URMUZ No 7 iulie 2014

descarcă pdf
citeşte e-book

                     Criza poeziei?                   

Florin Dochia

1. Poezia invizibilă. Interogarea nu este nouă, desigur, a mai fost prezentă de-a lungul timpului, dacă ar fi numai să ne amintim de „cearta dintre clasici şi moderni” („Querelle des Anciens et des Modernes” sau, la englezi,  „The Battle of the Books”) de la finalul de secolul XVII şi în cel de-al XVIII-lea, ori de opoziţia dintre modernitatea estetică şi modernitatea practică (a civilizaţiei burgheze), ilustrată semnificativ de Baudelaire – „Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătatea artei a cărei cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul” (Le peintre de la vie moderne, 1863) – sau mai contemporana delimitare modernism-postmodernism. Criza poeziei (parte a crizei literaturii, alături de criza romanului, criza teatrului etc.) a fost, mai mereu, ca şi celelalte, o manifestare a schimbării de paradigmă, adesea ca urmare a unor mişcări – mai mult sau mai puţin lesne vizibile – sociale ori la impulsul irepresibil al dezvoltării mijloacelor de comunicare de masă. Avem, în ordine cronologică, apariţia presei cotidiene de masă (ziarul de 1 sou - 1 bănuţ), inventarea fotografiei, a cinematografului, răspândirea radioului, a televiziunii şi, înglobându-le pe toate şi încercând să le elimine, Internetul – deja o Nouă Lume, o altă faţă a Realului, copiindu-l şi transformându-l, falsificându-l şi înlocuindu-l.

Cu prilejul celei de-a şaisprezecea ediţii a Primăverii poeţilor, un cercetător de la Science Po Paris, Sébastien Dubois, ajunge, după unele cercetări, la o concluzie aparent opusă catastrofismului: „Contrar la ceea ce auzim adesea, poezia nu e în criză. Ea îşi păstrează locul pe care l-a ocupat totdeauna: acela al unui gen elitist”. Este, totuşi, greu de spus că poezia ar fi un gen elitist... Istoric, poezia este Mama tuturor artelor cuvântului. Din ea s-au desprins, în esenţă, celelalte genuri, cel dramatic, apoi cel epic, oricât s-ar fi susţinut, în timp, „simultaneitatea” naşterii lor (v. Schlegel: „Toate genurile literare sunt originare, naturale.”) sau multitudinea (v. Chénier: „Natura a dictat douăzeci de genuri opuse.”). Desigur, există contacte, schimburi de expresi(vitat)e între genuri, dar nu aici este locul pentru a insista asupra subiectului. În diferitele sale forme, poezia a fost şi este accesibilă maselor, orice am înţelege prin asta. Fenomenul nu este neapărat la vedere, nu se manifestă plin de ardoare, se poate ca adesea să fie marginal, dar absent, niciodată!

Într-un eseu din 1995, La poésie invisible*, Philippe Sollers, iniţiatorul revistei şi mişcării «Tel Quel», face o analiză foarte pertinentă a stării poeziei la finalul secolului trecut. „Toată lumea e de acord, în indiferenţa generală: poezia nu încetează să dispară, se stinge, se dizolvă în sentimentalism sau preţiozitate mucegăită şi nu lasă loc decât unor volume nevandabile şi melancolice, îşi contemplă propria moarte cu un sumbru narcisism. E, fără îndoială, păcat, dar, ce vreţi, timpurile sunt dure, problemele se acumulează. Ah! Iată câte o izbucnire, un ultim strigăt, o revoltă… dar nu, mai nimic, zgomotul este prea puternic, acoperă totul, vocile, respiraţiile, corpurile. Domneşte aplatizarea verbală într-un ocean de compact-discuri sau de reproduceri de tablouri, comemorările poeţilor îşi urmează cursul (ce personaje interesante! ce de aventuri!), revoluţionarii au de ales între sinucidere şi mutism, pe scurt, excluderea, adevărata, nu atinge numai învinşii productivităţii febrile, ci chiar limba în care s-ar putea gândi şi vorbi. Ea nu gândeşte, ea îşi dă cu părerea. Ea nu vorbeşte, ea ordonă. Mizeria poeziei, aşadar, şi poetizarea publicitară a mizeriei: acesta este, de acum înainte, normativul societăţilor noastre.” Asta mi-aminteşte de frumoasa definiţie oferită de Nietzsche în „Aşa grăit-a Zarathustra”: „Numesc Stat locul în care sunt toţi cei care beau otravă, fie buni, fie răi; locul în care toţi se pierd, fie buni, fie răi; Statul, locul în care sinuciderea lentă a tuturor este numită «viaţă».” Formulare premonitorie a Sihastrului de le Sils Maria, putem afirma azi, în faţa fenomenului consumismului irepresibil, a spaimei de plictiseală şi nevoii de evadare, în care arta devine joc şi paradă, divertisment superficial, iar kitsch-ul, produs tipic al modernităţii, caricatură a ei şi a conflictului său interior, se răspândeşte ca orice iarbă rea. 

La ce bun poeţii în vremuri de restrişte? Spusa faimoasă a lui Hölderlin pare a nu mai avea sens, atâta vreme cât «restriştea» este stare de fapt, mod de viaţă, a devenit pur şi simplu redundanţa subînţeleasă, acceptată, pe care se sprijină orice informaţie socială. „Această voinţă de eliminare a poeziei şi a gândirii nu provine, de altfel, dintr-o rea-voinţă sau răutate propriu-zis «umane». Ea e conformă puterii mondiale a tehnicii, a pieţei, a spectacolului, a bruiajului neîncetat al unui prezent perpetuu ce înrăutăţeşte.” Sollers intuieşte corect, tarele modernităţii contemporane (sau post-modernităţii, dacă vreţi) se iniţiază şi se hrănesc tocmai din acest „prezent perpetuu”; trecutul este abolit, ca valoare absolută, domnia relativizării nu e ameninţată nicicum; viitorul nu interesează societăţile de tip consumist, ca valoare a duratei, deci nimic nu durează, totul este trecător, este pentru consumul imediat. Atunci, ce (poate) face poezia? Se ascunde în interior; astfel devine invizibilă. Oarecum, se întoarce la rolul ei esenţial, calitativ: rolul po(i)etic. Rolul de construcţie a limbajului şi, prin limbaj, a lumii interioare, a lumii posibile. Poezia se întoarce la cunoaştere şi construcţie (fabrication – P. Valéry). Ea este, întâi şi înainte de toate, trăire personală, la contactul cu lumea interioară a celuilalt. „Rolul poetic se joacă, acum, prin suplimentul de suflet imprimat cântecului, tânguirea subiectivă, prestaţia umoristică, angajamentul prezentat ca exotic şi, finalmente, prin alibiul umanist şi academic”, insistă Sollers. «Poetul» spune el, vrea să însemne, atunci, preoţie tolerată, înţelepciune a luxului, produs al frumuseţii, suferinţă depăşită şi nobilă, profunzime exhibată ca justificare intermitentă a vacarmului. „Tăcerea încarnată va veni să spună, timp de două minute, că poezia este încă printre noi, că ea are micul loc consacrat în jurnale, ediţia sa caritabilă în comerţul implacabil cu cartea, premiile de onoare, Nobelul său stabil, convivialitatea sa călduroasă marginalizată. Cu cât scriitorul se va implica în acest rol, cu atât va fi mai convingător, senior. El poartă trecutul înfăşurat în juru-i, îi e garantul sever sau indulgent. Forţa spiritului îl menţine în viaţă. El nu ne va părăsi, e o promisiune.” (va urma)

________ 

* Le Monde des livres, 13/01/95. Éloge de l’infini, Gallimard, 2001, folio 3806, p. 398-406.

******

             Adrian Suciu – Mitologii amânate           

 

Mioara Bahna

Contestată sau nu, ca idee, o antologie are cel puţin o latură pozitivă: dă o imagine, fie şi aproximativă a evoluţiei scriitorului, aspect la care se adaugă, în cazul în care selecţia e realizată chiar de acesta, şi o perspectivă asupra capacităţii lui de autoevaluare.

Acum, în privinţa antologiei lui Adrian Suciu – Mitologii amînate, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011 –, aceasta cuprinde, mai întâi, câteva date biografice şi bibliografice ale scriitorului (n. 1970, Năsăud; debut, 1990, în Tribuna, Cluj; autor de proză şi poezie, cu „numeroase premii naţionale şi internaţionale, inclusiv premii ale Uniunii Scriitorilor şi ale unor reviste importante”; tradus în cinci limbi) şi o selecţie de texte din volumele E toamnă printre femei şi în lume – 1993; Singur – 1996; Nopţi şi zile – 1999; Viaţa fără urmări – 2010, însoţite de prefeţele aferente, avându-i ca semnatari pe Mircea Zaciu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan şi Daniel Cristea-Enache.

Remarcabilă este, de la început şi pe tot parcursul antologiei, neaderarea la postmodernismul încă în vogă în literatura română, sub a cărui umbrela hiperextinsă se mai plasează destui. Mai mult, creaţia lui Adrian Suciu, deşi aflată la câteva decenii distanţă, aduce, mai degrabă, cu poezia modernistă şi neomodernistă, având, în multe locuri, profunzimea şi gravitatea care îi dau dreptul de a privi /aspira la marea literatură, unele dintre textele din volum (Perechea, din E toamnă printre femei şi în lume sau Scrisoarea II, din Viaţă fără urmări, ca să nu citez decât două) fiind comparabile, de pildă, cu poezii ale lui Lucian Blaga (iată, spre exemplu: Sub semnul morţii stau; în răstimpuri, spun, / repede-repede, vorbe şi alerg să le uit. Cu / mesteceni pe braţe vin, cu strigăte negre / în suflet; ai putea să mă aştepţi din întîmplare / sau să-mi spui că te sperie drumul, biet şarpe / năucit de furtună...), în primul rând, prin perspectiva lirică, prin tematica gravă (redată într-un limbaj artistic în care se îmbină exprimarea directă cu enunţuri conotative, a căror expresivitate favorizează  lirismul, trădând, totodată, sensibilitatea aparte a eului creator), propusă spre meditaţie cititorului, dar şi prin structura prozodică, majoritatea fiind scrise prin apelul la enjambament. Câteva cochetează, totuşi, parcă mai mult ca exerciţiu de virtuozitate, cu versul clasic.  

Sunt, în general, versuri ample, cuprinzând fraze unde, la nivel sintactic, se observă, adeseori, inversarea topicii, prin situarea subiectului după predicat ori prin lăsarea predicatului spre sfârşitul enunţului şi, tot la acest nivel, e observabilă prezenţa nu doar a coordonării, ci şi a subordonării, traducând nevoia explicativă a vocii lirice care, sub aspect lexical, valorifică, pe larg, limbajul colocvial, în structuri, frecvent, insolite, sporind expresivitatea comunicării, dar nu cu finalitate emfatică programată, pentru că se remarcă preferinţa poetului pentru cuvintele din vocabularul fundamental, cărora li se alătură, deseori, termeni care, chiar dacă nu intră în sfera arhaismelor, au, cel puţin, patina Poeziei („veac”, „tăiş”, „fugar”, „răstimpuri”, „a străjui”, „fraged”, „corăbii” etc.), fără a exclude însă, cu totul, neologismele („emisfere”, „sublim”, „coerenţă”, „transparent” etc.), care nu grevează deloc asupra lirismului. 

 Stilistic, poezia lui Adrian Suciu este, iarăşi, în dezacord cu modele epocii contemporane prin, de exemplu, prezenţa epitetului, adesea în inversiuni, care, departe de a-i conferi o notă de desuetudine, o aşază, aşa cum spuneam, în contiguitatea marii poezii: cîntările flecare, ochii ei lumeşti, sublima ta coerenţă, stele nebune etc. Tot la acest capitol, este de amintit prezenţa consistentă a metaforei care, la fel ca şi celelalte procedee stilistice, subliniază o sensibilitate vulnerabilă la formele şi manifestările vieţii, în ansamblu, pe care poetul nu caută s-o escamoteze, dar nici s-o evidenţieze, ci o trăieşte firesc, fără lamentări (Nu-mi plîng de milă. / Rar, mă gândesc că, dacă ar trăi mama / m-aş spînzura de mama...), înregistrând, firesc, datele lumii cu care interacţionează în vreun fel, remarcându-şi, de multe ori, deosebiri faţă de ceilalţi: O noapte de-o palmă a rătăcit, despletită, / să-mi spună: tu n-ai casa ta, n-ai femeia ta, / ai lăsat livaada cu vişini pustie! Este o nostalgie mereu prezentă, însoţită de aspiraţia spre un fel de puritate primordială: Vor veni tîlhari, i-am spus, va trebui / să lase totul ca la-nceput: / neatinsă în colţuri, securea, / apa-n fântîni, neatinsă!  

 Referitor la obiectul sondajelor existenţiale pe care le face eul liric, se poate vedea preocuparea îndreptată, în plan temporal, în două direcţii: rememorarea şi, concomitent, evaluarea trecutului invaziv – lumea paradisului pierdut, înainte chiar de a avea revelaţia existenţei lui, dar redescoperit tardiv, odată cu înţelegerea ireversibilităţii vieţii –, de unde se-aud amintirile trosnind, şi, pe de altă parte, tentativa de înţelegere, prin prisma experienţelor traversate, a resorturilor manifestărilor prezentului (Scriu versuri, de fapt / lungi întrebări pe care ţi le pun în răstimpuri...), în vederea atingerii sau, măcar, a apropierii de proiectatele mitologii amînate.

Oferind un imaginar poetic dens, alcătuit, cu precădere, din detalii retrospective, prin care se profilează, indirect, personalitatea creatorului, poemele din volum sunt structurate monologic, uneori având un destinatar, tăcut, mai ales femeia, reală sau imaginară (zeiţa ori Femeia mea solară / din vis), în ipostaza de iubită, martoră a frământărilor celui pentru care arta se naşte în acelaşi timp cu dorinţa de a afla geneza sinelui, coroborând-o cu date din temeinica alcătuire a lumii, alături de care şi-ar dori să se poată, totuşi, salva, cu toate că ...încropesc o corabie, /n-am destulă aramă şi mă tem / că, în ziua potopului, / toamna iar va jupui pielea pădurii. Dar monologul poate fi adresat şi poeziei, vieţii sau lui însuşi, imprecizia direcţiei în care se îndreaptă sporind posibilităţile de interpretare a textelor. 

Fără echivoc însă sunt poemele în care omul matur se adresează mamei, celei căreia, cu incurabilă tristeţe, îi reproşează, deşi obiectul învinuirii e firesc să fie doar o construcţie retorică,  în acest caz, trecerea meteorică prin viaţa fiului: Nu am încredere în mama. A intrat în viaţa mea / fără să ştiu. A plecat fără să ştiu, încât această fenomenală întâlnire, dar, mai ales, despărţire, i-a dat celui care se confesează prin gestul poetic  şansa de a nu înţelege, când s-a petrecut, dimensiunile tragismului, de fapt, gravitatea morţii, salvându-l, în felul acesta: Mereu îmi spun că sunt destul de sănătos pentru / unul care, lipsit de conştiinţa morţii, la cinci ani, / şi-a găsit mama moartă în casă, prăbuşită sub masa / ale cărei forme le pot reconstitui din memorie oricînd. Este amintirea aproape halucinantă a debutului inconştient al unei fracturări lăuntrice, percepute sau înţelese abia la maturitate.

În volum, traseul ontologic al eului se poate identifica în momentele lui cruciale, între care, pe primul loc, se află această absenţă teribilă cu care are de luptat, fiinţa cea mai necesară, mama, devenind interlocutorul imaginar, în stare de veghe sau în vis, povestindu-i întâmplările cardinale ale fiinţei lui (cum a fost prima zi / de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond. / cum mă strîngeau pantofii noi la prima mea nuntă). Tot în mama plecată prematur vede cea mai sinceră posibilitate de înţelegere, inclusiv a scrisului său: ... tot timpul scriu ca şi când ar interesa pe cineva. Dacă / ar fi citit mama vreo poezie de-a mea, /pe ea cred că ar fi interesat-o. „Poetul meu”, mi-ar fi / spus ea, lipsită de conştiinţa poeziei, mie, / lipsit de conştiinţa morţii. De aceea, nu e întâmplător nici faptul că, de la prima poezie din volum, Biografie, şi, apoi, de-a lungul întregii cărţi, icoana mamei se alcătuieşte cu dor şi îndârjită frustrare, venind dinspre nenumitul destin care a făcut posibil acest  statu quo. 

Mama a fost o flacără, e, prin urmare, ipoteza acestei cărţi, pe care o demonstrează prin toate actele existenţiale pe care i le consacră, asigurând-o: Mamă, despre mine îţi vor aduce veşti /negustorii străini; /ei trec vămile cu neobrăzare, eu, încă, nu pot! Şi, totodată: Despre mine-ţi vor scrie pe ferestre ploile (...). Sunt, aici, inflexiuni amintind, mutatis mutandis, de duioşia ciobanului mioritic sau de cea din Scrisoare a lui Lucian Blaga: Să afli că-mi petrec nopţile pe pămînt ostenit. / Păsările de primăvară adulmecă roade. / Soarele citeşte ridurile lumii, / eu nu le pricep, nu le zăresc...  

