A te bucura de lectură
Interviu cu Alberto Manguel
A te bucura de lectură
- Ce putem exprima cel mai bine în limba franceză?
Fiecare limbă îşi alege ţinta. Noi, cei care vorbim, credem că suntem deţinătorii gândirii, când, de fapt, limba însăşi este aceea care ne conduce spre anumite teme, anumite expresii şi anumite reflecţii. Franceza este o limbă foarte conştientă de sine însăşi. Pentru englezi, de exemplu, un concurs naţional bazat pe dictare este de neconceput. Profesorul meu de franceză îmi spunea că a face o greşeală în limba franceză era o greşeală morală. Pentru că este o limbă foarte reflexivă, ea permite o expresie foarte exactă şi poetică a chestiunilor intime. Ceea ce ne oferă un vocabular gastronomic, erotic, fantasme şi vise, care nu există în alte limbi. O expresie precum „jouir de la lecture” [„a te bucura de lectură”] amestecă într-un mod foarte exact plăcerea erotică cu plăcerea lecturii, pentru că cele două experienţe umane se petrec adeseori în pat.
- Cum vă alegeţi lecturile?
Nu am un sistem. Compar mereu lectura cu prietenia. Relaţiile noastre cu cărţile sunt asemănătoare acelora pe care le avem cu celelalte fiinţe umane. Resimţim o atracţie pentru celălalt din raţiuni necunoscute. Putem încerca să o explicăm vorbind de voce, de ochi, de un gest, de un moment etc. dar toate acestea nu vor aduce nimic nou. Există un moment în care o alchimie se petrece între două persoane sau între cititor şi carte şi care nu corespunde la nimic identificabil. Uneori este o copertă, un cuvânt în titlu sau chiar a deschide o pagină şi a-ţi cădea ochii pe o frază care să-ţi placă.
- Orice este de citit?
Orice este de citit pentru că noi vrem ca totul să fie de citit. O foarte veche metaforă compară lumea cu o carte scrisă de Dumnezeu, în care ne petrecem viaţa şi în care de asemenea suntem înscrişi. Această metaforă răspunde unei impulsiuni esenţiale a omului. Este aproape imposibil să nu citim lumea. Vrem ca lumea să aibă un sens, atunci atribuim un sens la tot ce ne înconjoară.
- În „Cartea imaginilor”, spuneţi că realitatea nu e niciodată percepută în acelaşi fel de fiecare dintre noi.
Punctul nostru de plecare este mereu propria experienţă. Cineva care a fost educat într-un mediu creştin va recunoaşte o crucificare, dar acela care ignoră cu totul creştinismul va vedea o scenă bizară de tortură sau de literatură fantastică. Dar cu obiectele fiecare zi, intrăm în relaţii foarte personale datorită experienţei noastre, care se schimbă, care este îmbogăţită de experienţele altora şi de propria recunoaştere a unei experienţe. Când vedem un lucru pentru a treia oară sau a zecea oară, acest lucru este schimbat de tot atâtea ori de câte l-am văzut. Vedem mereu amintirea sau experienţa a ceva. Este aproape imposibil să vedem pentru prima dată un nor, un tablou sau o sticlă de vin. Ne amintim mereu că le-am mai văzut.
Anh-Gaëlle Truong
Sursa: L’Actualité Poitou-Charentes n° 53 / 2001, p. 8, Jouir de la lecture
* Alberto Manguel a absorbit culturi multiple, a avut destinul călătoriei de foarte timpuriu şi considera că adevărata sa patrie este literatura. Născut la Buenos Aires, în 1948, şi-a petrecut copilăria în Israel, unde tatăl lui era ambasador. Experienţa sa întemeietoare a avut loc în adolescenţă, când l-a întâlnit pe Jorge Luis Borges, ajuns aproape orb, căruia i-a citit ani la rând. I-a dedicat apoi bătrânului său maestru pagini de neuitat. Manguel, cetăţean canadian, locuieşte în prezent într-o mică localitate franceză din regiunea Poitou-Charentes, unde a cumpărat o fostă casă parohială (precum venerabilul Michel Tournier, la Choisel, Vallée Chevreuse!), pe care a transformat-o într-o enormă bibliotecă personală, ce-i găzduieşte cele peste treizeci de mii de volume. Gândirea profundă se asociază cu o mână uşoara şi cu darul povestirii învăluit în charisma scrisului. De o cordială erudiţie, Manguel rămâne un profet al lecturii. Asemenea unui preot sau credincios inspirat, el ne invită să trecem pragul coperţilor – pentru a descoperi minunea cărţilor, minunea care ne face oameni deplini.
Cărţi de Alberto Manguel apărute în limba română: „Istoria lecturii”, Nemira, 2011; „Biblioteca nopţii”, Nemira, 2011; „Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărţilor”, Baroque Books & Arts, 2012; „Toţi oamenii sunt mincinoşi”, Baroque Books & Arts, 2012.
Traducere de Florin Dochia
***
Daniela Şontică – Iubita cu nume de profet
Florin Dochia
Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărcat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”
Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-l strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului mă învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu… dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mei bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…
Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu.
„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.
***
Calistrat Costin – Priviri pe contrasens
Mioara Bahna
După cum avertizează prin sintagma din titlu, al cărei sens e subliniat prin punctele de suspensie, Pe contrasens... (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014), în cartea sa de re-versuri, potrivit precizării din subtitlu, Calistrat Costin urmează, având în vedere şi titlurile celor trei secvenţe ale volumului, un traseu nu neapărat iniţiatic, totuşi unul de tatonare a ceea ce compune existenţa, în vederea cunoaşterii şi a re-cunoaşterii disponibilităţilor ei de a-i dărui existentului motive să jubileze sau măcar să accepte cu oarecare seninătate ceea ce i se oferă ori are privilegiul de a descoperi pro domo.
În prospecţiunile existenţiale pe care le întreprinde, ale căror consecinţe le transpune în vers, scriitorul remarcă, în primul rând, că Deocamdată e bine şi îşi pune mici întrebări, pentru ca, în fine, să se hotărască să urmeze nişte contrasensuri.
Încă din primul poem al volumului, Pace nouă, este vizibilă tendinţa autorului de căuta să fie persuasiv, apelând la informaţia consacrată (Stă scris clar şi răspicat în „cartea vieţii”), pe care, uneori, pare doar a o colporta, neputând însă nici să-şi reprime dorinţa de a respinge anumite aspecte ale lumii, ale vieţii, statuate în timp şi acceptate de cei mai mulţi ca atare: ar trebui să se... Totodată, de la început, chiar dacă nu neapărat elegiac, demonstrând un fatalism incontestabil, de vreme ce identifică triumful răului sub diferite forme – Crezusem că am (mai) îmblânzit un monstru dar /n-am avut noroc, /re-îmblânzitul am fost doar eu,9 /(a câta oară!) – poetul se întreabă retoric: unde să ne mutăm în altă parte să ne fie / măcar o idee mai bine?!
Ironia este o formă de manifestare a eului liric, remarcabilă de la început, asociată cu o evidentă nanţă de cinism, dar şi de amărăciune, câtă vreme vorbeşte în numele său, însă îşi asumă şi rolul de purtător de cuvânt al semenilor. De aceea, se referă la oameni generic şi foloseşte persoana întâi plural a pronumelui şi a verbului.
Atât la nivel formal, cât şi la cel al conţinutului, se observă, în întregul volum, legătura cu dramaturgia, subsumată inerent, în acest caz, temei străvechi a lumii ca teatru, începând cu parantezele, care satisfac predispoziţia explicativă a poetului, amintind, totodată, de didascalii – încât eul liric pare a desfăşura concomitent două discursuri – şi continuând cu trimiteri directe la acest domeniu, cu tot câmpul lui semantic, ca în Ca la circ, spre exemplu, unde Orchestra bubuie, galop, vacarm infernal, / dresuri de cai mascaţi, câini, lei, şerpi, /capre, jongleri, fete zburătoare, struţi, / pehlivani, măscăriciul (...) alcătuiesc un spectacol, deşi nu-i chiar de mare clasă. Imaginile care trimit la tema amintită, a lumii ca teatru, punctează întregul volum, amintind, mutatis mutandis, de pildă, de cea a morţii ca joc, aşa cum apare în poezia lui Tudor Arghezi, De-a v-aţi ascuns... Tot un joc grav şi tot cu moartea sau de-a moartea, un joc în care „actorii” îşi interpetează desăvârşit rolurile, e şi aici: Azi se filmează fără cascadori, / şi-au luat liber, sătui de jocul / de-a moartea, / la sacrificiu.
O continuă căutare a sensurilor lumii, tradusă în întrebări şi tentative de răspunsuri, constituie universul poeziei lui Calistrat Costin, pentru care Punctul de mirare de (diz)graţie / în care „a fi” face cât „a nu fi”, încât întrebarea e dacă şi „ a avea” / este una cu „a nu avea”, iar, în acest context, corolarul se impune de la sine: Fapt e că „infinitul” şi „finitul” / s-au săturat de hârjoană, / gâfâie unul în ceafa altuia /cu boturile pe labele din spate / în aşteptarea „dresajului” /de-apoi...
Pe contrasens, poetul aduce în volum o mulţime de imagini ilustrative pentru ceea ce Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, considera a fi categorii negative, pe care însă le reconsideră din perspectivă ludică, îndemnând, spre pildă: Nu vă mai vindeţi hoitul sortit / ţărânii viermilor..., fiindcă ia continuu în răspăr cam tot ce e consacrat, îndătinat, comentând neîncetat, adeseori pe un ton sarcastic, muzichia pe care lumea o scârţâie, căutând – cam la fel –, de când e, să-şi dea iluzia că puzderia de neajunsuri ori neajungeri /ale traiului nostru pe pământ se transformă în lecţii de viaţă şi filozofie, ceea ce nu pare de neglijat, cu toate că Doamna Lume, cum ironic o numeşte, nu învaţă nimic, rămâne mereu repetentă, rătăcindu-se adesea în oroare (eroare?!).
Mâhnirea, atenuată prin ironie şi autoironie, coroborate ludic, e vizibilă în tot demersul liric al lui Calistrat Costin, structurat pe cel puţin două paliere, delimitate grafic prin izolarea unuia – cel reflexiv – prin paranteze sau linii de pază, în timp ce palierul constatativ este latura mai consistentă a textelor, în care tentaţia demitizării vine dintr-o dezamăgire incurabilă a fiinţei care se simte abandonată de Creator, căruia îi reproşează: Ţi-ai părăsit, Doamne, fiul iubit, cel mai iubit, / l-ai lăsat în ghearele mulţimii, pradă furiei celorlalţi / (şi ăştia tot progeniturile tale...) – de ce?! De fapt, eul creator doreşte numai împăcarea firească, deplină, disperată cu sine însuşi, mai ales că, retoric, se întreabă: Şi-a pierdut ori nu lumea busola? Şi aceasta pentru că identifică două repere constante în universul pe care-l evaluează, Doamna Lume şi Domnul Dumnezeu, simţindu-se, într-un fel, sub suzeranitatea amândurora.
Remarcabil este, cu toate acestea, că, în pofida neajunsurilor pe care le constată, referitoare la vieţuire şi circumstanţe ale ei – spre exemplu, în ipostaza teatrului de marionete –, aflate sub oblăduirea MARELUI ARHITECT ori a ATOTPUTERNICULUI, în pofida ineludabilei încheieri (vine, vine,va veni sfârşitul), poetul îndeamnă: totuşi, nu lăsaţi orice speranţă!
Raportându-se – revendicativ uneori – la transcendent, atentând la imaginea tradiţională a acestuia, evaluând condiţia umană şi, inevitabil, cunoscându-i dramatismul, poetul nu vede, cu toate acestea, „dincolo” decât „nimic”/ „nimicul” de „dincolo” şi, totuşi, pune semnul egalităţii între univers şi neant.
Între satiră şi meditaţie, cu ecouri psalmice adesea, poezia din acest volum exprimă, ca urmare, efortul omului de a-şi găsi drumul cel mai bun prin miracolul existenţei, convins însă de faptul că mereu va fi debusolat prin propriul, mirabilul său neant şi, în consecinţă, că tot ce întreprinde e o utopie, la care însă nu vrea şi nu poate renunţa.
Parcursul sufletesc al poetului, tradus în vers, e sinuos, mergând de la admiraţie a formelor lumii – văzute şi nevăzute – la tristeţe, dezamăgire, venind din neputinţa acestora de a se înveşnici. Imensa deziluzie creaturală, ca să-l cităm pe Emil Cioran, îi declanşează, ca urmare, atitudinea deseori revanşardă faţă de Creator, determinându-l să ajungă cu gândul la sacrificiu sau, măcar, în vecinătatea acestuia. Mai mult chiar, subsumându-se, oarecum, unui cartezianism tardiv, trecând totul prin filtrul raţiunii şi, punând sub semnul îndoielii inclusiv identitatea divinului –„El”/ (hai să-l numim „dumnezeu”) –, fără teama de a comite o blasfemie, eul se adresează dumnezeirii sau dezvăluie relaţia lui cu aceasta: „Problemele” cu bunul (!) Dumnezeu /le-am cam încheiat, / le-am rezolvat oarecum rezonabil, / amiabil, în favoarea ambelor părţi; / ce va să fie ulterior... În acelaşi context şi în acelaşi registru lexical se face referire şi la mult trâmbiţata / „Judecată de-apoi”.
Aşadar, destinul implacabil (naufragiu), dumnezeirea, cu toate implicaţiile conştientizate de mintea umană şi condiţia omului, în general, constituie teme vechi şi mereu actuale care-l preocupă şi-l tulbură pe poet, fiindcă, dincolo de toate acestea, aşa cum mărturiseşte, indirect, într-un distih, Orb, tot mai visezi la glorie şi mai /Crezi în fericire...
***
Ștefan Alexandru Ciobanu
atenţie se închid uşile
îmi pare rău că nu pot munci mai mult
că nu pot aduce aur de la fier vechi
că nu pot strânge toate semafoarele pe verde într-un buchet
pe care să ţi-l dăruiesc acum
când pielea face cale întoarsă timpului şi ne injectează
dureri în amintiri
dimineaţă de dimineaţă
monştri de nedescris vin să îţi ia tensiunea
apoi te lasă să pluteşti prin salon
ca o cosmonaută indecisă
dacă sa ieşi din navă să te pierzi în cosmos
ştiu
mă iubeşti din neoliticul oaselor mele
în timp ce neonul stricat răscoleşte întunericul protejat de pleoape
tu mă iubeşti din adâncul pernelor
pe mine cel care traversează magherul
alături de sute de oameni crezând că nici un gând nu mă poate
repera
aceeaşi noapte ca şi ieri dimineaţă
privesc holul lung
câte o asistentă apare şi dispare brusc
ca într-un film din care lipsesc cadre
dar asta nu mă nelinişteşte ci faptul că
şoaptele fără perfuzii devin urlete (vezi
zidurile groase)
şi faptul că mâine
o să urc iar scările spitalului
la fel şi poimâine
tot aşa până mă voi trezi că urc pe o scară într-un cireş
dintr-o livadă împânzită de cai care se scutură uşor
de ploaie sau de lacrimi
aventura mea cu siamezii
de ce ai venit? am întrebat
vântul ne-a suflat paharele de plastic în care
am băut cafeaua
eram la o masă în centrul vechi al orașului
undeva la mare adâncime
acolo pe unde trec insecte peste bănuți de aur
și poți găsi într-o fântână secată o pălărie atât de neagră încât
ar putea să o poarte doar umbra ta
și totuși
tăcerea năștea buze
în larg un vapor scârțâia sub valuri
de ce ai venit? am țipat reflectat de vitrine
începuse furtuna toate erau dărâmate sparte
mesele umbrelele chelnerii stâlpii de iluminat
amintirile
se întuneca
o talpă imensă urma să ne strivească
fii atent! ar fi strigat oamenii arătând cerul dar era pustiu pe străzi
l-am apucat de guler m-a lăsat să îl apuc de guler
l-am privit în ochi cu ochii ei dar nici asta nu l-a clintit
în cealaltă cameră mama era dărâmată bucată cu bucată
de o bilă imensă cât un coșmar
am transpirat de nervi poate și de bronșită
l-am scuturat de gât
uneori semăna cu mine
de ce ai venit? m-a întrebat cu glasul meu
speriat i-am dat drumul la guler
l-am privit năuc cum cade din avion
cum se învârte în aer spre pământ cum trece prin nori
făcând îngeri în zăpadă
bila dărâma zidul de la poli
aș fi vrut să mai am alte o mie de brațe
să le stivuiesc peste urechi pe toate toate toate
să nu o mai aud cum împrumuta vocea cărămizilor strivite
să nu mai aud piloții siamezi din carlingă
cum cădeau de acord cu situaţia asta
pentru prima oară în o mie de ani de când îi știu
m-am ghemuit lângă huruitul avionului
bila își continua misiunea
inima mi s-a lipit de bilă și m-am bucurat
era tot ce am putut face am adormit rezemat de dulapul care îi păzea sufletul
m-am visat copil alergam pe maidane pe sub o bilă care ardea ca un soare
nu vedeam dărâmăturile muștele și caninii din văzduh
din care picura sânge peste pietriș
dar eu cel care acum visam vedeam tot
nu am spus nimic copilului care se oprise în fața mea gâfâind
și începuse să mă ia de guler
să mă întrebe
vecinul fără carne și oase
viața este o mașină în care se spală
soarele ninsorile
iubirile
merg pe stradă într-un capot de sânge pe sub piele
cu scopul de a avea un scop
până atunci doar mâinile în buzunare plus
reflexia din vitrine
și omulețul mărit care nu mă lasă să port cravată
sunt vecinul care nu dă bună ziua!
care nu ar strânge rahatul câinelui
dacă ar avea așa ceva sau ar apăsa frenetic backspace
dacă o pisică s-ar așeza pe masă nitam-nisam
sunt vecinul doar pentru cele câteva secunde
cât împart liftul
apoi după ce închid pe dinăuntru cerul meu vertical cu clanță
începe o altă poveste care nu este scrisă în nici un caz
de andersen
în lumina de înger a frigiderului
caut o bere ceva de mâncare într-un cuvânt o altă viață
la televizor nu e tot timpul cel mai bun meci de snooker
când le sare bila până la scaunul meu
le-o înapoiez fără nici un cuvânt în rest
seara este același autocolant cu insomnie care nu dispare la zugrăvit
pe fereastră nu mă uit
în spatele perdelei este tot timpul chipul ei
nu al intersecției cum ar trebui
iubita mă înțelege și când facem dragoste
mă tratează cu mii de sâni pântece infinite sărutări venite de nicăieri
ce nu știe ea este că târziu
mă ridic din pat într-o rână o privesc cum visează
îmi spun speriat în gândul de sub firele de păr prin care îmi trec mâna
dar în adâncul ei acolo în hău lângă stele
ce-i?
și adorm sau trec în altă viață anterioară
***
Aurel Udeanu – Plânsul utopic
Florin Dochia
Avem o continuare a „epopeii erotico-thanatice” – cu expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai pregnant, parcă, dialog – o dispută neostoită! – cu Dumnezeu, în preajma căruia aspiră, pe calea iubirii fizice, să ajungă. După epuizarea „micii morţi”, „mă voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit / carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p. 17, după ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot alege”, pag. 15, mărturisise apropierea treptată de act şi refuzul, abandonul: „aş fi ales să fiu botina ta / […] / aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş fi ales să fiu bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele tale / datorită lor progeniturile mele / să nu-şi mai încoroneze vieţile / într-un sicriu de brad / […] mă mulţumesc să rămân în trupul meu / să te privesc atât să te privesc şi să nu mai mor / niciodată / universul acesta să rămână veşnic / condamnat la existenţă (la infern) / datorită / mie”.
Moartea „cea mare” pare o mult-dorită întoarcere la Eden, ca recuperare a esenţei spirituale, în vreme ce calea accesibilă, iubirea fizică, e un antrenament cotidian pentru aşteptata cursă către spirit, oferta femeii devine un subterfugiu, în care universul moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă // înseamnă totul în acest univers / era ştie că după ce mi se dă / nu mai înseamnă nimic în acest univers - / deplasându-se implacabil / spre roşu /[…]/ de-aia întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de-aia îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea /[…]/ iar eu plâng, plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ] / plâng şi mă chinui înainte să-i scot bikinii: urcuşul greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21). Se vede lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără limitări dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori de pudori desuete, dar în deplină expresie a frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi „citită” estetic prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul” al lui Radu Voinescu (v. pag. 240-242, 247- 264), departe, ca valoare a intenţiei poetice, de superficialitatea jocurilor licenţioase ale unui Emil Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să epuizez lumea înţelegând / astăzi mă mulţumesc să mă mir şi să compostez / să mor încă o dată / şi încă o dată / încă o dată!”, pentru că se află sub „cenzura transcendentală” pe care „mi-o administrează creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la „subceresc”. Lovitura repetată cu capul în poarta Raiului se desfăşoară în prezenţa lucidă a condiţiei inutilităţii: „eu ştiu că-n trupul ei ea nu se află / oriunde aş căuta-o în acesta ea nu există /[…]// eu ştiu că la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai mult decât imaginaţia mea harnică pune /[…]// eu ştiu că nu intru în ea decât ca să ies /[…]// când nu mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se masturbează şi creierul meu atâta tot / se masturbează / deschid fereastra încolăcite în ele înseşi / pietrele pe caldarâm / tac elocvente.” („eu ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).
Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea ideii că viaţa nu este altceva decât un dans continuu de la naştere spre moarte, un dans al schimbării (vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe calea deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul acesta echilateral între coapse”, „sexul ca o foame deviată / de dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele ei”, „grota dintre picioarele tale lungi / princiare”, „palatul meu de smirnă”, „tufa aia deasă de mirt”, pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi „nu suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de ironia şi dezinvoltura afişate în discurs, subzistă irepresibilă conştiinţa deşertăciunii, a imposibilei împliniri: „astupăm, astupăm // pentru asta ne aflăm în această existenţă / să astupăm // […] / vedem acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum ni l-am dori noi / gândirea noastră face ce face pe loc se apucă / astupă fisura universului îl redă creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să-l creeze // un singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ / femeia fanta aia roz ce-i tronează între coapse / caverna aia insolubilă de sub burtă /[…]/ dar poate e mai bine aşa / ce-am face cu o femeie perfectă / la care nimic nu mai este / de astupat?”
Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi, Aurel Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o pune în cuvinte adevărate, în imnuri originale, dar şi legate de un continuum străvechi de când cu existenţa omului pe planetă. Ar fi multe cuvinte bune de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul de faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta uşoară accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are atingere cu transcendentul mereu promis şi mereu ratat. Aşadar, el se poate împăca cu gândul că femeia „se dădea noapte de noapte / unui gutui înflorit / cu 5 copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer cu ale lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar noi, cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există decât sex şi moarte; restul e decor.
***
Valentin Tufan
Simetrie
Timpul lasă urme
în cele două medii paralele –
văzute-n oglindă
ca într-o redare picture in picture.
Antiteza se confundă
cu destinaţiile deja-vu-ului –
se nasc roiuri între medii
într-o simetrie diformă.
Lacătul stă încifrat
ca un algoritm imaterial
indescifrabil în concretul materiei.
Visele sunt stări suprapuse de transă
ce se unesc laolaltă
într-un ciclu etern, în continuarea altora –
singura punte palpabilă cu traiectul uman.
În suspensie
Afară e o linişte prelungă,
o suspensie a materiei,
ca un scenariu de Kusturica.
Ploile au dispărut,
iar din pământ
cresc picăturile ca păpădia.
Într-o formă translucidă
soarele se-adună
din formele opace,
ori din geneza conului de umbră.
Într-o stare de veghe iraţională,
privim ploaia cum se rupe de tulpină
şi pluteşte să-i aflăm semnificaţia.
În starea de veghe
nu găsim graniţa între vis şi realitate –
metafora e acel moment de triumf din timpul transei
pe care îl atingem apoi în material.
Căutăm semnificaţia picăturilor de ploaie
ca privirea dintr-o oglindă
în care lumea e în reverse.
Nu mi-am câştigat dreptul la visare
Hegemonia greierilor
bate la uşă
palida lună se-adapă morbid
din sudoare
fondul de visare
stă să-l descopăr sub pernă
ca un drept de deţinere
Prepay
dreptul la visare
l-am pierdut în nopţile târzii
ca lacrima sleită-n clepsidră
în calea timpului
am călcat
visarea în picioare
într-o copilărie proscrisă
la marginea oraşului –
la şotron
Din centrul lumii
Atunci când alerg, ritmul paşilor e o developare continuă
care nu pune stop, alergarea e ceva mult mai complex,
porneşte pe toate axele, ca un sentiment de cădere,
atunci când îţi vin în minte lucrurile pe care nu le-ai făcut
şi trebuie să le faci.
Aleea are înfiripată, viziunea primilor paşi, atunci când soarele
răsărea în toate formele şi îmi cădea la picioare ca un joc de cuvinte,
aici am plantat, în zilele de vară, un ciot uitat din axa lumii –
l-am udat cu însufleţire şi cu veşnicia satului.
Am încrustat în fibra lui
ţesuturile sufletului de copil,
privirea bunicului şi înţelepciunea –
în fiecare an crestez tulpina
şi beau cu aceeaşi ardoare
viziunea lumii prin suflet de copil.
Trenul
Pelicula cu gânduri
Departe de lumea exterioară
stai ca un parazit nenăscut
în propria-ţi existenţă –
cu ochii închişi,
aşa cum aduce mareea
spuma primului val
peste atolul legiuit în purgatoriu.
Gândurile-ţi curg
şi îţi poţi testa senzaţia –
e ca atunci când priveşti pe geam
pelicula cu gânduri
şi le-mpingi unul după altul,
ca la masa de poker –
când nu-ţi vin atu-uri.
Îţi rămâne de ales
un gând ce „l-ai cărat în spate”
şi-l simţi scos din minte
ca o piesă de puzzle sărită
din lobul cu pricina –
îţi pui toată încrederea,
îţi socoteşti atu-ul
şi dai all-in,
scormonind prin jetoane.
Deschizi ochii
şi testezi peronul –
pelicula cu gândul ales
a rămas neclintită.
Te naşti în lumea exterioară,
de mână cu gândul şi neprevăzutul...
***
Florina Isache
Tehnici de identitate
Un cablu mă ţinea legată de camera aceea albă.
Respiram prin camera aceea cu ferestrele deschise, inhalam aer, plămânii se umpleau şi eram la douăzeci de minute de kilometrul zero, între Ministerul Apărării Naţionale şi Catedrala Neamului, eram cinci în cameră, fiecare în colţul ei de lume, aşteptând doza de cefurexin şi lupta cu microorganismele văzute sau nevăzute.
La 401 e plin de viaţă.
Acum, Pădurea Vedea îmi stă în faţă şi râul cu acelaşi nume şi turla bisericii şi noua faţadă a staţiei Peco şi totuşi, respir prin camera aceea albă, cu geamurile deschise. Inhalez aer, plămânii se umplu...
Râd...
Verra are pământ în urechi. Din el cresc flori galbene. Aşa îşi imagina ea viaţa după viaţă. Sfida legile descompunerii...
Râdea...
Avea o deviaţie de sept.
Uneori, sângele ţâşnea din nas, din gură, până când se goleau toate vasele.
Îl lăsa să cadă în chiuveată, ca o eşarfă viu colorată.
Ştia că cineva are nevoie de el.
Nu trebuie să te gândeşti la moarte dacă vrei să trăieşti.
Oricum, ea e foarte aproape.
E lângă noi.
În noi.
E suficient să o atingi, involuntar...
şi gata.
Delete ultimul bec de control.
Eşti ceea ce gândeşti.
Râdem.
Ţi-am spus azi cât de mult te iubesc?
Sau cum anestezista m-a scos dintre morţi, râzând?
Sau cum Ina, asistenta care deţine secretul conservării fizice, aprindea, întotdeauna, lumina roz?
Ce cuvinte să folosesc… ca să înţelegi că este mare dragostea de viaţă!
La baia bolnavilor de cancer intrase un şarpe.
Se întinsese în cabina de duş.
E marţi...
Întâlnirea
Se auzeau paşi în jurul casei, ca un dangăt de clopot.
Veneau în fiecare seară sau aproape în fiecare seară - la prima iubire ca la un pahar cu apă.
La început se auzeau tare, apoi din ce în ce mai încet, până când nu se mai auzeau deloc.
Se opreau sau se întorceau de unde au venit.
Nu ştiu.
Mâinile tale păstrau mireasma florilor de măr şi mireasma se împrăştia în toată casa aceea în care un copil croieşte haine pentru soldaţi.
Casa avea intrări dinspre toate anotimpurile.
Cineva tăiase un animal în mijlocul camerei, îi secţionase, transversal, abdomenul, i-a scos intestinele, apoi o bucată de cretă colorată, câteva fragmente dintr-un şotron,
o cutiuţă muzicală...
Copilul aprindea beţe de chibrituri.
Zăpada strălucea.
Umbra unui copac, crescut în alt copac, se întindea pe zăpadă, legănând umbra unui copil.
Imagini
Ştiam că mă priveşti abstract,
ca pe o formă insipidă,
prin care trece axis mundis
ca un reflex necondiţionat.
Urcam scările
şi imaginea aceasta a zilei era reluată la fiecare
buletin de ştiri.
Apoi citeam din Stoiciu un poem Deal – Vale
şi ningea, ningea în camera plină ochi de cărţi,
cu flori de cireş.
***
Georgian Ghiţă
Mai trece prin mine doar un anotimp
Mai trece prin mine doar un anotimp
Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii
sub care mă petrec.
Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească,
gest codat al unui plan secund dezgheţat
şi privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.
Tăcerea infernală
zgârie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin
de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.
Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau
Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un anotimp.
Două versuri
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi.
Să scriu, ceva de genul: „Ziua e terifiantă
şi tot ea dârdâie,
împietriţi sunt pomii din apropiere.”
Nuanţa zilei aleargă spre vest şi urlă.
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi
Eu am privit-o, şi câteodată şi ea m-a privit.
În astfel de zile i-am strâns mâna într-a mea,
Mângâind-o cu cealaltă pe banca din parc.
Eu am privit-o, şi câteodată şi ea m-a privit
Nu puteam să nu privesc tot ce însemna ea.
Vreau să scriu două versuri urâte astăzi
Să trăiesc fără ea. Să o vreau înapoi
Să simt ziua neagră, mai neagră decât acest decor.
Alunecă versul în suflet ca patina pe gheaţă
Pe cine interesează că străduinţa mea a făcut-o să plece?
Ziua nu e limpede, sunt singur
S-a terminat. Undeva se aude un glas. Undeva.
Inima înjură că nu mai este a mea
Dorind parcă s-o aducă înapoi, ochii mei se zvârcolesc.
Inima înjură, dar ea nu mai este a mea
Tot ziua asta ce transformă blocurile în uriaşi cu baroase în mână
Oamenii de ieri, persoanele de mâine.
Poate că nu mai ţin la ea, dar ah… cât am ţinut
Glasul meu alerga pe o briză ca să-i mângâie timpanul.
Singură. Tot singură. Ca până să o atingă alţi ochi.
Vocea ei, corpul mătăsos, părul extras parcă din castanele
crescute în curtea Raiului.
Poate că nu mai ţin la ea, dar ah… cât am ţinut
Ce mici sunt scenariile, şi ce lungi amintirile.
În astfel de zile i-am strâns mâna
Inima înjură că nu mai este a mea
Şi de-ar fi asta ultima lacrimă care mai curge
Şi de-ar fi astea ultimele două versuri care le mai scriu…
Noaptea
Noaptea, prin visele mele
fiecare om trăieşte în acelaşi trup cu câinele său,
de aceea eu umblu cu picioroange.
Simt cum în vârful lor aerul este mai dulce,
şi praful mai subţire şi mai rar,
şi vocile unora mai scăzute,
şi privirile lor mai mici.
Aici timpul nu are culoare
cu mâini de chiciură îmbrac destine nescrise
şi-ncerc să sparg în două părţi egale
oglinda care îmi reflectă raze târzii
de ce-a fost şi ce este.
Paşii din spate
Începuse să bea din ţigară cu coada ochiului
prizonier între vene şi lună, căuta alt colţ de chin
mai aproape de himerele pe care cei fără şansă
le numesc moft
Ideea despre viaţă i se părea doar o cuşcă de ceară
soarta ruginită alerga spre intersecţiile
în care umbrele dansau cu farurile nopţilor de august
O ultimă adiere altruistă îi strecura printre gratii
zâmbetul la acea oră inexactă, când greierii devin tenori
Dincolo de înţeles stăteau cuvintele nerostite
ca un pas alungat de pe strada neputinţei
ochii plini de ciudă lăcrimau pe cămaşa
ce tocmai îşi aruncase logo-ul
În urma paşilor trecuţi nu a mai rămas decât
suveniruri de sare
note de ieri, azi şi mâine
Minte-mă (cu un) laic
Minte-mă (cu un) laic
şopteşte-mi nuanţe de aburi care să se lase încet
pe umărul meu stâng.
Azi nu cred că voi vărsa nici o lacrimă,
chiar dacă zaţul acesta matinal s-a transformat
în ursa mică de ieri noapte, pe care o modelam
cu ochii.
Nici un număr nu îmi mai poartă noroc.
Nici măcar 13-le ce altădată mă făcea să tresar
ca un deţinut când i se deschide uşa la carceră.
Minte-mă, dar minte-mă (cu un) laic,
măcar aşa voi simţi într-adevăr că exist.
***
Corneliu Cubleşan
Frumoşii nebuni ai marilor oraşe:
Prinţul
În „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, Fănuş Neagu nuanţează, cu marele său talent de portretist, de redare a atmosferei locurilor, timpului social, orizontul specific al oraşului atins de virusul comunismului, cu întâmplările, cu personajele sale pitoreşti sau tragice. Personaje ce nu se conformează tipologiilor canonice. Lipsa dreptului de a vorbi se transforma în forţa dreptului de a gândi, de a crea, de a forma spaţiile spirituale.
Comunismul nu a reuşit să le ia speranţa, puritatea spirituală, harul, artiştilor.
În spaţiul închis, condus de reguli austere, spaţiul libertăţii s-a deschis în ei, nici marginalizarea, nici îndoctrinarea nu au reuşit să stingă flacăra creaţiei, de aici viaţa boemă, de aici fericirea creaţiei, libertatea de adevărată a Ego-ului.
Îmi amintesc de neuitaţii pictori Sergiu Rugină, Dan Platon, Vintilă Făcăianu... Ce lume au dus cu ei, acolo în raiul lor, ce lume au lăsat în urmă discipoli, icoane ale picturii, amintiri...
Îmi aduc aminte, pe maestrul Victor Munteanu, prinţul, de o eleganţă simplă, cu barba sa albă, cu vorbe puţine, impunător prin privirea sa de ascet, luminoasă, îl aflai adesea în „Galeriile de artă”, gânditor, aşteptând în fiecare moment să fie iluminat de vreo idee, prezenţa sa nu le era străină distinselor doamne, care. Vrând-nevrând, mai cumpărau câte ceva din galerie, numai să admire persoana distinsă a artistului. Cred că şi acum umbra luminoasă a prietenului său nedespărţit, Dan Platon, îl urmează pretutindeni. Ca să poţi vorbi despre arta pictorului Victor Munteanu, despre puterea ei morală, trebuie să cunoşti şi viaţa creatorului care, de fapt, i-a dat viaţă. O paralelă cu arta unor mari pictori români îi pune în lumină specificul, stilul domniei sale.
Aş pleca de la un citat despre pictura marelui Pallady: „Pictura lui Pallady nu este bogată în teme. Dar intensitatea cu care au fost exprimate le conferă o unicitate miraculoasă.” (Raul Şorban). Pe aceasta linie aş vedea demersul picturii lui Victor Munteanu, cu diferenţa că pictura sa abstractă deschide o nouă faţă a universului său. Un principiu al picturii sale ar fi: „Desenul se poate dispensa de pictură, dar nu şi pictura de desen.” (Pallady)
Afirm acest lucru pentru că, în spatele jocurilor de culori, se ascunde un desenator rafinat. Altfel nu ar fi reuşit să scape de rigiditatea formei reale, care scapă conturului matematic, trecând în lumea formelor nemateriale. Dacă la pictorul Piliuţă apar şi situaţii pline de umor sau la Aurel Nedel, care are apetenţa instinctivă pentru anume culori cu existenţa lor obiectivă în natură, fie elemente ca: pere, floarea soarelui etc. Acestea au un colorit ce coincide cu acordul cromatic preferat, împăcând natura cu intenţiile de expresie.
Meditaţia, o modalitate de a se reface comuniunea cu natura pură, esenţializează. La Francisc Bartok, o mare speranţă a picturii româneşti, care a plecat din viaţă tânăr, apare acel „unscharf”, neclaritate, care răpeşte strălucirea primară, e ca o perdea transparentă, care s-ar suprapune peste suprafaţa pictată, dând o patină de trecere a vremii peste obiecte, case, cer, peisaj, naturi statice, iluminând dinlăuntru spre în afară, contururile dispar uneori de tot, alteori întrerupte, diluate, obiectele în sine dispar uneori, rămân forme pe care artistul redescoperă culoarea rafinată, combustii interioare care irump.
Victor Munteanu expune şi în străinătate, Belgia etc. Să vedem ce spun criticii străini şi români:
„Expresionismul poetic, figurativul expus unor deformări, tonurile amestecate au farmec, delicateţe, sensibilitate.” (Stephane Rey, Bruxelles, Belgia)
„Un ascuţit simţ al culorii, acorduri rafinate.” (Dan Grigorescu)
„Viziuni cromatice şi spaţiale, colorit sobru, împerecheri de culori, de tonuri rafinate, nu alunecă în decorativism...” (Cornel Radu Constantinescu)
„Mişcarea este chemată să creeze sugestia unui spaţiu-timp prins într-un proces permanent de auto-geneză...” (Aurel Broşteanu)
Pictura nu este o piaţă cu flori, e adevărat că uneori pictura te face să zâmbeşti, alteori trebuie să-ţi ascunzi zâmbetul într-o lacrimă.
Dramatismul este una din stările artei mari. Schema fundamentală este, pe de o parte, înnăscută, pe de altă parte, moderată de viaţă şi cristalizată în expresie. Opera de arta este suma vibraţiilorsufleteşti, percepţiilor, amintirilor, achiziţiilor unei vieţi, este statura morală, intelectuală, afectivă a omului-artist. Frecventând zona figurativului, Victor Munteanu nu încearcă să înfăţişeze o realitate, el învesteşte pictura cu dramatism, operând o severă analiza asupra obiectului, uneori devenind obiect simbol, obiect metaforă, obiecte ca atmosferă psihologică, formele creează noi conţinuturi. Opera sa este legată de specificul interiorului sau de codurile ce determină specificul mijloacelor de expresie proprii. Spiritul său intră în rezonanţă cu formele care îl obsedează, expresia plastică este expresia unui răspuns lăuntric. Repetarea unor naturi, obiecte, variante varii, un sens al staticului, sentiment al imobilităţii al ieşirii din timpul iniţial în alt timp, un dor de repaos în absolut. Austeritate, unitatea severă a ansamblului, o cromatică unică, Munteanu inventează culori care nu mai există decât în depozitele cereşti,
Elementele care-i furnizează pretextele picturii: femeia, bufnita, chitara, vaze de cristal, sticlării, draperii, ochelari, cărţi etc. - modul în care sunt ordonate în compoziţie face să alcătuiască o alta lume, cu alte sensuri, o lume a netimpului. Transparenţele sticlei, ale cristalului prind culoarea aripilor de înger, care străbat spaţiile interstelare spre noi, fluide translucide duc luminile energiei sufletului şi însufleţesc obiectele. Maluri de ape, nu romantice, nu ameninţate de vuietele şi de forţa valurilor lui Aivazovski, valuri lovite de solitudine, melancolie, aici poate fi plânsă istoria dezamăgirilor, din acest punct încolo numai lumina Dumnezeiască mai poate călăuzi. Printre îngheţurile cristalului învăluit de umbre roşul stins al merelor aminteşte de viaţa pământească, micul Eden.
Femeia şi strugurii, fructul, bufnita, zarurile, iată un motiv de meditaţie, un dialog al forţelor oculte cu fragilul, frumosul efemer, în mâna cui sunt zarurile?
Ferestre inundate de lumini, suprafeţe de un albastru nepământesc, pe care strălucesc roşuri stinse, rozuri diamantine, lângă albul verzui, trezind katharsisul.
Ovale, cilindri, forme alungite asemenea unor pasări pregătite de zboruri transcendentale, tuşe aruncate pe foi de un alb imaculat, mimând scrierea unui popor nevăzut, o avertizare, poate.
Obiecte care au aparţinut cândva cuiva, semne ale unui trecut, dialog al obiectelor părăsite purtând în ele aura spiritului rămas, o muzică tăcută a
melancoliei, un plâns al timpului, zădărnicie, obiecte strălucind în umbre grele, albăstrii, draperii ce închid şi deschid spaţii, draperii aducând uneori cu îmbrăcămintea morţii.
Circulaţia luminii tonurilor nuanţate, fluidul divin nu exprimă culoarea obiectelor reale, totul este lumină, totul trăieşte şi moare în lumina difuză, nu în lumina orbitoare a răsăritului, ci în lumina lăsată de suflet, în lupta cu timpul, cu inerţia.
Să-i lăsam prinţului visător asul, să ne reculegem privind miraculoasele pânze ale maestrului, aici este viitorul.
Dincolo de arhitectura semnelor obiectuale, dincolo de coloritul
miraculos, ca un poem bacovian, iluminat de muzici ascunse, rămâne tăcerea, marea tăcere. Ce-aş putea să mai spun despre prinţul visător, vorbele spuse de altcineva, altădată: „Eu nu sunt pictor, sunt artist.”
***
Gherasim Rusu Togan
Dincolo de hotarul durerii
Repetiţie
Am devenit iarăşi, mamă, copil
Şi te strig în disperarea şi suferinţa
Ce-mi taie mădularele şi sufletul,
deopotrivă!
Din depărtările paşilor prin lume,
Din încercănatele zori ale copilăriei
Cu lacrimi stropită;
Din tot ce-i mai curat,
Din trecutul-fărâmă
Te întrupezi, mamă,
Ca nădejde, ca mână întinsă,
peste curcubeul durerilor mele!
Doamne, nu mă părăsi!
Doamne, valul vieţii mele
Zdruncinat mi-a fost mereu,
Vărs, povară, lacrimi grele,
Rană-i tot sufletul meu!
Şi din multe de pe lume
În destin mi-oi regăsi -
De-or fi rele, de-or fi bune,
Doamne, nu mă părăsi!
Cu smerenie şi cuviinţă,
Voi primi ce mi-i ursi,
Să le-ndur, dă-mi Tu putinţă,
Doamne, nu mă părăsi!
Nu e nimeni lângă mine
Mai puternic decât eşti –
De la Tini nădejdea-mi vine,
La necaz nu părăseşti!
Doamne, tu mă ocroteşti!
Îndemn
Tu uită de mine,
E ceasul târziu
E gol de cuvinte
De rău
În de bine!
Sunt dus prea departe,
Şi încă sunt viu…
Ucise mi-s visele,
uită de mine!
Lacrimă
Tropotesc hergheliile gânditelor
Pe muchea cuvintelor;
Clocotul de sânge a cântec
Se prelinge
Pe zidul ispitelor…
Prin jungla ne-împlinitelor firii
Se rătăcesc ispitele -
Nerostite-mi rămân cuvintele
Iar vremea
Blestemată în trecere,
Cenuşie, impasibilă,
Îmi aglutinează rosturile şi nerostitele,
preschimbându-le în goluri!
Tropotul cuvintelor
s-a pulverizat în neant!
Lacrimă
Să-i uiţi povestea fostului hoinar
Pentru care vremea s-a făcut durere,
Azi destinu-i toarnă un pahar amar
Şi păcate duse să plătească-i cere!
Caut identitatea
În noaptea asta de aşteptări dureroase,
Sufletul mamei mă caută împăciuitor,
Precum odată copil că eram!
În noaptea încercărilor, Doamne,
Strigăt disperat înspre Tine-mi trimit:
Lasă-i, Doamne, Mamei, din tainica-ţi lume
Ceruta-mi slobozenie:
Să-mi mângâie aşteptarea,
Putere să-mi dea a răbda
Şi-apoi de mi-oi găsi frântura nădejdii
Doresc ca sa-mi urmez cărarea!
Doamne, Doamne,
Sub ocrotirea Ta
întăreşte-mă!
Neaşezări
Oameni pleacă, oameni vin
Şi eu tot de pat mă ţin!
Oameni calcă clătinat
Eu sunt de noroc uitat,
dorule!
***
Luca Cipolla
Psicosi
ov’è il camino
e fissai un limbo di trascorsi,
lì i sogni eran reali
e la realtà una mia invenzione.
Il cherosene lento bruciava
la fiamma,
così come la logica d’un bimbo
non si capacita del carbone
a Natale
non senti niente
e la terra diventa pane
quando più non rifletti
il volto d’un senso nascosto.
Psihoză
Îmi lăsai rucsacul
unde e şemineul
şi mă uitai fix la un limb de trecuturi,
acolo visele erau reale
şi realitatea o invenţie mea.
Kerosenul încet ardea
flacăra,
aşa cum logica unui copil
nu înţelege cărbunele
de Crăciun
nu simţi nimic
şi pământul devine pâine
când nu mai reflectezi
chipul unui simţ ascuns.
Lampadina
E pure esterno da un idioma italo-ghego,
sento la riva dell’Eire,
7 colpi sordi di fucile
ed un corpo trasmigrato
il mio
davanti a un muretto
sulla rogia vecia,
gente stupita,
lì ancora
nell’agonia dell’ultima notte,
lenti e cannocchiali,
quale età,
l’uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare,
a occhio nudo?
Due poli,
una sola resistenza,
ma è quella che ti nasce,
propaggine tra gli opposti
che genera la vita
e vita, sempre.
Bec
Şi chiar străin de un idiom italo-gheg,
aud malul de Eire,
7 lovituri surde cu puşca
şi un trup transmigrat
al meu
în faţa unui zid mic
peste rogia vecia,
lumea surprinsă,
acolo din nou
în agonia ultimei nopţi,
lentile şi ocheane,
ce vârstă,
omul lângă Saturn şi noi contemplând,
cu ochiul liber?
Doi poli,
o singură rezistenţă,
dar e cea care te naşte,
butaş printre opusuri
ce generează viaţa
şi tot viaţă.
Dissociazione
Non risparmi dai ricordi
un campo di trifogli,
e quando pronunciano il tuo nome
le sillabe si dividono
oltre le regole dettate dalla metrica.
Mukunda ascolta muto
e ti parla dentro e non ti lascia solo
per due ore,
Lisa vi tace un canto
di sirena,
tre ore già commuove,
euforia, ore cinque,
da un cesto sinuoso come cobra;
guscio nella scatola
la mente pulsa e inietta
di sangue capillari
dall’occhio fisico
piangi lacrime d’inchiostro
e..
più remore non hai,
le mani nel silenzio scavan
tra dita d’incavi
evanescenze,
l’automatismo della legge universale,
i ritorni si allacciano
ad un punto di domanda.
Quale fogliolina posso coglier
adesso
dal tuo trifoglio?
Disociere
Nu scuteşti din amintiri
un câmp cu trifoi,
şi când îţi pronunţă numele
silabele se separă
dincolo de regulile impuse de metrică.
Mukunda ascultă mut
şi-ţi vorbeşte înăuntru şi nu te lasă singur
timp de două ore,
Lisa aici tace un cânt
de sirenă,
trei ore deja emoţionează,
euforie, cinci ore,
dintr-un coş sinuos ca o cobră;
găoace în cutie
mintea pulsează şi injectează
cu sânge capilari
din ochiul fizic
plângi lacrimi de cerneală
şi..
reţineri nu mai ai,
mâinile în tăcere sapă
prin degete de la scobituri
evanescenţe,
automatismul legii universale,
revenirile se leagă de
un semn de întrebare.
Pe care foliolă o pot culege
acum
din trifoiul tău?
Abbandono
Scorron stranieri
Su teli viscosi,
Istanti come formiche
E parole mosche
Nel lento divenire
Del microcosmo assorto
Dove bene e male
Leniscon i sensi
E mietono ideali di vita nuova.
Il cuscino è un sasso
E la tua mente ha già
un amico nuovo
nella terra
che suda latte.
Abandon
Trec străine
Peste pânze vâscoase,
Clipe ca furnici
Şi cuvinte muşte
Într-o devenire rară
A microcosmului absorbit
Unde bine şi rău
Alină sensurile
Şi seceră idealuri ale vieţii noi.
Perna e o piatră
Şi mintea ta are deja
un nou prieten
în pământul
ce transpiră lapte.
(Traducerea autorului)
****
Urletul lui Allen Ginsberg şi Molohul unei generaţii*
Virgil Diaconu
Aproape necunoscutul Allen Ginsberg citea în seara zilei de 7 octombrie 1955 la Six Gallery, San Francisco, în faţa unei mulţimi de tineri, poemul Howl (Urletul). Era prima manifestare culturală importantă a generaţiei beat. Sala, care părea să se regăsească în spiritul poemului, s-a lăsat cucerită cu încetul. Mai târziu, despre Allen se va spune că este glasul generaţiei care îşi propune „să schimbe lumea”.
După publicarea în anul următor a poemului, cuprins acum în volumul „Howl şi alte poeme”, poetului i s-a intentat un proces pentru obscenitate. La o distanţă de 55 de ani, în 2010, judecarea lui Ginsberg şi a poemului său a inspirat filmul Howl. Alte vremuri, altă perspectivă. Poemul arestat devine un poem glorios, iar Allen Ginsberg una dintre cele mai importante voci culturale ale vremii sale… Să urmărim însă câteva fragmente din faimosul şi controversatul poem.
Urletul
I.
Am văzut cele mai strălucite spirite ale generaţiei mele distruse de nebunie, pierind de foame isteric nude,
târându-se în zori pe străzile negre în căutarea unei „doze” aspre,
împătimiţi ai jazzului cu capete de înger tânjind după străvechea cerească conectare cu dinamul stelar din maşinăria nopţii,
cei care în sărăcie şi zdrenţe cu ochii goi şi duşi fumând în bezna supranaturală a mizerelor apartamente plutind deasupra acoperişurilor de oraşe, contemplând jazz-ul […]
II.
Ce sfinx de ciment şi aluminiu le-a despicat ţestele şi le-a devorat minţile şi imaginaţia?
Moloh! Singurătate! Mizerie! Hidoşenie! Lăzi de gunoi şi dolari de neobţinut! Copii ţipând sub casa scării! Băieţi suspinând în tabere militare! Bătrâni plângând prin parcuri!
Moloh! Moloh! Coşmarul lui Moloh! Moloh cel fără dragoste! Moloh nebunul! Moloh năprasnicul judecător al oamenilor!
Moloh! ininteligibila închisoarea! Moloh temniţa fără suflet cu cap de mort şi oase încrucişate şi Congresul durerilor! Moloh ale cărui edificii sunt condamnare! Moloh imensa piatră a războiului! Moloh năucitele guverne!
Moloh a cărui minte e pură maşinărie! Moloh al cărui sânge e o scurgere de bani! Moloh ale cărui degete sunt zece armate! […]
Moloh! Moloh! Apartamente robot! Suburbii invizibile! Comori scheletice! Capitaluri oarbe! Industrii demonice! Naţiuni spectrale! Invincibile ospicii! Scule de granit! Bombe monstruoase!
S-au deşelat ridicându-l în Rai pe Moloh! Pavaje, copaci, radiouri, tone! Ridicând oraşul în Raiul care exista şi e peste tot în preajma noastră!
Viziuni! prevestiri! halucinaţii! miracole! extazuri! Ducându-se pe apa sâmbetei râului American!
Vise! adoraţii! iluminări! religii! un întreg lest de baligă senzitivă!
Epocale descoperiri ştiinţifice! Plutind în râu! Bobârnace şi răstigniri! Revărsare cu puhoiul! Avânturi! Epifanii! Disperări! Zece ani de ţipete animalice şi sinucideri! Minţi! Noi iubiri! Generaţie dementă! La vale în strâmtoarea Timpului!
În râu adevărat şi sfânt râset! Au văzut totul! Ochii sălbatici! Urletele sfinte! Şi-au luat rămas bun! Au sărit de pe acoperiş! Spre singurătate! Fluturând mâinile! Purtând flori! Pe râuri în jos! În stradă!
(1, p.p. 33-43, traducere Petru Ilieşu).
În oceanul de poezie americană de după anii ’50, poemul lui Allen Ginsberg face desigur notă aparte. Poemul se constituie ca un colaj alcătuit din scurte scene ale vieţii de zi şi de noapte a Americii, cu toate independente şi cu toate mărturisind una şi aceeaşi viaţă. Secvenţele alese de poet şi desfăşurate de-a lungul întregului poem sunt de factură descensională, de vreme ce cu toate ilustrează decadenţa, prăbuşirea şi moartea „celor mai strălucite spirite ale generaţiei mele”.
Ceea ce leagă aceste secvenţe este personajul, nenumit, pe care scenele în cauză îl exprimă; este omul/intelectualul american ajuns în stradă, este tulburatul, neîmplinitul, rătăcitul „cu vise, cu droguri, cu somnambulice coşmaruri”, care sub cele o sută de chipuri ale ratării sale îşi caută totuşi liniştea, petecul de cer.
Cu toată înşiruirea oarecum haotică a scenelor referenţiale, cu toate fluctuaţiile viziunii şi ale tensiunii semantice, cu tot fragmentarismul accentuat al discursului şi stratificarea tip sandwich a frazelor, Howl reuşeşte totuşi să impresioneze. De fapt, el te cucereşte prin dramatism. Howl are calitatea de a transmite cititorului drama unor vieţi amputate, somnambule sau înviorate de ultima doză de mesalină injectată; drama unor vieţi tulburate, fremătătoare, frânte, abrutizate, învinse. Howl ne transmite pregnant eşecul, apocalipsa unei întregi generaţii, generaţia beat, incapabilă să se opună Molohului societăţii şi culturii oficiale. De aici, – strigătul, urletul, revolta:
„Moloh! Singurătate! Mizerie! Hidoşenie! Lăzi de gunoi şi dolari de neobţinut! Copii ţipând sub casa scării! Băieţi suspinând în tabere militare! Bătrâni plângând prin parcuri!
Moloh! Moloh! Coşmarul lui Moloh! Moloh cel fără dragoste! Moloh nebunul! Moloh năprasnicul judecător al oamenilor!”
Din punctul de vedere al artei poetice, Howl consolidează expresia directă a lui Whitman. Poemul este însă nou prin compactarea tensionată a nemulţumirilor sociale, a neputinţelor, căutărilor, visurilor, prin viziunea apocaliptică şi profetică. Howl este o panoramare a căderii, a mizeriei, a ratării şi descompunerii existenţiale, un „congres al durerilor”. Ginsberg este solidar cu americanul ajuns în stradă, cu sinucigaşul, cu pacientul spitalelor sau al casei de nebuni, „unde urli într-o cămaşă de forţă”, fără să te audă cineva. Howl este poemul conştiinţei ajunse la urlet. El exprimă, de altfel, însăşi poetica autorului:
„Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poemul.”
Howl înregistrează infernul cotidian american, cel biografic şi cel lăuntric, dinamizat în parte de drog. Poemul este vital, răzvrătit şi virulent faţă de autoritate. Howl reuşeşte să fie în cele mai bune fragmente ale sale vizionar, profetic, tensionat existenţial şi semantic. Apocaliptic şi profetic, poemul este o mărturie socială, morală şi politică importantă a anilor ’50, o replică la cultura oficială, la Molohul dogmatic al vremii. Dar, prin problematica lui existenţială, Howl este şi poemul lumii de astăzi şi poate că tocmai în acest fapt stă puterea lui de seducţie. Ca profet al Apocalipsei, Ginsberg înregistrează toate bolile şi buboaiele sociale, iar ca profet al Lumii Aşteptate el solidarizează spiritele, trezeşte încrederea şi responsabilizează.
Aş mai remarca structura sintactică diferită a celor trei părţi ale poemului mamut, schimbarea fericită a tonului acestora, precum şi fluctuaţiile nefericite ale tensiunii existenţiale şi ale emoţiei. Oricum, dacă Howl nu este de la un cap la altul un mare poem, el este totuşi un poem semnificativ, un poem de referinţă. Este sămânţa unui poem adevărat.
De la Urletul la Poema chiuvetei
Cei mai vizibili poeţi optzecişti au făcut întotdeauna caz de sincronizarea lor cu poezia americană, în care au văzut modelul absolut al poeziei acestor vremuri, iar liderul generaţiei, postmodernistul Mircea Cărtărescu, a scris studiul Postmodernismul românesc, odiseea în 580 de pagini a obsedantei sincronizări optzeciste cu poezia turnurilor gemene americane. Allen Ginsberg, Charles Olson, Frank O’ Hara, Paul Blackburn sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi poeţi americani pomeniţi chiar de către poeţii postmodernişti români în studiile lor. A reuşit poezia optzecist-postmodernistă să se sincronizeze performant cu poezia americană de valoare? A reuşit poezia optzecist-postmodernistă să producă opere de valoare prin sincronizare? Să vedem ce fel de poezie postmodernistă se scrie la noi în umbra poeziei americane. Iată spre pildă – Poema chiuvetei –, o creaţie semnată de postmodernistul Mircea Cărtărescu, un scriitor căruia critica românească i-a acordat cele mai importante premii:
într-o zi chiuveta căzu în dragoste / iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie / se confesă muşamalei şi borcanului de muştar / se plânse tacâmurilor ude. / în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea: / - stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa / dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine / ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri / te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri / şi paratrăznete. / stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit / tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el / vasele cu resturi de conservă de peşte / te-au şi îndrăgit. / vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum / crăiasă a gândacilor de bucătărie. // dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări / căci ea iubea o strecurătoare de supă din casa unui contabil din pomerania / şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi. / aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei / şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei. / ... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu, / eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste. / am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată... / dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari / şi tot ce a fost mi se pare un vis.
Revin la întrebarea iniţială: au reuşit poeţii optzecişti sau, mai bine spus, Mircea Cărtărescu, socotit de o parte a criticii noastre cel mai important poet postmodernist român, să producă poezie performantă în urma sincronizării cu poezia americană? A reuşit poetul optzecist M.C. să creeze în orizontul conceptual al poeziei americane, a acelei părţi din poezia americană pe care o putem numi performantă? Poate, de pildă, Poema chiuvetei a lui Cărtărescu să stea lângă Urletul lui Ginsberg? Există elemente comune între poemul Urletul şi Poema chiuvetei?
Desigur, atât poezia optzecist-postmodernistă Poema chiuvetei, cât şi poemul Urletul fac din cotidian obiectul lor, însă acest fapt nu le echivalează valoric. Poeziile diferă calitativ prin viziune. Şi este vizibil faptul că viziunea lui Ginsberg este alta, cu totul alta decât cea a postmodernistului român. În timp ce poetul american surprinde o existenţă problematică, tensionată, dramatică, cu nervii întinşi la maximum, viziunea lui Mircea Cărtărescu este devitalizată, intimistă, ironică, parodică, pusă pe glume, domestică, vegetariană şi, în fond, total de-problematizată existenţial. Ce a devenit poezia sub condeiul postmodernist al lui Cărtărescu? O poveste care îşi face personaj dintr-o chiuvetă îndrăgostită, un joc cu muşamaua, borcanul de muştar, strecurătoarea sau cu gaura din perdea. Ce problematică existenţială? Ce teme fundamentale, ce înălţări sau drame? – Chiuveta! Strecurătoarea! Gaura din perdea, borcanul de muştar, gândacii de bucătărie, aşadar manelizarea universului domestic. Pentru postmodernistul Mircea Cărtărescu poezia a devenit ironizarea, bagatelizarea unui sentiment, un prilej de amuzament.
Deşi poezia postmodernistă a lui M.C. a fost scrisă în general sub ochii Molohului comunist, ea nu are conştiinţa existenţei Molohului, iar dacă a avut-o în particular (şi de bună seamă că a avut-o!), ea nu este trădată de niciun vers, de niciun nerv. În sutele de pagini ale poemului postmodernist Levantul nu găseşti nicio aluzie, niciun scrâşnet de dinţi. Şi, deopotrivă, nu auzi nicio bătaie de inimă. Epopeea eroicomică Levantul, operă textualistă din lipsă de nerv şi de inspiraţie, este lipsită de drame şi tensiune existenţială, ea consumându-se în jocuri livreşti, în ironii, în reciclarea şi parodierea poeziei altor poeţi. Cât despre ironiile şi drăgălăşeniile din Poema chiuvetei…
Sincronizarea practicată de levantinul Mircea Cărtărescu nu a dat, după cât se vede, niciun fel de roade. De altfel, sincronizarea, prin care se urmăreşte obţinerea performanţei literare, este o teorie cât se poate de problematică, pentru că un poet lipsit de har va rata întotdeauna sincronizarea, în timp ce un poet cu har nici nu îşi pune problema sincronizării, de vreme ce el are deja capacitatea (prin harul său) de a produce poezie de valoare. Va fi avut nevoie Whitman, mă întreb, să se sincronizeze cu cineva? Dar Trakl? Dar Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, Bacovia, Arghezi? Toţi aceştia sunt poeţi prin propria vocaţie şi prin propria dramă, deci în afara modelelor generaţioniste. Marii poeţi nu sunt puşi, aşadar, în situaţia de a se sincroniza şi, ca atare, ei nu fac o obsesie din sincronizare şi nu au nicio motivaţie să scrie tratate de sute de pagini întru apărarea sincronizării.
Responsabilizări…
Urletul este un poem al conştiinţei şi revoltei, un poem care te curentează. Urletul te responsabilizează ca om, pentru că problematica lui nu este doar aceea a anului 1955, când a fost scris, ci şi a acestor ani ai noului mileniu. Urletul te poate responsabiliza, nu mai puţin, şi ca poet, pentru că el, asemenea oricărei creaţii importante, te determină să îţi pui întrebări asupra propriei opere; adică să îţi pui întrebări asupra poeticii pe care o practici. Care poate fi una eşuată, neproductivă poetic.
Te responsabilizează în vreun fel – moral-existenţial sau literar – chiuveta postmodernistă a lui Mircea Cărtărescu? Există vreun poet autentic care visează să fie la „înălţimea” chiuvetei literare sau care să facă opera vieţii sale din ironizarea şi parodierea unor poeţi români şi străini, precum şi-a propus Cărtărescu cu Levantul?
Desigur, atunci când nu poţi produce poezie pe cont propriu, aşadar prin propria viziune, probabil că nu îţi mai rămâne decât să ironizezi, să reciclezi şi parodiezi ceea ce au creat alţii, deci poezia altora. Şi se vede că există şi o poezie oprită la jocurile textualiste, la parodiile şi ironiile din Levantul sau la ironiile şi drăgălăşeniile din Poema chiuvetei. Există şi o poezie a neputinţei, a jocurilor gratuite, legitimate la scară generaţionistă; o poezie care s-a predat Molohului cultural, care a surdinizat glasul daimonului, urletul. Culmea, această creaţie este bine primită de către o parte a criticii noastre şi chiar canonizată. Deşi faptul că eşti canonizat cu Poema chiuvetei în manualele de-a şaptea nu este spre gloria poeziei tale, ci a criticii, ce are cu adevărat conştiinţa valorilor de azi pe mâine…
Note
* Eseul face parte dintr-un volum care tratează despre artele poetice, aflat în lucru.
1. Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme. Antologie 1947-1997, traducere din limba engleză de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Editura Polirom, 2010.
***
Paul Valéry
La dormeuse
À Lucien Fabre
Quels secrets dans mon cœur brûle ma jeune amie,
Âme par le doux masque aspirant une fleur?
De quels vains aliments sa naïve chaleur
Fait ce rayonnement d’une femme endormie?
Souffles, songes, silence, invincible accalmie,
Tu triomphes, ô paix plus puissante qu’un pleur,
Quand de ce plein sommeil l’onde grave et l’ampleur
Conspirent sur le sein d’une telle ennemie.
Dormeuse, amas doré d’ombres et d’abandons,
Ton repos redoutable est chargé de tels dons,
Ô biche avec langueur longue auprès d’une grappe,
Que malgré l’âme absente, occupée aux enfers,
Ta forme au ventre pur qu’un bras fluide drape,
Veille; ta forme veille, et mes yeux sont ouverts.
Die Schläferin
Welches Geheimnis da in der jungen Freundin glüht vor sich hin,-
Seele, die einer Blume Duft durch die sanfteste Maske genießt?
Aus was für nichtiger Nahrung erschließt
ihre arglose Wärme das Schimmern der Schläferin?
Atem, Traum, Schweigen -, unbezwingliche Stille, drin
du den Sieg hast, Friede, der stärker als Weinen fließt,
wenn der volle Schlaf, der sich ernsthaft und breit ergießt, -
einer solchen Feindin bewältigt den Eigensinn.
Schläferin: Hingabe, Schatten und Goldes ein Hauf,
aber dein furchtbares Ruhn tut so große Begabungen auf,
langhin, o Hindin, bei einer Traube gestreckte,
daß, wird die Seele, dir fern, auch im Hades betroffen,
doch deine lautere Form, die ein Arm wie im Fließen verdeckte,
wacht; sie wacht deine Form, und meine Augen sind offen.
Übersetzt von Rainer Maria Rilke
Femeia ce doarme
Lui Lucien Fabre
Ce taine-n suflet mi-arde juna amică,
Duh râvnind prin masca cea blândă o floare?
Din care rod sărac naiva-i ardoare
Înveleşte-n raze a somnului fiică?
Suflări, vise, tăceri, tihnă fără frică,
Triumfi, o, mai sus e a păcii vigoare
Ca plânsul, din somn undă gravă şi-amploare
Conspiră pe sân de aşa inamică.
Femeie ce dormi, sumă de umbre, uitări,
Odihna-ţi înaltă e bogată-n cămări,
O, ciută, tristă-ndelung lâng-un ciorchine,
Ce-n ciuda lipsei de duh - în infern închis,
Forma-ţi, pântece cast, braţ fluid îl ţine,
E pază; forma-ţi e pază, ochiu-mi, deschis.
Traducere din limba franceză de Florin Dochia
***
Raymond Queneau
Pentru o artă poetică
(Pour un art poétique)
Luaţi un cuvânt, luaţi două
gătiţi-le ca pe ouă
luaţi un pic de sens
apoi o felie mare de inocenţă
încălziţi-le la foc mic
la focul mic al tehnicii
vărsaţi sosul enigmatic
presăraţi câteva stele
piperaţi şi ridicaţi velele
Unde vreţi să ajungeţi?
Să scrieţi
Într-adevăr?
Să scrieţi?
Iarăşi arta po
(Encore l’art po)
E al meu po – E al meu po – al meu poem
Pe care vreau – pe care vreau – să-l public
Ah cât îl – ah cât îl – ah cât îl iubesc
Al meu popo – al meu popo – al meu pom
Se mai dau – se mai dau – se dau poeme
Al meu popo – al meu popo – al meu pom
E pen’că – e pen’că - pen’că-l iubesc
Cel popo – cel popo – pe cel pom
Am dulceaţa – şi i-o pun – cremei
Pe al meu po – popom – pe pom
Şi e meritat – e binemeritat – poemul
Pe care vreau – pe care vreau – să-l public
Traducere din limba franceză de Florin Dochia
***
„Poezia mi se pare o disciplină tiranică”
Sylvia Plath
Sylvia Plath (n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts - d. 11 februarie 1963, Londra), poetă americană contemporană. Părinţii ei erau cadre didactice la Boston University. Tatăl ei, Otto Plath profesor universitar, a murit când ea avea 8 ani. Mama sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură, împreună cu fratele ei mai mic. Poeta i-a dedicat poemul Daddy. Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani. În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă „Mademoiselle” din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranţelor care i se dăduseră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor (1903 - 1966). Disperată, tânăra de 21 de ani s-a dus la mormântul tatălui său şi a înghiţit 50 de tablete de somnifer, cu intenţia de a se sinucide, dar este găsită după trei zile în pivniţă şi este salvată de la moarte. Psihiatra Dr. Ruth Beuscher reuşeşte să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-şi continue studiile. A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude şi a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956. După o nouă consultaţie la Dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA şi Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă. În decembrie 1959, se întoarce cu soţul său la Londra, unde naşte în aprilie 1960 o fiică şi în ianuarie 1962 un fiu. Urmează despărţirea de Ted Hughes, care începuse să o înşele cu scriitoarea Assia Wellvill. Sylvia se scula în fiecare dimineaţă la ora 4 pentru a avea suficient timp să scrie. La începutul anului 1963 când, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „The Bell Jar”, care nara despre un coleg al său care s-a sinucis, situaţia Sylviei era disperată. Mariajul îi eşuase, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la maşina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.
*
Un interviu de Peter Orr (1962)
- Ce anume te-a determinat să începi să scrii poezie?
Nu ştiu exact ce m-a determinat, scriu de când eram destul de mică. Cred că mi-au plăcut versurile cântecelor de leagăn şi m-am gândit că pot face şi eu acelaşi lucru. Am scris primul meu poem, primul poem publicat, când aveam 8 ani şi jumătate. A apărut în revista Boston Traveller şi de atunci, presupun, am devenit oarecum un profesionist.
- Despre ce scriai când ai început?
Despre natură, cred: păsări, gângănii, primăvara, toamnă, toate acele subiecte care constituie daruri absolute pentru persoana care nu are vreo experienţă interioară despre care să poată scrie. Consider că sosirea primăverii, stelele deasupra capului, prima zăpadă etc. sunt daruri pentru un copil, pentru un tânăr poet.
- Acum, peste ani, poţi spune dacă există teme care te atrag în special ca poet, lucruri despre care ţi-ar plăcea să scrii?
Poate că acesta este un lucru specific americanilor: am fost foarte încântată de ceea ce am simţit că este această nouă pătrundere care a venit, să spunem, cu „Studiile despre viaţă” ale lui Robert Lowell, această intensă descoperire a experienţei emoţionale foarte serioase, foarte personale, pe care am simţit-o ca fiind în parte tabu. Poemele lui Robert Lowell despre experienţa trăită într-un spital de boli mintale, de exemplu, m-au interesat foarte mult. Am explorat în poezia americană recentă aceste subiecte ciudate, private şi interzise. Cred că, în mod special, poeta Ann Sexton, care scrie despre trăirile ei ca mamă, ca mamă care are o cădere nervoasă, este o tânără extrem de sensibilă şi poemele ei sunt poeme meşteşugite într-un fel minunat şi chiar au un gen de profunzime emoţională şi psihologică pe care o consider nouă şi palpitantă.
- Acum, ca poet şi ca om care încalecă Atlanticul, dacă pot spune astfel, fiind cetăţean American tu însăţi…
Aceasta este o poziţie mai degrabă neplăcută, dar o voi accepta!
- … în ce parte înclină balanţa, dacă îmi e permisă metafora?
Ei bine, cred că în privinţa limbii, sunt americancă, mă tem, accentul meu este american, felul meu de a vorbi este american, sunt o americancă de modă veche. Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care sunt în Anglia acum şi pentru care voi locui mereu în Anglia. Am înainte în jur de 50 de ani de studiat preferinţe şi trebuie să spun că poeţii americani mă atrag cel mai mult. Sunt foarte puţini poeţi britanici contemporani pe care-i admir.
- Acest lucru înseamnă că poezia engleză contemporană este în urmă comparativ cu cea americană?
Nu, cred că este oarecum ţinută în cămaşă de forţă, dacă pot spune astfel. Criticul britanic Alvarez avea un eseu: argumentele sale în privinţa pericolelor rafinamentului în Anglia sunt pertinente, foarte adevărate. Trebuie spus faptul că eu nu sunt foarte rafinată şi simt că acest rafinament are un punct slab: bunul gust, minunata fire ordonată, care este atât de evidentă peste tot în Anglia este poate mai periculoasă decât ar putea părea la suprafaţă.
- Dar nu crezi şi tu că este vorba despre această afacere a poeţilor englezi care trudesc sub întreaga greutate a ceva ce este numit cu literă mare „Literatură Engleză”?
Da, sunt complet de acord. Mi s-a întâmplat când eram la Cambridge. Tinere femei au venit la mine şi mi-au spus: „Cum îndrăzneşti să scrii, cum îndrăzneşti să publici un poem, când te gândeşti la critică, la teribila critică, ce cade asupra aceluia care publică?” Şi critica nu este a poemului, ca poem. Îmi amintesc cum m-am îngrozit în momentul în care cineva m-a criticat pentru că am început precum John Donne, dar nu am reuşit să termin chiar ca John Donne, şi cum am simţit pentru prima data întreaga greutate a Literaturii Engleze asupra mea la vremea aceea. Consider că întreaga atenţie în Anglia, în universităţi, în ceea ce priveşte critica practică (dar nu atât de mult în privinţa criticii istorice, cunoscând perioadele) este aproape paralizantă. În America, în universităţi, citim - ce? – T. S. Eliot, Dylan Thomas, Yeats, de aici se începe. Shakespeare este etalat în planul al doilea. Nu sunt sigură dacă sunt de acord cu asta, dar cred că, pentru poetul tânăr, poetul care scrie, nu este atât de înspăimântător să meargă la universitate în America, precum este în Anglia, din aceste motive.
- Tu spui, Sylvia, că te consideri americancă, dar când ascultăm un poem precum „Daddy”, care vorbeşte despre Dachau şi Auschwitz şi Mein Kampf, am impresia că este un gen de poem pe care un American adevărat nu l-ar putea scrie, deoarece nu înseamnă chiar aşa mult, acele nume nu semnifică atât de mult, de cealaltă parte a Atlanticului, nu-i aşa?
Ei bine, ştii, vorbeşti cu mine de parcă ai fi un general american. În special, background-ul meu este, aş spune, german sau austriac. Pe de o parte, sunt o americancă de primă generaţie, pe de altă parte, sunt americancă de generaţie secundă, şi astfel, preocuparea mea pentru lagărele de concentrare este în mod unic intensă. Şi apoi, din nou, sunt mai degrabă o persoană politică la fel de bine, deci presupun că de aici vine o parte din acest interes.
- Şi ca poet, ai un mare şi ascuţit simţ al istoricului?
Nu sunt un istoric, dar sunt din ce în ce mai fascinată de istorie şi citesc din ce în ce mai mult despre subiecte istorice. Sunt foarte interesată de Napoleon, în prezent: mă interesează bătăliile, războaiele, bătălia de la Gallipoli, primul război mondial etc., şi cred că o dată cu înaintarea în vârstă devin din ce în ce mai pasionată de istorie. Cu siguranţă, nu eram deloc în primii douăzeci de ani.
- Poemele tale tind acum să se inspire din cărţi mai mult decât din propria viaţă?
Nu, nu: nu aş putea spune asta. Cred că poemele mele vin imediat din experienţele senzoriale şi emoţionale pe care le trăiesc, dar trebuie să spun că nu agreez acele strigăte din inimă care sunt nu sunt inspirate decât de un ac sau de un cuţit, sau de orice ar fi. Cred că o persoană trebuie să fie capabilă să controleze şi să manipuleze experienţe, chiar şi pe cele mai terifiante, cum ar fi nebunia, tortura, şi trebuie să fii capabil să manipulezi aceste experienţe cu o minte informată şi inteligentă, cred că experienţa personală este foarte importantă, dar în mod cert, nu trebuie să fie o experienţă narcisistă, închistată, de reflecţie în oglindă. Cred că ar trebui să fie relevantă, şi relevantă pentru lucruri mai mari, cele mai mari lucruri, ca Hiroshima sau Dachau etc.
- Aşadar, în spatele reacţiei primitive şi emoţionale, trebuie să existe o disciplină intelectuală.
Simt acest lucru foarte puternic: fiind la nivel academic, fiind tentată să rămân pentru a deveni doctor în filozofie, profesor, o parte din mine respectă cu siguranţă toate disciplinele, atât timp cât ele nu te închistează.
- Ce ne poţi spune despre scriitorii care te-au influenţat, care au însemnat mult pentru tine?
Au fost foarte puţini. Mi s-a părut greu să-i urmez cu adevărat. Când eram studentă, eram şocată şi uluită de moderni, de Dylan Thomas, de Yeats, de Auden chiar: la un moment dat, eram absolut îndrăgostită de Auden şi tot ceea ce scriam era în mod disperat audenizat. Acum, încep să privesc în urmă din nou, încep să privesc la Blake, de exemplu. Şi apoi, desigur, este îndrăzneţ să spunem că cineva este influenţat de un scriitor ca Shakespeare. Nu poţi decât să îl citeşti pe Shakespeare, doar atât.
- Sylvia, oricine poate observa, citind şi ascultând poemele tale, faptul că există două calităţi care reies foarte repede şi clar; una este luciditatea lor (şi cred că aceste două calităţi se întrepătrund), luciditatea lor şi impactul pe care îl au asupra cititorului. Acum, îţi construieşti poemele pentru a fi atât lucide, cât şi de efect când sunt citite cu glas tare.
Acesta este un lucru pe care nu l-am făcut în poemele de început. De exemplu, prima mea carte, The Colossus (Colosul) - nu pot citi niciun poem cu voce tare acum. Nu le-am scris pentru a fi citite astfel. Ele, de fapt, chiar în privat, mă plictisesc. Cele pe care tocmai le-am citit, cele care sunt foarte recente, trebuie să le spun, mi le spun mie însămi şi cred că este un lucru complet nou în dezvoltarea proprie a felului de a scrie şi, orice urmă de luciditate ar avea, vine din faptul că mi le citesc cu voce tare.
- Crezi că acesta este un ingredient esenţial pentru un poem bun, anume faptul că poate fi citit cu glas tare?
Ei bine, cred asta acum şi simt că această dezvoltare a înregistrării poemelor, a poemelor vorbite şi recitate, posibilitatea de a înregistra poeţii, sunt lucruri minunate. Sunt foarte încântată de acest lucru. Într-un fel, este o întoarcere, nu-i aşa, la vechiul rol al poetului, care trebuia să vorbească unui grup de oameni pentru a ieşi în faţă.
- Sau să cânte unui grup?
Să cânte unui grup de oameni, exact.
- Lăsând la o parte poezia pentru o clipă, ar fi alte lucruri despre care ţi-ar plăcea să scrii sau despre care ai scris?
Da, mereu am fost interesată de proză. Ca adolescentă, am publicat povestiri scurte. Şi întotdeauna am dorit să scriu lunga poveste scurtă, am dorit să scriu un roman. Acum, când am ajuns, să spunem, la o vârstă respectabilă şi am avut experienţe, mă simt mult mai interesată de proză, de roman. Simt că într-un roman, de exemplu, poţi să iei la periat toate lucrurile inutile pe care cineva le poate găsi în viaţa de zi cu zi, iar acest lucru mi se pare mult mai greu în poezie. Poezia mi se pare o disciplină tiranică, trebuie să mergi atât de departe, atât de repede, într-un spaţiu atât de mic, încât trebuie să arunci tot ce este periferic. Şi mi-e dor de nimicuri. Sunt femeie, îmi plac micile mele zeităţi, îmi plac fleacurile, şi cred că într-un roman pot avea mai mult din viaţă, poate că nu o viaţă atât de intens, dar cu siguranţă mai mult din viaţă, şi astfel am devenit foarte interesată în a scrie un roman.
- Aceasta este aproape părerea lui Dr. Johnson (1), nu-i aşa? Ceea ce a spus, „Sunt lucruri care se potrivesc pentru a fi incluse în poezie şi altele care nu sunt potrivite”?
Desigur, ca poet, aş spune că nu. Aş spune că orice ar trebui să se potrivească într-un poem, dar nu pot pune periuţe de dinţi într-o poezie, chiar nu pot!
- Cauţi des compania altor scriitori, a altor poeţi?
Prefer doctorii, moaşele, avocaţii, orice, dar nu scriitori. Cred că scriitorii şi artiştii sunt cei mai narcisişti oameni. Nu ar trebui să spun asta, îmi plac mulţi dintre ei, de fapt mulţi dintre prietenii mei sunt scriitori şi artişti. Dar trebui să spun că admir mai mult o persoană care stăpâneşte o anumită arie de experienţă practică şi care mă poate învăţa ceva. Mă refer la moaşa locală care m-a învăţat cum să cresc albine. Ea nu poate înţelege nimic din ceea ce scriu. Dar o plac, aş spune, mai mult decât pe majoritatea poeţilor. Printre prietenii mei există oameni care cunosc totul despre vapoare, sau cunosc totul despre anumite sporturi, sau cum să deschizi pe cineva şi să scoţi un organ. Sunt fascinată de această pricepere a lucrurilor practice. Ca poet, se poate spune că trăieşti un pic în aer. Mereu îmi place o persoană care mă poate învăţa ceva practic.
- Este altceva ce ţi-ar fi plăcut să faci mai degrabă decât a scrie poezie? Deoarece, acesta este un lucru care, în mod clar, ocupă mult timp din viaţa privată, dacă ai succes ca poet. Ai avut vreodată regret pentru că nu ai făcut altceva?
Cred că dacă aş fi făcut altceva, aş fi vrut să fiu medic. Acesta este o meserie total opusă celei de scriitor, presupun. Cei mai buni prieteni, atunci când eram mai tânără, erau mereu medici. Obişnuiam să îmi pun o bonetă de tifon alb şi să mă duc să văd nou-născuţi sau cadavre deschise. Aceste lucruri mă fascinau, dar nu m-am putut disciplina niciodată astfel încât să pot învăţa toate detaliile pe care trebuie să le înveţi pentru a deveni un medic bun. Aceasta este un fel de opoziţie: o persoană care are de-a face în mod direct cu experienţe umane, este capabilă să vindece, să repare, să ajute, acest gen de lucruri. Presupun că, dacă am vreo nostalgie, aceasta este, dar mă consolez deoarece cunosc atât de mulţi medici. Şi aş putea spune că, poate, sunt mai fericită scriind despre medici, decât aş fi fost fiind unul dintre ei.
- Dar, în esenţă, acest lucru, scrisul poeziei, este ceva ce ţi-a adus o mare satisfacţie în viaţă, aşa este?
Oh, satisfacţie! Nu cred că aş putea trăi fără ea. Este ca apa sau ca pâinea, sau ceva absolut esenţial pentru mine. Mă simt complet împlinită atunci când am terminat de scris un poem, când scriu unul. Cred că experienţa actuală de a scrie poezie este una magnifică.
...............
Sursa: Poetul vorbeşte: Interviuri cu poeţi contemporani, realizate de Hilary Morish, Peter Orr, John Press şi Ian Scott-Kilvery. Londra, Routledge (1966).
(1) Samuel Johnson (1709- 1784), cunoscut adesea ca Dr. Johnson, scriitor englez care şi-a adus contribuţia în mod durabil la dezvoltarea literaturii engleze, ca poet, eseist, critic lierar, biograf, editor şi lexicograf.
Traducere din limba engleză de Liliana Ene
Sylvia Plath
Cenuşăreasa
Prinţul se aşează lângă fata cu călcâie stacojii,
Ochii ei verzi se înclină, părul strălucind în evantai
De argint, în timp ce rondo-ul încetineşte; acum rotirea
Începe peste viori înclinate ca să se întindă în
Toată sala de sticlă a palatului care se învârte
Oaspeţii trec alunecând în lumina ca vinul;
Licărirea lumânărilor de trandafir pe peretele liliachiu
Reflectând strălucirea unui milion de carafe,
Iar perechile toate alunecă într-o transă ameţitoare,
Urmează petrecerea vacanţei care a început de mult,
Până ce, aproape de miezul nopţii, fata ciudată, deodată
Se opreşte lovită de vină, păleşte, se agaţă de prinţ
Pe când în tumultul muzicii pasionante şi al conversaţiei
Ea aude ticăitul caustic al ceasului.
Ciuperci
În noapte
Degetele picioarelor noastre
Şi nările noastre
Se nasc în lut
Cu discreţie, paloare
Şi în mare linişte.
Ne bucuram de aer
Fără să ne vadă nimeni
Fără să ne oprească sau să ne trădeze.
Grăuntele mici îşi fac loc.
Pumnii mici insistă
Se opintesc
În patul de frunze
Chiar în pavaj.
Cu ciocanele noastre, pistoanele noastre
Fără urechi şi fără ochi,
Chiar fără de voce
Lărgim fisurile
Străpungem cu umerii găurile
Ţinem dieta, doar apă,
Firimituri de umbre cu maniere alese
Cerem foarte puţin,
Poate chiar nimic,
Suntem atât de multe,
Atât de multe,
Pe rafturi sau pe mese,
Blajine sau comestibile.
În pofida noastră ne înmulţim
Şi până în zori
Vom împărăţi pământul
Avem piciorul în uşa deja!
Oglinda
Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute
Înghit imediat orice văd.
Chiar aşa cum e, neatins de dragoste sau de ură.
Nu sunt crudă, doar sinceră -
Ochiul unui mic zeu în patru colţuri.
Mare parte a timpului meditez asupra peretelui opus.
Este roz, cu picăţele. L-am privit de atâta vreme,
Încât cred că este parte din inima mea. Dar el sclipeşte.
Feţele şi întunericul ne despart iar şi iar.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă asupra mea.
Căutând în apele-mi unduioase imaginea ei adevărată.
Apoi se întoarce la acei mincinoşi, lumânările sau luna.
Îi văd spatele şi îl reflect cu întocmai.
Mă răsplăteşte cu lacrimi şi cu o fluturare a mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Vine şi pleacă.
În fiecare dimineaţă chipul ei înlocuieşte bezna.
A înecat în mine o tânără copilă, şi apare în mine,
Zi după zi, o bătrână, ca un peşte teribil.
Traducere din limba engleză de Liliana Ene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu