*****
Magda Mirea – Ceva ce nu e
Florin Dochia
Avem în textele Magdei Mirea mărturisirea neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect: esenţa subtilă a versurilor (şi poemelor) este îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă lumea înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie descoperit fragmentar, pas cu pas, de necuprins fiind, în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne poate conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru a sublinia că poeta acceptă să demonstreze cu dezinvoltură chiar aforismul 145: „Comparându-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi avut geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest volum joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde priveşte lumea şi o procesează cu voluptate, aruncând-o în visare, în dorinţă, o salvează din contingent mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri fondatoare, care se risipesc repede, la cea mai uşoară briză, pentru a se reconstitui în alte uimitoare imagini fantastice şi pitoreşti.
Magda Mirea este un poet al viziunii. Al viziunii care te face să participi aproape fizic la o sublimare a iubirii sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este căutare a sensurilor absente ale existenţei. Ne aflăm în mod manifest la nivelul Eros din construcţia clasică Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica expresivă este golirea cuvintelor de sensurile originare şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri noi, pentru simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a uimi şi a surprinde, pentru a subjuga. Coerenţa este câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin logica morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism, prin rearanjare aparent aleatoare a peisajului şi populaţiilor care îl decorează. Surprinde la Magda Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini de o claritate şi strălucire orbitoare, sfidând limita indefinibilului raţional, deci cu nevoia accesului la perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea altădată un comentator, poezia aceasta „ţi se deschide direct în sinapse”. Dacă nu ne-am teme de platitudine, am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta, ci poate numai intuit.
Dacă în „Femeia cu mâinile lipite de trup” (2008) şi „Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva din accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen proxim, spontaneitatea notaţiei o conduce, de astă dată, la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost descoperită o formă incertă / părea o ruminaţie a unui poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă: „plutesc / în conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie / un copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se întinde într-o stampă de levănţică şi verde”), aşadar aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca neviul să devină viu, să deprindă clocotul vieţii. Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu conduce decât la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne în poemul „eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma unui oraş / în bărbatul lunatic / visător până la poezie / în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă am fi plutit pe doi cai albi / tot carteziană ar fi rămas întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă depăşeşte posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…
Bărbatul pare a fi un vehicul al iubirii, nu are carne şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de sine: „[…] / aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr / de parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de femeie / […]” („tratat de descompunere a fericirii”). Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când se va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru ea şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit, dar oferta ei poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu mă crezi // scriu doar poeme din rodnicia unei femei / în mintea căreia încolţeşte iarba/ iar fericirea mea e strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte” („denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea rodului spiritual, în proximitatea transcendentului, fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la mundan, la banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou votiv”), pentru că „singurătatea se naşte, de regulă, fără umbră” („poem somatic, cu trădare şi margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare ardori” („ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în poemul „duminica ating iarba” este spre oarecine: „fă-mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce dinţii sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa / spre unica formă a nebuniei / care ne scapă”.
În peisajul fantast al unui discret eros fondator („fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez cu o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna scăldată în lapte / descleiez sărbătoarea”, „femei începură să se nască [sic!] / ca un păienjeniş de curbe şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi” ), se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate, puseuri de lipsă a speranţei ori de presimţire a unui final de neocolit: „de ce am fi schimbat lumea / iepurii de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă gură // ca o zi făcătoare de văduve // o femeie închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase drumul // părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi, râul era un cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt poem al volumului ilustrează absenţa absolută, arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar singurătatea” („şi soarele acesta care intră în mine”) Dar thanatosul ascuns aici este reîntemeitor, este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de femeie / eu, spre ultima literă a întrebării / amândoi cu faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).
Delicate declaraţii de dragoste sunt „poem în trei puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în braţe”, „poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un izvor” ş.a., fără însă a atinge tensiunea spirituală înaltă care traversează cele mai multe texte ale volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare cititor sensibil: „vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.
Poezia Magdei Mirea este o continuă sărbătoare a Cuvântului.
*****
Dan Herciu – Jama
Mioara Bahna
Sibianul Dan Herciu scrie o poezie a cotidianului, în prelungirea postmodernismului, în care orice detaliu poate fi banal sau cardinal, într-un moment sau altul al parcursului existenţial, în funcţie de perspectiva unui individ sau a altuia ori a aceluiaşi, în momente distincte. De aceea, obişnuitul calorifer, sticla de vin, fumatul, o durere de stomac, dragostea, o vorbă a cuiva spusă la întâmplare etc., etc., orice poate deveni aici sursă a scrisului, fiindcă viaţa, comparată sau comparabilă cu un joc de noroc (Retrocedare) e generoasă în a oferi potenţialităţi creatoare, mai ales unui „jucător” care, cu psihologia specifică, simte dorinţa irepresibilă de a plusa, de a-şi forţa norocul, pe măsură ce pierde. Şi aceasta pentru că, deşi nemărturisită, miza „jucătorului” este de a câştiga un teritoriu inexpugnabil, de cele mai multe ori, sinele, mai exact de a se cunoaşte, de a se lua în stăpânire.
În scopul amintit, din fragmentul de viaţă parcurs, eul creator adună, reţine, învaţă, meditează, în trecere, asupra a ceea ce descoperă, se confesează, dărâmă idoli sau îşi construieşte alţii, în primul rând dintre prieteni (Niu, Luţ, Călin...), pe care îi citează, ale căror cuvinte îi jalonează existenţa, unde impactul convieţuirii cu o media agresivă prin insinuare în mai toate actele zilnice îşi mărturiseşte trecerea, ca, de pildă, Breaking news. Tot aici e încadrabil şi Jama, eponimul volumului, căruia îi consacră patru texte, urmate de Tabletele lui Jama, zece postulate care sintetizează zestrea adunată, în aşteptarea continuării explorării şi exploatării ei.
Pe de altă parte, transcriind fragmente de gând, senzaţii, imagini etc., poetul presară în texte detalii prin care, în universul lui, se instituie o zeitate, recunoscută sau nu, femeia, cu statut, măcar uneori, de unitate de măsură sau normă ontologică (Trei în unu).
Trăită cu o acuitate care transpare din notarea, fie şi – aparent – pasageră a unor evenimente nesemnificative, viaţa, al cărei tablou se compune aici asemenea unui vitraliu, din secvenţe, este, în poezia lui Dan Herciu – scrisă în vers liber, cu măsură variabilă, în acord cu amprenta lăsată asupra eului de întâmplările fiinţei –, o sărbătoare molcomă, cu un „program” al manifestărilor al căror efect, concomitent, este catharsis, dar şi taxă pe viciu.
Fără premeditare, poetul transpune investigaţiile fireşti, pe care le face în imediat, în versuri a căror trăsătură definitorie este naturaleţea, prin care se traduce atitudinea deloc emfatică a poetului, care nu-şi propune să reinventeze normalul, ci doar să-l observe şi să-l expună. Mai mult, prospecţiunile pe care le face par a fi doar parte sine qua non dintr-un întreg, perceput ca o Matrioşkă – uneori, cel puţin – , căreia, volens-nolens, îi acceptă şi golul interior, şi culorile ţipătoare, dar, îndeosebi, caracterul repetitiv al pieselor care o compun, unul dintre ele fiind, spre exemplu, somnul liniştit al fiului, vegheat cu tandreţe de tatăl pe a cărui inimă îşi ţine capul.
În această incursiune în cotidian, „eroul” lui Dan Herciu, ca un alt Ulise, nemărturisit însă, îşi trăieşte odiseea, pornind zi de zi de la început, de la un capăt care poate fi oriunde şi oricând, în căutarea unei Itaca – sinele – a cărei configuraţie se realizează şi se remodelează continuu, din mers, pentru că aportul datelor traseului parcurs îi asigură o permanentă doză de proteism şi, prin urmare, de prospeţime, venind, de fapt, chiar din ochiul care trece în revistă – ludic sau grav – piaţa mare, lumea care o străbate, pe vânzătoarea de la ziare, prietenii (amintiţi, în special, prin aserţiuni ale lor sentenţioase sau doar prin truisme) etc.
În acest context, Penelopa este şi ea o prezenţă, trăind însă mai mult ipotetic, între aşteptarea întoarcerii celui plecat la „război” şi intuirea posibilităţii de a fi zidită, asemenea Anei lui Manole, dar, de data aceasta, doar într-o poezie.
În concluzie, fiind încă foarte, foarte departe de Itaca, având încă un număr incalculabil de peripeţii de întâmpinat, Dan Herciu aduce, prin volumul bilingv, român-german, Jama – Editura Karth, Bucureşti, 2014 – un fragment din acest adevărat jurnal de călătorie spre sine, în care punctează, deocamdată, doar fragmente ale aventurii iniţiatice în derularea căreia se află.
Notă:
Din păcate, fiind interzisă „reproducerea totală sau parţială a textelor, pe orice suport audio, video sau electronic, fără acordul deţinătorului drepturilor de autor”, după cum se precizează la începutul volumului, nu am riscat, şi, în felul acesta, i-am privat pe eventualii cititori ai articolului meu de posibilitatea de a citi – unii pentru prima oară –, probabil, versuri ale lui Dan Herciu. Poate data viitoare!
*****
Premiul revistei URMUZ
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Smaranda-Luiza Podaru
absenţă
în mijlocul întunericului
viitorul încolăcit în disperare
doar lumina rece a lunii şi tristeţea
voi traversa calmul nopţii palide –
lacrimă destrămată
vreau să părăsesc luminile false ale oraşului sufocant,
visul din ochi şi toată durerea
din mine
glasul pare să se întrerupă
respir mai adânc
în timp ce vântul îmi usucă obrajii
ziua de mâine nu mai are un nume
viitorul pătat şi incert
nu mai recunosc nici râsul
vocea ta îmi pare acum străină
momentele fragmentate
o cană de cafea rece uitată pe masă
câteva picături de apă lângă ghiveciul cu flori
de ce nu îmi mai amintesc nimic
hârtie şi cerneală
te rog distruge aceste amintiri
cu mâinile tale
opreşte definitiv tristeţea
golul de aer rece
din piept
imaginea orizontului
mă imobilizează
oare vei fi capabil
să înţelegi misterul?
timpul copilăriei
lucrurile pe care le-am lăsat neterminate
se înghesuie toate în colţul ferestrei
am părăsit încăperea şi afară
am dat peste oameni pe un drum strâmt şi înclinat
nu e ca şi cum am vrea să ne întoarcem la vremurile copilăriei
greşeala nu se spală cu lacrimi,
trebuie să suferi şi să porţi mereu povara
să aştepţi să te scoată cineva din labirintul sentimentelor tale
de unde nu se vede nici o ieşire
aveam totul scris într-un carnet mare
ieşeam în lume numai strângându-l la piept
restul e frică
umbra
lumea glisează sub mâna unei forţe uriaşe
dincolo-de închipuire
trebuie să învăţăm curgerea,
o întrerupem, o recreăm
cad
adânc în propria umbră
suflul tău mă absoarbe
noaptea-i o moarte
nu te speria de asta
îţi voi arăta orice lume
îţi doreşti
o lume cu lună neagră de hârtie
limita mea
limita mea e cerul înstelat
Dumnezeu cu aripile lui nu îşi mai întoarce faţa
singură, închisă în coastele mele
nu mai aud nimic
nu mai vreau să văd nimic
glasul meu nu se mai ridică
respiraţia mi se înfundă în urechile mute
lumea e tristă
oamenii sunt vechi
clădirile oraşului se prăbuşesc în mine fără zgomot
când vom înţelege totul
va fi prea târziu
*****
Marele Premiu
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Marina POPESCU
Poem cu titlul la final
Pentru că pe ea o cheamă Andra şi
se dezbracă în faţa camerelor web
în timp ce un irakian, un irlandez afumat şi
alţi indivizi se excită cu dreapta sau stânga,
pentru că ea îţi rupe chiloţii şi le arată chestia,
cu gândul că mă-sa mai face o criză de nebunie
la etajul 8 din blocul ăla plin cu babe&moşi,
pentru că taică-su bea şi de fiecare dată o priveşte umil
şi zice „ultimul pahar, taică”
apoi ultima sticlă, ultimul bax, ultimul camion,
ultimul container mereu, mereu ultimul,
pentru că bărbaţii ăia ejaculează
şi spermatozoizii lor se transformă în cenţi şi eurocenţi,
pentru că seara când pleacă
bătrânu’ o conduce la lift împleticindu-se „să ai grijă”
îi zice, iar ea coboară diafană pe alee, poartă
o rochie albă, uşor transparentă şi dispare
într-un Mercedes dubios cu numere bulgăreşti,
pentru că ne jucam când eram mici
în spatele blocului cu alte fete şi alţi băieţi
şi râdeam, habar n-aveam ce e viaţa,
iar pentru ochii ei verzi o porecliseră Pisicuţa,
deşi asta o supăra
„Pisicile aduc ghinion”, izbucnise odată în plâns,
pentru toate astea o să-i scriu un poem.
Cum se construieşte un supermarket
Pasul 1
Se face o fundaţie,pentru orice eventualitate se va îngropa acolo
câinele cu pete albe,
după ce unul din muncitori
l-a hrănit cu salam, l-a mângâiat
şi l-a pozat cu telefonul mobil.
Câinele va schelălăi o vreme apoi se va resemna.
Pasul 2
Bere la pet - parizer - franzele.Stâlpi de susţinere.
Profile de aluminiu alcătuiesc
profilul unei hale.
Bere la pet - aripioare crocante - franzele.
Profilurile muncitorilor ca nişte furnale
din care fumul se urcă spre soare.
Bere la pet - ploaie - nervi - întârziere.
ｪef de echipă - pizda mă-sii - noroi.
Fumul ca un aer prea uscat
în care te îneci.
Bere la pet - covrigi arşi - cer senin.
Panouri termoizolante. Finisaje.
Instalaţii.
Geamuri mari care incită
invită
excită.
Uşi cu senzor foarte încăpătoare.
Bere la pet - mici - cartofi prăjiţi.
Parcarea. Dungile albe
ca nişte spaţii fragile de protecţie personală.
Primul jeep parcat - al inginerului.
Salopetele albastre părăsesc locul
în urma lor peturile goale
pe care oamenii străzii le adună
ca nişte roboţei utilitari
(uite cuplul Wall-e şi Eva ţinându-se
de mâinile mari şi murdare),
cu banii de pe ele îţi vor cumpăra
franzele, parizer
şi alte pet-uri cu bere.
Pasul 3
Se plantează arbuşti ornamentali,se lipesc afişe, panouri,
se aduce o mare firmă luminoasă.
Camioanele vin ca nişte furnici mecanizate,
descarcă în burta depozitului prada.
Se aprind luminile,
se montează case de marcat,
se lustruiesc podelele pe care
se va aluneca diafan
spre ţâţele pline ale rafturilor.
Se montează boxe şi amplificatoare,
se aşază preţurile
cu precizia perversă a celor 99 de bani.
Pasul 4
Se iau nişte oameni,mulţi oameni de toate vârstele,
de varii mărimi şi culori,
ei vor împinge cărucioare, se vor îmbrânci cordial,
amintindu-şi diverse jocuri de când erau mici,
vor dansa printre ambalajele frumos colorate,
vor face avioane din liste de cumpărături,
se vor distra adunând tot felul de item-uri
[tigăi, adidaşi, conopidă, tequilla, săpun]
în pungi biodegradabile.
Vor alerga să plătească la case,
vor fi fericiţi.
*****
Premiul I
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Andreea Voicu
repeat
am dresat o casă întreagă de oameni
i-am învăţat cum să doarmă
pe partea dreaptă cu faţa la perete
şi cum să-şi bea cafeaua dimineaţa
au ajuns şi să răspundă la
sunetul pe care-l face cuptorul cu microunde
când termină de încălzit mâncarea
într-o noapte le-au crescut picioare
şi-au plecat
a rămas casa mare şi goală
cu pereţii albi şi tablouri cu poze
luate din calendar
exact cum au lăsat-o şi bunicii
ei s-au mutat undeva în Bahamas
cred că o să înceapă un război
e parţial vina mea
am o pasiune pentru explozii
după o săptămână de căutare
m-am hotărât că o să dau vina pe ceilalţi
pentru toate ceştile de cafea goale
şi zaţul din dinţii mamei
melodiile puse pe repeat
mesele luate pe-ntuneric
şi petele de vopsea de pe perete
pentru că în fiecare cameră
e o altă copie a mea
care se-ntreabă
de ce nu s-a trezit mai devreme
satelit
cineva spunea că
trebuie să credem în absurd
ce a vrut să spună cu asta, Victor?
nu-mi amintesc mai nimic despre el
decât că avea o umbra lungă şi uscată
şi că adesea când vorbea
îşi plescăia satisfăcut buzele
tu ce crezi că înseamnă absurd?
bunica spunea că spiritele celor morţi
sunt în stropii de ploaie
şi-n frunzele de pe asfalt
şi că de fapt când îţi pui dorinţe la o stea
e un satelit
şi o echipă de agenţi specializaţi
se va ocupa de tine şi dorinţa ta
Maria
cea cu zâmbetul trist
şi cu obrajii supţi
strânge mărgele, monede şi sâmburi de pepene
într-un borcan de gem de caise
o ajută să-şi organizeze gândurile
lonuţ
vecinul de peste drum
cel cu mustaţa îngălbenită de ţigări
şi cu mersul ţopăit
colecţionează pietre, cioburi şi cuie
şi doarme cu ele sub pernă
prietenul meu cel mai bun era
un stâlp de la colţ de stradă
lângă care dormea un câine
şi pe care era scris un număr de telefon
la care nu am sunat niciodată
încă te aştept să-mi scrii
începând scrisorile cu
„m-am plictisit groaznic”
sau ,,mi-e poftă de ceva dulce”
să mă suni pe la două noaptea
pentru că ţi se pare că e cineva după uşă
să mă chemi noaptea cu glasul şoptit
sub fereastră
că la tine a căzut curentul
toată lumea spune că eşti nebun
că nu te mai întorci
că ar fi mai bine să te uit
unii spun chiar că ai murit
eu aştept să intri pe uşă din minut în minut
scuzându-te că a fost coadă la supermarket
am o relaţie cu robotul tău telefonic
şi ţi-am scris 235 de scrisori
nu mai mănânc decât jumătate de ciocolată zilnic
şi beau cafeaua cu două linguri de zahăr
cum îţi plăcea ţie
îmi petrec sâmbetele
în faţa chioşcului de ziare
locul tău preferat din oraş
e absurd, Victor?
ca să ştii
papagalul tău s-a buşit
săptămâna trecută
într-un geam
l-am urât întotdeauna
*****
Premiul II
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Irina-Roxana Georgescu
peisaje (fondane rămâne departe, cu herţa lui)
e ciudat cât de aspră e ploaia cât de abrazive sunt atingerile noastre
de ce cad întrebări de pe umerii tăi ca de pe o tencuială umflată
(paşii tăi se afundă în ascuţimea camerei noastre)
vietatea asta aşteaptă să adormi ca să te tranşeze cuminte
să te trezeşti în curând doar rumeguş şi tăcere
dar călătoria abia începuse, nu era nici vreme de stat, nici de glumă.
(ţi-aş lua mâinile, apoi degetele şi aş urca)
în dreapta ta, orbetele stă şi adulmecă, se face târziu,
iar el este tot mai singur
n-are nevoie de compasiune
se destramă pielea pe sub pleoape, viaţa i se scurge încet
(ducem vieţi paralele)
o apă în care se scurgeau vocile şi de acolo clocoteau, rând pe rând, fricile celor din jur
ai rostit silabe târzii
şi ţi-ai suflat în pumni
„norocul meu n-o să ţină o viaţă”
apoi ai aruncat pe asfalt nişte pietre mici, albastre
care s-au spart
pun între paranteze aceste forţe omeneşti ale lebedei şi ale orbetelui
(mergem
până unde ţine drumul)
apa împinge balamalele, uşile nu mai rezistă prea mult
încet, apa ne pătrunde în plămâni şi ne umflăm până dăm pe de lături
ieşiri alternative
ne-am putea întinde niţei pe sofa, aici e călduţ şi nici măcar nu se aude trenul
(trenul merge prin noi)
până atunci mai rămâi, lasă lumina să cadă de pe feţele noastre în tălpi,
şi aici platanii se-ndoaie
nu aşteaptă vreun semn
(doar mângâierile noastre)
„un cap de copil care fuge de la geam la geam după zmeie şi fulgi de gâscă”
mi-ai şoptit că este cel mai bun titlu de fotografie
cea mai frumoasă imagine din această călătorie nesfârşită petrecută împreună
(atât ţi-a mai rămas)
ne-am putea aşeza puţin să uităm de numele noastre şi vom trage apoi de sfoară ca şi cum am pleca
(ce zici)
la o unghie depărtare o mie de îngeri aşteaptă să-mi spui ceva
(numai spune)
departe de locul ăsta unde corbii ciugulesc din palme câteva boabe
şi genele mele cad pe sofaua verzuie, niciodată mai grele
dar în zbor uiţi de cuvinte şi căderea se va deschide ca o floare târzie
(pielea ta are culoarea magnoliei, mi-ai şoptit,
voi dormi cu gândul la drumul care se bifurcă
- încotro o vei lua?)
între noi o mie de aşteptări şi fiecare margine a oraşului
va alerga bezmetică sub tălpile noastre străine
(muşchii feţei încordaţi şi ficşi
gâtul are arcuri rupte, aşa, ca patul meu de acasă
în care s-au odihnit mânji semeţi
aripi de fluture şi multe lebede)
ne privim ca doi străini într-o gară cu mulţi oameni trişti şi
ne străduim să căutăm o destinaţie
(am fi putut să mai rămânem o noapte aici,
poate ne-am fi trezit cu totul alţii)
rând pe rând, umbrele o iau înainte
(o să ne aştepte la capăt, nu departe de aici,
îmi spui
o să fie totul limpede)
*****
Premiul III
la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014
Miruna Ştefana Belea
bărbata
eu dacă m-am măritat m-am măritat fată
dar repede m-am făcut bărbat lângă omu meu
care din prima zi de după nuntă m-a luat cu
nu mai e mult timp şi se trec alea prin păduri
aşa că ne-am pornit să urcăm la un povârniş
unde ştia el un alun altoit
el talap talap în faţă
eu şontâc şontâc după el
şi de ce m-am spetit să ţin pasul
am intrat în nişte rugi şi m-am zdrelit pe picioare
de mi-a dat sângele
zic stai măi omule că am intrat în rugi
el nu te-a-nvăţat mă-ta să nu dai în rugi prin livezi
dar când a văzut sânge pe poale
zice bine stai tu la pâlc de adună ciuperci
că mă urc eu la povârniş după alune
şi ce-a făcut omu meu ce-a dres
cât am adunat eu un buchet de albăstrele
şi de untişor presărat cu garofiţe şi bujori sălbatici
cu barba caprii şi legat cu nişte ochii pisicii
şi o mână de rochiţa rândunicii
a coborât el din pădure cu un sac plin cu alune
s-a încruntat la buchet şi a zis
nu te-a-nvăţat mă-ta ce e aia ciuperci
şi dacă l-am văzut că s-a cătrănit aşa pe mine
m-am speriat şi am luat-o la fugă
o fugă aşa cum nu mă învăţase mama niciodată
de am umplut satul de albăstrele şi untişor şi dâre de sânge
şi de zbieretele omului meu
care talap talap tot în spatele meu se ţinea
stai aşa, stai că nu îţi fac nimic zbiera
în timp ce zoream pe coastă înspre mama
care avea casa pusă în deal ca un ciucure la fes
nici nu mai simţeam zdreliturile şi sângele şiroind
şi când m-a văzut mama cu florile lăsând trenă
aşa deşucheată cum eram şi fără respiraţie
cu poalele pline de sânge
şi pe omu meu talap talap cu sacul după mine
s-a uşchit odată mi-a luat bruma de flori ce mai aveam în mână
şi s-a năpustit spre omu meu
bine mă netrebnicule să dai tu în fata mea
şi uite-aşa s-a prăvălit omu meu în jos pe coastă
cu tot cu bruma de flori şi sacul de alune
de l-a adunat lumea din vâlcea
de aicea mi se trage mie numele de cosânzeana Iu drăcoaica
zice tanti săndrica cu mâinile ridicând struguri din teasc
şi scurgându-ne must printre degete
în căniţele cu mickey mouse
eram şi eu odată fată tot ca voi
dar de la nuntă încoace tot alerg ca un bărbat
radioul
ce să mai prindă acuma se duce după răposatul
ofta unchiul cu necaz în timp ce mătrăguna zbiera la el din camera aialaltă
că tot din cauza creşei pe care a făcut-o aici li se dărăpănă tot.
şi unchiul se uita în continuare cu jind la radioul uriaş şi greu
nu puteai să îl ridici doi inşi de jos
cu carcasă de lemn lăcuit şi faţă de pânză neagră cu picăţele roşii
şi cu butoane mici şi mari jos ca nişte dinţi ameninţători dedesuptul hăului negru
aşa tăicuţule ăsta prindea odată şi pe ruşi şi pe nemţi
şi unchiul scotea atunci un atlas vechi dintr-o cutie de sub pat
mi-l întindea în poală cât era de mare
şi îmi arăta nemţii şi ruşii
şi pe noi mici mici mici a suta cee a mia parte din vârful unui ac
aşa păream noi pe harta aia
de nici nu ne puteam vedea ca om
că până nici satul nostru nu se vedea acolo pe hartă
iar eu mă uitam cu mândrie şi umilinţă la radio
care prinsese atâţia nemţi şi ruşi
şi parcă vedeam nemţii şi ruşii ca pe cârduri nesfârşite de miriapode căzând la pământ şi închinându-se învinşi la radioul uriaş cu gura căscată ameninţător.
acum radioul nu mai avea aşa putere în contextul politic actual.
dădea el să zică câte ceva vreun ordin pesemne
dar mai mult cârcâia şi scârţâia când încerca unchiul să-l pornească
şi mătrăguna zbiera aşa de tare că i-am distrus urechile şi sufletul
că radioul trebuia să se abţină cuminte
de la orice comentariu.
aşteptam şi unchiul şi eu cu inima strânsă
momentul când se va duce după răposatul
şi eu îmi şi pregătisem din timp câteva mere de drum în ghiozdan
hotărâtă să îl urmez când va pleca după răposatul
fie şi până la târgovişte.
*****
Cristina Cîrnicianu
***
aici sîntem doar noi la capătul lumii
am putea să ne ţinem ca de o eşarfă
ne lăsăm uşor pe spate pînă cînd
cerul se va răsturna complet
terapeutic
prin pălăria asta de paie cu găuri largi
lumina se desprinde conic în fîşii
dinspre ochii mei spre ei
le cuprind fețele în halouri
sfere mici multicolore le atîrnă de gene
clipesc des
însă ei nu ştiu nimic
oamenii aceştia
nu înţeleg nimic din ce li se întîmplă
gesturile lor trec prin aer înaintea mîinilor
lumina le taie degetele
întunericul curge satinat
le învăluie picioarele
în locul brațelor tentacule de cîrpă
descriu cuvinte...
nici măcar nu ştiu cît de frumoşi sînt
şi cît de mult bine le face
ei nu ştiu nimic
ce bine că adevărul acesta nu doare
***
să păstram liniştea
ca-n ziua aceea cînd am îndoliat morţii
ne-am încrustat tămîie în tălpi
mergeam pe jar ca indienii
n-a înţeles nimeni de ce
ne stătea atît de bine în alb
morţii ne purtau pică
iar noi doar ne jucam de-a viii
nimic de pierdut (1)
aici toţi îţi spală creierii şi acesta este lucrul
cel mai bun care ţi se poate întîmpla
n-am înţeles de ce fac paturile atît de înalte
de ce papucii sînt mereu prea departe
doi paşi o nimica toată spun ei
dacă nu mi-au băgat tije de titan în oase
atunci de ce totul este atît de greu
de ce fiecare mişcare o simt cum îmi iese prin piele
de ce trebuie să mă ridic
în sfîrşit
îmi imaginez sub picioarele mele desculţe un teasc
plin cu vişine încă fierbinţi de la soare
le strivesc ca şi cum nu ar avea legătură cu mine
iau poalele cămăşii cu o mînă
cealaltă o las grea peste umerii asistentei
mă relaxez
nu am nimic de pierdut
urmează doar gestul tandru al unui dans în infern
act de identitate
undeva
în lumea aceasta smălţuită cu sînge uscat
bărbatul-taur
doarme cu o grenadă sub pernă
în fiecare seară visează
o livadă cu meri din alamă
blesteamă vîntul
vacarmul sîmburilor
izbiţi în carcasele rotunde
nu ştie ce caută
nu ştie ce-a pierdut
abia dacă mai ştie că trăieşte
abia dacă mai ştie că undeva
foarte aproape
iubita îi împătureşte rănile în ziare
apoi le îngroapă în coşul cu fîn
îşi rupe genunchii în dimineţile împietrite
săpînd buncăre în întuneric cu polonice de inox
uneori îi scrie scrisori de dragoste
în brînzoaice cu scorţişoară
le ţine calde în pestelcă
şi aşteaptă
pitită
în şanţurile adînci din fruntea lui
însă el doarme
se visează
rătăcit într-o livadă cu meri
îşi acoperă numele cu pleoapele
şi-l ţine acolo închis
ca şi cum ar fi prins prizonier
pe însuşi Regele Viermilor
morţii mei (3)
cîndva te vei întîlni cu un prieten dispărut demult
şi el îţi va spune
tu nu ştii cine sînt eu
şi tu îi vei răspunde
ba eu ştiu cine eşti tu
şi iar îţi va spune
tu mereu ai crezut că ştii cine sînt
însă acum sînt un mistreţ de aur
care îţi mănîncă din palme
îl priveşti strîmb
nu mai înţelegi nimic
îţi cauţi în buzunare
însă buzunarele sunt goale
colţii lui îţi străpung
unul ficatul altul splina
atunci înăuntrul tău se face lumină
şi cald ca într-un foc de tabără
de care mereu simţi nevoia
să-ţi apropii mîinile
orientare
articulaţiile rîncede
ale aşteptărilor mele
au oftat prelung
din păcate
n-au reuşit mai mult decît
o scurtă mişcare eoliană
în lanul cu iluzii
ferm orientate spre realitate
*****
Maraton raku
Dan Rădulescu
Ideea unei tabere de artă axată pe ceramică, similară oarecum cu cea desfăşurată anul trecut în Bulgaria, la Kamen – Bryag, s-a concretizat, până la urmă, anul acesta, într-un work-shop c-o durată de 24 de ore. Planurile, schiţate de Maria Militaru, Ciprian Ariciu şi Alexandru Dumitru, au reuşit să aducă alături, la Gura Vitioarei, 21 de artişti, care, utilizând raku-ul, au generat, la rândul lor pretextul unei minunate expoziţii, prima de acest fel, găzduită de Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina.
Metoda de ardere a pieselor a fost una tradiţională, japoneză, numită raku, ce îşi are originea în evul mediu, prin secolul al XVI-lea. Tehnica este spectaculoasă: dacă, în mod firesc, lucrările se ard în cuptor vreme de 11-12 ore, după care se aşteaptă răcirea acestuia şi, abia apoi, sunt scoase, în raku, obiectele se ard la peste 900 de grade, după care se scot brusc din cuptor şi se aşează, aşa-ncinse, roşii-irizând, într-o groapă plină cu rumeguş, acoperindu-se cu o pătură. În acest moment oxigenul dispare şi încep o serie reacţii chimice. Piesele sunt stropite ulterior cu apă rece, iar şocul termic rezultat preschimbă practic suprafeţele, iau naştere culori în nuanţe şi combinaţii neobişnuite, crăpături fine, iar fumul intră adânc în structura materialului de lucru.
Pentru o clipă, am crezut că numărul de piese, 50, va fi prea mare pentru mica sală de expoziţii a muzeului, însă cu ajutorul unor socluri din plexiglas, ce creează senzaţia ”plutirii” obiectului susţinut şi a unor cuburi, puse la dispoziţie de directorul Casei de cultură din Câmpina, Florin Dochia, s-a reuşi o adevărată amenajare scenografică, prin impunerea unui anumit ritm expoziţional, caracterizat de ideea balansului, a alternanţei sus – jos, bine susţinut de formele, îndeosebi cilindrice, ale lucrărilor şi, mai ales, de diversitatea tematică abordată.
Fără discriminări, câteva piese s-au impus, atât prin modul de abordare, iar acum mă gândesc la concordanţa subiectului cu produsul finit, cât şi prin maniera de execuţie, având în vedere reflectarea tehnicii în produsul finit.
„Iarna” Adrianei Brăileanu pare o secvenţă de anotimp decupat în coaja mestecenilor – aici craclurile susţin materialitatea trunchiului de copac, gama cromatică, alb, gri, negru înspre bază reflectând în tandem aspectul hibernal, „Hârtie, foarfece, piatră” a Lilianei Marin, un ansamblu în care curbele şi contracurbele uşoare ale pietrei de mari dimensiuni lasă impresia că se pierd sub amestecul de alb, roşu, verde şi griuri, iar celelalte trei piese, „hârtia” – sub forma a două plăci pe care s-au imprimat, prin presare, plăci de tipografie, rezultând un efect cu totul deosebit şi „foarfecele” – aşezat pe baza soclului ce susţine piatra, sprijină, împreună, viziunea asupra jocului copilăriei.
Seria de pălării ale Oanei Maria Stoica degajă supleţe şi naturaleţe a execuţiei, materialitatea „dură” a lutului fiind translatată spre textilul specific subiectului cu ajutorul formelor vibrate şi a culorilor destul de puternice. În plus, dispunerea pieselor pe cuburi, între socluri, obligă spectatorul să le privească de sus, conferind astfel imaginii de ansamblu o notă de familiaritate, orice aluzie spre soliditate fiind îndepărtată în favoarea firescului existenţei obiectului.
George Dumitru propune un tumul, în întregime negru, cu marginile reliefate şi rotunjite, albe, litere imprimate dispuse aleatoriu, decorând fiecare dintre cele patru faţete ale piesei.
„E”-ul lui Alexandru Buzea se concretizează-ntr-o jumătate de ou, cu coaja arsă, albul răzbătând timid şi craclurat din masa-nchisă la culoare, ce-şi susţine interiorul, în care se află întipărit, aluziv, ca o amintire, conturul unui trup uman.
Iuliana Turcu stabilizează cele patru dimensiuni (trei ”clasice” plus timpul) sub forme paralelipipedice, cu faţete glazurate şi laterale negre, Ciprian Ariciu imaginează peşti, sub forma tipsiilor şi „ferestre spre nicăieri”, iar Cristina Ciobanu, sub auspiciile unui „jurnal de călătorie” reuşeşte să transpună în forme fixe şi stabile hârtia bărcuţelor copilăriei.
„Îngerii noştri” ai Mariei Militaru transformă binomul metafizic bine-rău într-unul cromatic, alb-negru, Alexandru Dumitru ridică pe picioare fragile „turnul Babel”, Carinee Minassian reuşeşte să confere o fragilitate aparte piesei sale, pusă bine-n valoare, de altfel, de suprafaţa brăzdată de cracluri fine.
Expoziţia va rămâne deschisă până în luna august.
*****
tineri poeţi
Cătălin Stanciu:
„Important este să te iei la trântă cu tine însuţi”
Cătălin Stanciu s-a născut în Haţeg, judeţul Hunedoara, în 31.03.1978. Este căsătorit şi are doi copii. Este licenţiat în psihosociologie al Universităţii din Petroşani cu un master în consiliere profesională şi de cuplu la Universitatea de Vest Timişoara. Este supervizor şi psiholog principal clinician, consilier familial şi de cuplu cu o experienţă de 13 ani. A debutat cu poezie în 2007 cu volumul “Ceartă cu îngeri” (Editura „Pastel”, Braşov). Din 2011 este membru al Grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” Braşov. Anul acesta pregăteşte al doilea volum de poezie „Viaţa e un drum pe jos”.
Spune-mi, te rog, cine este Cătălin Stanciu şi ce mărturie depune el despre sine şi despre a fi?
Cătălin Stanciu vrea să înţeleagă ceea ce i se întâmplă, să fie responsabil cu cei din jur şi cu el însuşi, să fie, mai degrabă, un om corect decât un om bun. Alexandru Dragomir avea o afirmaţie, care poate părea dură: „să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înţelege sincer pe tine şi pe ceilalţi, în sensul asumării statutului de fiinţă raţională şi deopotrivă emoţională, de a nu fi ignorant cu propriul destin.
Ce înseamnă să fii, în acelaşi timp, psiholog clinician şi poet? Ce crede poetul despre psiholog şi psihologul despre poet? Câtă nevoie au unul de celălalt?
Nu se poate vorbi de o disociere, de o personalizare a poetului faţă de psiholog sau invers. Psihodiagnosticul trebuie să fie de mare acurateţe şi claritate, poezia nu are niciun rol în componenta asta, nu vreau să zic niciun rost. Cu totul altfel stau lucrurile când vorbim de intervenţia terapeutică în psihologia clinică, în psihoterapie, unde poezia poate şlefui şi rafina demersul terapeutic. De fapt, un terapeut, un psiholog fără o cultură minim literară, filosofică, a ştiinţelor socio-umane, în general, nu are cum să fie un terapeut şi un psiholog bun. Există în psihoterapie aşa numita poveste terapeutică şi metoda metaforei, cine oare le poate înţelege mai bine, dacă nu poetul?
O să te rog să extindem puţin şi să îmi spui care este răspunsul tău la întrebarea clasică: „La ce bun poeţii în vremuri amare? (Hölderlin)”
La ce este bună mierea într-o licoare de ierburi amare? Aşa este şi poezia într-o lume ce-şi pierde zi cu zi dorul de propria persoană, drumul spre propriul suflet. Poezia poate fi un drum de regăsire sau de redefinire.
Cum se vede poezia de astăzi dinspre psihologie?
Aş putea încerca o comparaţie: poezia este asemenea unei stări emoţional-explozive, este ca o emoţie tip gheizer, fierbinte şi arzătoare. Pe când proza face trecerea dinspre emoţie şi afecte spre sentimente şi pasiuni, spre statornicie, consecvenţă. Dacă ar fi să fac analiză pe text din perspectiva psihologiei clinice nu aş greşi dacă aş spune că în multe scrieri avem de a face cu o poezie nevrotică, cu personalităţi dizarmonice şi disonante. Însă dezinhibiţia şi ruperea din tipar e un semn al libertăţii şi dezvoltării personale, asta nu poate fi un lucru neapărat negativ pentru cel care o face. La fel şi în cazul demitizării idolilor şi a intelectualilor de azi, atât timp cât nu o faci doar pentru că a te lua la trântă cu cei consacraţi, atât timp cât nu o faci nihilist. Important este să te iei la trântă cu tine însuţi, cu propriul talent şi rost, nu cu al altora.
Care este ars poetica lui Cătălin Stanciu?
Profesorul Ion Hirghiduş în prefaţa cărţii mele de debut: „Ceartă cu îngeri” sesiza corect că trăirea mea poetică este iubirea: una pe pământ şi alta înspre cer iar ”între cele două lumi este construită o axis mundi, căreia îi aparţinem ca muritori, dar şi ca speranţă a unei eternităţi ce ne poate defini.” Cred că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, sper că ceea ce scriu are mai multă consistenţă, substanţă, dar crezul meu poetic şi uman este acelaşi pentru că la rândul meu nu sunt interschimbabil şi nu m-am metamorfozat într-o persoană străină propriului suflet şi stil de viaţă. Într-un fel, poezia este modalitatea mea de a fi blând într-o lume impulsivă, agresivă şi din ce în ce mai impersonală şi banală.
Deşi ai debutat de mai mult timp eşti o prezenţă în mediul literar de vreo trei ani...cum te simţi în grupul din care faci parte acum şi ce impresii îţi lasă mediul literar braşovean, pe de o parte, şi cel naţional, pe de altă parte?
Ca un sociofob vindecat şi care la vreme rea resimte vechile dureri. Mă simt bine în propria-mi singurătate, dar pot fi şi solidar nu doar solitar. Ce m-a făcut să rămân în grup este faptul că mă simt ca un mustang nu ca un cal domestic: adică liber, neconstrâns de un anumit stil care să-mi fie dictat sau impus. Faptul că Braşovul nu are o revistă de poezie sau o revistă de cultură spune totul. Naţional, poezia cred că este în trend, se îndreaptă spre ceea ce şi socialul o face. Cu toate astea îmi place dezinhibiţia ideatică a tinerilor poeţi. Dar nu pot să fiu decât subiectiv şi cred în metaforă mai mult decât în limbajul cotidian, în iarbă mai mult decât în beton şi în cântec mai mult decât în şuieratul roţilor de cauciuc.
Volumul pe care îl pregăteşti acum se numeşte „Viaţa e un drum pe jos”, ce înseamnă asta? Că poetul se întoarce la cuminţenia pământului şi se leapădă cumva de lume şi lumesc? Că drumul acesta perpedes este doar o pauzare necesară? Sau sunt trimiteri la religios (per pedes apostolorum)?
Într-un fel are de a face cu acea cum ai numit-o „cuminţenie a pământului” şi mai ales cu spaţiul rural care mi-a dat o identitate. Zăvoiul, satul natal, rămâne reper şi oază de bucurie, reculegere şi dacă se spune că vesnicia s-a născut la sat (Blaga), forţând nota spun că boala psihică s-a născut în aglomeraţiile urbane, are locul naşterii la oraş. Am crezut ceva vreme că poezia este o formă de igienă mentală şi sufletească. M-am înşelat, pentru că poezia mă pune în situaţii şi stari emoţionale limită, puternic incoezive uneori cu propria-mi natură şi cu mult protejata zonă de confort interior.
Ce vrei să spui?
Spun că poezia nu are mereu valenţe terapeutice... extrapolând, dacă Emil Cioran scria pentru a nu se sinucide, eu ca psiholog, nu scriu pentru a nu înnebuni. Poezia nu este neapărat pentru echilibrul intrapsihic sau poate fiind intrinsecă nici nu simţi nevoia unei conştientizări la fel cum nu te întrebi dacă respiri. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o nevoie atunci când o interiorizezi, ea devine o mărturisire, un mod de a fi.
Ce găseşte sau ce ar trebui să găsească poetul la capătul acestui “drum pe jos”?
Cel mai de preţ îmi pare a fi liniştea. Nu o tăcere surdă, ci liniştea realizării de sine, de împăcare cu sine, cu cei din jur şi cu Cel de Sus. Împăcare cu Dumnezeu în sensul dogmatic şi religios, dar prin care şi poezia coboară în odaia ta ca o rugăciune rostită în taină.
Acest „drum pe jos” poate fi şi o amendare a tehnicii ca facilitare a alienării?
Este mai degrabă vorba de solitudine, de timpul necesar pentru introspecţie, dar putem vorbi şi de un mod de a fii independent, autentic, nealterat, de aţi păstra o igienă intelectuală (Auguste Comte), însă pe drumul străbătut pe jos este întotdeauna loc de însoţire pentru familie, prieteni, iubită dar şi pentru himere.
Cum vezi internetul şi manifestările sale (site-uri, bloguri, facebook) în relaţie cu poezia, literatura, spiritualitatea?
Îşi au rostul lor, pot deveni un bun exerciţiu al scrisului dar şi o descătuşare. Este un spaţiu necesar al zilelor noastre. Mesajul ajunge uşor, facil şi este receptat rapid, se nasc comunităţi on-line guvernate de aceleaşi principii ce le întâlneşti în comunităţile şi grupurile clasice, tipice. Lipseşte elementul cel mai important, relaţia şi emoţia împărtăşită faţă către faţă care nu poate fi înlocuită cu nimic. Îmi displace termenul de spiritualitate pentru că sincretismul religios l-a pervertit şi devalorizat. Rămân în spiritul care mă defineşte: creştinismul, chiar dacă nu-l trăiesc aşa cum se cuvine, nu pot să ies dintr-o paradigmă de gândire influenţată de religia iubirii şi cred cu tărie că doar încreştinat devi cu adevărat un om deplin.
Iunie 2014
Laurenţiu-Ciprian Tudor
Cătălin Stanciu
1. Ritual
Am început să ne uităm
răsturnaţi
spre marginea singurătăţii
apoi
viaţa e un drum pe jos
2. Poem festin
Ca o piatră de moară
îmi macini gândurile
În urma mea
corbii-şi aşteaptă
festinul
Este ştiut
că sângele meu
le deschide ochii
să vadă
adâncul nopţii
3. Portret
În ultima vreme visez morţi
cu ochii largi deschişi spre lume
mă judecă de parcă ar înţelege viaţa
şi ar respira aerul de dimineaţă
ori ar simţi răcoarea în glezne şi spasme.
Trăiesc aversiv, impur, dezechilibrat
exorcizat ca o cicatrice
Dă-i dracului de morţi
ei nu ştiu ce înseamnă să trăieşti
4. Baroc
Baroce bătăi de inimă
se aud ca dintr-o catedrală
fără ziduri
icoane la care
doar cerul se închină
Pe drumul vechi al livezii
cu mere coapte
ai lăsat
testamentul tău cuprins de îndoială
ai pregătit totul în tăcere
cu sfială ai întins peste oglindă
voalul de mătase orientală
Pe seară
o făptură neştiută
a aprins o lumânare
*****
Omul cu dor
Gherasim Rusu Togan
„Săracul omul cu dor, / Cum plânge seara la nor, / Până-i fac ochii izvor. / Săracul omul cu jele / Cum plânge seara la stele / Până-i fac ochii vâlcele” (Cântec)
Din perspectiv satului „de tip tradiţional”, viaţa ni se oferă guvernată de puritate şi de sublim, univers ce ne facilitează prin bogăţia lui, o uimitoare aventură de cunoaştere a lumii căreia, prin desprindere brutală, se pare că i-a pierdut pentru totdeauna rădăcinile.
Aşadar, referirile noastre înspre „lumea ce credea în basme / Şi gândea în poezii”, ca să folosim sintagma eminesciană, sunt de regret pentru robusteţea morală, vitalitatea, sensul superior de raportare la eternul uman, fundamentat pe echilibru şi conştiinţă de autenticitate în gestică şi faptă. Afirmam, chiar, cândva, faptul că „niciunde în produsul folcloric românesc nu-şi găseşte locul, decât în contrafaceri, în care dogma biblică şi-a spus cuvântul, acea stare deprimantă, de refuz de viaţă”. Dimpotrivă, întâlnim la nivelul afectului o forţă de viaţă de vitalitate telurică, un mod de înţelegere a vieţii sub toate faţetele sale, dar nicidecum prin anularea frământărilor vieţii. Dar nici o spovedanie aşa-zis „în gura lumii” nu-şi avea locul!
Manifestările interioare într-o asemenea lume îşi găsesc cel spaţiu unic, totuşi, cu toate că undeva se iscă impresia topirii lor în sfera largă de trăire a întregii colectivităţi. Dar tocmai această caracteristică, după convingerea noastră, imprimă vieţii vitalitate, iar manifestărilor interioare: sentimente, percepţii; gânduri şi aspiraţii, mai concret - li se acceptă ca unică formă de existenţă, starea de intimitate, niciodată fără voie descoperită. Astfel revenind la ideea enunţată mai înainte, admiraţia pentru acea lume costă în starea ei „instituţionalizată şi codificată, cu caracter practic şi orientativ teoretic”, manifestată, adăugăm noi, prin forme de viaţă ce conferă acestei lumi unicitate şi forţă de exemplaritate; prin multe fibre până azi activă.
Dar pentru ceea ce avem în vedere, în acţiunea de faţă, se impune să înţelegem „starea de cântec”, nu ca o „spusă” în gura lumii ci, dimpotrivă, ca orice creaţie, drept plămadă a sufletului, taină ce până la urmă se exteriorizează într-un moment de stare emotivă tensionat trăită, în care trăirea răbufneşte prin cuvinte, într-o conjunctură de tipul „Bade, dacă strig la ine / Tot nu mă aud pe mine!”
Prin urmare, situaţi într-un asemenea concentru, vom descoperi în „cântecul de dragoste rănită” sisteme referenţiale, în trăiri de mare intensitate, echivalent metaforic al unui fond psihic subtil comunicat.
Dar înainte de ataca „lumea nefericirilor”, să culegem câteva diamante din chemările la dragoste, atât de frecvente în lirica noastră de dragoste:
De primirea dorului: „Bade, dorul de la tine / peste multe dealuri vine / Şi nu-l poate opri nime. / Nici ţigan cu cetera, / nici român cu fluiera, / numai eu cu inima” Sau, mândria fetei doritoare d dragoste: „Cine vrea să mă iubească / vie-n poartă să-mi grăiască. /Cui i-e voia să mă vadă, / Vie singur şi să-mi creadă./ Să nu-mi trimită pe altul, / că altul umple tot satul. / Vie singur, furişat, / să-i dau dulce sărutat / Să-i dau guriţă tăcută / să facem dragoste multă” (Colecţia Bibicescu, 1893). De o mare frumuseţe apare şi starea fetei certată pentru neascultare în dragoste:
„Măi bădiţă pentru tine, / Dă mama cu lemnu-n mine, / Dor!/ Şi de-ar da să mă omoare / Pentru tine nu mă doare / Dorule! /Mă ţine închisă-n casă, / Cu obloane la fereastră, / Dorule ! /Mă ţine închisă bine, / Să nu mă-ntâlnesc cu tine, / Dorule!/ Vai de mine, iar e seară, / Bădiţa m-aşteaptă iară, / Cum să fac să ies afară, / Dor!”
Stările conflictuale apasă sufletul fetei, de unde explozia de nelinişte şi năduf:
„Arză-l focul dor şi drag / Că multe-n lume mai trag, Dorule, dor! / De la muma, vorbe grele, / Din inimă, dor şi jele, / Dorule !” (De pe Târnave )
Dar vraja şi legământul din dragoste îşi au o ţesătură multicoloră, specifică lumii cu rânduielile purtătoare de varii semnificaţii fundamentale. Iar ca model absolut este sacralitatea, prezentă în gânduri, gesturi şi întregul corolar al vieţii. De-aici, faptul că în lirica de dragoste de sorginte folclorică nu s-au acceptat intruziuni care să-i degradeze puritatea. Gândurile, gestica,aspiraţia spre puritate şi sărbătoresc, cât şi opţiunile fiinţei îndrăgostite nu se abat de la o anume conduită, de altfel impusă de psihologia colectivităţii tradiţionale, conformă, în expresia lui Mircea Eliade, cu schema divină. Şi totuşi, ne simţim datori cu un adaos. Chiar dacă ne fundamentăm consideraţiile pe acest concept, nu putem trece cu vederea stările adiacente acestei viziuni, precum jocul posibilităţilor oferite în trăirile dragostei, precum chemare, amăgire, rugă, dor, tristeţe ş.a., alături de trăiri contrare, precum ura, blestemul, reproş, frondă etc.
Aşadar, câteva din aceste faţete, aparţinătoare corolei dragostei se cer revelate atât pentru frumuseţea imaginilor, în varietate de sentimente, cât şi pentru fiorul de sinceritate ce le aureolează, urmare a vârstei actanţilor.
Într-o primă imagine aleasă, se conturează starea fetei ce se vede victimă a dragostei, pentru „badiul, pălărie mică”. Voinicia şi mândria, cele două trăsături ce-i dau feciorului distincţie, sunt pricinuitoare de haos şi degringoladă sufletească:
„Bade, pălărie mică, / Voinicia ta mă strică; / Voinicia şi mândria / M-au făcut ca păpădia”.
Sub teroarea mamei, fata caută un remediu pentru lumea sa devastată: „Bade, pentru dumneata, / M-o urât şi măicuţa; / La fântână nu mă mână, / Num-o dată-n săptămână; / La pârleaz nu-mi dă răgaz, / Trebe, bade, să te las!” Şi totuşi, „lăsatul” e doar o simplă amăgire, respectiv o formă de a mişca lumea din loc, în rost de a se rupe lanţul atâtor nepotrivite stări. Dovadă, explozia de sinceritate: „Dragu-mi, bade, de tine, / Mai urât de cini te ţine, / Că te ţine-n lanţuri bine, / De nu poţi veni la mine”.
Iar starea de unicat a „badiului”, se asociază cu cea de nelinişte, de tulburare şi dor, finalizată printr-o lamentare potenţată în plan expresiv de personificarea a două elemente abstracte: „Vai de mine, doru-mi, / N-am pe cine-ţi porunci, / Făr’pe lună, voie bună, / Şi pe jele dor şi jele”.
Apoi, vocativele compuse, de tipul„Măi, bădiţă”, însoţite de un limbaj plastic, metaforic, se asamblează într-un discurs declamativ, sugerând dorinţe, mândrie, stare erotică, în genere, fundamentată pe curăţenie sufletească şi frumuseţe:
„Măi, bădiţă, strugur bun, / Rupe-te-aş şi nu mă-ndur, / Te-aş lăsa dar te-ai usca / Şi te-ar rupe urâta”. Şi totuşi, temerea persistă, de unde şi ironia: „Că urâta-i mânioasă / De ce nu-i şi ea frumoasă, / da vie la măicuţa, /Să mi-o facă şi pe ea”.
De-aici orgoliul şi recurgerea la un univers încărcat de precepte şi proceduri magice, prin care mama i-a aureolat venirea ei pe lume. De asemenea, universul floral este prezent ca metaforă simbolică, realizat prin reluarea în versuri cumulative a diverselor elemente din natură, prin care se potenţează calităţile fetei:
„Că pe mine m-o făcut / Într-o zi mergând la plug / Şi-o ţâpat scalda-ntre flori, / Să fiu dragă la feciori / Şi-o ţâpat la iarbă verde, / Să fiu dragă cui mă vede”.
Am decis să vă ofer o oră de literatură nouă. […]
- Iată proză despre viitorul poeziei: -Toată poezia antică duce la poezia greacă; Viaţă armonioasă. – de la Grecias la mişcarea romantică - Evul Mediu – există învăţaţi, versificatori. De la Ennius la Theoroldus, de la Theoroldus la Casimir Delavigne, totul este proză rimată, un joc, moleşeală şi glorie a nenumăratelor generaţii de idioţi: Racine este purul, puternicul, marele. – S-ar sufla peste rime, s-ar amesteca hemistihurile sale, pentru ca Divinul Neghiob să fie azi atât de ignorat ca primul-venit autor al Originii. – După Racine, jocul s-a mucegăit. A durat două mii de ani!
Nici plăcere, nici paradox. Raţiunea îmi inspiră mult mai multe certitudini asupra subiectului decât aş avea vreodată din furia unui [membru al mişcării] Jeune-France**. În rest, liber la ce e nou! Detestaţi strămoşii: sunteţi acasă la voi şi aveţi tot timpul! Nu s-a judecat niciodată cum trebuie romantismul. Cine l-a judecat? Criticii!! Romanticii, care dovedesc atât de bine că acel cântec este adesea atât de rar opera, adică gândirea cântată şi înţeleasă a celui care cântă?
Căci Eu sunt Celălalt. Dacă alama se trezeşte goarnă, nu e din vina ei. Îmi e clar: asist la naşterea gândului meu: îl privesc, îl ascult: arunc o săgeată: simfonia se leagănă în adâncuri sau face un salt pe scenă. Dacă vechii imbecili nu i-au găsit Eu-lui decât semnificaţia falsă, noi nu trebuie să desprăfuim acele milioane de schelete, care, de-a lungul unui timp infinit!, au acumulat produsele inteligenţei lor chioare, clamând autorii.
În Grecia, am spus, versul şi lira ritmează Acţiunea. Apoi, muzica şi rima sunt jocuri, divertisment. Studiul acestui trecut farmecă pe curioşi: mulţi se bucură să reînnoiască aceste antichităţi: - pentru ei. Natural, inteligenţa universală şi-a aruncat ideile; oamenii au ales o parte dintre aceste fructe ale creierului: le-au folosit, au scris cărţi: acesta e mersul, omul nemuncind, nefiind încă treaz sau încă în plenitudinea marelui vis. Funcţionari, scriitori: autor, creator, poet, acest om nu a existat niciodată!
Primul studiu al omului care vrea să fie poet este propria sa conştiinţă, în întregime; el îşi caută sufletul, îl cercetează, îl încearcă, îl învaţă. De îndată ce-l ştie, îl cultivă, asta pare simplu: în orice creier se petrece o dezvoltare naturală; oricât de egoist se proclamă autorii; sunt destui cei care-şi atribuie progresul intelectual propriu! Dar e vorba de un suflet monstruos: precum comprachicos [neguţătorii de copii], ce mai! Imaginaţi-vă un om care îşi implantează singur negi pe figură.
Eu spun că trebuie să aibă viziune, să fie vizionar.
Poetul să fie vizionar printr-o lungă, imensă şi motivată dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el se caută pe sine însuşi, epuizează în el toate otrăvurile, spre a nu păstra decât chintesenţele. Inefabilă tortură în care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, în care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat – şi supremul Savant! Căci el ajunge la necunoscut! Pentru că şi-a cultivat sufletul, deja bogat, mai mult decât oricine! Ajunge la necunoscut şi, când, înspăimântat, sfârşeşte prin a-şi pierde inteligenţa propriilor viziuni, el le-a văzut! Căci crapă în salturile sale printre lucrurile incredibile şi nenumărate: vor veni alţi oribili lucrători; vor începe de la orizonturile la care celălalt s-a prăbuşit! […]
Repet:
Aşadar, poetul este cu adevărat hoţ al focului.
El schimbă omenirea, chiar animalele; el va trebuie să facă să-i fie simţite, palpate, ascultate invenţiile; dacă se referă la ceva ce are formă, el redă formă: dacă e fără formă, el redă inform. El caută limba; cât despre rest, orice cuvânt fiind idee, timpul unui limbaj universal va veni! Trebuie să fii academician – mai mort decât o fosilă, - pentru a finaliza un dicţionar, în orice limbă ar fi. Cei slabi se vor pune să gândească asupra primei litere din alfabet, ceea ce i-ar putea conduce repede la nebunie!
Această limbă va fi de la suflet la suflet, rezumând totul, parfumuri, sunete, culori, gândul agăţând gândul şi trăgându-l. Poetul va defini cantitatea de necunoscut trezindu-se în timpul său în sufletul universal: el va da mai mult decât formula gândului său, decât notarea drumului său spre Progres! Enormitate în faţa normei, absorbită de toţi, el va fi cu adevărat un multiplicator de progres!
Acest viitor va fi materialist, veţi vedea! Mereu pline de Număr şi de Armonie, aceste poeme vor fi făcute pentru a rămâne. În fond, va fi încă un pic din Poezia greacă. Arta eternă va avea funcţiile sale; aşa cum poeţii sunt cetăţeni. Poezia nu va mai ritma acţiunea; ea va fi înainte. Aceşti poeţi vor fi! Când va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru ea şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.
Aşteptând, vom cere poeţilor noul – idei şi forme. Toţi cei pricepuţi vor crede că pot satisface această cerere. Ba bine că nu! […]
………………….
*Fragmente dintr-o scrisoare celebră (Lettre du Voyant) către poetul Paul Demeny (1844 - 1918)
sursa: Arthur Rimbaud - Poésies complètes, avec préface de Paul Verlaine et notes de l’éditeur L. Vanier, 1895 (pp. 94-95), BNF (Bibliothèque Nationale de France)
** termen desemnând tineretul francez de la 1830 câştigat de arta romantică şi de ideile liberale
Μιχάλης Γκανάς
Mihalis Ganas
*****
„Poetul este cu adevărat hoţ al focului”
Arthur Rimbaud
Charleville, 15 mai 1871*
Am decis să vă ofer o oră de literatură nouă. […]
- Iată proză despre viitorul poeziei: -Toată poezia antică duce la poezia greacă; Viaţă armonioasă. – de la Grecias la mişcarea romantică - Evul Mediu – există învăţaţi, versificatori. De la Ennius la Theoroldus, de la Theoroldus la Casimir Delavigne, totul este proză rimată, un joc, moleşeală şi glorie a nenumăratelor generaţii de idioţi: Racine este purul, puternicul, marele. – S-ar sufla peste rime, s-ar amesteca hemistihurile sale, pentru ca Divinul Neghiob să fie azi atât de ignorat ca primul-venit autor al Originii. – După Racine, jocul s-a mucegăit. A durat două mii de ani!
Nici plăcere, nici paradox. Raţiunea îmi inspiră mult mai multe certitudini asupra subiectului decât aş avea vreodată din furia unui [membru al mişcării] Jeune-France**. În rest, liber la ce e nou! Detestaţi strămoşii: sunteţi acasă la voi şi aveţi tot timpul! Nu s-a judecat niciodată cum trebuie romantismul. Cine l-a judecat? Criticii!! Romanticii, care dovedesc atât de bine că acel cântec este adesea atât de rar opera, adică gândirea cântată şi înţeleasă a celui care cântă?
Căci Eu sunt Celălalt. Dacă alama se trezeşte goarnă, nu e din vina ei. Îmi e clar: asist la naşterea gândului meu: îl privesc, îl ascult: arunc o săgeată: simfonia se leagănă în adâncuri sau face un salt pe scenă. Dacă vechii imbecili nu i-au găsit Eu-lui decât semnificaţia falsă, noi nu trebuie să desprăfuim acele milioane de schelete, care, de-a lungul unui timp infinit!, au acumulat produsele inteligenţei lor chioare, clamând autorii.
În Grecia, am spus, versul şi lira ritmează Acţiunea. Apoi, muzica şi rima sunt jocuri, divertisment. Studiul acestui trecut farmecă pe curioşi: mulţi se bucură să reînnoiască aceste antichităţi: - pentru ei. Natural, inteligenţa universală şi-a aruncat ideile; oamenii au ales o parte dintre aceste fructe ale creierului: le-au folosit, au scris cărţi: acesta e mersul, omul nemuncind, nefiind încă treaz sau încă în plenitudinea marelui vis. Funcţionari, scriitori: autor, creator, poet, acest om nu a existat niciodată!
Primul studiu al omului care vrea să fie poet este propria sa conştiinţă, în întregime; el îşi caută sufletul, îl cercetează, îl încearcă, îl învaţă. De îndată ce-l ştie, îl cultivă, asta pare simplu: în orice creier se petrece o dezvoltare naturală; oricât de egoist se proclamă autorii; sunt destui cei care-şi atribuie progresul intelectual propriu! Dar e vorba de un suflet monstruos: precum comprachicos [neguţătorii de copii], ce mai! Imaginaţi-vă un om care îşi implantează singur negi pe figură.
Eu spun că trebuie să aibă viziune, să fie vizionar.
Poetul să fie vizionar printr-o lungă, imensă şi motivată dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el se caută pe sine însuşi, epuizează în el toate otrăvurile, spre a nu păstra decât chintesenţele. Inefabilă tortură în care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, în care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat – şi supremul Savant! Căci el ajunge la necunoscut! Pentru că şi-a cultivat sufletul, deja bogat, mai mult decât oricine! Ajunge la necunoscut şi, când, înspăimântat, sfârşeşte prin a-şi pierde inteligenţa propriilor viziuni, el le-a văzut! Căci crapă în salturile sale printre lucrurile incredibile şi nenumărate: vor veni alţi oribili lucrători; vor începe de la orizonturile la care celălalt s-a prăbuşit! […]
Repet:
Aşadar, poetul este cu adevărat hoţ al focului.
El schimbă omenirea, chiar animalele; el va trebuie să facă să-i fie simţite, palpate, ascultate invenţiile; dacă se referă la ceva ce are formă, el redă formă: dacă e fără formă, el redă inform. El caută limba; cât despre rest, orice cuvânt fiind idee, timpul unui limbaj universal va veni! Trebuie să fii academician – mai mort decât o fosilă, - pentru a finaliza un dicţionar, în orice limbă ar fi. Cei slabi se vor pune să gândească asupra primei litere din alfabet, ceea ce i-ar putea conduce repede la nebunie!
Această limbă va fi de la suflet la suflet, rezumând totul, parfumuri, sunete, culori, gândul agăţând gândul şi trăgându-l. Poetul va defini cantitatea de necunoscut trezindu-se în timpul său în sufletul universal: el va da mai mult decât formula gândului său, decât notarea drumului său spre Progres! Enormitate în faţa normei, absorbită de toţi, el va fi cu adevărat un multiplicator de progres!
Acest viitor va fi materialist, veţi vedea! Mereu pline de Număr şi de Armonie, aceste poeme vor fi făcute pentru a rămâne. În fond, va fi încă un pic din Poezia greacă. Arta eternă va avea funcţiile sale; aşa cum poeţii sunt cetăţeni. Poezia nu va mai ritma acţiunea; ea va fi înainte. Aceşti poeţi vor fi! Când va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru ea şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.
Aşteptând, vom cere poeţilor noul – idei şi forme. Toţi cei pricepuţi vor crede că pot satisface această cerere. Ba bine că nu! […]
………………….
*Fragmente dintr-o scrisoare celebră (Lettre du Voyant) către poetul Paul Demeny (1844 - 1918)
sursa: Arthur Rimbaud - Poésies complètes, avec préface de Paul Verlaine et notes de l’éditeur L. Vanier, 1895 (pp. 94-95), BNF (Bibliothèque Nationale de France)
** termen desemnând tineretul francez de la 1830 câştigat de arta romantică şi de ideile liberale
Traducere din limba franceză
de Florin Dochia
*****
Maya Angelou
Născută Marguerite Ana Johnson pe 4 aprilie 1928, Maya Angelou a fost numită de Joanne M. Braxton „cea mai vizibilă femeie de culoare care şi-a scris autobiografia”. Este foarte cunoscută pentru seria de 6 volume autobiografice, care se axează pe copilăria ei şi pe experienţele de început ca adult. Prima şi cea mai apreciată, „Ştiu de ce cântă păsările captive” (1969), vorbeşte despre primii şaptesprezece ani din viaţa ei. Această carte i-a adus recunoaşterea internaţională şi a fost nominalizată la National Book Award. Maya Angelou a primit peste 30 de grade onorifice şi a fost nominalizată la Premiul Pulitzer pentru volumul de poezie din 1971, „Doar dă-mi un pahar de apă rece înainte de a muri”. A încetat din viaţă la 28 mai 2014.
Femeia extraordinară
Femei încântătoare se întreabă în ce stă secretul meu
Nu sunt drăguţă şi nici mărimi de model nu am
Dar când încep să le vorbesc,
Ele gândesc că spun minciuni.
Eu zic,
Secretul e în atingerea braţelor
În cuprinsul şoldurilor mele,
În felul de a merge,
Şi în încreţiturile buzelor mele.
Sunt femeie
În chip fenomenal.
Femeia extraordinară,
Asta sunt eu.
Când intru într-o cameră
Cu atitudinea rece care vă place,
Lângă un bărbat
Camarazii se ridică
Sau cad în genunchi.
Apoi roiesc în jurul meu,
Ca-ntr-un stup de albine.
Le zic,
Este focul din ochii mei,
Şi strălucirea dinţilor,
Cadenţa taliei,
Şi bucuria tălpilor mele.
Sunt femeie
În chip fenomenal.
Femeia extraordinară,
Asta sunt eu.
Bărbaţii înşişi s-au întrebat
Ce văd la mine.
Încearcă atât de mult
Dar nu îmi pot atinge
Lăuntricul mister.
Când încerc eu să le arăt
Ei spun că încă nu văd.
Le zic,
Este în arcuirea spatelui,
În soarele din zâmbetul meu,
Mişcarea sânilor mei,
Şi graţia stilului meu.
Sunt femeie
În chip fenomenal.
Femeia extraordinară,
Asta sunt eu.
Acum înţelegeţi
De ce capul meu nu e aplecat.
Nu strig şi nu sar
Nici nu trebuie să vorbesc tare.
Când mă vedeţi trecând
Se cuvine să fiţi mândre.
Le zic,
Este în sunetul tocurilor mele,
În părul meu ondulat,
În palma mâinii mele,
În nevoia de atenţia mea,
Pentru că sunt femeie,
În chip fenomenal.
Femeia extraordinară,
Asta sunt eu.
Munca femeii
Am copii de îngrijit
Haine de spălat
Podeaua de lustruit
Mâncare de cumpărat
Apoi o găină de prăjit
Bebeluşul de uscat
Am musafiri de hrănit
Şi grădina de udat
Am tricouri de călcat
Copilaşii de îmbrăcat
Closetul de curăţat
Trebuie să fac curat
În magherniţa asta
Apoi să văd bolnavul
Şi să adun bumbacul.
Mă acoperă, rază de soare
Mă plouă, ploaie
Cădeţi domol, stropi de rouă
Şi răcoriţi-mi fruntea din nou.
Furtună, suflă-mă de aici
Cu vântul tău cel mai aprig
Lasă-mă să plutesc de-a lungul cerului
Până mă voi putea odihni din nou.
Cădeţi uşor, fulgi de zăpadă
Acoperiţi-mă cu albe
Săruturi îngheţate şi reci
Lăsaţi-mă să mă odihnesc astă-noapte.
Soare, ploaie, cer curbat
Munte, oceane, frunză şi piatră
Strălucire a stelelor şi a lunii
Toate sunteţi ceea ce pot numi al meu.
Eu ştiu de ce cântă păsările captive
Păsările libere saltă
pe spatele vântului
şi plutesc în aval
până se sfârşeşte curentul
îşi cufundă aripile
în razele portocalii ale soarelui
şi îndrăznesc să pretindă cerul.
Dar o pasăre care umblă încet
în colivia ei îngustă
arareori poate să vadă
printre barele de furie
aripile-i sunt prinse
picioarele-i sunt legate
astfel îşi deschide gâtul ca să cânte.
Pasărea captivă cântă
cu trilul plin de teamă
de necunoscute lucruri
dar totuşi prelung
şi aria sa e auzită
pe dealul îndepărtat
pentru că pasărea captivă
cântă despre libertate.
Pasărea liberă se gândeşte la altă briză
la linele vânturi complice printre copacii ce suspină
la viermii graşi ce o aşteaptă pe o pajişte însorită
şi numeşte cerul al ei.
Dar o pasăre captivă stă pe mormântul viselor
umbra ei cheamă într+un tipăt de coşmar
aripile-i sunt prinse
picioarele-i sunt legate
astfel îşi deschide gâtul ca să cânte.
Pasărea captivă cântă
cu trilul plin de teamă
de necunoscute lucruri
dar totuşi prelung
şi aria sa e auzită
pe dealul îndepărtat
pentru că pasărea captivă
cântă despre libertate.
Traducere din limba engleză
de Liliana Ene
*****
Μιχάλης Γκανάς
Σκιά
Όταν το δέντρο καίγεται
φεύγουνε όλα τα πουλιά του
μόνο ο ίσκιος του πιστός
καίγεται μέσα στη φωλιά του
Στον ίσκιο έδωσες φωνή
για να γελάει και να κλαίει
μα το βαθύ του μυστικό
ούτε σε σένα δεν το λέει
Ό,τι στον κόσμο αγάπησες
κρύβεται τώρα στη σκιά του
και συ με ίσκιους πολεμάς
για να ξεφύγεις του θανάτου
Τον ίσκιο σου μην προσπερνάς
ούτε και πίσω του να μείνεις
στον άλλο κόσμο που θα πας
ίσκιος του ίσκιου σου θα γίνεις
Mihalis Ganas
Umbra
Când flăcări mistuie copacul
Păsările-l lasă toate
Umbra-i credincioasă însă
A rămas în cuib şi arde.
Dăruit-ai voce umbrei,
Să plângă şi să râdă ştie,
Dar-a ei adâncă taină
Nu ţi-o dezvăluie nici ţie.
Tot ce pe lume ai iubit
Se ascunde acum în umbra sa,
Iar tu cu umbrele te lupţi
Şi-ncerci de moarte a scăpa.
Umbra să nu ţi-o depăşeşti,
Dar nici să nu-i rămâi în urmă,
Căci dincolo, unde ai să mergi,
Vei fi doar umbrei tale umbră.
Traducere din limba greacă de Elena Dinu
*****
„Un poet trebuie să aibă o curiozitate continuă”
Ezra Pound
[…]*
…Când eraţi tânăr, interesul dvs. pentru poezie se concentra pe formă. Profesionalismul dumneavoastră şi devotamentul pentru tehnică a devenit proverbial. În ultimii treisprezece ani, aţi schimbat interesul faţă de formă cu cel pentru conţinut. Schimbarea a venit din principiu?
Consider că am clarificat acest lucru. Tehnica este testul sincerităţii. Dacă un lucru nu merită tratat din punct de vedere tehnic, este de valoare inferioară. Toate acestea trebuie privite ca exerciţiu. Richter (1), în tratatul său despre Armonie, spune: „Acestea sunt principiile armoniei şi punctul de sprijin; nu au nimic de-a face cu compoziţia, care este o activitate destul de diferită.” Afirmaţia, pe care cineva a formulat-o, conform căreia se pot scrie forme ale canzoni-ului din Provence în limba engleză, este falsă. A ne întreba dacă ar fi de dorit este altă problemă. Acolo unde nu a existat criteriul limbii naturale fără inversiune, formele erau naturale şi au fost transpuse în muzică. În engleză, muzica este de natură limitată. Ca exemple, avem perfecţiunea franceză a lui Chaucer (2), perfecţiunea italiană a lui Shakespeare şi avem pe Campion (3) şi pe Lawes (4). Nu cred că eu aş fi ajuns la o astfel de formă până nu am citit Trahinienele lui Sofocle. Nu ştiu dacă am ajuns la ceva vreodată, dar am crezut că era o extensie a gamei. Poate fi o deziluzie. Cineva a fost mereu interesat de implicarea schimbării esenţei în uniunea dintre „mot et son”, dintre cuvânt şi sunet.
[…]
Credeţi că versul liber este specific formei americane? Îmi imaginez că William Carlos Williams (5) crede asta şi se gândeşte la iambic ca fiind englezesc.
Îmi place fraza lui Eliot: „Niciun vers nu e liber pentru cel ce vrea să facă o treabă bună.” Cred că cel mai bun vers liber vine din încercarea de a reveni la metrul cantitativ. Presupun că un vers poate fi englezesc fără să fie specific american. Îmi amintesc de Cocteau (6) cântând la tobe într-o formaţie de jazz de parcă avea de-a face cu o problemă matematică foarte dificilă. Vă voi spune un lucru despre care cred că e o formă americană, şi anume parantezele lui James (n.t., Henry James). Realizezi faptul că persoana căreia îi vorbeşti nu a urmat diferiţii paşi şi te întorci asupra lor. De fapt, parantezele jamesiene au crescut enorm acum. În opinia mea, acesta este un lucru absolut american. Efortul pe care cineva îl face atunci când întâlneşte un alt om cu foarte multă experienţă constă în a găsi punctul în care cele două experienţe se ating, astfel încât acea persoană să ştie într-adevăr despre ce este vorba.
Munca dvs. include foarte multă experienţă, dar şi multă formă. Care credeţi că este cea mai mare calitate pe care o poate avea un poet? Ţine de formă sau de calitatea gândirii?
Nu cred că se pot pune calităţile necesare într-o ordine ierarhică, dar un poet trebuie să aibă o curiozitate continuă, care desigur nu face din el un scriitor, dar dacă nu are acest lucru, va dispărea treptat. Şi posibilitatea de a face totul în acest sens depinde de o energie stăruitoare. Un om precum Agassiz (7) nu se plictiseşte niciodată, nu oboseşte. Trecerea de la receptarea stimulilor până la povestire, la corelare, ocupă întreaga energie a unei vieţi.
Credeţi că lumea modernă a schimbat felul în care poezia poate fi scrisă?
Există foarte multă competiţie, aşa cum nu a mai fost până acum. Să luăm partea serioasă a lui Disney, partea confuciană a lui Disney (8). Stă în a lua un etos, cum face în Perri, acel film cu veveriţe, unde există valorile curajului şi ale tandreţii combinate într-un fel în care toată lumea le poate înţelege. Este un geniu absolut. Este o corelare grozavă a naturii, aşa cum nu a fost până acum, de la Alexandru cel Mare. Alexandru le ordona pescarilor ca, în cazul în care găsesc ceva interesant despre peşti, un lucru special, să-i spună lui Aristotel. Şi cu această corelaţie s-a adus ihtiologia într-un punct ştiinţific, în care a stat timp de două mii de ani. Iar acum se poate urmări pe cameră o corespondenţă enormă cu faptele exacte. Această capacitate de a intra în contact este o provocare formidabilă pentru literatură. Se naşte întrebarea: de ce anume este nevoie şi ce este de prisos?
[…]
Mă întreb ce credeţi dumneavoastră despre mişcările contemporane. Nu am văzut remarci cu privire la poeţii din perioada recentă, precum Cummings (9), cu excepţia lui Bunting (10) şi Zukofsky (11). V-au preocupat alte lucruri, presupun.
O persoană poate citi orice. Am încercat să găsesc un anumit număr de fapte istorice. Nu cred că există o mărturie a cuiva capabil să critice oamenii ce vin după. Este o chestiune clară cu privire la cantitatea de lectură pe care o poate realiza un om. Nu ştiu dacă îi aparţine sau dacă este o nestemată pe care a adunat-o, dar în orice caz, unul dintre lucrurile pe care le-a spus Frost la Londra în 1912, a fost următorul: „Rezumat al rugăciunii: Oh, Doamne, fii atent la mine.” Aceasta este apropierea de scriitorii mai tineri – nu tocmai de divinitate! – şi în general cineva îşi limitează lecturile la poeţii tineri care-i sunt recomandaţi de cel puţin un alt poet mai tânăr, ca sponsor. Desigur, o rutină precum aceasta ar putea duce la conspiraţie, dar oricum… În măsura în care critici oameni mai tineri, nu poţi avea timp să faci o comparaţie estimativă. Sunt şi oameni de la care poţi învăţa ceva. Observ o mişcare acum, dar… În general, este indubitabil o însufleţire. Şi Cal (Robert) Lowell (12) este foarte bun.
[…]
Aţi scris la un moment dat că aveţi patru idei utile de la predecesorii literari în viaţă şi anume Thomas Hardy (13), William Butler Yeats (14), Ford Madox Ford (15) şi Robert Bridges (16). Care erau acestea?
Ideea lui Bridges era cea mai simplă. Era un avertisment împotriva cuvintelor omofone. A lui Hardy era gradul de concentrare asupra subiectului, nu asupra metodei. Ideea lui Ford era legată de prospeţimea limbajului. Iar Yeats, aţi spus că era al patrulea? Ei bine, Yeats a scris, din 1908, versuri simple, în care nu existau abateri de la ordinea naturală a cuvintelor.
Aţi fost secretarul lui Yeats între anii 1913-1914. Ce fel de lucruri aţi făcut pentru el?
De obicei, îi citeam cu voce tare. Poemele lui Doughty „The Dawn in Britain” (17) şi aşa mai departe. Şi discutam în contradictoriu. Discuţii de genul celor irlandeze. A încercat să înveţe scrima la 45 de ani, fapt amuzant. Se răsucea în toate părţile cu floretele, ca o balenă. Uneori dădea impresia că era un idiot mai mare decât sunt eu.
Există o controversă academică cu privire la influenţa dumneavoastră asupra lui Yeats. Aţi lucrat la poemele sale împreună? Aţi tăiat din poemele sale în felul în care aţi tăiat „Tărâmul pierdut” (n.t., poemul lui T. S. Eliot)?
Nu îmi amintesc. Sunt sigur că am obiectat în privinţa expresiilor specifice. Odată plecat la Rapallo, am încercat, pentru numele lui Dumnezeu, să îl împiedic de la a tipări ceva. I-am spus că totul este gunoi. A tipărit, totuşi, cu o prefaţă în care a menţionat ceea ce am spus. Îmi amintesc faptul că Tagore (18) se apucase să mâzgălească pe marginea ciornelor sale şi i s-a spus că aceea este artă. A avut şi o expoziţie la Paris. „Este aceasta artă?” Nimeni nu a fost foarte dornic de acele mâzgăleli, dar desigur mulţi l-au minţit.
În măsura în care schimbarea lui Yeats dispare, cred că Ford Madox Ford ar putea avea ceva credit. Yeats nu ar fi ascultat niciodată sfatul lui Ford, dar consider că Fordie l-a ajutat, prin intermediul meu, în încercarea de a ajunge aproape de modul natural de scriere.
[…]
L-aţi cunoscut pe Remy de Gourmont (19) personal?
Doar prin scrisori. A fost o scrisoare, pe care şi Jean de Gourmont a considerat-o importantă, în care spunea: „A scrie sincer ceea ce gândeşti este singura plăcere a unui scriitor.”
Este uimitor faptul că aţi putut veni în Europa şi v-aţi asociat rapid cu cei mai buni scriitori în viaţă. Aţi fost la curent cu scrierile vreunul dintre aceşti poeţi în America, înainte de a pleca? Aţi avut vreo legătură cu Robinson (20)?
Aiken (21) a încercat să mi-l vândă pe Robinson, dar am refuzat. Acest lucru s-a petrecut la Londra. Apoi am aflat de la el că era un băiat la Harvard care făcea lucruri amuzante. Eliot (22) a apărut un an mai târziu. Nu, aş spune, cu privire la anul 1900, că au fost Carman şi Hovey (23), Carwine şi Vance Cheney (24). Impresia era atunci că lucrurile americane nu erau atât de bune precum cele britanice, din niciun punct de vedere. Şi avem ediţiile piratate Mosher, dintre cele englezeşti. Nu, am mers la Londra deoarece m-am gândit că Yeats cunoştea mai multe despre poezie decât oricine. Mi-am construit viaţa în Londra mergând să-l văd pe Ford după-amiaza şi pe Yeats seara. Vorbind cu unul despre celălalt, puteam începe mereu o discuţie. Era un exerciţiu. Am studiat cu Yeats şi am descoperit că Ford nu era de acord cu el. Astfel, am continuat să mă contrazic cu ei timp de 20 de ani.
În 1942, aţi scris despre faptul că dumneavoastră şi Eliot v-aţi certat, numindu-vă reciproc protestanţi. Sunt curios când s-a întâmplat mai exact acest lucru.
Oh, eu şi Eliot am avut divergenţe de la început. Partea amuzantă a unei prietenii intelectuale este faptul că poţi discuta în contradictoriu despre ceva şi să fii de acord în alte privinţe. Eliot, care a avut toată viaţa sa răbdarea creştină a toleranţei şi care a muncit din greu, trebuie să mă fi considerat obositor şi iritant. Am început să ne contrazicem asupra unui număr de lucruri chiar de când ne-am cunoscut. De asemenea, eram de acord cu privire la altele şi presupun că amândoi aveam dreptate într-o anumită măsură.
Ca poeţi, aţi simţit o divergenţă pe subiecte de ordin tehnic, fără legătură cu problemele discutate?
Aş spune că divergenţele erau mai întâi diferenţe de a privi o anumită chestiune. El avea fără îndoială un limbaj natural. Mi se pare că şi-a adus o mare contribuţie în limba poemelor. Şi chiar în capacitatea de a interacţiona cu un mediu existent sau cu o ipostază a comprehensiunii.
[…]
De la încarcerare, aţi publicat trei volume de Cantos, recent volumul Thrones. (25) Cred că sunteţi aproape de sfârşit. Ne puteţi spune despre ce veţi scrie în cele ce au rămas?
Este dificil să scrii un Paradis atunci când toate manifestările superficiale îţi indică faptul că trebuie să scrii o Apocalipsă. Este evident mult mai uşor să găseşti locuitori pentru un Infern sau chiar pentru un Purgatoriu. Cred că este mai bine că l-am pus pe Agassiz în vârf, în locul lui Confucius.
Sunteţi mai mult sau mai puţin blocat?
Da, sunt blocat. Întrebarea este dacă sunt mort, aşa cum domnii A.B.C. ar dori? În caz că o mierlesc, iată ce ar trebui să fac între timp: trebuie să clarific obscurităţile; trebuie să fac mai clare ideile definite sau disocierile. Trebuie să găsesc o formulă verbală pentru a combate ascensiunea brutalităţii – principiul ordinii versus atomul scindat. Era un om la casa de nebuni, apropo, care insista pe ideea că atomul nu s-a scindat niciodată. O epopee este un poem ce conţine istorie. Gândirea modernă conţine elemente heteroclite. Epopeile trecute au avut succes atunci când toate sau majoritatea răspunsurilor au fost asumate, cel puţin între autor şi audienţă, sau o mare masă de auditoriu. Încercarea, într-o eră experimentală, este, aşadar, imprudentă. Cunoaşteţi povestea:
„Ce desenezi, Johnny?”
„Pe Dumnezeu!”
„Dar nimeni nu ştie cum arată El!”
„Vor şti când voi termina!”
Această încredere nu mai este accesibilă.
Acestea sunt subiecte epice. Lupta pentru drepturi individuale este un subiect epic, natura suveranităţii este o chestiune epică, chiar dacă ar putea fi puţin obscură din punct de vedere circumstanţial. Unele dintre acestea pot fi urmărite, evidenţiate; în mod evident, trebuie condensate pentru a căpăta o formă. Natura individului, conţinutul heteroclit al conştiinţei. Este bătălia pentru lumină împotriva subconştientului; se cer obscurităţi şi penumbre. Multe dintre scrierile contemporane evită ariile incomode ale subiectului.
Eu scriu pentru a rezista viziunii conform căreia Europa şi civilizaţia europeană se îndreaptă spre iad. Dacă s-ar întâmpla să fiu „crucificat pentru o idee” – aceasta ar fi ideea coerentă în jurul căreia s-au acumulat confuziile mele – cultura europeană trebuie să supravieţuiască, cele mai bune calităţi ale ei trebuie să supravieţuiască împreună cu oricare alte culturi, în oricare universalităţi.
[…]
___________________
* Interviu de Donald Hall, Arta poeziei nr. 5, The Paris Review, Vară-Toamnă 1962, nr. 28
1. Ernst Friedrich Eduard Richter (1808-1879), teoretician al muzicii, de origine germană, cunoscut pentru Tratatul despre armonie.
2. Geoffrey Chaucer (1343-1400), unul dintre cei mai valoroşi poeţi englezi ai secolului al XIV-lea. John Dryden, scriitor englez din secolul al XVII-lea, l-a numit pe Chaucer „părintele poeziei engleze”. Chaucer a fost întemeietorul noii limbi literare şi creatorul unei versificaţii care a constituit baza dezvoltării ulterioare a poeziei engleze.
3. Thomas Campion (1567-1620), compozitor englez, poet şi fizician. A scris peste o sută de cântece pentru lăută, piese de dans şi chiar lucrări de specialitate în domeniul muzicii.
4. William Lawes (1602-1645), muzician şi compozitor englez.
5. William Carlos Williams (1883-1963) poet american asociat îndeaproape cu modernismul. A practicat cu succes medicina, dar a muncit din greu şi ca poet.
6. Jean Maurice Eugène Clément Cocteau (1889-1963) poet, scriitor, pictor, dramaturg şi cineast francez.
7. Jean Louis Rodolphe Agassiz ( 1807-1873), naturalist, geolog şi profesor american de origine elveţiană. După ce a studiat în Elveţia şi Germania, s-a mutat în SUA (1846). A efectuat studii de referinţă privind activităţile gheţarilor şi ale speciilor dispărute de peşti. A devenit celebru pentru metodele sale inovatoare de predare, care încurajau învăţarea prin observarea directă a naturii.
8. Walter Elias Disney (1901-1966), regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 de ori al premiilor Oscar. Numele său este unul comun în orice casă americană şi este cunoscut bine şi în rândul copiilor.
9. Edward Estlin Cummings (1894-1962), poet, dramaturg, eseist şi pictor american. Scrierile sale exprimă revolta antisocială a individului, protestul împotriva războiului şi cultivă expresia şocant-cinică, inovaţiile sintactice şi bizareriile de aranjament tipografic.
10. Basil Cheesman Bunting (1900-1985), poet modernist britanic foarte important, a cărui reputaţie a fost consolidată de publicarea volumului „Briggflatts”, în 1966.
11. Louis Zukofsky (1904-1978), poet american, unul dintre fondatorii şi primii teoreticieni ai grupului de poeţi obiectivişti, având o importantă influenţă asupra generaţiilor ulterioare de poeţi din America.
12. Robert Traill Spence Lowell (1917-1977), poet american.
13. Thomas Hardy, (1840-1928), scriitor şi poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale „Tess” şi „Departe de lumea dezlănţuită”. Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfăşoară în comitatul semi-imaginar Wessex şi sunt marcate de descrieri poetice şi de fatalism.
14. William Butler Yeats (1865-1939), poet şi dramaturg irlandez, una dintre cele mai importante figuri al literaturii secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1923.
15. Ford Madox Ford (1873-1939), născut Ford Hermann Hueffer, romancier, poet, critic şi editor britanic, ale cărui reviste - The English Review şi The Transatlantic Review, au constituit instrumente de studiu pentru dezvoltarea literaturii engleze de la începutul secolului XX.
16. Robert Seymour Bridges (1844-1930), poet britanic, laureat al diverselor premii, din 1913 până în 1930.
17. Charles Montagu Doughty (1843-1926), scriitor englez, educat în şcoli private, student al King’s College din Londra şi al Universităţii Cambridge.
18. Rabindranath Tagore, numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (1861-1941), scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
19. Rémy de Gourmont (1858-1915), scriitor şi critic literar francez. A fost cel mai important critic al mişcării simboliste.
20. Edwin Arlington Robinson (1869-1935), poet american care a câştigat trei premii Pulitzer.
21. Conrad Potter Aiken (1889-1973), romancier şi poet american.
22. Thomas Stearns Eliot (1888-1965), poet anglo-american, dramaturg şi teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T. S. Eliot a revoluţionat întreaga poezie modernă engleză.
23. Bliss Carman (1861-1929), poet canadian care a trăit mare parte a vieţii sale în SUA, unde a obţinut faima internaţională. Richard Hovey (1864-1900), poet american.
24. John Vance Cheney (1848-1922), poet american, eseist şi bibliotecar. Educat în New York, Cheney a practicat avocatura pentru scurt timp în Woodstock, Vermont şi New York înainte de a se muta în California cu prima soţie, unde a predate muzică şi a lucrat ca funcţionar al poştei. În 1887, a preluat postul de bibliotecar la Biblioteca Publică din San Francisco, unde a supravegheat deschiderea sistemului de biblioteci filiale şi a găzduit prima conferinţă de pe coasta de vest a Asociaţiei Bibliotecilor Americane, în 1891.
25. Colecţia The Cantos constă dintr-un poem lung, incomplet, împărţit în 120 de secţiuni. Fiecare dintre aceste secţiuni este, de fapt, un cântec, în italiană: canto. Majoritatea au fost scrise între anii 1915-1962. Thrones este al doilea volum de cântece, scris în timp de Pound era încarcerat la închisoarea din St. Elizabeth. În acelaşi interviu din 1962, Pound spune despre această secţiune a poemului: „Sanctuarele din Paradisul lui Dante erau pentru spiritele oamenilor responsabili de buna guvernare. Cele din The Cantos sunt o încercare de a trece de egoism şi de a stabili o definiţie a unei ordini posibile sau cel puţin de conceput pe pământ”.
___________________________________
Ezra Pound
O fată
Copacul mi-a pătruns mâinile,
Seva mi-a urcat pe brațe,
Copacul a crescut în pieptul meu –
În jos,
Crengile au ieşit din mine, ca braţele.
Copac eşti,
Muşchi eşti,
Eşti violete batute de vânt.
Un copil – atât de înalt – eşti,
Şi totul este nebunie pentru lume.
Cântecul rangurilor
I
Îngropaţi-mă în culori chinezeşti
Pentru că paharul aduce necaz.
II
Vântul bate deasupra grâului-
Cu un zgomot argintiu,
O slabă luptă de metal.
Am cunoscut discul de aur,
L-am văzut topindu-se peste mine.
Am cunoscut locul din pietre preţioase,
Salonul culorilor senine.
III
O, pahar hain, O, confuzie de culori!
O, lumină ce sari şi te curbezi, suflet al captivului,
De ce sunt avertizat? De ce sunt trimis departe?
De ce strălucirea ta este plină de bănuiala bizară?
O, subtil şi viclean pahar, O, aur prăfuit!
O, fir de chihlimbar, irizaţie cu două feţe!
Neprihănită
Nu, nu! Lasă-mă. Am lăsat-o de curând.
Nu-mi voi mânji cămaşa cu mai puţină strălucire,
Pentru ca aerul înconjurător să aibă o nouă lumină;
Braţele-i sunt fragile, totuşi m-au legat strâns
Şi m-au cuprins ca într-o pânză de eter;
Ca-n frunze dulci; ca-n limpezime subtilă.
O, am cules magia din preajma ei
Pentru a mă acoperi cu jumătate din lucrurile ce o acoperă.
Nu, nu! Lasă-mă. Am încă parfumul,
Delicat ca vântul de primăvară ce vine din frunzar de mesteacăn.
Mugurii înverzesc, da, aprilie în ramuri,
În timp ce ea opreşte rana iernii cu mâna dibace
Copacii au înfăţişarea savorii:
Albă coaja lor, albe orele acestei femei.
Un pact
Am făcut un pact cu tine, Walt Whitman -
Te-am dispreţuit destul timp.
Vin la tine ca un copil crescut
Care a avut un tată îndărătnic;
Sunt destul de mare acum ca să-mi fac prieteni.
Tu eşti cel care a spart lemnele noi,
A venit timpul pentru cioplit.
Avem doar o rocă şi o singură esenţă –
Să înceapă comerţul între noi.
Portrait d’une Femme
Mintea ta şi tu sunteţi pentru noi Marea Sargaselor
Londra a răvăşit în tine aceşti douăzeci de ani
Şi corăbii minunate ţi-au lăsat una sau alta drept plată:
Idei, bârfe vechi, vechituri de tot felul,
Bizare urme de cunoaştere şi mărfuri fără valoare.
Minţi grozave te-au căutat – lipsindu-le altcineva.
Ai fost mereu a doua. Tragic?
Nu. Ai preferat asta în locul lucrurilor obişnuite:
Un bărbat indiferent, monoton şi supus soţiei,
Un spirit mediocru – cu un gând mai puţin, în fiecare an.
Oh, tu eşti răbdătoare, te-am văzut stând
Ore, acolo unde ceva ar fi putut să plutească la suprafaţă.
Iar acum tu plăteşti unul. Da, plăteşti bine.
Eşti o persoană interesantă, unul vine la tine
Şi ia stranie răsplată:
Trofee pescuite; câteva curioase sugestii;
Fapt ce nu duce nicăieri; şi o bârfă sau două,
Gravidă cu mătrăgune sau cu altceva
Ce ar putea fi de folos şi nu se arată,
Ce nu încape niciodată în colţ şi nu are un ţel,
Sau nu-şi găseşte ora la ivirea zilelor:
Defăimata, ordinara, minunata veche meserie;
Idoli şi ambră cenuşie, mozaicuri rare,
Acestea-ţi sunt bogăţiile, marea ta comoară; dar
Pentru tot acest tezaur de lucruri foioase,
Lemne ciudate pe jumătate crude, şi noi chestii grozave:
Pe flotorul lent cu diferite lumini şi adâncimi,
Nu! Nu e nimic! Peste tot şi totul,
Nimic nu este complet al tău.
Totuşi asta eşti tu.
Traducere din limba engleză
de Liliana Ene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu