deschide pdf
AMERICA
Virgil Diaconu
Viitorul nostru abia începe.
Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.
Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii
să facă ordine prin cotloanele cerului;
în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!
El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,
cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.
Cu soldaţii care văd în întuneric.
Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!
De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!
Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,
la care este conectat Universul. Tot Universul!
Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.
Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,
de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat
din grădina zmeului… Iubitele şi însingurările,
gândurile şi furiile tale vor apărea de acum
pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.
Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!
Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!
Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!
Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite
noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică
pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.
Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt,
Revoltei i se va scoate în fiecare zi câte un dinte
ca să nu mai bată toba în cetate;
şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.
Viii – să nu îi mai scoale!
Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Viitorul nostru abia începe.
Nu te uita la păsările care îşi pierd capetele în zbor!
Imperiul a decretat că ele şi-au ales greşit cerul;
Imperiul a decretat că ne-am ales greşit veacul!
Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială,
însă Imperiul va găsi o soluţie.
O soluţie pacifistă, desigur, pentru că oricum
morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului
vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii,
în cartierul florii de cireş.
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea.
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
― Unde este arcul de lemn?
Şi prinţesa cu cireşe la urechi unde este?
― Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!
Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.
O cartuşieră plină…
Viitorul abia începe.
Viaţa ta va apărea pe ecran, de la primul scâncet
la merele pe care le-ai furat din grădina zmeului.
Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei
la Revolta care aprinde străzile.
Gata cu florile de cireş care au îndrăznit
să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!
Care au ajuns să încurce planurile Apocalipsei! Gata!
Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi,
până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea.
Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.
Desigur, morţii nu vor fi declaraţi.
Istoria se scrie şi acum pe întuneric. Vezi,
mai înainte moartea vorbea ruseşte şi avea o singură stea.
Steaua roşie! Acum, moartea a trecut de partea cealaltă.
Şi-a schimbat limba şi s-a umplut de stele.
Viitorul abia începe.
Aşa că îmi voi face publică ediţia princeps
a revoltelor şi utopiilor mele.
Aveţi aici toate gândurile, nerv cu nerv.
Toate anacronismele şi ereziile mele.
În ediţia princeps veţi găsi toate ereziile şi,
printre ele, vrăbiile şi florile de cireş. Ce altceva
decât o încercare de îndreptare a genomului uman
prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei? Ce altceva
decât o încercare de a ieşi de sub talpa Imperiului?
Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!
Iată lucrurile pentru care am fost plimbat prin piaţa publică
şi atârnat în toate ştreangurile istoriei. Şi ars pe rug,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
Iată lucrurile pentru care am fost interzis.
Iată Revolta, care aleargă pe străzi!
Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor,
cearta vrăbiilor – o adevărată mişcare de stradă.
Şi îndrăgostitul, care trece fluierând pe lângă Apocalipsă…
Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis
în toate manualele. În toate capetele,
în toţi neuronii Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis,
pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.
De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum
să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.
Ei mai încearcă şi-acum să-mi împuşte în cap toate visele.
Toate florile de cireş. Soldaţii întunericului!
Care mi-au interzis ieşirea în public, printre cireşii înfloriţi.
Imperiul! Care m-a scos din toate manualele, din toate capetele! Din toate celulele gânditoare!
Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.
Veacul mă îngroapă în mormântul de zi cu zi al opiniei publice.
Al opiniei publice pe care o trage pe sfori.
Viitorul abia începe.
Totul este să îmbrăţişezi noua ordine:
gândirea la gamelă, orizontul cazon.
Ideile din borcanul cu spirt.
Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean
conservele cu zile mai bune! Şi razele de soare în eprubetă,
florile de cireş în staniol, capsulele cu speranţe:
una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile.
Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi
de floarea de cireş care îţi bate cu disperare în geam.
În celule!
Viaţa mea – la picioarele Imperiului.
Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!
Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!
Ia de la mine, Doamne, paharul acesta!
Şi strânge cioburile vrabiei şi fă vrabia la loc.
Şi întoarce la mine Sulfina şi floarea de cireş.
Floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică!
Întoarce la mine Biserica Floare de Cireş, chiar acum,
când, îmbrăcată în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.
Scoate-mă din mormântul acestui veac,
Doamne, nu mă amesteca cu morţii!
Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.
Umblă! a zis, şi el a început să alerge.
***
Synopsis la aventura cuvintelor
Constantin Hârlav
Încă din primele cărţi ale lui Nichita Stănescu („Sensul iubirii” - 1960, „O viziune a sentimentelor” - 1964, „Dreptul la timp” -1965), cuvântul va ispiti ca substanţă aparte, palpabilă, gestul constructiv al poetului. Ridicat printr-o „mişcare în sus”, „spre stele”, eul poetic percepe dimensiunile propriei sale metamorfoze uimitoare. „Totul se schimbă în mine/ acum, când alerg pe vârfurile de munte/ ale cuvintelor” („Cântec de om”, în „O viziune a sentimentelor”). Viziunea se amplifică proteic, în căutarea accesului la o stare esenţială: „Aproape nu-mi vine să cred/ că am putut până-aici să purced./ Ochiul pământului, albastru,/ îmi priveşte din depărtare/ faţa sărată, inima zburătoare,/ şi neliniştit mi-azvârl imaginea chipului/ ca pe o minge ovală/ spre-ndepărtatul pământ!// Dar ea se-ntoarce la mine./ Eu sunt? - Da, eu sunt”. Cuvântul străbate spaţiul interstelar, „tăind în două/ gheaţa unui deşert ce scânteie” („Spre Andromeda”), ca un vehicul demiurgic, despărţind şi unind lumile: „Deasupra sunt planetele. Le poţi atinge şi tu,/ cumva,/ cu o vocală, cu o singură vocală,/ cu A”. El răsare „asemenea lunii din marea vicleană”, părăsind fiinţa poetului, care-l supune unei insolite pedagogii: „îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată./ Le arătam arborii/ şi pe cele care nu vroiau să foşnească/ le spânzuram fără milă, de ramuri.// Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea” („Ars poetica”, în „Dreptul la timp”). Un acord al eului cu sine şi cu universul exterior se întemeiază prin această iniţiere a cuvântului, prin - să spunem aşa - „educarea” lui pentru poezie. Modelul şi instrumentul insolitei pedagogii îl constituie însăşi fiinţa poetului, situat între lucruri: „Apoi/ m-am luat pe mine însumi,/ m-am sprijinit de cele două maluri/ ale fluviului,/ ca să le arăt un pod,/ un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre ale luminii şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai s-ajungă mai iute la destinaţie,/ numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ la ea însăşi”. Este configurat aici începutul unor miraculoase metamorfoze, al unei aventuri - o „iliadă” şi o „odisee” - a cuvântului care nu se sfârşesc, totuşi, în senina celebrare de sine a limbajului din „Nod 33” (In liniştea serii), poem ce încheie ultima carte antumă a poetului, „Noduri şi semne”: „Am gândit un mod atâta de dulce/ de a se întâlni două cuvinte/ încât jos înfloreau florile/ şi sus/ înverzea iarba. // Am gândit un mod atât de dulce/ de a se izbi două ‘cuvinte/ de parcă iarba verde ar înflori/ iar florile s-ar ierbi”. „Nod 33” confirmă premoniţia din citata „Ars poetica” şi argumentează încă o dată coerenţa fundamentală a poeziei lui Nichita Stănescu.
Astfel începută, „iliada” cuvântului configurează calea spre misterul creaţiei. „In străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt”, notează poetul, sugerându-ne că lucrurile, pentru a-şi afirma existenţa în plan poetic, aşteaptă cuvintele, materialul şi instrumentul poeziei. Trezind la viaţă cuvântul ascuns în străfundul lucrurilor, poezia este forţa care poate reconstitui orizontul auroral al începuturilor. Aşa încât, poemul nichitastănescian va aspira să cuprindă ideea creaţiei atât în sensul ei de act poetic propriu-zis, câr şi în sensul ei cosmic. Primul dintre ele impune un înţeles specific poetului şi acţiunii sale creatoare: totul trebuie luat de la început, de la învierea din nou a cuvintelor, de la reinvestirea lor cu noimele esenţiale, primordiale, de la stratul originar.
Dar, cuvântul, odată eliberat, nu numai că instituie o nouă ordine în univers, ci devine el însuşi sursă de universuri. Prin cuvânt, poetul se afirmă ca demiurg, rostirea sa întemeiază lumi; cum ar spune Blaga, „orice cuvânt se schimbă-n faptă”. însă, cuvântul rostit, câştigându-şi independenţa, intră într-un proces de metamorfoză, care cuprinde multiple ipostaze ca obiecte, fiinţe şi puteri: el capătă culoare şi relief, dobândeşte consistenţa mineralelor, se materializează ori diafanizează: „Fiecare cuvânt pe care-l spun e un trup străveziu/ de bărbat, de femeie”. Alteori, cuvântul e invocat ca o divinitate al cărei mesaj îl aşteaptă poetul: „Cine eşti tu, cel care eşti,/ şi unde eşti, când nimic nu este?/ Născut dintr-un cuvânt, îmi duc înţelesul/ într-o pustietate divină./ întreb dacă sunt, dar strigătul/ nu se rupe de mine,/ şi una cu el rămân, adăugând/ deşertului singurătate./ Cu harul vreunei silabe/ urnesc din înţepenire, într-una,/ golurile sferice în alte goluri/ aidoma lor şi fără de margini.// Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin/ într-un azi etern cu aură de vid - / mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te” („Confundare”, în volumul „Oul şi sfera”).
În „Cuvânt”, ca într-o oglindă, spiritul creator se recunoaşte pe sine. Tensiunea invocării se identifică procesului de introspecţie, o introspecţie care tinde, paradoxal, la impersonalizare.
În altă parte, anume în poemul „O, lucrurile”, din volumul „Obiecte cosmice”, cuvintele posedă desăvârşirea fiinţei, oprind înaintarea spre moarte a lucrurilor: „Numai cuvintele au fiinţă,/ numai ele există, fugind/ speriate de moarte, de lucruri./ O, lucrurile deschid un ochi pironitor/ şi-l clatină în dreapta, în stânga/ după cuvinte.// Cuvintele fug, se fac străvezii,/ lucrurile stau, se fac vizibile./ O, lucrurile, exacerbare a vidului”.
În acelaşi timp, însă, condiţia cuvântului este, totuşi, subordonată în raport cu „cel mai mare peste vorbire”. Căci, până la urmă, puterea cuvintelor este şi ea relativă, iar pe de altă parte, odată rostit, cuvântul i se relevă poetului a fi „plin de fiinţe”. Poetul nu comunică sensuri univoce, iar discursul său doar aproximează, tinde către surprinderea vieţii esenţiale a universului, el „caută un cuvânt ce nu există”.
Cuvântul nu-şi depăşeşte imperfecţiunea, atâta vreme cât oferă doar o imagine statică a realităţii mişcătoare. De unde şi lamentarea poetului: „Ah, cuvintele, tristele,/ ele curg în ele însele,/ deşi sensul lor este static”. Şi, în acelaşi loc: „Cuvintele -tristele/ numai dacă se lovesc de ceva,/ numai dacă le apasă ceva/ există” („împotriva cuvintelor”, în volumul „Laus Ptolemaei”).
Aşadar, în poemele lui Nichita Stănescu, „foamei de cuvinte” îi corespunde „greaţa de cuvinte”, alternativ în tensiune, marcând aspiraţia către o anume asceză a spiritului. Poezia sa, în dimensiunea ei abstractă, caută, deci, austeritatea ca refuz al fatalei metamorfoze, ca împotrivire la pierderea identităţii de sine a eului: „Iată, m-am trezit zbătându-mă./ Se zbătea în mine ‘tu’/ ‘tu’ pleoapă, te zbăteai,/ tu mână, tu piciorule, te zbăteai/ şi deşi stăm întins, alergam/ de jur împrejurul numelui meu.// Numai numelui meu nu-i spune ‘tu’;/ în rest, însuşi sufletul meu este ‘tu’, - tu, suflete”.
Astfel începută, „iliada” cuvântului configurează calea spre misterul creaţiei. „In străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt”, notează poetul, sugerându-ne că lucrurile, pentru a-şi afirma existenţa în plan poetic, aşteaptă cuvintele, materialul şi instrumentul poeziei. Trezind la viaţă cuvântul ascuns în străfundul lucrurilor, poezia este forţa care poate reconstitui orizontul auroral al începuturilor. Aşa încât, poemul nichitastănescian va aspira să cuprindă ideea creaţiei atât în sensul ei de act poetic propriu-zis, câr şi în sensul ei cosmic. Primul dintre ele impune un înţeles specific poetului şi acţiunii sale creatoare: totul trebuie luat de la început, de la învierea din nou a cuvintelor, de la reinvestirea lor cu noimele esenţiale, primordiale, de la stratul originar.
Dar, cuvântul, odată eliberat, nu numai că instituie o nouă ordine în univers, ci devine el însuşi sursă de universuri. Prin cuvânt, poetul se afirmă ca demiurg, rostirea sa întemeiază lumi; cum ar spune Blaga, „orice cuvânt se schimbă-n faptă”. însă, cuvântul rostit, câştigându-şi independenţa, intră într-un proces de metamorfoză, care cuprinde multiple ipostaze ca obiecte, fiinţe şi puteri: el capătă culoare şi relief, dobândeşte consistenţa mineralelor, se materializează ori diafanizează: „Fiecare cuvânt pe care-l spun e un trup străveziu/ de bărbat, de femeie”. Alteori, cuvântul e invocat ca o divinitate al cărei mesaj îl aşteaptă poetul: „Cine eşti tu, cel care eşti,/ şi unde eşti, când nimic nu este?/ Născut dintr-un cuvânt, îmi duc înţelesul/ într-o pustietate divină./ întreb dacă sunt, dar strigătul/ nu se rupe de mine,/ şi una cu el rămân, adăugând/ deşertului singurătate./ Cu harul vreunei silabe/ urnesc din înţepenire, într-una,/ golurile sferice în alte goluri/ aidoma lor şi fără de margini.// Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin/ într-un azi etern cu aură de vid - / mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te” („Confundare”, în volumul „Oul şi sfera”).
În „Cuvânt”, ca într-o oglindă, spiritul creator se recunoaşte pe sine. Tensiunea invocării se identifică procesului de introspecţie, o introspecţie care tinde, paradoxal, la impersonalizare.
În altă parte, anume în poemul „O, lucrurile”, din volumul „Obiecte cosmice”, cuvintele posedă desăvârşirea fiinţei, oprind înaintarea spre moarte a lucrurilor: „Numai cuvintele au fiinţă,/ numai ele există, fugind/ speriate de moarte, de lucruri./ O, lucrurile deschid un ochi pironitor/ şi-l clatină în dreapta, în stânga/ după cuvinte.// Cuvintele fug, se fac străvezii,/ lucrurile stau, se fac vizibile./ O, lucrurile, exacerbare a vidului”.
În acelaşi timp, însă, condiţia cuvântului este, totuşi, subordonată în raport cu „cel mai mare peste vorbire”. Căci, până la urmă, puterea cuvintelor este şi ea relativă, iar pe de altă parte, odată rostit, cuvântul i se relevă poetului a fi „plin de fiinţe”. Poetul nu comunică sensuri univoce, iar discursul său doar aproximează, tinde către surprinderea vieţii esenţiale a universului, el „caută un cuvânt ce nu există”.
Cuvântul nu-şi depăşeşte imperfecţiunea, atâta vreme cât oferă doar o imagine statică a realităţii mişcătoare. De unde şi lamentarea poetului: „Ah, cuvintele, tristele,/ ele curg în ele însele,/ deşi sensul lor este static”. Şi, în acelaşi loc: „Cuvintele -tristele/ numai dacă se lovesc de ceva,/ numai dacă le apasă ceva/ există” („împotriva cuvintelor”, în volumul „Laus Ptolemaei”).
Aşadar, în poemele lui Nichita Stănescu, „foamei de cuvinte” îi corespunde „greaţa de cuvinte”, alternativ în tensiune, marcând aspiraţia către o anume asceză a spiritului. Poezia sa, în dimensiunea ei abstractă, caută, deci, austeritatea ca refuz al fatalei metamorfoze, ca împotrivire la pierderea identităţii de sine a eului: „Iată, m-am trezit zbătându-mă./ Se zbătea în mine ‘tu’/ ‘tu’ pleoapă, te zbăteai,/ tu mână, tu piciorule, te zbăteai/ şi deşi stăm întins, alergam/ de jur împrejurul numelui meu.// Numai numelui meu nu-i spune ‘tu’;/ în rest, însuşi sufletul meu este ‘tu’, - tu, suflete”.
***
Ion Prăjişteanu: Prizonierul cercului
Mioara Bahna
Eterna dramă a fiinţei
Sugestivă încă din titlu, prin care declanşează reiterarea temei obsedante a destinului, cartea lui Ioan Prăjişteanu, Prizonierul cercului – Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011 –, aduce o poezie izvorâtă din inadecvarea structurală a creatorului ei la realitatea la care, totuşi, din mers, îşi adaptează reacţiile, câtă vreme aspiraţia la schimbarea acestui statu-quo o percepe ca pe o utopie, fiindcă doar în mine plouă / stropi reci / pe frunze şi crengi uscate.
Amintiri fulgurante, fără miză spectaculoasă, punctează, în poezie, fluxul existenţial al celui care mărturiseşte: Îmi înfăşor într-un nor / de uitare / blânda-mi copilărie, devoalând sau doar dând posibilitateaa cititorului să descopere singur, aici, rădăcinile unei atitudini îngăduitoare faţă de lume, care învăluie, în egală măsură, nu doar primii ani de viaţă, ci şi existenţa sa următoare, coroborată cu o blândeţe intrinsecă a sinelui. La acestea, se adaugă un spirit de sacrificiu manifest, al celui care îşi asumă responsabilitatea de a da seamă de viaţa tuturor: ... eu voi rămâne / mărturie a existenţei voastre..., în timp ce-i sfătuieşte să fugă, să se salveze de potenţiale invazii, a peştilor, de pildă.
Construite monologic, poeziile lui Ioan Prăjişteanu din acest volum sunt fie confesiuni, având ca punct de plecare întâmplări existenţiale, reţinute secvenţial sau rezumativ – Poveste de iarnă, Apus, Vizită, Ger, Aşteptări, Pustiul din parc, Dimineaţa, E vară, miez de ziuă etc. –, fie meditaţii, laitmotivul cercului fiind simptomatic pentru conotaţiile termenului. În carte, există însă şi şansa unui În afara cercului, un fel de „increat”, poate Monstrul din adâncul apei, a cărui prezenţă o simte Tulburându-i visele, dar „beneficiarul” acestei acţiuni este echivoc: privighetoarea sau luna sau el însuşi, când Îşi exersează cruzimea, poate cum, la Isarlâk, Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea dine el.
Scrisă în vers liber, cuprinzând imagini artistice a căror expresivitate este cu atât mai mare (cuplul de înotători se înfige / în vâltoarea neagră a mării / rănindu-i valurile; o lacrimă destramă / întunericul etc.), cu cât procedeele artistice la care apelează fără a fi excesive, concentrează sensurile întregului volum, poezia lui Ioan Prăjişteanu este a unui scriitor modern, stăpânit de predispoziţia clasică pentru echilibru, pe care, pentru că, în general, nu-l găseşte în afara fiinţei sale, încearcă să i-l inducă mediului pe care îl traversează, cedându-i lumii din afară o parte din sine, fără a-şi periclita, totuşi, armonia lăuntrică. Din acest motiv, în poezie se transpun constatări, nelinişti, dar niciodată stări extreme ale celui pentru care Iubirea-i umbră / călătorind singură şi totul păstrează aroma visului, chiar dacă, din peisaj, lipseşte ea, mereu căutata, şi doar vagi amintiri ale trecerii acesteia îl străbat.
Din perspectiva unui prezent a cărui placiditate pare, prin urmare, imperturbabilă, poetul, atins firesc de dorinţa, mai mult decât de intuiţia unei perspective seducătoare a vieţii, îşi evaluează existenţa, începând cu zorii fiinţei, când apar premisele echilibrului său caracteristic, şi ajungând inclusiv la a-şi contempla finalul ineludabil, fără ca acesta să-i creeze nici disperare şi, în niciun caz, satisfacţie ori nerăbdare şi, aforistic, constată că Noroiul ultimului drum / Păstrează / Fiecare urmă / De trecere prin astă lume. De aceea, retrospectiv, reconsiderându-şi gesturi, atitudini dintr-un moment sau altul, eul îşi descoperă o timiditate imanentă (Nu ştiam/cum să te strig,/cum să te privesc /cum să mă apropii), susţinută de o hipersensibilitate în stare să creeze, la rândul ei, spre exemplu, În seară de mai, o desfătare senzorială, când Auzeam zgomotul razei căzând / Pe obrajii amurgului, / Născând un întuneric la fiecare pas, încât Sângele, / pasăre rănită, / Tânjea a zbor. În plus, anamnezic, retrăind senzaţii din copilărie, poetul regăseşte rădăcinile stărilor de spirit ale prezentului: Un copil sunt / Şi-mi ascut săgeţile ce trec prin mine, pregătindu-se pentru mai târziu, când conştientizează că un cerc e drumul şi că toţi se află În cercul care se strânge.
Resemnat, fără a fi fatalist, asemenea ciobanului mioritic, deşi observă Păcatul pus pe umeri – / o veşnicie, vorbind în numele său şi al semenilor – persoana I singular, a pronumelui şi a verbului, alternează cu cu persoana I plural –, poetul îşi recunoaşte vina sau doar gestul, fără a avea neapărat statut de culpă, de a-şi sprijini soarta, în acţiunea ei limitativă pentru condiţia umană: Nu vă pierdeţi cu firea: / Singuri construim cercuri, /Singuri ziduri. O consolare, pentru toate neîmplinirile omului, poate fi, în context, constatarea – nu debusolantă, dimpotrivă, încurajatoare – că, până şi în Olimp, nici măcar zeii nu le pot cuprinde pe toate, fiindcă, în poezia lui Ion Prăjiştenu, chiar şi tristeţea – când apare – nu este deloc devastatoare, eul poetic părând doar a o consemna, cu toate că o generează aceleaşi circumstanţe care pe alţii, pe simbolişti, de pildă, îi copleşeau: parcul, noaptea, felinarul atins de rugină etc.
Flash-uri din paradisul pierdut (toneta cu îngheţată trecând pe la poarta casei părinteşti; viaţa noastră /Trecută; Sania trasă de doi cai /Cu stea în frunte; emoţiile aşteptării în parcul cu magnolii; momentele pline de vrajă, când Mama îmi mângâia fruntea /Şi fulgii-mi sărutau lumina ochilor,) senzaţii (Treceam peste vise /Şi mi-am lăsat inima să se zbenguie, nevoia de a se confesa, uneori prozaică (am şi o oarecare neîncredere / când zâmbesc în stânga / în dreapta, toate constituie chintesenţa vieţuirii acceptate în totalitate, de vreme ce Mă supun cercului / şi semnez cu speranţa / unei priviri furişate / dincolo de gard.
Ultimele versuri din volum (... Niciodată alături / umbra altuia /lângă umărul / umbrei tale) sunt încă o dovadă că eul nu se dezminte, înţelegând blestemul neputinţei de a ieşi din cerc, de a râmâne doar cu sine, Amândoi în aceeaşi / Cămaşă de forţă; / Aceeaşi încăpere rotundă / Cu ferestre zăbrelite...
Poezia lui Ion Prăjişteanu, din acest volum, izvorâtă din blândeţea cu care poetul contemplă lumea – deşi ar putea să fie doar ca o groapă / de var nestins / în care, de-arunci /un strop de apă, s-aprinde ... –, îmbinând rafinamentul cu demnitatea asumării condiţiei fragile a omului, fără a fi elegiacă, reliefează, aşadar, eterna dramă a singurătăţii, venind din neputinţa de a străpunge cercul, din blestemul de a rămâne prizonierul cercului, ca o jertfă perpetuă, care nu vizează însă neapărat mântuirea, cu toate că, eul liric, la un moment dat, clamează: aş vrea / un alt veac.
***
Luminiţa Amarie
Biografie de început de drum
Am douăzeci şi şapte de ani
Şi nu ştiu unde este
Sufletul meu
Am timpul în stânga pieptului
Crini înmuguresc inima mea
Port liniştea unui lac negru
Adormit în inima munţilor
Dar nu ştiu niciodată
De ce se zbate din senin
Pentru un cer întunecat de aripi
Port ochii unui prunc nenăscut
Părul meu e aurul care străluce
In pielea mamei apelor
Trupul meu e din pământ
Frământat de palmele
Vântului cuvântului
Dar niciodată nu am ştiut
De ce o frică mă îmbracă
Şi când mă dăruiesc
Îndeplinesc blesteme
Aş fi putut iubi
Am douăzeci şi şapte de ani
Şi nu ştiu unde este sufletul meu
Sufletul meu care
Iubeşte pe cineva necunoscut
De mine
Am toate scările lumii
Sub tălpile de deasupra abisului
Şi nimeni nu mă poate atinge
Am o inimă de fum
Şi nimeni nu mă poate cuprinde
Am un suflet undeva
Pe un tărâm îndepărtat
Şi nimeni, aici, nu poate lua locul lui
Sunt întregul meu
Am douăzeci şi şapte de ani
Şi nu am iubit niciodată mai mult
Decât cu cuvântul, cu faptul sau cu gândul
Căci sufletul meu nu mai este al meu
Căci sufletul meu nu mă poate purta
Am toate iernile pe trup
Şi nu mă poate înmuguri decât lumina
Celui dus
Dar nimeni nu mă poate iubi.
Răzbate strigătul
Sunt cel mai singur om de pe pământ
Mi se spune lumină când tenebrele nopţii
Cutreieră imperiul de mătase în care sunt chiar
Maica fiicei care se va naşte din zăpadă
Mâinile mele tremură îmbrăţişate de flori
Se deschide o fereastră din pieptul meu înrourat
lata...
O pasăre a dorului se înalţă...!
Astăzi sunt frumoasa fiică a Tatălui
Trupul meu cu perle albe este acoperit
Sunt cel mai frumos om de pe pământ
Ochii mei piatră verde poartă în loc de culoare
Plâng din bucurie, plâng cu o tristeţe care îmblânzeşte
Gerul de aur al vitraliilor lumii
Cu iarbă şi cu flori de nuc deopotrivă e înmiresmat trupul meu
Pe braţele mele cântă prigorii
Pe umerii mei odihnă găsesc îngerii
Sunt cel mai puternic om de sub pământ
Trupul meu este un arbore cu sângele în floare
Sunt cântecul care ţâşneşte din crăpătura cerului
Anotimpul meu este târziul pruncului care îmi sărută mâna
Apoi, în năframă de grâu adoarme eternitatea
Se întoarce în vintrele meu care al pământului este
Sunt cea mai credincioasă creatură cu inimă
Gura mea de iasomie şi măceşe
Sărută icoana celor vii apoi fruntea omului
In tăcere mă nasc în fiecare zi
Sunt, Doamne, cel mai mare blestem al apelor negre
Doar cu o atingere totul în urma mea prinde viaţă
Nuferi din spini, crini din noroi, fluturi din vipere
Iubire aduc unde nimeni nu crede în dreptate
Sunt cel mai veşnic om de pe pământ
Cerul e singura mea scăpare
în fiecare zi îmi privesc sufletul înălţându-se
Aprind o lumânare în numele anilor care vor veni
Sunt cel mai singur om de pe pământ
De aceea cunosc durerea fericirii de-a iubi.
***
Codruţ Radi
Cumpănare
Îmi trag cuvintele spre gând
c-atâta trudă-i în vorbire
să nu mă mai aud strigând
ce mi-a rămas ademenire,
De-ajuns tăcerilor c-astup
în mine totul fost ecou
mă doare marginii pe trup
doar umbra tremurând din nou,
Mi-e vină nopţii ce-n auz
printre temeri a rosturi rupte
mai semăn celorlalţi difuz
şi-i las de veghe să se-nfrupte.
Necovărşit
Mă rup viselor de trup
s-ajung sinelui mai sus
sorii când din nou erup
să fiu celălalt ce nu-s,
Sting cuvintele-ntr-o rugă
altfel să nu le mai strig
c-am ajuns tăcerii slugă
tainelor ce-mi ţin de frig,
Rabd durerii-nchis în ea
ce-mprejur clocot pe urmă
să scot gândul din prăsea
alt prezent când nu se-ncurmă.
Descoperime
Am adunat din mers de-o viaţă
ce-am tras-o vremii dinainte
când iarna nu se mai dezgheaţă
ori vara curge prea fierbinte,
Atâtea lumi am luat la rând
să nu mai ştiu care-s dureri
tot ridicându-mă căzând
spre mâinele fără de ieri,
În mine singur c-am rămas
când alţii dimprejur s-au dus
să nu-mi găsesc aici popas
cu gândul că-s acolo sus.
Ne..memoriam
M-aţi dat uitării pe nimic
şi nopţii cu zile cu tot
din groapă nu mă mai ridic
timpu-ncurcat să îl socot,
Plezneşte moartea-n jur de ger
şi crucea însăşi pe mormânt
ce n-am avut să nu mai cer
nici să rămân cel ce cuvânt,
Ori care-şi poartă trupul viu
necurmei lui de eremit
alt eu ce veşnic pot să fiu
că cel ce-am fost l-aţi nimenit.
Secvenţiale
Cetatea-i scursă de ruine
şi-a strâns trecutul într-un nod
în dreptul porţii fără pod
să nu mai ies nici eu din mine,
Că n-am avut de viaţă rod
ori patimă ce m-ar reţine
să rup tăcerilor destine
şi peste timp să le înnod,
Sorocul ploii când revine
şi-mi spală chipul tras în glod.
***
Ioana Geacăr
oase de zăpadă
lumina îmbrăţişează şi părăseşte
trece mai departe mereu mai departe
mesteacăn blând
vrăbiil încă nu-s
mort fiind să te-nalţi printr-un poem
ca prin copcă după o gură de aer
&&&
m-am ţinut după un motan alb cu negru
(semăna cu pet-al-nostru)
si el se ţinea după o fetiţă care se-ntorcea din când în când
si-i zicea :
hai martinică hai măi martinică
&&&
dimineaţă
un zar lângă pat
cu şase puncte albe
pe negru
&&&
în blocul galben
la parter la fereastra galbenă cu jaluzele galbene iese o femeie în galben
şi eu nu sunt pregătită pentru poza asta
&&&
număram imaginile îngălbenite-n câmpie care
se tot dezlipeau de geam
să fii cuminte tată
proiecţia unui om pe un geam înalt cu multă lumină
pe altul un obiect tremurând în crepuscul
sertare multe
cu câte un obiect - n-ai voie să alegi decât unul
nu trebuie să greşeşti
să fii cuminte tată
sus de tot
la ultima mutare cutia roşie
te înalţi pe vârfuri
&&&
aş ocupa oraşul cu un poem
să strângă oamenii în jurul meu
în mari cercuri concentrice
&&&
vând poeme scrise pe zmee
legate de sfori
noaptea hârtiile se ridică galbene ca norii din faţa lunii
&&&
umbra mi se întoarce în trup şi
se revarsă-năuntru
&&&
din stânga porneşte-n sus cu nervuri arse de lumină
pe nervuri scorojită spre mijloc cum te apleci când te doare burta
cea din mijloc mai aspră teşită
cea din dreapta o acoperă ca o foaie de varză trecută prin grafia unui penel
nervura primordială o trage puţin sălbatic iar dedesubt un mic petic
un lujer coboară spiralat răsucit şi un mic ochi acolo departe dedesubt unde începe totul
încercare de trecere
o să găsim nişte trupuri uitate pe ţărm
eu o să intru aşa repede încât n-o să ştiu ce culoare au ochii mei
o să-mblânzesc trupul o să ne-mprietenim
o să ne-nţelegem unul cu altul
să ne desfacem unul câte unul solzii
care oricum cresc aşa repede la loc
apoi o să mă uit în jur
să-mi iau lumea-n primire
alături
pe trupul făcut din nisip şi apă
lumina îl crapă
&&&
m-am trezit din vis cu gura plină de
pământ vâscos
stau la fereastră văd
cum moare planeta
levitez cu o aură vineţie împrejur
întotdeauna ceilalţi sunt reci
vrei un suflet călduros ca al tău
ţi-e dor de tine însuţi
din degetul mare şi arătător fac un cerc şi te privesc peste
toate se amestecă albastrul cerului şi verdele şi albul
până ajung să te vâr în cercul meu
în ghemorocul de hârtie de pe masă stă chircit ultimul meu poem
***
Andreea Solomon
tranzitiv
acolo unde ghinionul are şapte ani de oglinzi
când treci prin faţa pisicilor negre
şi fata provincială se mută de la bucureşti-napoi la rude
şi respiraţia păpădiei suflă mai tare decât orice alizee
unde dacă plângi deasupra mormintelor răsare mână tatălui tău
şi te simţi liber ca un evreu în braţele papei
şi creioanele colorate desenează copii pe trotuar de 1 iunie
şi florile se uită pe ascuns la filme cu albine care fecundează alte flori
îmi smulg câte un deget de fiecare dată când nu vii cu inelul
nihil
să-mi vorbeşti despre ceva al nostru
mă voi gândi la ultima noapte când
scaunul electric se activează doar în timpul furtunilor
cu nume de femeie
îmi vei spune că greşesc
eu
eu
eu
nu va fi niciodată suficient în lipsa plânsului
să urmez zâna aceea răutăcioasă
să-mi mutilez cuvintele cu linişte
să-mi vorbeşti despre ceva
căci mă tem să cred că este al nostru
nihil: sinnlos&sinnlehr
mă vei face să spun că am ales în mod deliberat
să fac parte din scrisorile astea netrimise
să le citesc cu ochii-nchişi
când tu te plimbi dintr-o parte-n alta
doar pentru a nu sta în preajma ferestrelor
mă vei face să jur că nu voi deschide alte cărţi
în absenţa ta să-i uit pe toţi
să scriu de jos în sus
să nu mă uit în spate
şi atunci vom pica-n genunchi & ne vom apropria
până când mâna mea dreaptă va deveni mâna ta stângă
nihil: vedilo
cu fiecare maşină care trece
mă-mpart în patru roţi
şi fiecare roată se-mparte de-atâtea ori
până când mă-ntind pe toată strada
strângând din buze
strigând din mâini
trupul meu e-un sistem de linii
pe care le trasezi întrerupt
şi la fiecare capăt te opreşti pentru a săruta locul
unde am uitat să sculptez
sau mi-a picat un braţ
locul în care nu mai aud ce spui când Isadora dansează
pe o pianină stricată
trupul meu nu-i din marmura cea mai neatinsă
decât atunci când noaptea schimbă oraşu-n linii continue
re/vers
scoate ochiul pisicii negre
atunci când vrei ca totul să se termine
cu faţa la pereţi
deznoadă-mi părul din cărţile de camus
ca şi cum nu ne-am fi cunoscut
oricum ai arunca moneda
dorinţa se va afla întotdeauna în opusul alegerii
chiar şi acum dezgropi simultan cu semnele de întrebare-n doliu
răspunsuri nihiliste
#katia (blindate)
coboară din maşină şi urcă-te din nou
cheile-n contact se pleacă fără tine
acolo unde katia dansează mazurka
cu ochii-nchişi te vrea
dansează te vrea
privire de dobitoc prins în lanţ
mediocrumediocrumediocru
katiusha nu-i pentru armată damă bine
te rulează-n foiţe cumpărate din petrom
scrum stradal şi picioare descălţate
nu-i joint e dunhill şi duhneşti tot a prostie
katiusha sărută doar în colţul gurii
de-asta toţi se-ndrăgostesc de fusta roşie
când îi părăseşte
#tania
la ora asta-n moscova se pierd toate ceasurile
iar tania aplică reduceri la somnifere pentru clienţii
care încep cu litera i
îi miercuri & calendarul pică din cui-n coşul de gunoi
copiii rămân doar pentru mame, dar tania-ntinde covoare pe garduri electrice
igor se joacă în cranii sparte al doilea război mondial
lasă cele mai simpatice cadouri de crăciun
igor ia capul lu taică-su & tania face curat pe stradă
miercuri moscova şi-a găsit timp în ghettoul tanislav
***
Geo Bogza
«…Puţini poeţi contemporani posedă ca el ştiinţa de a transfigura în vers cea mai obişnuită proză. Geo Bogza e poet chiar şi în articolul de jurnal fiindcă al gândeşte de fapt ca un poet, nu numai supunând orice materie unei adânci inspiraţii muzicale, dar privind mereu în jur cu ingenuitate şi uimire. Poetul mare e egocentric fiindcă se aşează pe sine în centrul lumii…» (Nicolae Manolescu)
«Geo Bogza, dacă nu e primul poet care să-şi fi manifestat neîncrederea, face parte dintre cei ce, cu o pasiune aproape de paroxism, au pus întrebări primejdioase… Geo Bogza crede că există un fond originar, primar al trăirii, pe care literatura îl trădează în nenumărate chipuri – singurul care contează într-o definiţie a actului creator.» (Ion Pop)
«Având în vedere că pe maestrul Bogza l-am tradus personal la noi, în limba sârbă, chiar trei volume, şi pot să vă spun că, astăzi, poezia lui suprarealistă este de fapt europeană şi mondială.Unele din scrieri - Jurnal de sex - nici nu au mai fost traduse, cum ar merita, nici aici în România, după cel de-al doilea război mondial nu au mai fost retipărite, în afară de o bună parte, care a apărut într-o carte de interviuri cu maestrul Bogza.» (Adam Pulojic)
Antiromantică
A fost o vreme când aş fi ucis un înger în fiecare searăStârpeam pe atunci orice buruiană a sentimentalismului
Umblam ras în cap ca un antidot romantismului
Iar pe Rimbaud nu-l mai lăsam de la subsuoară.
Pentru a da trandafirilor virtuţi de cucută, am fost de
Acord
Să-i udăm cu sângele acelui iconoclast scarabeu
Spânzurat la catarg în numele regelui şi al lui
Dumnezeu
În faţa întregului echipaj pentru rebeliune la bord.
V
Fecioară galbenă, cu surâsul ca o autopsie, ca o floare devitriol a neurasteniei,
fecioară galbenă, rudă cu autopsiile şi cu florile de vitriol
ale neurasteniei,
aşa cum fiece silabă a acestui cântec e rudă cu visul
deznădăjduit al adolescenţei mele.
Fecioară galbenă, rudă cu visul de dragoste al
adolescenţei mele,
aşa cum nălucirile fumătorilor de opium sunt rudă cu
desfrâul vegetaţiei tropicale,
şi leşurile părăsite în pustiu cu amintirea
imperiilor dispărute.
II
Ioana Maria, era o seară de februarie,când ţi-am spus: «Hai să ne plimbăm pe străzi»,
şi ţi-am dat o floare.
Aşa a început,
oraşul în seara aceea era scufundat în întuneric,
oameni fără chip treceau pe lângă noi,
se pregătea o mare călătorie,
şi noi aveam să fim luaţi şi duşi departe,
fără să ştim.
Tu mergeai alături de mine,
în întuneric
şi mi se părea că te aud cântând,
încet de tot,
mai mult pentru gândurile tale.
Era o seară de februarie,
un fantastic început de poveste,
Ioana Maria,
şi floarea pe care o ţineai în mână
era roşie.
Noaptea tragică
E ora când Romeo se despărţea de Julieta«Privighetoarea fu, nu ciocârlia...»
Dar noi nu auzim privighetori, nici ciocârlii,
Ci paşii celor ce-ţi vor împuşca fratele în zorii zilei
Iar soarele se pregăteşte să răsară:
Atroce răsărit, înfricoşătoare dimineaţă;
Nu auzim privighetoarea, nici ciocârlia,
Ci numai tropot de cizme pe caldarâm.
Ce mare e groaza din ochii tăi!
Ce mută deznădejdea din privirile mele!
«O, de ce nu sunt eu băiat, de ce nu sunt eu băiat...»
Te tângui
Despletindu-ţi părul şi lipindu-ţi de mine sânii de fată.
Iar gurile noastre îşi trec una în alta un ocean de
amărăciune.
Ce noapte de dragoste, când şi aripile îngerilor s-au prefăcut
În cenuşă!
Nu auzim privighetori, nici ciocârlii,
Ci paşii absurdului şi ai monstruozităţii.
Murim! Odată cu cei puşi la zid murim!
Cum îmi bate ceasul
Dacă îl ascult cu urechea dreaptăCeasul meu bate clipele vieţii mele.
Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.
Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.
Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.
Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.
Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.
***
Dan Platon
La vernisajul retrospectivei Dan Platon, de joi 3 aprilie, sculptorul Alfred Dumitriu a povestit cum lucra pictorul şi senzaţia sa că, atunci cînd fuma, părea de-a dreptul înconjurat de aburul Duhului. Mi-a atras atenţia această amintire încercând să înţeleg unitatea expoziţiei, ce nu părea o simplă expunere de tablouri, ci dezvăluia o sintaxă anume. Un sens unitar, crescînd cu dificultate, pe măsură ce întrezăreai legături inaparente între două-trei teme fundamentale. Pictură abstractă, sigur, dar nu simbolică, pictură ce se cere nu numai privită, ci mai ales primită. Uneori e mai greu să primeşti decît să oferi. Necesită, adică, o stare de calmă deschidere către solaritatea ei obsedantă.
Două mi s-au părut deci metaforele recurente ale expoziţiei: soarele şi orizontala. Aproape că nu există tablou în care o tuşă orizontală extrem de fermă să nu sublinieze la un moment dat o separare de planuri. Şi atunci mi-am dat seama că expoziţia trebuie „citită” într-un anume sens. Pentru a privi soarele în faţă îţi trebuie pregătire… Punctul de pornire se cuvine să fie desigur cele două variante de Dealuri, imagine emblemă fericit aleasă şi pentru afişul expoziţiei şi pentru albumul somptuos, pe 
care pictorul îl merita cu prisosinţă. Ele sunt de o simplitate ascetică, aproape copilărească, o curbă, o semi-elipsă ori hiperbolă, conturată printr-o linie dublă, deschisă la culoare, şi care separă cele două planuri de culoare uniformă. Esenţializare şi nelinişte, pentru că în pântecul plat (nicio intenţie de perspectivă, dimpotrivă) al dealurilor se află „ceva”, într-una dintre variante doar un alt dreptunghi conţinut, de altă culoare, în cealaltă acest alt spaţiu este populat de semne tainice. E smerenie şi bucurie în această simplitate. Nu sunt deloc specialist în arte plastice, de aceea îmi îngădui o lectură „narativă”, sintactică, a tablourilor a cărei cheie, mărturisesc, tocmai aceste dealuri mi-au oferit-o. M-a dus gîndul la Spaţiul
Mioritic blagian, mai ales după ce am văzut misterioasa Mioriţă, aflată la limita figurativului şi intrigînd prin „norul alb” cumulus („nor de vreme bună” se spune) acompaniind o abia schiţată, filiformă, siluetă feminină, tot în alb, cu părul lung, negru, şi care este literalmente tăiată de orizontala tot albă a orizontului, forţând pentru o clipă iluzia unei reflectări a siluetei într-o apă sau în aerul încins al verii („tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur” îţi sună imediat refrenul barbian, cu care toată această pictură hermetică în genere îmi pare a avea ascunse rezonanţe). Să nu râdeţi, dar cealaltă siluetă, învolburare albă, mi-a evocat acel simpatic duh eliberat din lampă în animaţia poveştii lui Alladin de Disney. O a doua orizontală albă, mult mai scurtă, pare a fi pămîntul pe care se sprijină imaginea femeii, dar din care se şi ridică conturul fumegos a ceea ce ar putea fi ciobănaşul sprijinit în bâtă. Cele şase planuri strict geometrice, perfect dreptunghiulare (în multe tablouri compoziţia aminteşte de cea a „cîmpurilor” din heraldică) în care este împărţit tabloul contrastează cu fluiditatea masivă, liniştit-imperativă a Formei albe, după cum intersecţia cruciformă în care apare silueta feminină spune ea însăşi o poveste. De-a dreptul straniu, este aici tocmai soarele, lait-motivul circular al atâtor altor pînze. Aici apare ceva pictat la modul naiv, copilăresc, dar având în aspectul lui tentacular, invadator, neliniştit, ceva ameninţător, tocmai intrînd în contrapunct cu staticul contemplativ al celor două siluete aburoase.
Avem deci plaiul, apoi orizontul (căci ce altceva ar putea fi această obsesivă separare a josului de înalt?) şi avem Soarele. Prezent în toată intensitatea lui, privit direct în ochi, ca să zic aşa. Forme elementare: linie şi cerc, intensitate a culorii şi a căldurii. Abia acum am înţeles metafora aceasta obsedantă (termenul aparţine teoriei literare dar cred că pot fi iertat dacă îl translatez şi aici, poeticitatea acestei picturi îl justifică) a liniei orizontului care ne trimite la alt concept cheie blagian: cenzura transcendentă. Concept gnoseologic, trimiţînd la puterea omului şi
la taina finală dinaintea căreia aceasta trebuie să se oprească. Spaţiul mioritic este tocmai blânda acceptare a acestei limite, spune filosofia blagiană. De aceea Soarele coboară, sofianic, nu privirea se ridică. Cele două figuri din Mioriţa privesc spre „pământ”. Cerul aproape că nu joacă nici un rol în această pictură. El este un interzis. De aceea soarele este adus aproape, îţi explodează în ochi, o bucurie pustiitoare, un dezmăţ de culoare. Pe cît de strictă este geometria rectangulară, apollinică, pe atât de dionisiacă este această focalizare pe pata galbenă a unui Luminător care nu luminează nimic. Solaritate tragică. Da, liniile sunt cenzuri, ele despart fără să unească! Pe cât de blândă este curbura dealurilor, pe atît de intensă este lumina care scaldă „plaiul”. Nimic folcloric, ilustrativ în toate astea, ci o comunicare subterană cu „amprentele” (cum se numeşte poate singurul tablou cu adevărat abstract de pe simeze) discrete ale lumii. Sunt, fireşte, şi indicii verticale, dar, nu ştiu de ce, ele nu mi-au atras în aceeaşi măsură atenţia, mi-au părut doar necesare elemente de echilibru compoziţional. Într-una dintre Solare, roata galbenă stă practic pe orizontala dintr-o cruce, precum un cap de crucificat.
la taina finală dinaintea căreia aceasta trebuie să se oprească. Spaţiul mioritic este tocmai blânda acceptare a acestei limite, spune filosofia blagiană. De aceea Soarele coboară, sofianic, nu privirea se ridică. Cele două figuri din Mioriţa privesc spre „pământ”. Cerul aproape că nu joacă nici un rol în această pictură. El este un interzis. De aceea soarele este adus aproape, îţi explodează în ochi, o bucurie pustiitoare, un dezmăţ de culoare. Pe cît de strictă este geometria rectangulară, apollinică, pe atât de dionisiacă este această focalizare pe pata galbenă a unui Luminător care nu luminează nimic. Solaritate tragică. Da, liniile sunt cenzuri, ele despart fără să unească! Pe cât de blândă este curbura dealurilor, pe atît de intensă este lumina care scaldă „plaiul”. Nimic folcloric, ilustrativ în toate astea, ci o comunicare subterană cu „amprentele” (cum se numeşte poate singurul tablou cu adevărat abstract de pe simeze) discrete ale lumii. Sunt, fireşte, şi indicii verticale, dar, nu ştiu de ce, ele nu mi-au atras în aceeaşi măsură atenţia, mi-au părut doar necesare elemente de echilibru compoziţional. Într-una dintre Solare, roata galbenă stă practic pe orizontala dintr-o cruce, precum un cap de crucificat.
Povestind plaiul şi „limita care nu limitează” (Noica), cuvintele încearcă o imposibilă traducere. Conceptul nu are culoare, după cum culoarea nu are concept. Dar peste ambele pluteşte în deplina sa libertate aripa duhului. Fumul. Claritatea acestor pînze şochează retina, fundalul mereu neutru, panourile dreptunghiulare în ton sumbru închid spaţiul, formează ele însele o limită: numai pînă aici se poate vedea! De aici încolo îţi trebuie un alt organ, tocmai cel râvnit de poet spre a înfrînge discontinuitatea fundamentală a Lumii, organul fără nume din a 10-a Elegie Nichitiană: „Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,/nu există ochi pentru ce vine;/vine mirosul, apoi linişte,/nu există nări pentru ce vine;/apoi gustul, vibraţia umedă,/apoi iarăşi lipsă, / apoi timpanele pentru leneşele /mişcări de elipsă;/apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare /pe o ondulă întinsă, / iarnă îngheţată-a mişcărilor / mereu cu suprafaţa ninsă”. Avem aici, la modul poetic, tot alfabetul grafic al Dealurilor şi frângerilor orizontale ale lui Dan Platon. De aceea, pentru încheiere, tot Poetul grăieşte din perspectiva Omului Fantă: „Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalţi/alţii pe ceilalţi,/ceilalţi pe ceilalţi./Nu se ştie cine îl vede pe cine.//Nu e loc pentru semne,/pentru direcţii,/Totul e lipit de tot.//Omul fantă vine din afară,/el vine de dincolo/şi încă mai departe de dincolo./Odată venit,/nu se mai ştie cine-a venit/şi cine într-adevăr e de dincolo/şi încă mai departe de dincolo/este.//Totul e lipit de tot;/pîntecul de pîntec,/respiraţia de respiraţie,/retina de retină.”.
Pentru că ne-a permis să ne simţim „de mai departe de dincolo” i se cuvine recunoştinţă pictorului Dan Platon.
Christian Crăciun
***
Marian Hotca
Viaţă cosmică
Flori răsărite pe dune de gânduri
le culeg şi le pun pe aripi
frânte de libelule,
le dau drumul să zboare
în mlaştini izvorâte
din lacrimile pietrelor
adormite-n visarea celestă.
Goluri şi iar goluri,
unele mai pline, altele mai goale,
se-ntind aici şi acolo,
încât cred că secundele timpului primordial
sunt flăcari
ce-mi ard ochii
să nu mai pot găsi
în haosul nopţii
dulcea visare
a vieţii cosmice.
Iluzia vieţii
De ce mi-au crescut
aripi de cenuşă până la soarele muririi?
Au! viaţa lumii se îneacă
în abisul nocturn al stelelor
ce caută în corola de iluzii
mişcarea timpului etern.
Flăcările de speranţă le sting,
suflând vântul tăcerii...
şi deodată ochiul necunoaşterii începe
să ordoneze lumina stelelor
în raze suave de întuneric.
De ce mai aud şi tăcerea
cum bate cu mâna cronosului
în uşa verticalităţii?
Poate că răspunsul acesta e inexact,
dar tăcerea parcă visează sforăind
în orologiul vechi
ce şade pe peretele prigonit
de cuiul inexistenţei noastre.
Vârsta de humă a senectuţii
Mâinile mele sunt istovite,
vai, gura mea e surdă şi ştirbă,
şi iată, parcă încep să strig,
să uit de mine, să simt durerea cosmică
cum m-apasă cu nefericirea oarbă,
încât albastrul cristalin al cerului îl văd
noian negru de humă.
Stelele-s lacrimi stinse, strivite de vise îndepărtate,
apele-s învolburate, adânci, pestilenţiale,
şi mă izbesc de malurile vieţii ce-apune
apoi eşuez lamentabil...
în cronosul ce scurmă cu copita necruţătoare
în mine.
Thanatos e negru, Cernobog e de gheaţă.
Şi ambii dansează apetisant de demonic
cu vremea lugubră, şi-atât de vicleană.
E un vals tanatic, al senectuţii,
al plângerii şi eu chem
cu graiul surd gustul aromatic
al Mamei Pământ...
şi pe funia groasă cobor în pământ
(unde-s strămoşii mei cosmici şi buni)
şi mă redau lor
făcându-mă oale şi ulcele.
Noapte
Durerea ploii cântă doine strămoşeşti
pe vatra încărcată de doruri
stinghere...
şi eu culeg din ţărâna apoasă a nopţii,
bucăţi de stele
căzute din văzduhul ce plânge
cu fulgere de diamant.
Deodată, mă aprind ca un astru
şi lucesc ca lumina
din ochii palizi de înger.
Tac în noaptea de tăciune fumegând
şi inhalez duhurile arse ale eternei
singurătăţi.
Tăcere! Fanfara de frunze ucise duce jalea nopţii la groapă,
iar eu ca un străin îmi înec pelinul
în ploaia dulce de stele.
Apoi mă prăbuşesc
în imensitatea nocturnă
strălucind şi mai tare...
şi cad de acolo în fiecare dimineaţă
făcându-mă
Om.
Ploaie cosmică
Nunta stelelor negre, plină de doliu
naşte iubire intensă, tăcută
pe umărul ploii
ce cade din norii plăpânzi.
Eu, pe fluviul dorinţei
cânt focul iubirii astrale,
şi-l sting mai apoi, cu dulce amor.
Nimeni nu cheamă flacăra tăcerii
ce soarbe destinul senin
din cosmosul gol.
Tac, tac ca o lebădă mută
pe lacul de-amar şi durere ...
şi-aştept nunta de stele
să cadă alene-n ogor.
***
Încântecul şi descântecul de dragoste
Gherasim Rusu Togan
Există un univers tainic, încărcat de magia cuvântului cu valenţe magice, ale cărei forţe le percepe doar descântăreaţa, prin implicarea ei directă în procesul descântatului, în profunzimea lui.
Textul de mai jos pare desprins tocmai dintr-un asemenea concentru:
„Păi cum să-ţi spun, eu am vorbele mele, eu nu le zic pe-ale altuia şi altcineva nici că mi-ar înţelege zicerea, că aşa este făcut descântecul să nu-l înţelegi dumneata, care eşti lângă mine. Vreau să zic că degeaba auzi vorba, ea numai de mine ascultă ca să plece şi să facă bine cuiva care mi-o cere! / - Dar eu te aud când descânţi! / - Mi-auzi vorbele şi nu împlinirile. Pe ele nu le vezi, făr’ dacă vreau eu! / Şi când se poate auzi? / - Păi, vezi dumneata, atunci când eu dau cu inimă alteia darul şi care să-l ducă mai departe; darul acesta mi l-a dat Dumnezeu, cu tot încântecul ce-l duc cu mine, dar încă n-a venit vremea să-l împart la alţii!”
Discuţia de mai sus a fost înregistrată de către autor, cu ani în urmă, într-o convorbire cu una din cele mai pricepute descântătoare ale satului. Fără cea mai mică ezitare, descântătoarea îşi mărturiseşte forţa de care dispune şi caracterul inviolabil al tainei de ea purtată. De excepţie pare să fie viziunea sa asupra cuvântului şi forţa lui magică.
Se adevereşte, în fapt, şi afirmaţia lui Theofil Magus, cu referire la forţa magică a cuvântului şi rostul ce-l împlineşte în planul beneficului: „Fără incantaţii şi invocaţii, deci fără farmece, descântece şi vrăji, doftoroaia satului, şi vraciul, şamanul şi vrăjitorul, magul însuşi-ar fi lipsit de unul dintre cei mai importanţi catalizatori ai verbului magic, aşa cum este el omeneşte înţeles. Creaţia magică umană a început astfel şi tradiţia aceasta e neîntreruptă, nesfârşită”.
Forţa „încântecului”, în expresia descântătoarei mai sus menţionată, este ordonată pentru distrugerea „făcăturii” iar incantaţia, în formă modernă, îşi valorifică propriile sale legi de ordonare curativă, cunoscute doar descântătoarei, care ştie cum şi când să-şi cheme „nălucirile”. Fiindcă numai aşa se realizează armonia celor doi factori, respectiv activizarea lor: „De la mine descântat, de la Dumnezeu bun leac!”, sună deviza acesteia.
De asemenea, obsedaţi de termenul „încântec”, cu sinonimul „încântare”, ne întrebăm dacă nu se poate stabili o intersectare cu procedurile din diversele practici liturgice.
A-i desacraliza valenţele magice, considerăm că slujba însăşi este un proces incantatoriu prelung şi tensionat, prin intermediul căruia, la o dată anume sau solicitare directă, se oficiază procesul de purificare a faptelor şi trăirilor de spaimă şi disconfort fizic. Iar printr-o retorică specifică fiecărui act magic în parte, se apelează la forţe divinatorii. Revenim, acelaşi drum îl urmează şi descântătoarea, dar primul se oficiază într-un templu anume, pe când exorcizările de tip descântec, ferecătură, farmec, în general actul „încântecului” îşi are legile regizorale specifice, bineînţeles, cu rost e de a solemniza momentul şi în aceiaşi măsură de a-i descoperi „câmpii activi”. Apoi curăţenia şi puritatea ritualică par de asemenea să fie condiţii comune celor două universuri, readucând astfel universul atacat în spiritul normalităţii, din cel al degringoladei în care l-a aruncat invidia, ura, întâmplarea.
Dar, pentru a da viaţă acestei incursiuni, într-un spaţiu atât de contestat şi compromis fiind de mulţimea „priceputelor” în a scoate relele din om, respectiv făcutele şi nefăcutele firii, pe talanţi de aur şi argint, desigur, să retezăm această descindere, abordând descântecul de dragoste, în ţinuta sa arhaică. Ne vom folosi de cercetările efectuate de către autor, pe plaiuri sud-transilvănene, respectiv zona sibiană a Hârtibaciului. Cu referire la acest univers, se poate spune că nici o altă categorie a incantaţiilor „desferecătoare” nu oferă o mai mare varietate imagistică, nu cuprinde mai mult fior şi de ce nu, bogăţie estetică, în asamblările verbale ce-i dau viaţă şi forţă exorcizată.
De reţinut faptul că nu se cunoaşte stare mai încărcată de dramatism pentru conştiinţa feminină din lumea satului, peste cea în care este implicată drama rătăcirii bărbatului de la casă şi copii. Gospodăria se ruinează, copiii îşi pierd rostul şi firea, vitele încep să se rărească, nevasta cade într-o disperare soră cu moartea; pe scurt, toate se deturnează din fiesc, încât convingerea dereglării lumii pare firească şi neprevăzută.
Desigur, cei apropiaţi, respectiv părinţi, fraţi, surori, prieteni încearcă să-l readucă pe „însemnat” în firescul vieţii, dar uneori nici cu binele, nici cu răul, calea armoniei rămâne de ne găsit…
Şi totuşi, descântecul, precum rugăciunea, în acest moment al degringoladei fizice şi sufleteşti ce bântuie casa din rosturile ei fireşti, se manifestă ca o stare gravă şi salvatoare, respectiv considerată drept o ultimă procedură cu rost recuperator.
Urmează să urmărim deci „stenograma” unui asemenea descântec cu rostul întoarcerii bărbatului rătăcit, aşa cum i-a fost relatat de către mama sa cu ani în urmă. Menţionăm însă că practica în sine a fost desfăşurată de către Ana Bela, cunoscută în sat pentru practicile magice pe care le desfăşura în casa bătrânească din curtea casei noastre părinteşti, fiindu-ne mătuşă. Mamei i-au fost destăinuite dar dânsa nu le-a practicat niciodată, dăruindu-le fiului, cu rost de a le face publice.
Momentul în care s-a înscenat descântecul : seara, după apusul soarelui, iar obiectele cu care se lucrează sunt de asemeni diverse, precum şi procedurile. Peste apa din oala de pământ, aşezată pe cămaşa bărbatului, după ce s-au stins nouă cărbuni, victima, nevasta părăsită, îşi întinde mâna, la îndemnul descântăreţei:
„-Pune mâna de stânga, aşa , ca să meargă la inimă!” Apoi motivaţia: „Că, uite, s-arată în umbră de plop o surată de a ta, să-l înceluiască cu ochii şi sufletul”. Asistăm la un întreg spectacol. Preambulul a fost rostit, urmează actul propriu-zis:
„Ptiu, ochioaso! / Să se desfacă, / De făcătură,/ De urâtură!”
Se aude rostită într-o solemnitate încărcată de taină voinţa descântătoarei. Urmează apoi înşiruirea forţelor magice, invocate în magia desfacerii:
„Măr frumos, / măr găunos, / drum cu praf, / drum de-ntors, / că se cerne / şi se-aşterne / umbra lui, / pe unde nu-i! / Ochi de vântoase, / neostoase, / nesetoase, / De-s adunaţi / Să-i dezlegaţi! / Nuieluşe de alun, / Sâmbure de prun, / Apă de fântână, / Ce-l tot duce / Şi-l tot mână?”
Urmează invocarea directă a agentului dezbinator:
„Arată-te, ochioaso, / Duso şi ne-ntoarso, / Sloboade-l, / Întoarce-l, / Lasă-i mâinile, / Nu-i goli fântânile, / Lasă-i ochii, / Ce-l apropii, / Fugi de el, / Are inel, / Nu-l mai frânge, / Nu-l mai strânge, / Că-i acrit, / Că-i nărăvit, / Rău la suflet / Şi sucit!”
Dar tensiunea actului magic nu-i încheiată încă. Doar o primă lumină:
„S-arată, copilo, s-arată!… / Făcătură ca i-a făcut o ochioasă, / apă din căuşul palmei că i-a dat / şi nebunul şi-a vânturat drumurile / şi o caută!”
Imaginea bărbatului victimă apare în următoarea alegorie poetică, fiind absolut necesară pentru amplificare tensiunii situaţiei:
„Uite, călăreţ pe cal pintenat bate / la poartă ruginită / şi se şterge ruina / şi străluceşte fereastra / din care s-arată ochi verzi şi gură zâmbăreaţă / iar calul bate din copite, / gata de plecare. / Dar l-oi întoarce eu, / De nu i-or mai plăcea niciodată ochioasele!”
Dar oare acest descântec nu-i şi de blestem, nu-i şi de ursire? Dovadă:
„Ptiu, ochioasă, / de griji roasă, / griji pustii, / de ele fii / bătută, / durută! / Ochii de ţi-s făcătură / Să te prindă urâtură, / Desfacă-se ferecătură! / Gându-i toarce, / Şi-l întoarce, / Uite-i glasul / Piară-i pasul / Uite-i locul, / Aducă-l norocul!”
Şi astfel s-a pus în mişcare un întreg univers:
„Să-i despartă, / rupă-se nodul legăturii, / la cap de pod să-şi lase gândurile, / şi-n noapte să-i bată luna / iar el să-şi adune în braţe nevasta! / primiţi şi legaţi, / văzutelor şi nevăzutelor, / bunătatea cu bunătatea / şi răutatea să se ducă pustiului! / Iar tu, nevastă oropsită, ia apa aiasta / şi trei picături varsă-n apa ce el o va bea, / să i e potolească setea de ea / şi pune-i praf de susai sălbatic în mâncare, / să rămână flămândă de tine / şi-n căptuşeala hainei coase-i capete de aţă / să ţi-l legi de tine pentru vecii vecilor!”
Iar după o pauză, descântătoarea îşi adună pentru sine gândurile:
„Şi cu asta s-o împlini descântătura, dacă nu mi-i uita ca atâtea altele, la care le-am adus binele!”
După cum se poate uşor observa, descântătoarea - poet pare să fie avut o capacitate de invenţie excepţională, dovadă că descântecul dintr-o asemenea categorie s-a bucurat de o aderenţă incontestabilă la fete şi femei tinere. Mai mult, puterea de expresie a unor asemenea formule s-a îmbogăţit mereu, expresiile tip fiind foarte variate. Reproducem, ca adaos, câteva frumuseţi:
„Lună şi luciri de stele / adunate-ntr-ale mele, / cu bici de foc să-l bată, / pustietăţile / şi străinătăţile!”
Sau:
„Apă bună, măgenea, / tu mă face frumuşea, / el la mine să vină, / pe noapte de tăciune / şi pe lună plină!” Desigur că viaţa însăşi durează în această lume prin reprezentări arhaice, precreştine şi mai târziu continuate, dar în multe din faţetele ce le oferă, cu jocul contrariilor mereu active: viaţă - moarte, bine – rău, boală – sănătate ş.a., în zilele noastre au intervenit deformările, provocate de intervenţii complet străine de fondul nostru arhaic.
Dar despre acest fenomen, vom reveni altădată!
***
Valeriu Marius Ciungan - Sisif pe casa scărilor
Florin Dochia
Ne-am obişnuit să aşteptăm poezia venind dinspre toate întâmplările de viaţă, dinspre toate zonele existenţei, luminoase sau întunecate, banale sau excepţionale, fizice sau metafizice, metropolitane sau rurale… Consumatorul de poezie – cum altfel să-i spunem, într-o vreme în care se produce exclusiv pentru îngurgitare pe toate căile, iar plăcerea vine tot mai de jos, e tot mai puţin legată de spirit – aşadar, consumatorul de poezie este adesea excedat de oferta enormă de fructe ale reflecţiei – mai mult sau mai puţin profunde – individuale, izbucnite din irepresibila nevoie de exprimare de sine pe care o civilizaţie împingând individul spre izolare ori socializare în spaţiul virtual o induce în fiecare. Şi la Mediaş, în Ţinutul Meşteşugurilor, se mediază o astfel de ieşire din cotidian, pe calea poeziei, Valeriu Marius Ciungan fiind unul dintre experimentatorii breslei.
Melancolie şi ironie, solemnitate şi ludic, calofilie de faţadă sub care ascunde nostalgii provinciale – iată caracteristicile unui demers poetic tratat, în aparenţă, cu lejeritate prozodică, pe alocuri referenţial, deloc străin câştigurilor din experienţele poetice ale ultimei sute de ani. Poezia lui Valeriu Marius Ciungan este contemporană în sensul descris de profesorul Giorgio Agamben („Appartiene veramente al suo tempo, è veramente contemporaneo colui che non coincide perfettamente con esso né si adegua alle sue pretese ed è perciò, in questo senso, inattuale; ma, proprio per questo, proprio attraverso questo scarto e questo anacronismo, egli è capace piú degli altri di percepire e afferrare il suo tempo”), ceea ce îl face să se situeaze undeva într-un interegn, într-o dualitate care facilitează accesibilitatea.
Contra-replica despre care s-a afirmat că este adresată de poet generaţiilor anteriore se arată a fi prin asimilare critică şi în urma apelului la acelaşi surse de expresie. Se desparte de trecut râzând, râzând de trecut şi de eu contemporan propriu. Autoironia este semn de inteligenţă artistică! Debutul acestui al patrulea volum al autorului se face arătându-l ascensional şi calofil: „urcam / o scară nesfârşită, tot mai înaltă, mai frumoasă” (Sisif pe casa scărilor) şi „eram frumos aşa, / cu organele transparente / la vedere / o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos / cu luminoasă putere” (Despre mine). Apelul deliberat şi înşelător la absurdul de tip camusian conduce pe căi de interpretare închise. Suntem în plin peisaj de o banalitate înfiorătoare: „vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul mizerabil, rece, / spoiala varului, anume nedesăvârţită / […] / cu becuri sterpe, imbecile, muribunde / halucinând din două în două etaje / tăcutul martor era balustrada plastic infinită / […] / era o lumină absentă, chioară, / becuri de patruzeci” (Sisif pe casa scărilor). Mizerabilismul este anulat, însă, prin versul final, citat mai sus, personajul se vrea salvat de fantasmă. Construcţia pe acest algoritm a discursului poetic este continuată cu succes, ne întâlnim cu „un abur mic în urma trenului de turtă dulce / şi-a mopului cu plete lungi de catifea”, dar tot acolo avem „şi încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul / şi să mă sprijin de lumină către soare” (Răsăritul). Calofilia îl împinge la obsesive incantaţii solemne de tipul celei numite Insomnie, în care cuvântul „frumos” apare de 15 ori în 12 versuri, dar şi la pastişe folclorico-baladeşti precum Vaillant: „Fată neagră / suburbană / vrei să fii tu suverană / în uscătoria scării / subterană? / vrei să fii tu / debranşată? / să îţi fiu calorifer / de fontă grea / acum / îndată?” – unde (ră)sunetul ritmului, dar nu numai, conduce departe de tot, la cei vechi, la Villon, poate prin Miron Radu Paraschivescu şi, de ce nu?, Nichita Stănescu, a cărui umbră o vom mai descoperi şi în Clipa („treceai uşor / lipa-lipa / şi timpul se închidea / în el / lăsându-ne afară / doar cu clipa” – v. Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară) sau în excelentul poem Fereastra („intra soarele / prin tălpile umede de rouă / prin coastele fumegând a ceaţă / se deschidea prin mine spre pământ / o altă dimineaţă // prindeam rădăcini de lumină / sămânţa mea boemă se risipea în vânt / şi plete blonde-mi răsăreau spre soare / şi plete blonde răsădeau cuvântul în pământ // între soare şi pământ / eram numai eu: ca o fereastră / prin care se zărea o altfel de lumină / mai pură / mai ecleziastă!”).
Un alt poem remarcabil este Semaforul verde, unde banalul supralicitat, luat în răspăr, virează uşor în metafizic, cu o undă nostalgică, de regăsit şi în strofe din care răzbate amintirea copilăriei, precum Şotron („păşeam aproape impecabil / urmând tăcut dunga de cretă / desenul ezitant din lumea lor / concretă!”), o urbanizare a acelui „unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu tot”.
Poetul Valeriu Marius Ciungan este şi elegiac, în amorosul poem Micul dejun („sărutul tău abandonat într-o mişcare lentă / cum degustai cu pleoapele tăcute-nchise / lumina-nceată risipită între noi, absentă”) ori, din cu totul alt unghi, O altă lume („se închisese cârciuma din cartier, / mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă / că am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier / ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă”) – cu doza inevitabilă de autoironie, timbru necontestabil al poetului medieşean, semn de seninătate oarecum cinică, superioară. Dacă spre finalul volumului nu ar scădea tensiunea lirică (poetul Valeriu Marius Ciungan este incontestabil un liric prin excelenţă, sub orişicare măşti s-ar ascunde!), am putea spune că Sisif pe casa scărilor este o reuşită deplină, în continuarea volumelor anterioare, o voce clară, distinctă într-un concert naţional adesea dizarmonic.
***
Prima lecţie a cursului de poetică (1937)
Paul Valéry (1871-1945)
- fragmente -
Istoria literaturii cercetează circumstanţele, certificate de mediul exterior, în care au fost compuse operele, în care s-au manifestat şi s-au produs efectele acestora. Ea ne informează asupra autorilor, asupra vicisitudinilor vieţii şi operei lor, lucruri vizibile şi care au lăsat urme ce se pot dezvălui, coordona şi interpreta. Ea culege tradiţiile şi documentele. [...]
Dar cunoaşterea scriitorilor şi a timpului lor, studiul succesiunii fenomenelor literare nu pot decât să ne incite în a bănui ceea ce s-a putut întâmpla în intimitatea celor ce au făcut ceea ce a trebuit pentru a fi înscrişi în marea Istorie a Literelor. Dacă au obţinut acest lucru, a fost prin concursul a două condiţii pe care le putem considera mereu ca fiind independente: una este în mod obligatoriu producţia însăşi a operei; cealaltă este producerea unei anumite valori a operei prin intermediul celor ce au cunoscut, au gustat opera publicată, care i-au impus renumele şi i-au asigurat transmiterea, conservarea, viaţa ulterioară. [...]
Chiar în cursul gândirii savantului sau a artistului cel mai absorbit de cercetarea sa şi care pare cel mai retras în sfera proprie, faţă în faţă cu ceea ce este mai impersonal şi mai intim, există acel presentiment al reacţiilor exterioare care va provoca opera în formare: omul este dificilmente singur.
Această acţiune a prezenţei trebuie mereu să se presupună fără teama erorii; dar ea se compune atât de subtil cu ceilalţi factori ai operei, câteodată se deghizează atât de bine, încât este aproape imposibil să o izolezi.
Ştim totuşi că adevăratul sens al unei astfel de alegeri sau al unui astfel de efort al unui creator este adesea în afara creaţiei propriu-zise, şi rezultă dintr-o îngrijorare mai mult sau mai puţin conştientă a efectului care va fi produs şi a consecinţelor asupra producătorului. Astfel, în timpul lucrului, spiritul se duce şi se întoarce fără întrerupere de la Acelaşi la Celălalt; şi modifică ceea ce produce fiinţa sa interioară, prin acea senzaţie specială a judecăţii celui treilea. Şi astfel, în reflecţiile noastre asupra unei opere, putem adopta una dintre aceste două atitudini care se exclud. Dacă dorim să procedăm cu rigoarea pe care un asemenea subiect o presupune, trebuie să ne constrângem a separa cu mare grijă cercetarea generării unei opere de studiul producerii valorii sale, adică a efectelor pe care ea le poate naşte ici-colo, în cutare sau cutare minte, într-o anumită epocă. [...]
Ceea ce opera ne prezintă atunci nu poate fi măsurat cu propriile noastre facultăţi de producere instantanee. De altminteri, anumite elemente ale lucrării, care i-au venit autorului printr-un hazard favorabil, vor fi atribuite unei virtuţi aparte a spiritului său. În acest fel, consumatorul devine producător la rândul său, mai întâi, al valorii operei; şi apoi, în virtutea unei aplicări imediate a principiului cauzalităţii (care nu este, în fond, decât o expresie naivă a unuia dintre modurile de producere prin spirit), devine producător al valorii fiinţei imaginare care a făcut ceea ce el admiră. [...]
Opera spiritului nu există decât în acţiune. În afara acesteia, ceea ce rămâne este doar un obiect care nu oferă vreo relaţie specială cu spiritul. Dacă transportăm o statuie pe care o admirăm într-o ţară suficient de diferită de a noastră, ea nu va fi decât o piatră nesemnificativă. Un Partenon nu ar fi decât o carieră mică de marmură. Şi atunci când textul unui poet este utilizat drept culegere de erori gramaticale sau de exemple, el încetează imediat a mai fi o operă a spiritului, întrucât această utilizare este complet străină condiţiilor generării sale şi pentru că, pe de altă parte, i se refuză valoarea de consum, care ar da un sens lucrării respective.
Un poem pe hârtie nu este decât o scriere supusă tuturor lucrurilor ce se pot face din ceva scris. Dar, printre toate posibilităţile sale, este una, şi una singură, care plasează, în sfârşit, acest text în condiţiile în care el va căpăta forţă şi formă de acţiune. Un poem este un discurs care pretinde şi care antrenează o legătură continuă între vocea care există, vocea care vine şi cea care trebuie să vină. Iar această voce trebuie să fie precum se impune şi să stârnească starea afectivă a cărei unică expresie verbală să fie textul. Scoţând vocea care trebuie, totul devine arbitrar. Poemul se transformă într-un şir de semne care nu sunt legate decât pentru a fi trasate, într-un mod material, unele după altele.
Din aceste motive, nu voi înceta să condamn practica detestabilă care constă în a abuza de operele cel bine realizate pentru a crea şi a dezvolta sentimentul poeziei la tineri, în a trata poemele drept lucruri, în a le decupa ca şi cum compoziţia nu ar fi nimic, în a suporta, dacă nu a cere ca ele să fie recitate în modul ştiut, folosite ca probe de memorie sau de ortografie; pe scurt, făcând abstracţie de esenţa acestor lucrări, de ceea ce face ca ele să fie ceea ce sunt şi nu total altele, şi de ceea ce le dă virtutea proprie şi necesitatea.
Interpretarea unui poem reprezintă poemul însuşi. În afara ei, sunt doar creaţii inexplicabile, precum acele înlănţuiri de cuvinte asamblate într-un mod bizar.
Operele spiritului, poeme sau altele, nu se referă decât la ceea ce naşte ceea ce le-a născut pe ele însele şi la absolut, nimic altceva. Fără îndoială, divergenţe se pot manifesta între interpretările poetice ale unui poem, între impresiile şi semnificaţiile sau mai degrabă între rezonanţele pe care o provoacă, la o persoană sau la alta, acţiunea lucrării. Dar iată că această remarcă banală trebuie să capete o importanţă de primă mărime: această diversitate posibilă a efectelor legitime ale unei opere este însăşi marca spiritului. Ea corespunde de altfel pluralităţii vocilor ce s-au oferit autorului în timpul muncii sale de producere. Orice acţiune a spiritului este întotdeauna ca şi însoţită de o anumită atmosferă de nedeterminare, mai mult sau mai puţin sensibilă. Scuzaţi-mi expresia vă rog, nu am găsit alta mai bună. [...]
Uneori, ne putem imagina un anumit individ ca şi cum ne-ar fi autorul unei binefaceri atât de extraordinare, şi gloria pe care i-o dăm este expresia neputinţei noastre.
Dar oricare ar fi detaliul acestor jocuri sau al acestor drame ce se petrec în producător, totul trebuie să se materializeze în opera vizibilă şi să-şi găsească prin însuşi acest fapt o determinare finală absolută. Acest final este rezultatul unei serii de modificări interioare dezordonate, care trebuie, în mod obligatoriu, să se rezolve în momentul în care mâna se mişcă, într-o comandă unică, fericit sau nu. Or, această mână, această acţiune exterioară rezolvă neapărat, bine sau rău, starea de indeterminare despre care vorbeam. Spiritul care produce pare în altă parte, caută să imprime lucrării sale caractere total opuse faţă de al său. Pare să fugă în operă de instabilitatea, incoerenţa, inconsecvenţa pe care le cunoaşte şi care constituie regimul cel mai frecvent. Şi astfel, el acţionează contra intervenţiilor în toate sensurile şi de orice fel, pe care trebuie să le sufere în fiecare clipă. El absoarbe varietatea infinită de incidente; el respinge orice substituire a imaginilor, a senzaţiilor, a impulsurilor şi a ideilor care traversează celelalte idei. El luptă împotriva lucrurilor pe care este obligat să le admită, să le producă sau să le emită; şi, pe scurt, contra naturii sale şi a activităţii accidentale şi instantanee.
În timpul meditaţiei sale, el se învârte în jurul propriului punct de reper. Totul îi este bine, pentru a se distra. Sfântul Bernard (1) observa: „Odoratus impedit cogitationem”. (2) Chiar în mintea cea mai solidă, contradicţia este regula; consecinţa corectă este excepţia. Şi această corecţie este ea însăşi un artificiu al logicianului, artificiu care consistă, ca în cazul tuturor celor care inventează spiritul contra sinelui, în a materializa elementele gândirii, pe care el le numeşte „concepte”, sub formă de cercuri sau de domenii, în a da o durată independentă a vicisitudinilor spiritului acelor obiecte intelectuale, căci logică, la urma urmei, nu este decât o speculaţie asupra permanenţei notaţiilor.
Dar iată o circumstanţă absolut uimitoare: această dispersie, întotdeauna iminentă, este necesară şi contribuie la producerea operei aproape în aceeaşi măsură ca şi concentrarea însăşi. Spiritul operei, care luptă contra mobilităţii sale, contra îngrijorării constituţionale şi a diversităţii proprii, contra disipării sau a degradării naturale a oricărei atitudini specializate, găseşte, pe de altă parte, în însăşi această condiţie, resurse incomparabile. Instabilitatea, incoerenţa, inconsecvenţa despre care vorbeam, care îi sunt gene şi limite în întreprinderea sa bine urmărită de a construi au de a compune, îi sunt de asemenea tezaure de posibilităţi, cărora le presimte bogăţia exact în preajma momentului în care el deliberează. Ele îi sunt rezerve de la care poate aştepta totul, motive de a spera că soluţia, semnalul, imaginea, cuvântul care lipseşte, sunt atât de aproape de el încât nu le vede. El poate presimţi întotdeauna, în penumbra sa, adevărul sau decizia căutată, pe care le ştie a fi un fleac, a acestei dezordini insignifiante care pare a-l distrage şi a-l îndepărta la nesfârşit. [...]
Aceste consideraţii ne vor servi pentru a lumina puţin constituirea poeziei, care este destul de misterioasă.
Este ciudată străduinţa de a forma un discurs care trebuie să observe condiţii simultane perfect heteroclite: muzicale, raţionale, semnificative, sugestive, şi care cer o legătură urmată sau întreţinută între un ritm şi o sintaxă, între sunet şi sens.
Aceste piese sunt fără relaţii imaginabile între ele. Trebuie să ni se dea iluzia intimităţii lor profunde. La ce bun toate acestea ? Respectarea ritmurilor, a rimelor, a melodiei verbale incomodează mişcările directe ale gândirii mele şi iată că nu mai pot să spun ceea ce vreau… Dar oare ce vreau ? Aceasta este întrebarea.
Concluzionăm astfel: trebuie să vrem ceea ce trebuie dorit, pentru ca gândirea, limbajul şi convenţiile, care sunt împrumutate din viaţa exterioară, ritmul şi accentele vocii, care sunt în mod direct lucruri ale fiinţei, se pun de acord, şi acest acord impune sacrificii reciproce din care cel mai remarcabil este acela pe care trebuie să-l consimtă gândirea.
Voi explica într-o zi felul în care această alterare este marcată în limbajul poeţilor şi voi vorbi despre faptul că există un limbaj poetic în care cuvintele nu mai sunt cuvintele întrebuinţării practice şi libere. Ele nu se mai asociază după aceleaşi atracţii; ele sunt încărcate cu două valori simultan angajate şi de importanţă echivalentă: sunetul şi efectul psihic instantaneu. Ei (poeţii) trebuie să reflecteze, în acest caz, la aceste numere complexe ale geometrilor, iar împreunarea variabilei fonetice cu variabila semantică dă naştere problemelor de extensie şi de convergenţă pe care poeţii le rezolvă cu ochii închişi, - dar le rezolvă (şi acest fapt este esenţial), din când în când… Din când în când, iată marile cuvinte! Iată incertitudinea, iată inegalitatea momentelor şi a indivizilor. Aici este lucrul nostru capital. Va trebui să se revină îndelung, căci orice artă, poetică sau nu, constă în a te apăra de această inegalitate a momentului. Tot ceea ce voi schiţa în acest examen sumar al noţiunii generale de operă, trebuie să mă conducă spre indicarea finală a parti-pris-ului pe care le-am ales în vederea explorării imensului domeniu al producţiei operelor spiritului. Am încercat, în câteva clipe, să vă oferim ideea complexităţii acestor chestiuni, în care se poate spune că totul intervine la un moment dat şi în care se combină ceea ce există mai profund în om cu cantitatea de factori exteriori.
Toate acestea se rezumă în această formulă : în producţia operei, acţiunea vine în contact cu inefabilul. [...]
…………………
(1) Bernard de Clairvaux (cunoscut şi ca Sfântul Bernard, 1091-1153) a fost călugăr şi conte de Châtillon. Mistica elaborată de Bernard a stat la baza gândirii teologice occidentale. În calitate de abate de Clairvaux, Bernard a întemeiat şaizeci şi opt de mănăstiri-fiice sau filiale (dependente de spiritualitatea abaţiei-mamă), răspândite pe întreg cuprinsul Europei.
(2) Simţul mirosului opreşte gândul.
Traducere din limba franceză de Liliana Ene
***
Paul Valéry
Les pas
Tes pas, enfants de mon silence,
Saintement, lentement placés,
Vers le lit de ma vigilance
Procèdent muets et glacés.
Personne pure, ombre divine,
Qu’ils sont doux, tes pas retenus!
Dieux !... tous les dons que je devine
Viennent à moi sur ces pieds nus!
Si, de tes lèvres avancées,
Tu prépares pour l’apaiser,
A l’habitant de mes pensées
La nourriture d’un baiser,
Ne hâte pas cet acte tendre,
Douceur d’être et de n’être pas,
Car j’ai vécu de vous attendre,
Et mon coeur n’était que vos pas.
Die Schritte
Deine Schritte, als meines Schweigens
Kinder, arglos und langsam gesetzt,
nahn sie dem Bette, wo ich mich eigens
wachsam halte, und frieren jetzt.
Göttlicher Schatten, du reine, du gute,
o deiner Schritte verhaltener Gruß!
Was ich, ihr Götter, an Gaben vermute,
kommt jetzt zu mir auf entkleidetem Fuß!
Wenn deine Lippen vielleicht schon vom Weiten
jenem, der in mir sich bergen muß,
seine unendliche Stillung bereiten
endlich in dem nährenden Kuß,
eile mir nicht zum Vollzuge, dem zarten,
Süße, drin Sein und Nichtsein stritt,
denn ich lebte vom Dich-Erwarten,
und mein Herz war nichts als dein Schritt.
Übertragung ins Deutsche: Rainer Maria Rilke
Paşii
Paşii tăi, prunci ai tăcerii,
Candìd, alene aşezaţi,
Înspre patul privegherii
Îmi curg tăcuţi şi îngheţaţi.
Umbră divină, chip curat,
Paşii-ţi timizi, ce dulci se-aţin!
Doamne!... doar daruri ce-am visat
Pe aste glezne goale-mi vin!
Dacă, din buze în arc blând,
Să redai calmul pregăteşti,
Celui ce-mi locuieşte-n gând
Hrana unui sărut să creşti,
Nu grăbi actul tandru, drept,
Dulceaţă de a fi şi de a nu fi,
Căci am trăit ca să te-aştept,
Iar inima-mi e pasu-ţi, ştii.
Versiune românească de Florin Dochia
***
Tipii duri scriu poezie
Charles Bukowski
Charles Bukowski e un autor american, poet prolific, scriitor de povestiri scurte şi romancier. S-a născut în Audernach, Germania, în 1920. La trei ani soseşte în Statele Unite, creşte în Los Angeles şi moare pe 9 martie 1994. Un beţiv notoriu, un scandalagiu şi un afemeiat, Genet şi Sartre îl numeau „cel mai bun poet american”, dar prietenii îi spuneau Hank.
Ziarul Time l-a numit pe Charles Bukowski „laureat al depravaţilor americani”. Cu toate acestea, scriitorul şi-a găsit foarte mulţi admiratori în Europa. Este cel mai citit scriitor american, tradus peste tot în lume. Peste 2,2 milioane de exemplare ale lucrărilor sale au fost vândute doar în Germania.
[fragmente] *
DESPRE SCRIS
Am scris o scurtă povestire din punctul de vedere al unui violator care a violat de o fetiţă. Lumea m-a acuzat. Am fost intervievat. Au spus: „Vă place să violaţi fetiţe?”. Am spus: „Sigur că nu. Fotografiez viaţa.” M-am băgat în probleme de foarte multe ori cu scrierile mele. Pe de altă parte, problemele vând ceva cărţi. Dar ideea principală, când scriu, este pentru mine. (Desenează o dâră adâncă a ţigării). Este exact aşa. Dâra este pentru mine, cenuşa este pentru scrumieră... asta înseamnă a publica.
Nu scriu niciodată în timpul zilei. Este ca şi cum ai alerga printr-un mall fără haine. Toată lumea te poate vedea. Noaptea... atunci poţi face magia...
DESPRE POEZIE
Îmi amintesc mereu de şcoală şi de faptul că atunci când apăreau cuvintele „poet” sau „poezie” în cartea de gramatică, băieţii râdeau şi le batjocoreau. Înţeleg şi de ce... pentru că este un produs fals. A fost fals şi snob şi moştenit de secole. Este prea delicat. Este prea preţios. Este o grămadă de gunoi. Poezia este de secole aproape în totalitate gunoi. Este o e escrocherie, un fals.
Au fost câţiva poeţi foarte buni, nu mă înţelegeţi greşit. Este un poet chinez, numit Li Po. El ar putea pune mai mult sentiment, realism şi pasiune în patru sau cinci versuri decât majoritatea poeţilor ar putea pune în douăsprezece sau paisprezece pagini din lucrările lor. Şi mai şi bea. El obişnuia să-şi ardă poemele, să se plimbe cu barca în josul râului şi să bea vin. Împăraţii îl iubeau pentru că puteau înţelege ceea ce spunea... dar, desigur, îşi ardea doar poemele proaste. (râde)
Ce am încercat eu să fac, dacă mă veţi scuza, este să aduc aspecte din viaţa muncitorilor din fabrici... ţipetele nevestei când el vine de la muncă. Realităţile banale din existenţa omului obişnuit... ceva ce apare foarte rar menţionat în poezia secolelor. Nu mă puteţi contrazice atunci când spun că poezia este un rahat. Este o ruşine.
DESPRE OAMENI
Nu mă uit prea mult la oameni. Este deranjant. Se spune că dacă te uiţi prea mult la cineva, începi să arăţi ca acea persoană. Biata Linda (soţia, n.tr.).
Mă descurc în general şi fără oameni. Ei nu mă umplu, ei mă golesc. Nu respect pe nimeni. Am o problemă în acest sens... Mint, dar credeţi-mă, e adevărat.
DESPRE FAIMĂ
Este distructivă. Este târfă, curvă, te poate distruge definitiv. O am pe cea mai dulce, pentru că sunt faimos în Europa şi necunoscut aici. Sunt unul dintre cei mai norocoşi oameni. Sunt un câine norocos. Faima este de-a dreptul teribilă. Este o măsură pe scara celui mai mare numitor comun, minţile lucrând la un nivel scăzut. Este inutilă, lipsită de valoare. O audienţă selectă este mult mai bună.
DESPRE SINGURĂTATE
Nu am fost niciodată singur. Am fost într-o cameră... Am avut gânduri de sinucidere. Am fost deprimat. M-am simţit îngrozitor... groaznic, dincolo de toate... dar niciodată nu am simţit că o altă persoană ar putea intra în camera aceea şi ar putea remedia problema ce mă deranja... sau că un număr de persoane ar intra în camera aceea. Cu alte cuvinte, singurătatea este ceva ce nu m-a supărat, deoarece am avut mereu o sete teribilă de solitudine. Fiind la o petrecere sau pe un stadion plin de oameni sărbătorind ceva, e posibil să simt singurătate. Îl voi cita pe Ibsen, „Cei mai puternici oameni sunt cei mai singuri”. Nu m-am gândit niciodată, „Ei bine, o blondă frumoasă va veni aici înăuntru şi mă voi simţi bine.” Nu, asta nu ajută. Cunoaşteţi grupul tipic, „Wow, e vineri seară, ce faci? Stai aici?” Ei, da. Pentru că nu e nimic afară. E prostie. Oameni proşti amestecându-se cu oameni proşti. Lăsaţi-i să se prostească unii pe alţii. Nu am simţit niciodată nevoia de a umbla pe străzi noaptea. Mă ascund în baruri deoarece nu vreau sa mă ascund în fabrici. Atâta tot. Îmi pare rău pentru ceilalţi, dar eu nu am fost niciodată singur. Îmi place de mine. Sunt cea mai bună formă de divertisment pe care o am. Să mai bem nişte vin!
DESPRE TIMPUL LIBER
Este foarte important să îţi faci timp liber. Pacea este esenţa. Fără să te opreşti complet şi fără să nu faci nimic pentru o perioadă, vei pierde totul. Fie că eşti actor, orice, casnică... trebuie să existe pauze mari, când nu faci absolut nimic. Doar te întinzi în pat şi te holbezi la tavan. Este foarte, foarte important... să nu faci nimic, foarte, foarte important. Şi câţi oameni fac asta în societatea modernă? Din acest motiv, sunt toţi complet frustraţi, furioşi şi plini de ură. Înainte de a mă căsători sau de a cunoaşte multe femei, trăgeam jaluzelele şi mă băgam în pat pentru trei-patru zile. Mă ridicam doar pentru a-mi face nevoile, pentru a mânca, mă întorceam în pat, stând acolo zile întregi. Apoi mă îmbrăcam şi ieşeam afară... razele soarelui erau strălucitoare, şi sunetele erau grozave. Mă simţeam puternic, ca o baterie reîncărcată. Dar ştiţi ce mă aducea jos? Prima faţă umană pe care o vedeam mă făcea să pierd energia pe loc. Acea faţă monstruoasă, albă, obtuză, insensibilă, încărcată cu capitalism... „lucrul mărunt”. Îmi spuneam „Oh! Mi-a luat jumate!” Dar tot merita, îmi rămânea cealaltă jumătate. Da, relaxare! Şi nu mă refer la a avea gânduri profunde. Mă refer la a nu mai avea gânduri deloc. Fără idei despre progres, fără gânduri despre cum să avansezi, despre viitor. Exact ca un pierde-vară. E frumos.
DESPRE FRUMUSEȚE
Nu există un lucru precum frumuseţea, în special cea a feţei umane... ceea ce numim fizionomie. Este în întregime o aliniere matematică şi imaginată a trăsăturilor. Ca, de exemplu, dacă nasul nu iese prea mult în evidenţă, dacă liniile feţei sunt la modă, dacă lobii urechilor nu sunt prea mari, dacă părul este lung... Este un fel de miraj al generalizării. Oamenii consideră că anumite feţe sunt frumoase, dar, sincer, până la urmă, nu sunt. Este o ecuaţie matematică ce are ca rezultat zero. Adevărata frumuseţe vine, evident, din caracter. Nu din cum sunt pensate sprâncenele. Atât de multe femei despre care mi se spune ca sunt frumoase... la dracu... e ca şi cum m-aş uita la un bol cu supă.
* Interview magazine, September 1987, by Sean Penn
*****
[…]*
- Când vorbiţi despre stil, în sens de transparenţă, sau de eliberare de bagaj în exces, sau de naturaleţe, la ce vă gândiţi de fapt?
Bukowski: Sunt un adevărat „esenţialist”. Poate citind atât de multă poezie care mi s-a părut prefăcută şi ascunsă, oameni care au mici secrete cu prietenii lor, ştiţi. Un joc, un cod pe care nimeni nu-l poate înţelege. Încerc să-l sparg şi să-l fac cât mai simplu posibil, să spun doar ce gândesc. Acest lucru nu înseamnă prea mult, dar este foarte important. Ca şi cum, vorbind cu dvs. acum, aş spune „mă mănâncă în cot”. Bineînţeles, dacă veţi scrie „mă mănâncă în cot”, nu foarte mulţi oameni vor înghiţi asta. Înţelegeţi ce vreau să spun.
- Doar spuneţi-o natural.
Bukowski: Da, naturaleţe.
- Anumiţi poeţi cer cunoaşterea a tot felul de mituri, legende, fapte istorice etc. Dar orice fel de poezie aţi scrie, se pare că aşteptaţi de la audienţă să aibă o anumită cantitate de cunoştinţe, despre viaţă şi despre atmosfera timpurilor în care scrieţi.
Bukowski: Ei bine, nu ştiu. În poezia veche se refereau la mitologie, la zei…
- Mă gândesc la poeţii secolului 20, precum Yeats, Eliot, Pound. Ce părere aveţi?
Bukowski: Trebuie să cunoşti în special limba chineză. Toate aceste referinţe la mitologie îi elimină. Este totul atât de standardizat, trebuie să cunoşti zeii, etc., etc.
- Aţi folosit zei în poemele dumneavoastră?
Bukowski: Nu cu bună ştiinţă. V-am spus că poezia mea poate fi înţeleasă şi de o târfă din East Kansas City, sau chiar de un profesor de colegiu.
- Acest gen de oameni, târfe şi alţii la fel, aduc în poezia dumneavoastră o cunoaştere a vieţii care, în fond, este la fel de complexă şi de profundă, chiar dacă nu sunt bine primiţi ca subiect al artelor?
Bukowski: Da, nu fac astfel de lucruri academice. Nu am nicio scuză.
- Aţi încercat vreodată să construiţi teorii despre felul în care scrieţi poezie, precum Charles Olson? Spaţii între rânduri, formă, ritm etc.?
Bukowski: Stau departe de aceste eseuri ale lui Olson. Cred că am pătruns mai mult sau mai puţin secretele limbajului comun. Dar nu vrem să îl facem prea comun. Greşeala pe care o fac unii scriitori negri – oh, Doamne, se va interpreta că sunt rasist, dar nu sunt, - greşeala este că limbajul este prea comun, de pildă „Hei, iubito, …”
- Spuneţi asta deoarece limbajul lor aparţine oricui şi aşadar poetului nimănui?
Bukowski: Este ca şi cum a etala limbajul străzii, în loc să-l foloseşti. Cred că se vor calma puţin înainte de a ajunge la el. Şi-au pierdut amprenta deocamdată. Sfârşeşti doar cu o mulţime de clişee şi platitudini, pozând drept înţelept. Dacă utilizezi limbajul comun, trebuie să te fereşti de clişee şi banalitate. Aici greşesc ei.
- Ce poet care scrie azi, sau să spunem de după al doilea război mondial, vă place?
Bukowski: Este o întrebare grea. Nu citesc mult, nici măcar ziare. M-am închis în mine. Îl puteţi numi ego, sau oricum, Jeffers** a murit. Nu mă pot gândi la nimeni, sincer, care să mă fi încântat. Este o perioadă foarte proastă pentru a mă uita împrejur şi a spune că acest volum este bun sau că acela este rău. Chiar nu pot spune.
- Este mai simplu dacă nu urmăriţi ceea ce s-a scris?
Bukowski: Nu cred că este asta. M-am oprit asupra câtorva versuri, dar am fost atât de blocat de ceea ce am citit, încât nu mai pot pierde timp cu ele. Este o oprire instinctivă. Îmi plăcea Karl Shapiro, ceva numit „Scrisoarea V”, pe care a scris-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, foarte clar, simplu. Apoi a devenit editor de poezie şi al revistei Prairie Schooner. Ca şi alţii, el a fost bun doar la început.
- Ce părere aveţi despre formele experimentale precum poezia actuală?
Bukowski: Poezia actuală? Este doar un truc drăguţ.
- Se pare că poezia actuală nu poate conţine sub nicio formă vreun sentiment real.
Bukowski: Nu este suficient umor în ea. Am încercat ceva mai profund. Scriu un vers ce-mi vine în minte; să spunem că primul cuvânt are cinci litere, al doilea trei, al treilea şapte etc. Sub acest vers, trebuie să urmeze unul care are sens împreună cu primul, dar are şi acelaşi număr de cuvinte, conţinând acelaşi număr de litere. Un fel de viziune stilizată. Va fi ca un set de coloane în final. Este un exerciţiu bun să-l faci să aibă sens. […]
- Aţi citit ceva din opera Sylviei Plath?
Bukowski: Da, a scris bine, nu-i aşa? Şi nu a devenit faimoasă decât după ce a făcut-o [s-a sinucis, n. tr.]. Nu am citit prea mult din ce a scris.
- Aţi scris vreun poem despre sinucidere?
Bukowski: Da, este un poem pe care l-am intitulat „Ultimele zile ale unui puşti sinucigaş”. Ei bine, de fapt, este vorba despre bătrâneţe. Singura scriitoare bună pe care o cunosc este Carson McCullers. Ea a scris „Inima este un vânător singuratic”. Se îmbăta foarte rău şi e posibil să nu fi fost chiar o femeie. Unii spun că era lesbiană. Chiar a fost o scriitoare bună. Mi-am spus: „O femeie a scris asta?”. O scriitoare puternică. Aproape am plâns. A murit pe un vas undeva, într-un scaun cu rotile, bând. Mergea spre Europa când a murit. Bărbaţii nu vor putea scrie aşa cum a făcut-o ea. […]
…………….
* Stonecloud #1 – 1972, by Phil Taylor
** John Robinson Jeffers (January 10, 1887 – January 20, 1962) este un poet american cunoscut pentru textele sale despre coasta Californiei centrale. Majoritatea poeziilor lui Jeffers sunt scrise într-o formă epică, narativă, dar astăzi el este cunoscut şi pentru versul său scurt şi considerat reprezentant al mişcării ecologiste. Charels Bukowski a afirmat că Jeffers era poetul său favorit. Poetul polonez Czeslaw Milosz şi-a manifestat şi el interesul faţă de poezia lui Jeffers şi a tradus mai multe volume de poezie ale acestuia.
Traducere din limba engleză de Liliana Ene
***
Charles Bukowski
Pasăre albastră
în inima mea e o pasăre albastră
ce vrea să iasă
dar sunt prea aspru pentru ea
spun: „stai aici, nu voi lăsa
pe nimeni să te vadă”
în inima mea e o pasăre albastră
ce vrea să iasă
dar torn pe ea whiskey şi inhalez
fum de ţigară
iar târfele şi barmanii
şi vânzătorii de la alimentară
nu ştiu niciodată
că ea este înăuntru.
în inima mea e o pasăre albastră
ce vrea să iasă
dar sunt prea aspru pentru ea,
spun: „stai jos, vrei să mă enervezi?
vrei să-mi distrugi lucrările?
vrei să-mi strici vânzările de carte din Europa?”
în inima mea e o pasăre albastră
ce vrea să iasă
dar eu sunt prea deştept, o las afară
doar noaptea, uneori
când toată lumea doarme.
spun: „ştiu că eşti acolo,
deci nu fi tristă.”
apoi o pun la loc
dar ea cântă puţin
înăuntru, nu am lăsat-o
să moară
şi astfel dormim împreună
cu
pactul nostru secret
e destul de drăguţ
să faci un bărbat să plângă,
dar eu nu plâng,
tu plângi?
Un zâmbet spre amintire
aveam peştişori de aur şi se învârteau de jur împrejur
în bolul de pe masă, lângă draperiile grele
acoperind imaginea din fereastră şi
mama mea, mereu zâmbind, dorind ca noi toţi
să fim fericiţi, mi-a spus, fii fericit Henry!
şi avea dreptate: este mai bine să fii fericit dacă
poţi
dar tata continua să ne bată de mai multe ori pe săptămână
în timp ce urla în corpul lui de peste 6 picioare (1.87 m) fiindcă
nu putea înţelege ce îl ataca din interior.
mama mea, biet peşte,
vrând să fie fericită, bătută de două sau trei ori pe
săptămână, spunându-mi să fiu fericit: Henry, zâmbeşte!
De ce nu zâmbeşti niciodată?
şi apoi zâmbea, ca să îmi arate cum, şi era
cel mai trist zâmbet pe care îl vedeam
într-o zi peştişorii de aur au murit, toţi cinci,
pluteau pe apă, pe o parte,
cu ochii încă închişi,
şi când tata a ajuns acasă i-a aruncat la pisică
acolo pe podeaua bucătăriei şi a privit cum mama
a zâmbit.
Şi luna şi stelele şi lumea
Plimbări lungi în noapte
sunt bune pentru suflet:
trăgând cu ochiul la ferestre
privind neveste obosite
încercând să lupte împotriva
soţilor înnebuniţi de bere.
Cauză şi efect
cei mai buni mor adesea de mâna lor
doar pentru a scăpa,
iar cei lăsaţi în urmă
nu prea înţeleg
de ce cineva
ar vrea
să fugă
de
ei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu