clădit, peste vertijul de taină
al Fiinţei ascunsă lăuntric.
Blazon cu trei frunze de nuc
îmi circumscrie latifundiul ascuns.
Ca o clonă translucidă eu tac
în frigul de rasă ce-mi învăluie
cu un fel de coroană din lauri sonori,
tâmplele îngheţate.
Adaug un sens nou lucrurilor,
în treacăt atinse cu mâna – senzor viu,
al existenţei proprii.
Senzaţia e stranie pentru că nu o pot descrie
în toată regula.
Mă îndrept spre maşina unui prieten
a cărei portieră
îmi pare mai volatilă decât
whiski-ul deşertat întins, treptat.
Aş fi vrut să descopăr cheia de boltă
a realităţii şi s-o răsucesc
în sens invers curgerii timpului
acum, între malurile sinelui lăuntric,
o mână nevăzută atomizează,
lumină albăstriu-fluorescentă.
*****
Octavian Mihalcea
INTERIOR
Moartea nu poate fi influenţată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mânii revenite la origine, cu neputinţă de uitat. Prizonieri din afară în interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar şamanii dansează frenetic lângă Apollo cel prea părăsit sub lună.
ADESEA
Prea multe închipuiri false cern scrisorile eliberării. Schiţe întunecate. Schiţele pericolului. Un sfârşit trist nu înseamnă poezie. Va învinge noaptea paradoxului, cumva contondentă. Unde se înmulţeşte solitudinea, arde izbăvirea fostelor promisiuni. Adesea vom fi în mulţime. Lumini captive cutremurând inimi.
NOI ÎNVĂLUIRI
Taina reevaluării plutitoare, înspre deja clasicele nume ce au atins pragul. O inconfundabilă piesă transpusă actual. Noi învăluiri, alte puneri în scenă. Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiului fundamental mărit.
TOT SPRE LIMITĂ
Cele mult prea vechi. Desigur iubirea, bine ştiută desprindere, adâncă regăsire tot spre limită. Sunt aproape, sunt aproape apele. Plecări mai departe. Ritm fără dezamăgire la marginea lumii. Mers viu prin poveşti abisale.
SOLZI ȘI STAMPE
Mici aluzii estompate se răspândesc odată cu puterea şarpelui herald. Numai acel contur inventează tăceri lente. Vopsire a semnului negru. Balansul hainelor scumpe. Tablourile se vor atârna spre pecetea sfintei treceri. Solzi şi stampe. Călăriri transparente.
SUB PLEOAPE
Gérard, biet drumeţ sau numai meşter straniu undeva prin labirint. Paradisul pietrelor fără lumină învie crucea lupilor căzuţi sub pleoape. Flori pe mal. Pioase răni prin apropiere.
POETUL PICTEAZĂ POVEȘTI
lui Liviu Vişan
Treptat, vin adânci destăinuiri, prăpăstii pe drumul enigmei, mistuiri care acoperă. Într-o geografie înclinată respiră acea ştiută aromă. Colbul marilor fantasme. Ritmul sângelui, poate al vinului. Din când în când scriem poeme sepia. Definitiv, poetul pictează poveşti. Aşa cum ne-a obişnuit.
NIMB
Un gotic parcă mereu târziu, totdeauna foarte apropiat sufletelor noastre expresive. O messa întunecată, însă, fapt esenţial, supusă nimbului verzui al celor ce nu vor seca niciodată. Simţim poemele neascunderii. Cuvintele ar sfâşia multe.
CULORI FINE
lui Mircea Brăiliţa
Sărută, poate chiar iubeşte mai mult decât zborul, soarele cornului de piatră unit cu fiecare umbră. Aşteptare a zăpezii. Numere fine încă pot acoperi cuvântul. Ascuţire sau sunet de ianuarie. Pentru că toate culorile pierdute vor fi aici. Oglinzi luminate încet.
FLORILE NOPȚII
Iute, pasiunea dezosată pentru alt suflet, în mijlocul clanului paşnic adunat numai pentru a mă adora cu ajutorul voioasei măşti de câmpie. Spuneţi da primului strigăt arborescent cândva părăsit pe mal, aburului îmbrăţişând tinere rădăcini, dintr-o dată atente la fluidul foarte bine mergător înspre florile nopţii.
*****
Valter Paraschivescu
Sînt unul dintre cei care au avut privilegiul să cunoască pictura lui Valter Paraschivescu chiar înainte de începuturile lui expoziţionale. Pot, astfel, să-mi dau seama deopotrivă de consecvenţa ei esenţială şi de diversitatea formelor expresive ale acestei viziuni, prin definiţie credincioasă unei revelaţii a semnificaţiilor complexe ale culorii. Cea dintîi, consecvenţă faţă de propriile idei, dovedeşte o temeinică înţelegere a legilor gîndirii artistice care nu acceptă schimbări spectaculoase ale criteriilor lor fundamentale fără a se supune primejdiei superficialităţii, frivolităţii şi diletantismului.
Cît priveşte această necontenită descriere spre lumea culorii, cred că ea mărturiseşte nu numai o sensibilitate esenţială, care nu e numai a retinei, ci şi a lumii lăuntrice; ci şi o dorinţă hedonistă de a descoperi temeiurile unei bucurii adînci, adevărate. Lumea lui Valter Paraschivescu e un cer care îşi răsfrînge culorile, nevăzute de alţii, într-un joc luminos, ale cărei reguli sunt respectate cu deplină rigoare, cu credinţă în înţelesul lor pe care se clădeşte un univers raţional şi sensibil, parte a lumii dăruită întru începuturi pictorilor ce aduc înaintea noastră, a oamenilor de rînd, înfăţişarea nevăzută a universului.
*
La prima expoziţie, nu cu mulţi ani în urmă, Valter Paraschivescu dovedea că are un simţ sigur al construcţiei prin culoare. Tablourile lui – s-a spus atunci – sunt mărturia unui temperament liric, susţinut de o gîndire clară, nutrită de o cunoaştere bună a legilor severe ale armoniilor cromatice.
Faptul că, în actuala expoziţie, tînărul artist prezintă desene, nu trebuie să constituie, însă, o surpriză. Pentru că Valter Paraschivescu face parte din acea categorie care nu cred ca linia e doar un suport al culorii, şi, că, atunci cînd se înfăţişează singură, e doar un proiect al unei clădiri mult mai complicate sau o notaţie a unei impresii fugare. El e un constructor şi formele propuse în desenele lui mărturisesc aceeaşi aspiraţie la realizarea unei compoziţii ferm articulate pe care o mărturiseau şi picturile.
Aparent spontane, ele sunt de fapt, rezultatul unor îndelungi şi cumpănite căutări; de altfel, spontaneitatea e darul celor care nu ostenesc încercînd să afle sensurile imaginii din realitate şi al complexelor articulaţii care o leagă de imaginea reprezentată într-o operă artistică.
Există, fără îndoială, o zvîcnire, un fel de neastîmpăr romantic în desenele lui Valter Paraschivescu; şi ar fi trist dacă, la vîrsta lui, totul s-ar ordona liniştit, sub semnul unei lecţii bine ştiute. Căutînd, cu un soi de nelinişte soluţii compoziţionale şi tehnice, încercînd mereu să descopere funcţiile metaforice ale imaginii, el se caută pe sine.
Şi expoziţia de faţă e un argument care se adaugă celor pe care le desluşeam în lucrările lui mai vechi; nu încape nici un fel de îndoială că Valter Paraschivescu s-a aflat şi că drumul său de acum înainte, se cuvine să-l străbată cu o siguranţă de sine pe care o dă nu cu convingerea că nu poţi greşi, ci voinţa de a-ţi pune cît mai multe întrebări, ştiind prea bine că întrebarea e cea mai nobilă atitudine faţa de lumea necunoscută. Răspunsul luat de-a gata duce, spunea Montaigne, la lenevirea spiritului.
Din fericire, Valter Paraschivescu nu e pîndit de asemenea primejdii; desenele lui azi, picturile, odinioară, dovedesc cît de adîncă e aversiunea lui faţă de lenea şi de conformismul spiritului.
Dan Grigorescu
Valter Paraschivescu a reapărut pe simezele Bucureştiului după ce în ultimul răstimp a fost gratulat cu onorante premii pe diferite saloane şi concursuri de pictură naţionale şi regionale. Consecvent propriilor intenţii stilistice, Paraschivescu se afirmă şi de această dată drept un colorist de primă mînă, sensibil şi raţional totodată, care ştie să evite mimetismele retoricii postmoderniste şi, deopotrivă, ostentaţia izvoarelor tradiţionale insuficient asimilate. În expoziţia recentă, artistul dezvăluie cîteva segmente esenţiale ale preocupărilor sale din ultima vreme. Atmosfera de “laborator de creaţie”, deschis oricăror direcţii, lasă loc aproximărilor sau opiniilor impresioniste, în ciuda rigorii cu care pictorul îşi construieşte, din fragmente caleidoscopice, profilul stilistic. Dominante rămîn însă două caracteristici, ambele esenţiale pentru reuşita unui proiect pictural: supleţea expresivă a desenului şi vibraţia sensibilă a sintetismului său cromatic. Atribute definitorii ale picturii lui Valter Paraschivescu ce ni s-au relevat încă de la începutul carierei sale şi pe care, iată, le dezvoltă cu o consecvenţă aproape programatică în mai toate tehnicile şi temele pe care le abordează. În expoziţia din această primăvară artistul ne răsfaţă cu o sumedenie de compoziţii lucrate în intervalul ultimilor doi, trei ani – o suită de eboşe, le-am spune, deşi cele mai multe au acurateţea unor creaţii definitive, în tempera, acvarelă, pastel, cărbune şi creioane colorate, ulei sau în tehnici mixate.
Ceea ce este interesant în pictura lui Paraschivescu este modalitatea cu totul particulară, care îl şi individualizează distinct în ansamblul picturii generaţiilor celor mai tinere, de a decupa în secvenţe semnificative o imagine reală. Pe care o şi notează ca atare. El creează astfel iluzia unei construcţii abstracte (mulţi l-au şi etichetat drept abstracţionist), deşi citirea sa detailistă este înviorată de excitaţia senzorială a unei retine impresioniste. Aparentul amorfism al seriei sale de tablouri, decorativ altfel, invită la o prospectare radiografică, la străpungerea “oglinzii” înşelătoare, care ne trimite cu gîndul la frumoasele erupţii cromatice ale impresionismului
abstract, pentru a distinge distilata poezie a unui peisaj, a unui simbol geomorfic sau obiectual, a unei stări, a unei tensiuni poetice (care nu-i tot una cu efuziunea lirică!). Aceasta şi pare a fi, în cazul lui Paraschivescu, germenul care activează resursele de sensibilitate şi picturalism, ce ne întîmpină cu atîta ostentaţie din rama tablourilor sale. „Viaţa în culoare” este crezul său fundamental şi în numele acestui crez lumea lui Paraschivescu poate fi, aşa cum ne-o şi arată cu candoare, un Deal, o Surpătură sau o “alunecare” spectaculoasă de teren, un Baraj, un luciu de ape la Calica, Razelm sau Valea Doftanei, un zbor “Deasupra negurilor”, o statică cu scoică, cu rac, cu lămîie, cu floare ... O privire pe cît de simplă, pe atît de înfiorată de gestul altruist al unui mare îndrăgostit de natură, de lumină şi de via contemplare a respiraţiei ei divine.
Corneliu Antim
*****
Alfred Jarry de la ubu la ‘patafizică
Ştefan Alexandru Ciobanu
Când la cincisprezece ani Alfred Jarry (1873-1907) a ajuns în liceul din Rennes, profesorul de fizică Félix-Frédéric Hébert (Père Hébert, apoi Père Ebé, apoi Ubu etc.) era deja o legendă printre elevi, prin mărimea ieşită din comun a stomacului, prin îngustimea intelectului, dar şi prin grandilocvenţa care îl caracteriza (caricaturiza). Fraţii Charles şi Henri Morin au început să scrie câteva satire la adresa profesorului, ceilalţi colegi continuând să adauge altele, născându-se astfel dintr-o creaţie mediocră a unui grup de şcolari, un personaj cu vădite accente suprarealiste.
A. J. va vedea în acest profesor toate manifestările grotescului şi îşi va vărsa furia juvenilă punându-i în timpul orelor întrebări care uneori, după spusele colegilor, mergeau prea departe, devenind astfel un mic erou al clasei.
Se mută în Paris în 1893 la liceul Henri IV, unde publică piesa Guignol în care va folosi termenul de ‘patafizică. Am fi tentaţi să credem că noţiunea prinde contur datorită lui Henri Bergson pe care îl va avea professor, dar totuşi termenul în sine vine tot din folclorul liceului provincial, fiind o satiră la adresa unui defect de vorbire al profesorului.
În acest liceu parizian va începe A.J. controversatele relaţiile homosexuale cu Léon-Paul Fargue. Oscar Wilde nu se va îndoi de orientarea sexuală a lui A.J., descriindu-l astfel „un tânăr extraordinar, uns cu toate alifiile, scrierile sale au uneori obscenitatea lui Rabelais, isteţimea lui Molière, şi ceva aparte, personal. Este foarte atractiv, arată ca un chiriaş drăguţ” (în Regatul Unit chiriaş este un termen pentru homosexual).
A.J. va spune că ‘patafizica este „ştiinţa soluţiilor imaginare”, şi va sublinia necesitatea vizuală de a scrie cuvântul cu un apostrof la început, apostroful ne impunând nici o pronunţie specifică termenului. Este un prim semn al jocului cu literele (vezi pictopoezia de mai târziu a lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner), al spontaneităţii, mijloace creative care au aprins spiritele artiştilor începând cu futurismul şi continuând cu toate ismele avangardiste care au urmat. Această ştiinţă va continua să aibă o viaţă proprie departe în timp de părintele ei (Colegiul de ‘patafizică se va înfiinţa în 1948, şi va fi văzută ca o reminescenţă suprarealistă). Numeroşi artişti din prima jumătate a secolului trecut, strânşi sub deviza “am renăscut din nou acelaşi deşi schimbat”, s-au înscris în centrele de ‘patafizică, devenind patafizicieni: Noël Arnaud, Raymond Queneau, Boris Vian, Eugen Ionescu, Joan Miró, Man Ray, Max Ernst, Marcel Duchamp etc.
Cu piesa Rinocerii Eugen Ionescu se înscrie în linia patafizicienilor, lăsând grotescul şi absurdul să devină ceva firesc şi să dezvăluie dedesubturile fiinţelor, adâncimile cele mai întunecate, natura pe care ne străduim să o ascundem dar care, într-un final, iese la suprafaţă, indiferent de câte măşti îi pune societatea, indiferent de numărul de camere în care fugim ca să ne ascundem pentru a nu ne fi observată transformarea. La Boris Vian întâlnim aceeaşi înclinaţie spre absurd şi grotesc, dar aici ele sunt gata să descătuşeze o altă limbă şi chiar o altă realitate paralelă, (în Spuma zilelor, autorul francez aduce în paginile romanului ludicul permanent, lipsit de gravitatea şi convulsii).
Perioada în care A.J. aduce acest nou suflu dramaturgiei este cea în care Ch. Baudelaire, fixat pe prozodia tradiţională, marele (la propriu şi la figurat) om de litere care dorea să fie mereu în centrul atenţiei prin scandaluri literare sau îmbrăcăminte excentrică, duce mai departe inovaţia poemului în proză din cartea Gaspard de la Nuit a lui Aloysius Bertrand. În 1861, într-o scrisoare către editorul Arsène Houssaye, scrie referitor la noua poezie căreia îi intuieşte foarte bine viitoarea valoarea „care dintre noi nu a visat la miracolul unei proze poetice, muzicală fără ritm şi fără rimă, îndeajuns de autentică pentru a se adapta unduirilor visării, zvâcnirilor conştiinţei”.
Deşi revolta lui A. J. este încă departe de manifestările avangardei, nevoia de schimbare din rădăcini a omului se simte şi la el prin comportamentul compulsiv, agitat, tumultos, printr-un accentuat spirit de frondă. A. J. face parte dintre scriitorii revoltaţi (sau poète maudit cum i-a numit Ch. Baudelaire) ai sfârşitului de secol XIX, un scriitor efervescent, care va risipi rapid moştenirea venită în urma morţii tatălui. Este de fapt un spirit inovator de la finalul secolului XIX din care mai fac parte Cezanne, Seurat, Van Gogh, Erik Satie, Henri Rousseau (căruia îi va da porecla Vameşul) etc. Dramaturgia era ocolită totuşi de astfel de revoluţii, doar Frank Wedekind reuşind să mai mişte spectatorii, şi să dezgheţe criticii, cu piesa tragică Deşteptarea primăverii.
Ubu-roi a fost urmată de Ubu încornorat (1988), Almanahul lui Pere Ubu (1899), Ubu înlănţuit (1900) şi alte câteva eseuri, dar acestea nu au întrecut piesa de debut. Conştient de mişcările interioare ce se produceau în acea perioadă în societate, fin observator al noilor tendinţe (lua parte la viaţa pariziană, frecventând cafeneaua criticului A. Vollard unde va purta lungi discuţii cu Apollinaire) va milita pentru un teatru abstract pentru că doar el “poate observa aspecte umane tragice cu caracter etern” (Romulus Vulpescu).
În Paris se va alătura grupului format în jurul revistei literare Mercure de France, o revistă a cărei tradiţie se întinde până în anii 1611. Directorul revistei, Alfred Vallette, şi soţia acestuia Rachilde, au jucat un rol important în susţinerea activităţilor literare ale lui A.J., Rachilde devenindu-i primul si cel mai important biograf. Toate astea, la care se adaugă traiul haotic pe care l-a avut, excesul de băutură şi droguri (se spune că ar fi colindat străzile colorându-şi faţa în verde, precum culoarea absintului), calităţile atletice (era un bun scrimer şi ciclist), perioadele de vagabondaj în care locuia pe băncile din parcuri, au făcut ca A. J. să fie văzut ca un suprarealist avant la lettre. El a scurtcircuitat drumul parcurs de dramă dinspre actor spre spectator, a reinventat necesitatea folosirii păpuşilor pe scenă şi a purtării măştilor de către actori, a adus grotescul foarte aproape de om prin exprimarea de mahala şi manifestarea dorinţelor primare. Experienţele din viaţa sa nu erau departe de absurd. Deşi bolnav de tuberculoză a continuat conştient să bea şi să scrie lungi scrisori văzute ca poeme în proză. Paralizat, în timp ce era în spital, spunea necontenit „Caut! Caut! Caut!”, iar când a venit momentul final şi-a exprimat dorinţa de a ţine între degete o ... scobitoare. Când i-a fost împlinită dorinţa, pe faţa lui s-a văzut multă bucurie. După moarte craniul i-a fost disecat pentru activitate didactică, studenţii de la medicină putând să îi observe creierul. Unul dintre studenţi a exclamat “Père Ubu nu s-a aşteptat la una ca asta!”
Bibliografie
Alfred Jarry – Ubu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, Charles Baudelaire – Mici poeme în proză, Dd. Univers, Bucureşti 1971.
site: http://www.the-tls.co.uk/tls/public/article1246470.ece
http://en.wikipedia.org
*****
Identitate şi alteritate în poezia eminesciană pornind
de la Søren Kierkegaard
Ioana Ursu
„El a mers mult, însă nesfârşit de mult mai departe decât oricare păstor sau femeie, el a mers pe drumul nesfârşit de lung de la Dumnezeire până la a deveni om.”
(S. Kierkegaard)
Eminescu este cel care caută soluţia la problema identităţii în celelalte două tipuri de relaţie de alteritate (iubit-iubită, om-natură), pe care Kierkegaard le cataloghează din start ca inferioare. Iubita se refuză, iar identitatea cu natura este un fel de extincţie. (A se vedea şi rugăciunea Sf. Efrem Sirul: „în cinstea de fiu adevărat fiind, dobitoacelor celor necuvântătoare m-am asemănat”)
„În faţa Absolutului nu există decât un singur timp, Prezentul.” (S. Kierkegaard, Şcoala creştinismului) De aceea, o formă a sciziunii sinelui este timpul. „Nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri” (Trecut-au ani).
Întrucât viaţa povestită este un cumul de momente trecute, individul se disociază până şi de aceasta: „Când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură. / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost” (Melancolie).
Identitatea dată de sentimentul iubirii se desăvârşeşte numai în clipă, ea nu poate fi atinsă dacă în ecuaţie intră timpul, alterizator prin excelenţă: „O! Desmiardă pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină. O! Desmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea de soare, / Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare / Pân’ nu-i faţa mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână” (Noaptea). Inima bătrână este cea care a încetat să sufere şi să caute identitatea cu celălaltul (divin) şi cu sine, căci „dragostea pentru Eminescu va fi participarea la ceva divin, la ceva absolut” (Svetlana Paleologu-Matta).
O altă formă de constanţă este natura, întoarcerea la care constituie baza unei regăsiri (v. Revedere). Sau: „Okeanos se plânge pe canaluri / El numa-n veci e-n floarea tinereţii” (Veneţia). „deasupra casei tale ies / Şi azi aceleaşi stele (...) Şi peste arbori răsfiraţi / Răsare blânda lună” (Când amintirile). Dar identitatea, este, în cazul ei, abolirea sinelui: „Nilul mişcă-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară / Către marea liniştită ce îneacă al lui dor”.
În Înger şi demon, masculinul este un principiu demonic, aşezat sub semnul alterităţii depline, care visează la identitate: „Ea - un înger ce se roagă – El un demon ce visează / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat”. Aici, el caută identitatea cu sine în celălalt, în alteritate. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Floare albastră, dar iubita îi oferă ca alternativă la căutările sale abstracte un „altul” uman, atins prin iubire.
O situaţie tipică a întoarcerii către sine prin intermediul celuilalt este aceea a fetei din Călin (file de poveste), care îşi descoperă frumuseţea datorită unei identificări cu el, „zburătorul”: „Dacă boiul mi-l înmlădiu, dacă ochii mei îmi plac, / E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. / Şi mi-s dragă mie însămi că-i sunt dragă lui”. Totodată, prezenţa celuilalt aduce plenitudinea: „Este Ea. Deşarta casă / Dintr-odată-mi pare plină, / În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină”.
În O, rămâi, este ilustrat angst-ul faţă de nimicul opus stării de nevinovăţie.
În Amorul unei marmure, alteritatea este nimicul, iar celălalt este cel cu care sinele e menit să ajungă la identitate: „te iubesc (...) ca zeul nemurirea, ca preotul altarul, ca spaima un azil, / Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, / Ca visul pe-un copil”.
Junii corupţi sunt „suflete amăgite”, care au iluzia identităţii între ei înşişi şi spusele lor: „Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte / Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte / Misteriul cel sânt / Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie / Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, / Ca râsul la mormânt”.
În Înger de pază, femeia, fiind diferită de el, este percepută ca alteritate, or alteritatea prin excelenţă este apanajul diavolului, numai că ea se dovedeşte a fi, acel Altul care cheamă la identitatea cu sine prin ea.
Alteritatea inaccesibilă şi simultan dezirabilă e ilustrată în Atât de fragedă: „Te duci, ş-am înţeles prea bine / Să nu mă ţin de pasul tău, / Pierdută vecinic pentru mine, / Mireasa sufletului meu”. Şi în Sonet III, cea care poate aduce pacea, în congruenţa cu sine, e intangibilă: „Puterea nopţii blând însenina-vei / Cu ochii mari şi purtători de pace”, „pe veci pierduto, veşnic adorato!”
Poetul este poet numai în identitatea cu fiinţa iubită, iar liniştea se obţine numai astfel: „cânturi nouă smulge tu din liră-mi” (Sonet II).
În Rugăciunea unui dac, identitatea / identificarea totală cu condiţia de om supus suferinţei asigură identificarea până la extincţie cu divinitatea, celălalt: „să simt că răsuflarea-ţi suflarea mea o curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă” .
Identitatea, constanţa, congruenţa cu sine se regăsesc în moarte: „Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... / Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.” (O, mamă...) sau „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii” (Scrisoarea I).
În Luceafărul, cel care face pasul spre comuniune este cel deja identic cu sine, nemuritor, doar că identificarea cu umanitatea îi este interzisă, alteritatea este de neabolit, pentru că nici unul dintre cei doi nu este capabil să producă paradoxul.
„El nu vrea să fie preschimbat de oameni şi să fie un Dumnezeu simpatic-omenesc: El este Cel care vrea să-i schimbe pe oameni, şi El vrea asta din iubire.” (Søren Kierkegaard – Şcoala creştinismului)
Uneori identitatea cu sine se obţine prin delimitare de celălalt, de lume - „Tu aşează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine” (Glossă), „Tu rămâi la toate rece” - (Odă - în metru antic).
Alteori, absenţa celuilalt duce la gradul maxim de alienare: „N-o mai caut”, „Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun” (Scrisoarea IV) Sau, în Scrisoarea V: „Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale”, „-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme / Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, / Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere”, „S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte”, „Ştie ea că poate ca să-şi dea o lume-ntreagă, / C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă / Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi?” Aşa cum Dalila îl lipseşte pe Samson de ceea ce îl făcea să fie el însuşi, de puterea lui, precum şi de congruenţa cu sine obţinută întru Dumnezeu, femeia, refuzându-se, îl lipseşte pe cel care o iubeşte de identitatea cu sine.
Un caz interesant este Odă (în metru antic). Iniţial, moartea este văzută ca o alterizare totală faţă de statutul de om viu şi tânăr. În avântul său, tânărul crede că a atins deja constanţa, identitatea: „pururi tânăr”. Zoe Dumitrescu-Buşulenga vede în această stare unitatea autentică originară, iar în apariţia suferinţei – căderea. Propunem, însă, o altă interpretare: individul care îşi înalţă ochii „visători la steaua / Singurătăţii” are iluzia suficienţei de sine. Or, această unitate despre care vorbeşte Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu poate fi atinsă decât prin paradox, accesibil numai aceluia care caută („ochii mei nălţam visători”) şi care poate fi înfăptuit numai prin Celălalt („când deodată tu răsărişi în cale-mi”), în schema kierkegaardiană – zeul, Hristos, în cazul poetului – poate chiar cititorul. Dar cum naturii umane este inerentă suferinţa, asumarea acesteia este impusă de întâlnirea cu Altul: „Hercul înveninat în haina-i”, „focul meu”, „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări”. Interesant este că, în locul unui salt spre celălalt, care să-i ofere identitatea cu sine, poetul face un pas înapoi şi îşi caută liniştea tot în alteritate, în ruptura faţă de „ochii tulburători”. Sau poate este vorba despre ceea ce Svetlana Paleologu-Matta numeşte „diferenţa identicului”.
O altă perspectivă aşează poetul în locul Celuilalt identic cu sine, care, de dragul celui căruia această unitate îi este inaccesibilă, adoptă condiţia aceluia, asumându-şi-o şi revenind, în final, în sine.
Distincţiile şi opoziţiile se trag, în Se bate miezul nopţii din limbaj. Numai „neclintita limbă” desparte viaţa de moarte şi numai cu acest instrument paradoxal (viu, dar neclintit – congruent şi coerent, fără a fi mort), poetul reuşeşte paradoxala identitate „S-asamăn între-olaltă viaţa şi cu moartea”.
Aprilie 2009
Camelia Iuliana Radu – universul inversat
Lucian Gruia
În lipsa transcendenţei, universul apare personificat negativ, fără frumuseţe: „burta universului încă mai naşte hăuri/ bolboroseşte/ leapădă placenta fierbinte/ nici măcar timpul nu este întreg/ peste nicăieri/ peste visare” (călăuza)
Condiţia umană efemeră devine tragică, nu numai prin destin dar şi prin contribuţia umană distructivă: “un dinte abia mijit în gura beznei/ mugur al morţii/ scâncet/ nimb nemaivăzut/plezneşte gingia pământului/ şi nimeni/ nimeni nu îşi aduce aminte/ nici măcar învăţaţii/ cum a venit neantul pe lume/ un ceva în formă fixă“ (noi utopii)
În această lume, viaţa reprezintă un război ontologic. Cele mai multe poezii sunt dedicate acestei teme: inamicii, soldatul iernii, alianţe, declaraţie, strategii, retragere, barricade, agonia soldatului împuşcat în cap, supravieţuitorul, schije, adăpost, mortul, santinela, iubita în timp de război, iubirea în tranşee, conspiraţia etc.
Pregătirile de luptă încep cu încolonarea: “înaintăm ursuzi în întuneric/ cu sufletul acoperit sub za de fier/ (...)/ înaintăm parcă/ înaintăm nicăieri” (încolonarea)
Lupta se duce la graniţa dintre fiinţă şi nefiinţă: „toţi avem un mort în familie toţi/ vom plânge şi nu vom uita/ ne vom strânge unii în alții/ peste obuzele de omăt/ soldatul trece cu raniţa în spate/ pe graniţele noastre calcă apăsat/ tot ce am clădit ieri/ se va dărâma/ destrămarea aruncă prin ferestre sparte/ schele necunoscute/ pe care va urca o graniță nouă/ albită ca o față de masă/ brodată de timpul orb” (pe graniţă)
În această luptă inegală cu destinul, acesta elaborează strategii de distrugere, ca într-o partidă de şah. Dar lupta este dinainte pierdută în aceast poligon de tragere pe care-l reprezintă existenţa: “tot mai uscaţi/ lumea aceasta nu mai are nevoie/ nici de simboluri/ nici de pământ/ doar de un petec virtual în care/ să îşi închipuie ceva/ de exemplu că sunt auziţi oamenii/ când plâng” (retragerea).
Poeata resimte din plin frigul ontologic: „am rămas în iarnă ca nişte cuiburi goale/ ascunşi sub glugile de nea/ închipuindu-ne că vom auzi tot mai rar/ şuieratul gloanţelor şi plânsul muribunzilor/ închipuindu-ne sfârşitul/ ca pe o blondă venind într-o decapotabilă/ spulberând în diagonală realitatea/ o blondă cu dinţi de porţelan la vedere/ căreia nu i se poate refuza nimic” (povestea bunicului)
Chiar în aceste condiţii, iubirea aduce mîngâiere: „leagănă-mă/ leagănă firul de femeie şi mă ţine/ legată de tine/ ca pe un ram de vâsc stejarul” (iubita în timp de război).
În poeziile Fenotip de iarnă – Adam şi Fenotip de iarnă – Eva se evocă păcatul originar care ne-a adus cunoaşterea diabolică, prin care putem să ne distrugem specia. Sub această ameninţare, universal îşi continuă agonia: „lumina a murit în felinare/ochii întunericului întind ramurile catafalc/ frica paşte veselă peste pământuri/demenţa desenează în ferestre pereţi/ vânt şuieră negru/ vânt şuieră alb/ dintr-un capăt în altul al lumii” (tactici de iarnă).
Albul şi negrul, deşi contrastante, nu sunt văzute maniheist, albul – binele, negrul – răul. Albul este al frigului, al destrămării şi morţii termice a universului. El, prin contrast, dă amploare negrului apocaliptic: „din loc în loc/ găuri negre absorb cu o viteză uluitoare/ toate firele necunoscutului/ înfricoșător/ adun în zona mea omătul/ prăvălesc în întunericul dospitor/ toată iarna/ (…)/ în atelierul întunericului/ malaxoarele se mișcă tot mai încet/ gândesc tot mai greoi/ nu știu ce se întâmplă/ aud vuietul unui râu subteran/ ieșind departe/ rupând din maluri/ aud transformările reliefului/ agonia/ o hartă secretă mereu în schimbare” (circuite).
În această lume, condiţia poetului apare de două ori precară, odată ca fiinţă muritoare şi a doua oara ca marginalizat de societatea cu valorile inversate: „Înfieraţi/ cei care strigă în afara cercului nebuniei/ nu vor rămâne decât vorbitorii/ cei bătuţi de mamele lor/ cei urâţi de fraţi/ cei pe care nu îi va citi nimeni/ în afara zidului de oameni bolnavi/ vor rămâne doar mărturisitorii/ despre nebunia veche/ despre creierul sfârtecat de orgoliu/ doar aceia vor fi în oaste/ doar aceia.../ în ceilalţi se vor arunca pietre/ priviţi de sus vor fi/ din balcoanele închise/ pentru că ei încă/ şi încă/ şi încă mai au o inimă care bate” (poeţii liberi).
În prefaţa volumului, intitulată Apogeu de creaţie... scriitorul Calistrat Costin remarcă pertinent: „Recomandată drept „scriitor, poet, jurnalist, eseist şi grafician (în „notele” din volumul de versuri Floare mică, 2009), licenţiată în psihologie şi master în ştiinţele educaţiei, Camelia Iuliana Radu scrie în cartea de faţă o poezie de rafinament, având exact însuşită ştiinţa discursului liric de efecte sigure. Din însăşi paginaţia, Negru de iarnă îşi are poemele titulate în... dedesubturi, încât trama prozodică în loc să debuteze de la un indicativ oarecare, cum se obişnuieşte, debuşează într-un cuvânt tematic de natură a lumina intenţiile autoarei, poemele – multe foarte ingenioase – trebuind a fi lecturate dinspre final, de la „marca” din subsolul textelor. Evident volumul se cere citit cu atenţie şi superioară înţelegere, spre reală delectare! Poeta – în ciuda unui anume ermetism de substanţă scientistă – are vocaţia, talentul rostirilor esenţiale.”
Camelia Iuliana Radu este o poetă atipică, originală, care ne surprinde cu fiecare apariţe editorială.
*****
Gânduri la apariţia unei noi cărţi despre M. Eminescu
C. Dobrescu
De curând, în anul 2013, a apărut, sub egida prestigioasei edituri „Humanitas”, masivul volum intitulat: „Mărturii despre Eminescu”. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă.
Volumul pe care încercăm să-l prezentăm este, după părerea noastră, un modest omagiu adus celui pe care Constantin Noica îl socotea „omul deplin al culturii româneşti”.
În cele 580 de pagini, Cătălin Cioabă include texte care sunt amintiri ale contemporanilor lui Eminescu, antologate în diferite volume sau reviste în care au apărut pentru prima oară, cât şi din ediţii critice sau antologii ale amintirilor despre Eminescu. Volumul este structurat în cinci părţi şi anume, copilăria şi peregrinările tinereţii, anii de maturitate, anii târzii, boala, evocări din anul morţii şi povestiri, anecdote, imagini. Deoarece volumul are şi o bogată bibliografie şi un generos set de fotografii în mare parte inedite, care ne prezintă un altfel de Eminescu şi personalităţi care s-au intersectat cu poetul într-un moment sau altul al vieţii acestuia.
Încă din prefaţa volumului constatăm că, în materie de Eminescu, încă mai pot fi surprize. Volumul, ne face plăcerea să credem, reprezintă încă o treaptă necesară pentru apropierea faţă de Adevăratul Eminescu. Credem că a pătrunde şi a străbate vastul spaţiu întrupat de Poet, care și astăzi, la peste un veac de la moartea sa, se dovedeşte a fi Continentul Eminescu şi – de ce nu ? – Planeta Eminescu. Tuturor istoricilor şi oamenilor de litere le revine nu mai puţin datoria de a le explora!
Constatăm că apelul lansat de revista „Familia” în 7 iulie 1889, către cei care l-au cunoscut pe poetul nepereche „Scrieţi amintiri”!, repetat de nenumărate ori în revistele vremii chiar şi după 1900 a avut effect. Până către anii 20 ai secolului trecut au continuat să apară noi mărturii despre Eminescu, nu numai din ipostaza de poet, ci şi de gazetar, filozof, economist, diplomat, folclorist, membru al unor societăţi cultural naţionaliste etc.
Mărturiile publicate prin grija lui Cătălin Cioabă ne prezintă, dincolo de clişeele cu care am fost obişnuiţi, un om plin de vitalitate, un om cu defecte şi calităţi.
Aşa cum afirma Petre Creţia în lucrarea sa „Testamentul unui eminescolog”, apărută în 1998, „din mărturii scurte sau lungi, din tinereţe sau de mai târziu, de la prieteni sau de la adversari, de la femei şi de la bărbaţi – de la oricine l-a cunoscut am zice noi – se poate reconstitui un Eminescu de mare vivacitate şi veridicitate, nealterat de inerentele prelucrări ale oricărui biograf”.
Pentru o seamă de contemporani, simplul fapt de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat mult. Ei au ţinut să vorbească despre o secvenţă sau alta a vieţii lui, chiar dacă au asistat la ea de la o depărtare mare sau mică.
Astfel noi avem un ploieştean – personaj pitoresc al Ploieştiului, Ştefan Ionescu Catifea, care în tinereţea lui a fost băiat de prăvălie la cel mai mare local din Bucureşti, „La Enache” pe strada Academiei. Acesta povesteşte că în 1880, Eminescu era un client obişnuit al localului, lucra la „Timpul”, ziarul conservatorilor. Marele poet obişnuia să stea cât mai retras şi se ferea de mesele zgomotoase la care petreceau între alţii şi prieteni de-ai lui, cum era Al. Vlahuţă. Aceştia, ca să strice liniştea poetului sau să glumească, compuneau pe hârtie fel de fel de versuri pe care le aruncau făcute sul ca ţigaretele spre masa lui Eminescu, care răspundea la fel. Ionescu – Catifea era chemat să adune de pe jos toate hârtiile pe care le păstra pe un raft, ca să aprindă ţigările cu ele. Mai târziu, când a devenit adult şi-a dat seama că a făcut să se piardă astfel adevărate capodopere improvizate de către cei în cauză.
Poetul ţinea mult la acest băiat pe care-l numea în răsfăţ „protectorul lui”, îl mângâia uneori şi îi aducea acadele. Tot de la Eminescu, poate pentru că îşi purta părul tuns s-a ales cu porecla „Breton” şi cu o fotografie cu autograf.
Cele relatate arată că încă mai sunt, prin cotloanele arhivelor şi bibliotecilor, mărturii despre Eminescu care merită a fi luate în seamă în special prin localităţile prin care poetul a hălăduit, mânat de multiplele rosturi personale sau profesionale.
Aceste amintiri arată puterea cu care a intrat Eminescu încă din timpul vieţii în conştiinţa marilor spirite ale vremii dar şi a celor obişnuiţi şi simpli.
Volumul „Mărturii despre Eminescu” vine să înbogăţească bibliografia deja existentă despre poet şi se constituie într-un vibrant omagiu adus operei şi personalităţii acestuia. Când vorbim de M. Eminescu şi mai ales de antologii eminesciene nu putem să nu amintim masivul volum „Eminescu, sens şi devenire istorică”, îngrijit de istoricii Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I, Saizu apărut în anul 1983 în Colecţia „Românii în Istoria Universală”, sub egida Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi.
Acest volum arată clar că tot ce este legat de M. Eminescu n-a fost nicicând un teritoriu rezervat doar istoriei literare. Filozofi, sociologi, economişti, istorici (nu în ultimul rând) au descoperit în opera sa un preţios izvor de gândire, care a permis să apară şi unele antologii tematice: „Despre cultură şi artă”, Ediţia D. Irimia Iaşi, 1970; „Scrieri pedagogice”, Ediţia M. Bordeianu şi P. Vladcovschi, Iaşi 1977; „Economia naţională”, Ediţia Vasile C. Nechita, Iaşi 1983, sugestive pentru varietatea preocupărilor marelui poet.
Prin cartea pe care ne-a pus-o la dispoziţie Cătălin Cioabă se înscrie în rândul eminescologilor de excepţie. Volumul în cauză ne duce cu gândul la ideea lui Cioran, că viaţa lui Eminescu este o ilustrare în mic a istoriei româneşti. Ba chiar supralicita, poetul a fost urmărit de un blestem nemaiântâlnit – acelaşi care a bântuit peste neamul româneasc.
Eminescu a fost un subiect ademenitor pentru mulţi exegeţi – pentru susţinători, adepţi, dar şi pentru detractarii lui.
Ca poet, ţinea făclia cu flacăra întoarsă, îşi extrăgea substanţa lirică din scotocirea propriilor interioare, din scormonirea trăirilor genuine, a frământărilor ce i le provoca antologia intimistă. Ca publicist ţinea o pupilă dilatată asupra neamului său, cu istoria, limba, naţionalitatea, tradiţia şi religia – toate acestea analogându-se în ideea statului natural, organic, a statului de cultură la care visa şi pentru care a arătat o preocupare constantă. Aplaudăm această lucrare cu toată dragostea şi tot respectul care se cuvine uneib cărti menite să ne lumineze şi să ne edifice lăuntric.
Citind această lucrare atât de necesară celor ce-l iubesc pe Eminescu şi mai ales tinerei generaţii, mă face să reflectez la faptul că acest simbol al culturii noastre naţionale nu a suscitat interesul nici unui regizor de film, în schimb toate mizeriile din perioada comunismului ne sunt băgate pe gât de aşa zişi regizoraşi de duzină care aspiră în zadar la un Oscar.
*****
Florin Dochia
indigo
(I)
what’s wrong with me today?
take a look around:
I get close or I get away?
my footsteps were erased,
as if I have gone on the water...
if I take a step, I put my foot on the skyline…
I pass from one room to another,
I open doors by chance,
you are beyond each.
butterflies jumps from your body
as from a beehive extremely flourished and multicoloured -
quiet burn your skin silky.
I take the form of the comet and I descend
beyond your blood,
beyond your heart which give birth to poppies.
I depart, I approach,
I take a look around:
what happens to you today?
(II)
my senses are sharpened,
I have a look bad
I moved out from the past.
in the ear, only twitching
of butterfly wing flows readily.
I live beneath a shield,
walk on me thousands of ants,
a wandering nun
the hermitage when he did not want
and has ascended himself to heaven
with the aroma of myrrh and chrism.
the taste of your blood is mystery
I get drunk with him as if from the chalice
the expectation would overflow more than your body
as a honey so lazy that
I lay down with you in the grass of tomorrow
believer as a stray dog.
I hold you in my arms and we descend together the remaining Time.
You are here
I hold your hand tight
and I drag you
to follow my footsteps
it scares me the thought
that I could lose you somewhere
in the catacombs of light
from which, repeatedly, I try to escape
like an old satellite
falling from its orbit
seduced by the voluptuousness of absence
as I see you
white butterflies around you
the morning tide is breeding
beyond reflected image
a drizzle keeps on falling
your smile - a silent warden
Versiune în limba engleză de Elena Dinu
*****
poet de martie
Lawrence Ferlinghetti
Constant Riscând Absurditate
Constant riscând absurditate
şi moarte
ori de câte ori joacă
deasupra capetelor
publicului său
poetul ca un acrobat
urcă pe rime
la un fir înalt al propriei faceri
şi cumpăniri pe ocheade
deasupra unei mări de fețe
păşeşte pe acest drum
de cealaltă parte a zilei
făcând salturi de balerin
şi îndemânatice trucuri
şi alte grozave mişcări histrionice
şi toate acestea fără a lua
orice
drept ceea ce nu poate fi
Pentru că el e acel suprarealist
care ar trebui obligatoriu să perceapă
adevărul curat
înainte de luarea fiecărei atitudini sau pas
în avansul său presupus
către locul cel mai înalt
unde Frumuseţea stă şi aşteaptă
cu gravitate
să-şi înceapă saltul ce sfidează moartea
Şi el
un mic comediant charleychaplin
care poate sau nu poate prinde
forma ei etern corectă
desfăcută în aerul gol
al existenţei
Traducere din limba engleză de Florin Dochia
*****
„Am descoperit că forma a dat elan conţinutului”
T. S. Eliot
Cred că am început pe la vârsta de paisprezece ani, inspirat fiind de Omar Khayyam al lui Fitzgerald, să scriu câteva catrene întunecate şi cu orientare ateistă şi deznădăjduitoare. Din fericire, m-am oprit aşa de iremediabil încât aceste catrene nu mai există. Nu le-am arătat niciodată nimănui. Prima poezie publicată a apărut în Smith Academy Record şi mai târziu în The Harvard Advocate, fiind scrisă la sfatul profesorului de engleză şi imitându-l pe Ben Jonson. Profesorul meu a considerat-o o scriere foarte bună pentru un băiat de cincisprezece sau şaisprezece ani. Ulterior, am mai scris câteva la Harvard, suficiente pentru a mă putea califica la alegerile pentru funcţia de redactor şef la The Harvard Advocate, funcţie pe care am savurat-o din plin. Apoi, ultimii ani de şcoală au fost extrem de efervescenţi. Am devenit mult mai prolific, mai întâi sub influenţa lui Baudelaire şi apoi a lui Jules Laforgue, pe care cred că l-am descoperit în primii ani la Harvard.
A existat cineva, în mod special, care v-a prezentat poeţilor francezi? Bănuiesc că nu Irving Babbitt.
Nu, Babbit ar fi chiar ultima persoană! Singura poezie pe care Babbit a admirat-o mereu este Elegia lui Gray. O poezie bună, e drept, dar cred că asta denotă anumite limite pe care săracul Babbit le avea. Cred că mi-am declarat public sursa; este vorba despre cartea lui Arthur Symon care insistă asupra poeziei franceze şi pe care am găsit-o din întâmplare la Clubul Harvard, un loc de întâlnire al studenţilor de la Harvard. Se afla acolo o bibliotecă mică, aşa cum găsim azi în multe dintre casele Harvard. Mi-au plăcut vorbele lui şi aşa am mers la o librărie specializată în literatură franceză, germană precum şi în alte limbi străine (am uitat numele şi nici nu ştiu dacă mai există azi) şi am găsit Laforgue şi alţi poeţi. Nu-mi imaginez cum de exista Laforgue în biblioteca aceea. Dumnezeu ştie de cât timp îl aveau şi dacă îl mai căutau şi alţii.
Eraţi conştient în perioada studenţiei de prezenţa dominatoare a poeţilor mai vârstnici? Astăzi poetul scrie în tinereţe ca la vârsta unor Eliot, Pound şi Stevens. Vă amintiţi dacă aveaţi conştiinţa spiritului literar al vremii? Mă întreb dacă nu cumva situaţia ar fi fost diferită altfel.
Lipsa unui interes deosebit pentru poeţii englezi sau americani îl consider un avantaj. Nu ştiu cum ar fi fost, dar bănuiesc că existenţa unor prezenţe aşa de dominatoare cum le numiţi ar fi reprezentat o distragere, deloc benefică. Din fericire, nu ne-a deranjat nimic din toate astea. […]
V-aţi sfătuit cu Conrad Aiken la poezii când eraţi coeditori la Advocate? […]
Da, aşa este. Aiken a fost un prieten tare darnic. Într-o vară a încercat să-mi publice câteva poezii la Londra, cu Harold Monro şi alţii, dar nimeni nu a vrut să îl ajute. Mai apoi, cred că prin 1914, pe când eram amândoi în Londra, a spus: „Trebuie să mergi la Pound şi să-i arăţi poeziile”. S-a gândit că s-ar putea să-i placă, întrucât lui îi plăceau, deşi erau diferite de ale sale.
Vă aduceţi aminte de circumstanţele în care v-aţi întâlnit prima data cu Pound?
Cred că mai întâi i-am făcut o vizita scurtă şi sper că am creat o impresie bună în acea cămăruţă în formă de triunghi din Kesington. Mi-a spus atunci: „Trimite-mi poeziile tale” şi apoi; „Sunt mai bune decât tot ce-am văzut. Treci pe la mine să discutăm”. Apoi le-a publicat, la editura lui Harriet Monroe, ceea ce a durat puţin.
[…] Când am mers la prima întâlnire cu Pound, nu eram neapărat un admirator al operei sale şi deşi acum privesc opera de atunci ca fiind desăvârşită, sunt sigur că ideile măreţe se regăsesc în lucrările de mai târziu.
Aţi menţionat undeva că Pound a tăiat din poemul The Waste Land, forma iniţială fiind mult mai mare decât cea prezentă. Aţi avut de învăţat din metodele sale critice la adresa poeziilor dumneavoastră? A mai tăia şi din alte poezii?
Pe atunci, da. A fost un critic minunat, întrucât nu încerca niciodată să te transforme într-o copie a sa. Încerca doar sa vadă ce intenţii aveai.[…]
Ce anume a tăiat Pound din The Waste Land? Secţiuni întregi?
Da. Era, îmi amintesc, o bucată lungă despre o epavă. Nu cunosc legătura cu restul poemului, dar bănuiesc că a fost inspirat de cântul lui Ulise din The Inferno. Pe lângă asta, mai era şi o copie a secţiunii Rape of the Lock. Pound chiar spunea: „N-are rost să faci ceva pe care altcineva l-a făcut la fel de bine… fă ceva diferit.”
Consideraţi că aceste tăieturi de fragmente au modificat structura intelectuală a poemului?
Nu. Era lipsit de structură şi în versiunea mai lungă.
Vă voi pune o întrebare legată de compoziţia poemului. În Thoughts after Lambeth aţi negat afirmaţia unor critici care au declarat că în The Waste Land reprezentaţi „deziluzia unei generaţii” sau cel puţin aţi negat cum că aţi fi avut o astfel de intenţie. Cred că F. R. Leavis spunea că The Waste Land nu are progresie, dar, pe de altă parte, alţi critici au afirmat mai recent că are orientare spre religia creştină. Mă întreb acum dacă aceasta era tot o intenţie de-a dumneavoastră.
Nu, cel puţin nu conştient. Cred că, în Thoughts after Lambeth, mă refeream la intenţii mai mult în sens negativ decât pozitiv… mă refeream, de fapt, la ceea ce nu intenţionam. Dar oare ce înseamnă „intenţie”? E ca atunci când vrei să-ţi iei ceva de pe suflet şi nu-ţi dai seama de această povară până nu o iei de pe suflet. Dar n-aş fi putut să găsesc o relevanţă a cuvântului „intenţie” din punct de vedere pozitiv în niciunul dintre poemele mele şi nicidecum în altele.
Mai am o întrebare despre dumneavoastră şi despre Pound la începutul carierei. Am citit că va hotărâserăţi împreună să scrieţi catrene, întrucât eraţi de părere că versul liber îşi depăşise limitele.
Cred că Pound a spus asta. Şi tot el a fost şi cel care a susţinut ideea cu catrenele. Mi-a recomandat chiar Emaux et Camées.
În ceea ce priveşte relaţia dintre formă şi conţinut, aţi fi ales vreodată forma înainte să ştiţi conţinutul?
Într-un fel, da. Am studiat poemele lui Gautier şi m-am gândit „Mi-ar fi această formă utilă în vreunul dintre conţinuturile mele?” Şi experimentând, am descoperit că forma a dat elan conţinutului.
De ce aţi ales să folosiţi în poemele timpurii versul liber?
La început am ales versul liber sub imboldul de a utiliza aceeaşi formă ca şi Laforgue. Prin asta înţelegem ca versuri neregulate ca număr de silabe să rimeze cu cuvinte care apar la intervale neregulate. Era mai mult vers decât liber, numit de Ezra „amygism”. Într-o etapă ulterioară, au apărut lucruri care aveau o mai mare libertate, precum „Rapsody on a Windy Night”. Nu cred că am avut atunci vreun model în minte, ci pur şi simplu a venit de la sine.
S-a întâmplat să simţiţi cum că aţi scrie împotriva la ceva, mai degrabă decât după un model anume? Cum ar fi de exemplu împotriva poetului laureat?
Nu, nicidecum. Nu cred că am încercat respingerea anumitor aspecte, ci pur şi simplu o cale de descoperire a sinelui. Poeţi laureaţi, precum Robert Bridges, au fost într-adevăr ignoraţi. Dar nu cred că poezia de calitate ia naştere în urma unor tentative politice de înlăturare a unor forme deja existente. Cred că pur şi simplu o înlocuieşte. Oamenii găsesc modalităţi prin care se pot exprima şi-şi spun: „N-o pot face în felul acesta, dar care este modalitatea ideală prin care mă pot exprima?” În concluzie, nici nu prea îţi pasă de formele deja existente. […]
Adeseori poemele dumneavoastră par a fi alcătuite din capitole. Le-aţi imaginat iniţial ca poeme separate? Mă gândesc îndeosebi la „Ash Wednesday”.
Da, aşa este. Similar poemului „The Hollow Men” şi acesta a fost gândit în capitole. Îmi amintesc bine când spun că una sau două dintre schiţele anumitor secţiuni din „The Hallow Men” au apărut în Commerce, dar şi în alte publicaţii. Apoi, odată cu trecerea timpului, am început să-l privesc ca pe un tot. Ăsta e un aspect al minţii mele care se pare că funcţiona în anii de la începutul carierei – să realizez diferite lucruri şi ulterior să le văd cum fuzionează din punct de vedere poetic, modificându-le şi în fine dând naştere unei creaţii noi.
Interviu de Donald Hall pentru The Art of Poetry No. 1, The Paris Review, 1959. O selecţie mai largă din acest interviu, în Revista nouă, nr. 3/2014)
Traducere de Raluca Danciu Cîrstea
T. S. Eliot
Dimineaţa, la fereastră
Zăngăne vesela prin bucătării,
Paşi greoi de-a lungul străzii trec
Suflete de slujnice se plâng
Încolţind la porţi melancolii.
Ceţuri cafenii la mine urcă
Feţe-ntunecate de din jos,
Poale-nnoroiate tot încurcă
Trecătoru-n râsu-i de prisos
Ce dispare-n lung de-acoperişe.
Rânduri pentru un bătrân
Nu-i tigru-ascuns în vizuină
Mai pus pe rele decât mine.
Nici coada-i nu e mai vioaie
Decât atunci când simt prea bine
Vrăjmaşul cum în sânge-şi cată
Viaţa ori de-un ram atârnă.
Când dintele-mi arăt şi iese
Din limba-mi arcuită şuier,
E mai îndrăgostit ca ura,
Ca frageda iubire mai amar
Iar tinerii, ah, asta nu pricep.
Să se reflecte-n ochiu-mi auriu
Nebun neghiobu-i care sare.
Să-mi spui: E bucuria mare!
Isterie
După cum râdea m-am prins că sunt amestecat în râsul ei şi că fac parte din el, până acolo unde dinţii păreau doar stele întâmplătoare prinse fără voie într-un marş militar. Am fost atras de icnetele scurte, inhalat în fiece moment de răgaz, pierdut apoi în peşterile întunecate din gâtlejul ei, zdrobit de unda unor muşchi nevăzuţi. Un chelner în vârstă cu mâini tremurânde se zorea să întindă o pânză ecosez roz-albă pe masa verde de fier ruginit, spunând: „Dacă doamna şi domnul vor să ia ceaiul în grădină, dacă doamna şi domnul vor să ia ceaiul în grădină…” Am decis atunci că, dacă zbaterea sânilor ei poate fi oprită, unele fărâme ale după-amiezii ar putea fi salvate şi mi-am concentrat atenţia cu subtilitate prudentă spre acest lucru.
Rânduri pentru o raţă din parc
E dimineaţa-n tremur îndelung,
Iar zorii se înclină peste ierbi,
Aici nu-s şerpi şi nici şopârle nu-s
Doar un răţoi e, lent, de raţă dus.
Lucirea aurorei am văzut,
Din Pâinea şi din Vinul ce-am avut,
Dau împănatelor, căci le-am adus
Prinos să fie celor ce-au murit;
Din pâine şi din deget au ciupit,
Era uşor să aibă-un un vierme viu;
Dar ştiu, curând, aşa-i orânduit,
Iscoditoarea viermelui prezenţă
Va încerca umila-mi complezenţă.
Play Slots Online for Free - DrMCD
RăspundețiȘtergereWhether you 충청남도 출장안마 want to play on your phone, tablet or mobile phone 평택 출장안마 for real money, you have 문경 출장샵 come to 익산 출장마사지 the 거제 출장샵 right place. We have the tools and resources to help you find