Un laitmotiv care, de asemenea, traversează poezia lui Adrian Suciu din această antologie este cel al afirmării libertăţii eului, ca realitate şi, totodată, premisă existenţială: Sunt liber şi voi muri în felul meu... Acestuia i se poate asocia prezenţa sacrului, unele texte, în care e invocat cel pe care îl numeşte Doamne al meu, având configuraţie psalmică.

Între emoţia propriei naşteri şi cea a iubirii e geneza sinelui, pe care eul creator şi-o asumă cu luciditate: ... şi ne vom pregăti, împreună, să mergem la bal!/ Dar în noaptea de dinainte nu voi putea deloc / să dorm, aşa cum n-am dormit / în noaptea când mama mea mă năştea. Tot la fel îşi asumă, fără inhibiţii, şi realitatea deosebirii de cei mai mulţi, prin, mereu, perspectiva asupra vieţii: Cît despre mine, e cazul să-mi ascult nebunia. / Cînd te întorci, umblă pe vîrfuri, nu o stîrni! 

Un actant cu funcţii vitale, în poezia lui Adrian Suciu, e femeia, oricare ar fi statutul pe care i-l ipostaziază, mamă, iubită or simplă trecătoare. Legat de aceasta, e subliniată predispoziţia sacrificială, parte intrinsecă a ei, pe care, invocând-o, clamează: Nu ştiu vreun rug desul de-nalt să te încapă / Şi nu vreau, nu pot, nu ţin să te chem, / Femeie! Tot aceasta face posibil visul de-a „ca şi cum”, care poate fi descifrat, în poezia lui Adrian Suciu, nu neapărat ca expresie a dezamăgirii induse de realitate cu toate ale ei, ci, mai mult, ca loc de refugiu, posibilitate de dezmărginire: ca şi cum / m-aş trezi dimineaţa tras la faţă şi-ncîntător / de tristă te-ai arăta să-mi torni ceai!    

În directă relaţie cu femeia (În viaţa oricărei femei, m-am gîndit, / se intră pe uuşa din faţă..., proclamă, aforistic, poetul) e, pe de altă parte, motivul nunţii, ca aspiraţie, nostalgie sau ratare, reiterată în fiecare dintre chipurile în care apare aceasta, fiindcă nunta e, în poezie, misterul împărtăşit fiecăruia, ca garanţie a mersului înainte al stirpei: Purtăm cîte o taină care ne împiedică / să fim muritori... În acest context, strigătul Tu unde eşti, mamă? e o chemare la certificarea împlinirii sau, măcar, a voinţei de împlinire a menirii de a duce „taina” mai departe.

În cadrul unei literaturi contemporane copleşite de un cotidian, în general, urban, poezia care-şi adună sevele şi prin atenţia îndreptată spre cele ale firii, a căror majoritate e în natură,  este o raritate. Adrian Suciu îşi păstrează încă sensibilitatea faţă de acest dar al realităţii, pe care artistul, mai mult decât ceilalţi, are harul de a-l recepta: În fîntîni, apele scad; suflare de roiri subţiri, sfioasă, /zăpada smulge din umeri copacilor crengile lungi. Ard/ cîntările vîntului printre vechile umbre şi mireasma / de iarbă pierdută-mi pătrunde, pîlpîind, între versuri sau: Ninge cum n-a mai nins în veac, / Se scutură, din ceruri, prunii, / Se sparge-n cercuri vii pe lac / Roata asurzitoare a lunii ori o altă imagine expresivă a ninsorii: Îşi tunde Tatăl mieii, sus, / Ei plîng cumplit, dar nu se-arată! / Se-nveninează, la Apus, / Cerul cu marginea-nstelată.  

După cum se observă, de la apolinic la dionisiac, în poezia lui Adrian Suciu nu e vreo distanţă notabilă, din moment ce eul liric se confesează: Trăiesc ca un vulcan pe cale să se stingă; / Lavă şi pietriş noaptea mea, noaptea şi Amintirea marilor furtuni mai dăinuie o vreme; / Îmblîzindu-mă, îţi vestesc pacea şi somnul, aşa cum fierbe plumbul în vase.

În acest fel, acuitatea senzorială (Se-aude cum puutrezesc / seminţele în aburii tari şi Luna-mi dogoreşte în sînge) sporeşte,  creând impresia tendinţei de permanentizare a veghii: N-am adormit de o sută de ani. / Stau drept între toate. În plus, între apatia contemplativă, direcţionată mai mereu spre trecut şi trăirile dionisiace, cvasi-orgiastice chiar, eul artistic pendulează, fără a se fixa ori a putea să se fixeze undeva, pentru că Sînt beat de carne, într-un chef, care-i deschide zăgazurile visului: Mă-mbăt: pe cer sînt toţi norii şi-n mare toţi / peştii pe care i-am visat...

Corolarul tuturor experienţelor trăite în continua incursiune prin viaţă, la care poetul revine mereu, sunt dragostea şi moartea, forme de uitare sau de încercare de a stopa tristeţea sfâşietoare care trenează cu posibilitate de eternizare (Mîhnit este trupul şi puţină umbra lui – / Durerile nasc prunci după prunci), dar, indiferent către care dintre acestea ar privi, viziunea eului e încărcată de o tristeţe pe care bolgiile existenţei nu pot decât s-o accentueze, pentru cel care nu are  cum să mai creadă că viaţa e / o ilustrată de vacanţă, ştiind, dincolo de luptele cu sine, că trăim / (...) / vremuri pe care alţii /abia au cutezat să le profeţească / am îngropat lumea devorată de peşti / luminată de îngeri dezabuzaţi de incendii.

Dacă, pe parcursul acestui articol, am arătat câteva aspecte prin care poezia lui Adrian Suciu se deosebeşte de trendul cvasi-general al literaturii actuale, în plan artistic, în final doresc să mai subliniez un aspect pozitiv, vizibil în ansamblul cărţii, dar, cu precădere, în primele trei volume antologate, şi anume faptul că, pentru poet, lucru rar şi, repet, lăudabil, respectarea normelor limbii literare, inclusiv ale ortografiei şi ale punctuaţiei, contează. Nu le evită, aşa cum se întâmplă în cazul celor mai mulţi care, nestăpânindu-le, găsesc explicaţii puerile, dacă nu, de-a dreptul ridicole, potrivit cărora, aşa, s-ar da posibilitatea lectorului să participe, chipurile, mai intens la înţelegerea textului! Să nu uităm, totuşi, că, în alte vremuri, mulţi oameni mari şi-au început drumul cunoaşterii, învăţând carte prin studierea operei  scriitorilor, fiindcă aceştia scriau, în primul rând, corect!

Notă: În textele pe care le-am citat, am respectat grafia cu î, agreată de editor.

*****

               Ştefan Ciobanu – de-a buşilea prin aer              

Florin Dochia

Semne din volumul anterior – Convoi de tăcere, Princeps Edit, 2009 – sunt evidente şi în poezia cuprinsă în cartea de faţă, apărută la Tracus Arte, în 2013. Oraşul şi angoasele sale, tentaţia onirică, teribilismul copilăresc al jocurilor de cuvinte, răspărul delicat al sentimentului de dragoste, preferinţa pentru ingenioase formulări absconse sunt decelabile de-a lungul şi de-a latul paginilor, dar este ceva în plus, acum: o luciditate a construcţiei ce ţine de experienţa suprarealismului, alături de o reinventare a realului pentru uzul propriu, ambele excelent strunite, ca o pereche de cai nărăvaşi la caleaşca elegantă a unei zeiţe atotputernice. 

Pe alocuri, Ştefan Ciobanu se eliberează de tentaţiile poeziei „normale”, „obişnuite”, de notaţie a trăirii, transcriindu-le. Acest aspect vreau să-l epuizez, înainte de a trece la ceea ce constituie esenţa volumului. Sunt câteva poeme de tip citadin, cu inferenţe din zona modernismului american de la jumătatea secolului XX sau, dacă vreţi, dinspre un anumit sector al optzecismului românesc. Enunţurile nu sfidează logica discursului şi a metaforei cuminţi, previzibile. Scrie foarte bine, Ştefan Ciobanu, astfel de poeme urbane frumoase, poate nişte exerciţii de stil: „mă întorc de la serviciu / o pasăre phoenix pe bicicletă / duc pe ghidon un copac să nu mai văd oameni / să fie frunze nu nori / azi când în loc de dragoste / atârnă şireturi din inimă / şi iubita este plecată în căutare de minereu” (cea mai clară zi) sau „în fiecare dimineaţă / sunt cu un soare mai aproape de moarte / din acest straniu corp / mă privesc în oglindă şi-mi văd în spate/ ucigaşul” (portret) ori binecunoscutul spleen (ennui) al acelor „générations maudites”, desigur, actualizat: „în bar e gălăgie / chelnăriţa nu mai vine cu berile alea / ba uite vine / pariu că berea nu e rece / ba hai că este / acum ne uităm la fundul ei / o să discutăm despre lucrurile alea importante / dar acum hai să ne uităm la fundul ei / din buzunarul de la spate îi iese / un desfăcător // ba nu / ba da desfăcător este / ai îmbătrânit mă nu mai vezi // ciocnim / dar în gălăgia de aici nu ne aude nimeni / îmi place seara asta / noi aici / luna afară” (prietenului). Toate, în secţiunea ultimă, intitulată, cum altfel?, no need for speed. 

De reţinut este, de asemenea, pentru că iese oarecum din şi deasupra concertului general, excelentul poem/psalm metafizic vreau să vorbesc cu şoferul: „eu îl caut pe şofer este o chestiune de onoare / tatăl meu l-a căutat şi bunicul tatălui meu / vreau să vorbesc cu el cineva mi-a spus că / l-a văzut printre ruinele acestea proaspete / […] / îl caut pe şofer de ani buni printre / furnicile astea de beton printre copacii plini cu ouă / […] / îl caut pe şofer vă rog semnaţi actele ridicaţi bariera / lăsaţi-mă să trec”. Dramatismul trăirii este dincolo de orice tăgadă, dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe cel care conduce lumea indiferent la consecinţe, căci „inima lui este un ghemotoc de hârtie”, este „o chestiune de onoare”: „îl caut / cu dinţii pătrunşi unii în alţii să îi scuip parbrizul ăla / mare cât cerul cu care se laudă”…

Majoritatea poemelor volumului cantonează la graniţa dintre real şi vis, primul fiind reconstituit după reţete proprii şi virat în cel de-al doilea, în fantasme ce se hrănesc din consistenţa experienţelor surrealiste, din literatura absurdului, din mecanica urmuziană şi angoasa existenţială kafkiană, cu precădere. Uneori, jocul poeticesc este mai vizibil, ironic-demonstrativ, precum în despre tipologiile lui don quijote: „apropiindu-se de morile tăcute şi masive / don quijote iese în fugă din don quijote în armură / care iese din don quijote de pe cal / care iese din don quijote care bea ceai pe şa / care iese din don quijote care visează / care iese din don quijote căruia îi bate inima // sancho panza îl urmează ducând gânditor / cei şase cai de căpăstru”. Alteori, poeticitatea se naşte din lungul inventar al obiectelor şi activităţilor urbane cotidiene (a se vedea despre cum este să nu ai cu ce să apuci dragostea, frumosul poem ce nebuni eram şi noi şi eminamente kafkianul cerul interzis – de departe cel mai bun poem al volumului, variantă a trăirii psihice din metamorfoza). E un inventar sui-generis, în care semnificaţiile obişnuite sunt permanent subminate de continua decădere a Oraşului, a peisajului înconjurător şi devorator. 

Deloc întâmplător, marca esenţială a expresiei poetice, mai cu seamă în primele 2 secţiuni ale cărţii (mi-ar şi plăcut să aud un val şi de-a buşilea prin aer) este materia fluidă, apa, sub diferite forme, în diferite situaţii – apa-ploaie, apa-fântână, apa-lac/baltă, apa-oglindă, apa-lacrimă conducând neîndoielnic la apa-viaţă. Lesne de decodificat simbolistica, inclusiv erotică, a prezenţei lichide în poemele adesea supermetaforizate, dar în care metafora nu vine din analogia sau co-actualizarea a doi semnificanţi, ci din aglomerarea imagistică în care proprietăţile obiectelor devin fluide, se strecoară în fisuri indecelabile şi le transformă în ceva cu atât mai surprinzător cu cât au foarte puţin de a face cu punctul de plecare. Expresii de genul „noi priveam într-o fântână cum înfloreşte apa”, „în primele ore bruma răspândeşte culori ude”, „picură apa şi la tine şi la vecini / o pădure de chiuvete nereparate te înconjoară”, „îmi văd trupul într-o baltă când o sar”, „şterg perna de lacrimile sau balele balaurului”, „din haine curgeau toate obiectele / noi căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni / strângeam lacrimile”…, de fapt, întreg poemul din poveştile nopţilor cu ploi nesătule, speculează poetic efectele prezenţei apei/materiei lichide/fluide şi culminează cu „igrasia” din amintitul excelent poem din genul absurdului existenţial cerul interzis. 

Revenind la dimensiunea urbană a poeziei lui Ştefan Ciobanu, este evidentă revizitarea unor heterotopii post-romantice, din genul resentimentar nietzschean, şi locuirea deliberată într-un spaţiu fluid, la alt nivel, însă, acela al ideterminării geografice şi mai ales topografice, ordinea fiind abolită (a se vedea, spre comparaţie, Franz Kafka în Procesul şi Castelul şi Italo Clavino în Oraşe invizibile) în favoarea fantasmei în care Oraşul-monstru este ucis, dar şi ucide. Dacă „eram fericiţi / omorâserăm împreună căpcăunul / puteam face dragoste / sub stelele lui de pe piept” (esenţa) şi „ceasul din hol [e] o boală a zidului” (dimineţi de rezervă) – Oraşul ca spaţiu/timp apăsător se păstrează numai ca o locuinţă transparentă – „între noi este acum o lume de aer cu / munţi de aer / trenuri şi avioane de aer” (pe spatele cărţilor de joc câtă linişte). Substratul este nu mitic, ci mai degrabă mistic, Oraşul este iubit ca-ntr-un sindrom Stocholm. De unde senzaţia permanentă a prezenţei miraculosului, ascuns sub perdeaua unei ambiguităţi excelent strunite, ceea ce face ca textele să fie citabile atât pe suprafeţe mari (poeme lungi pe de-a-ntregul!), cât şi pe fragmente mici, sentinţe încărcate de delicateţe: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop”; „văd mizeria din mine ca pe o comoară”; „pământul este o poezie în vers alb / mii de ochi îşi caută la suprafaţă punctul de sudură”; „îi urmăresc şira spinării / cum urcă spre ceafă / un şir indian de melci în căutare de lumină”. 

Poezia lui Ştefan Ciobanu vine în contra tendinţelor minimaliste şi mizerabiliste, asimilându-le inteligent şi propune bogăţia imaginii care se hrăneşte din metafora adesea fabuloasă, construind, cu îndemânare artistică şi foarte bună cunoaştere a mijloacelor de expresie din ultima sută de ani, o lume supra-reală, a cunoaşterii de sine prin poezie. Astfel că lectura nu este, se cuvine să avertizez, dintre cele lejere, ci dintre cele presărate cu dificultăţi, tocmai pentru că niciodată poetul nu rămâne cu adevărat, expresiv, la nivelul cuvântului, ci invită permanent tot mai adânc, dincolo de sensurile prime, simple, banale, cotidiene.

*****

     Liliana Rus – pasărea în lesă     

Florin Dochia

Propunerea Lilianei Rus ar putea fi socotită un „poem epic” despre sfârşitul (trist) al copilăriei ori sfârşitul unei (triste) copilării. Primele patruzeci de pagini conţin tablouri de familie încărcate de nostalgia copilăriei, o nostalgie ce pare sublimarea unor experienţe traumatizante ori a unei moşteniri întunecate. Poezia ca terapeutică, ar putea fi numite poemele acestui volum, mai cu seamă că partea finală, de la poemul Mona şi, mai ales, de la excelentul Mărturisire, are alt ton, acela al femeii împlinite, sigură pe ea, jucându-şi cu seriozitate rolurile vârstei, ascunzând cu îndemânare fragilitatea, melancoliile, neîmplinirile.
Personajul principal este chiar „pasărea pierdută” din motoul cărţii, o pasăre care, închisă în colivie, pare a se fi pierdut pe sine, a-şi fi uitat visele şi rostul. „Prea netedă, prea subţire”, fetiţa trăieşte inocent „înlăuntrul şi în marginea lumii vesele, melancolice / în evantaiul ilustratelor ei”, „ca un cocostârc alb”, „ca o libelulă de zăpadă”, „ca o pasăre curată şi scânteietoare”. Mama, tatăl şi bunicul („Bunul”) sunt prezenţe ocrotitoare ori dătătoare de spaime. „[…] Frica lunguiaţă şi lacrimile oprite în gât. / O coregrafie pentru genunchi de cârpă - / trupul meu de vrabie / hărţuit de haine curate şi reci. // Am fost mereu fetiţa ta speriată / îngheţul luat în stăpânire / de pansamentele albe. / am fost moneda mică / lăsată de tine în grija femeilor / cu buzunar apretat. // Frică mi-a fost să nu mă pierzi… […]” (Sub alte ceruri). „[…] Linişte netedă peste penele tale de păun, tată, / mai strălucitoare decât ferestrele mele, / mai strălucitoare decât bucuria ta scurtă. // Eu m-am născut după ce îngerul / m-a scăpat de pe umeri / şi am zburat peste nopţi cu zăpadă, / ghemuită în neputinţa lui cuviincioasă. // pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.” (Pentru fiecare tren, lacrimi noi). „Îmi place vremea rea, / cu ceţurile ei mirosind a frunze şi apă / cu nevoia de sunete stinse şi copaci cântători. / Ascult lumea în ţârâiala ei nebună, / jumătate leneşă, banală, / jumătate cu gândul la afaceri, guverne… // Stau la fereastră şi cos. […] Sunt încă departe de câmpiile tale, Bunule, / sunt cea mai ostenită femeie […]” (Singura rochie).
Trecutul infantil pare a fi un refugiu, dar unul al spaimelor, al despărţirilor: „Tata îngropa sub picioare lupul hrănit / cu fricile mele. / în urmă ţărâna acoperea ochiul sticlos. / […] Şi eu iubeam toate acestea, / serbările inofensive ale stângăciilor lui, / inima cu licăriri de tăciune, / duioşia cu care îşi creşte puii de câine, / puşca niciodată atinsă – semnul vieţii sala curate / ca pulpa lemnului crud. / Arşiţa arde grădina şi iunie nu-şi mai apără crinii… / În cuibul ei, pasărea este o floare presată, / dar eu nu mai iubesc toate acestea.” (Şi eu iubeam toate acestea…). Fetiţa este „un fluture lovit de lumină”, „o pasăre de lemn rotită pe deget”, „atât de mică şi tristă, îmblânzită de lungi despărţiri”. Domină o cromatică luminoasă, albul este cel mai adesea prezent, dar totul e rece, îngheţat, bolnav („O adiere de septembrie, ca o boală ivită din senin, / care se pliază atât de firesc peste clipa aceasta / limpede şi parazitară. / […] Acest rafinament al crucificării / în norul de lumină al bonetelor albe, înlăcrimate […]” – Rozariu de sâmburi), într-o copilărie în care „O fetiţă nouă ce-şi poartă singură colivia” este „doar o schiţă a unui duh vindecător / de oameni şi de păsări”. Labirint alb este un poem semnificativ pentru conotaţia negativă a imaginilor luminoase de care cartea nu duce deloc lipsă.
Partea a doua, a femeii mature, aduce viziunea unei forţe de revitalizare. „Mi-e dor de cine eram. - scrie Liliana Rus –  / O mireasă absentă, pe o stradă lăturalnică - / martorul asimetriilor mele. […] Sufocarea aceea savuroasă, anestezică, / a fiecărei zile iernatice / după ce eşuam în încercarea de a grăbi dezgheţul. […]” (Flowers, candles, singers…). Aici rafinamentul este cu deosebire vizibil, expresivitatea subtil oximoronică prezentă în tot volumul capătă valenţe în plus, sensuri mai profunde. Odată ce ştim despre „trupul meu întotdeauna aşezat cu spatele / către ferestrele luminate de soare” şi despre „Rănile mele – nişte lămâi învelite / în hârtii de mătase” – înţelegem nostalgia unui trecut posibil: „Ce-aş fi putut să fiu dacă nu m-aş fi ascuns / într-o lungă aşteptare sterilă, / într-o lungă lună de iarnă, / ca un fotoliu sub pânze, într-o casă pustie? / Cât aş fi putut zbura dacă nu aş fi înţepenit / într-un veşnic rămas bun, / fără următoare bătaie de ceas.” (Niciodată, iarba…).
Cu volumul pasărea în lesă, Liliana Rus confirmă stabilitatea poeziei feminine lucide şi ferm situate în zona revelaţiei sentimentelor pline de substanţă, a omenescului înainte de toate, departe de deviaţiile sexiste şi mizerabiliste, care au dominat şi s-au ratat la începutul de mileniu.

*****

    Silvia Bitere    

umilinţa

nu fac nimic deosebit totul mi-a căzut din cer
mi-e şi ruşine să o spun
într-o bună zi am fost ridicată din cuib cu aripi
mi s-a dat să efectuez un zbor cât mai aproape de credinţa mea
l-am executat mai mult de frică să nu-mi dezamăgesc specia
razant în picaj am distrus câteva case
iar asta m-a durut
eşti bună doar de făcut umbră pământului - dosarul va fi clasat
la ultima greşală ţi se va lua dreptul şi de la picioare

laudă-mi gloria absentă

în spatele nostru trăieşte cineva
respiră blocul de aer ce ne inundă misterios organismul
organismul ăsta viu de  care suntem atât de îndrăgostiţi
până la moarte

oameni mari şi buni eu vă cred
într-o altă parte din viaţa mea am fost cioban
duceam mieii în spate la tăiere
ajutam copiii să simtă mirosul de iarbă
iar ei beţi de miros pe dealuri
atât de beţi pe dealuri

şi mă îmbătam cu lauda lor iubind până la moarte
lăudam cu sete cu pizmă cum mama voastră de ce suntem aşa frumoşi
nu am găsit vreodată un motiv de unde să ies din mulţime
cu un pas strivit de bolta cerului
să mă strige
să mă ucidă şi pe mine gloria

dimensiunea sufletului

un poet adevărat nu mizează decât pe dimensiunile sufletului său
nu are rude de niciun grad
uneori este pervers şi adesea absent cu cei din jur
dacă pojghiţa dintre realitate şi destin se frânge
poetul este supus greşelii
nu se va mai auzi de el niciodată
de aceea trebuie să greşească doar în dimensiunile sufletului său

cântă-mi ceva orice

Doamne
am şi eu pomii mei fructiferi pe care-i duc în spinare cu mare drag
unde să ţi-i las
vrei tu la picioare?
crucea fiului tău e plină de oameni
stau bătuţi în cuie şi nu se plâng
aici în jumătatea asta de viaţă pe care ne-ai lăsat-o drept moştenire
lemnul nu este uns cu untdelemn miruit
unde să-mi las eu crucea din lemn neuns
vrei tu la picioare?
fecioarele se dau în pârg mai repede ca pe vremea ta
pe orice pasăre pe care tot tu o trimiţi de sus
spui: ca să ne înveţe zborul
dar ce să mai învăţăm stăpâne
pentru ce să mai învăţăm
te avem în suflet
suntem conştienţi şi recunoscători
de aceea prezenţa mea în spaţiul dat
mă năuceşte
cântă-mi ceva orice

să spunem puţin lucrurilor pe nume

da
hai să spunem puţin lucrurilor pe nume
să recunoaştem că nu putem oferi luna cuiva de pe cer
sau să împărţim câteva stele unor muritori
suntem egoişti dar frumoşi aici pe tărâmul ăsta
mitocani cu semenii noştri la modul sublim
poetul în mitocănia lui uneori poate fi sublim de mitocan
însă în viaţa lui puţină şi lungă
va fi singurul singuratic sprijinit
într-un toiag

plouă în plină moarte

plouă
din podul palmei către chipul tău frumos
mi te închipui firav şi puternic
cum străbaţi ape întinse pe trupul meu ca o planetă în plină apocalipsă
şi nu mai am timp de vis şi nici de iubit
de aceea ţipătul de pasăre proastă care nu a zburat vreodată din bătătura ei
de aceea plânsetele surorii de gardă către copilul abandonat
de aceea cavourile astea lustruite reci
peste care au trecut tancuri cu femei încărcate
în plină moarte

am ucis în linii mari tristeţea

am căutat tristeţea lucrurilor
să nu credeţi că nu am făcut-o
am dat de gustul ei sofisticat până la sofism
am minţit pentru tristeţe cum se minte un copil
pentru o jucărie adorată şi neavută la timpul ei în copilărie
am simţit echivocul acela al tristeţii până la tristeţea însăşi
sunt multe momente de invidiat într-o tristeţe profundă
nu dai socoteală nimănui
eşti unic în tristeţea ta ca şi în adevăr
ca şi în nimicul fiecăruia dintre voi şi noi
există un motiv întemeiat al tristeţii
mai bine să fii trist decât rău
se ajunge mai repede la fericire

(poeme dintr-un volum în curs de  apariţie in 2015)

*****

    Ioan Vintilă Fintiş - 60    

LUPTA CU UMBRA (19)

                                       ***

umbra apelor umbra cuvântului corăbieri ai veşniciei ne luminăm
cercul nisipului ne cuprinde ce mare durere ne lepădăm de timp
trupul un  obiect fără contur îl privim cum devine
                             o purpură melodioasă
se întinde pe cer prin ea se cern fărădelegi acoperind pustiul
îndură-te de noi

                          iubito ce mister îţi tulbură pântecul cineva cântă
un imn sau o rugă deschizându-ne drumul către pisc
adie vântul cum o speranţă într-un sfeşnic de îndoială în templu
                                  să dormim acum auzi cum plânge un clopot

                                       ***

                          despre viaţă  şi suferinţă vorbesc aceste scripturi
despre umbre de cetăţi despre coifuri şi spade
despre împărăţii uitate-n nisip îngropate sub munţi în cristale
uneori despre tine iubito feciorelnică dansând pe mătăsuri
             despre ce a fost despre ce va mai fi lumea se ondulează
fuge din oglinzi se ascunde într-un punct magic apoi se revarsă
să ne aşezăm pe pământul acesta ascultă cum vibrează în adânc
un poem iliada şi odiseea celui care mai sunt secundă ori clipă
                                                    înfărădetimpul acesta

                                       ***

stânci roşii prezicătoare desenând pe ţărmuri magice semne
poate vom muri curând iubito vino pentru ultima cină
să ne botezăm cu pământ ne vom întoarce în apele negre
                              cântând la harpă ne aşteaptă luntraşul
îmbrăţişează-mă înceapă călătoria tu să nu plângi

                                       ***

la vadul nopţii plătim zeciuiala aducem ofrande matadori ai tristeţii
ne-aşteaptă prinţesa pierdută invocăm nisipul acesta dansează
ne-nvăluie cu o ninsoare aurie valuri plăpânde sunt păsările
la orizont călăreţii cei patru ai apocalipsei ne pândesc nevăzuţi
abia îi bănuim cimpoaiele norilor au ugerii plini de blesteme
în curând vom poposi hangiul ne aşteaptă pentru un sacru ospăţ
prinţesa ne amăgeşte nălucă albastră de la un meridian la celălalt
bem un vin parcă sfinţit visăm grădini suspendate  semiramide
la asfinţit vom depune mărturii despre singurătatea supremă

                                       ***

şi liniştea va lichefia cuvinte stele pe înalte domenii ale nopţii
latră câini spânzuraţi la porţi de cetăţi şubredă viaţă îndoielnică frică
îmbătrânim s-a făcut mai târziu din ugerul timpului curg secunde
cineva ne aşteaptă la capătul drumului se depărtează cum o părere
ce vânătoare umbre hăitaşe la răscruci şi la poduri felinarele stinse
apa cântă ţărmul visează părul tău pare nins cu o mie de fluturi
poate anii care au trecut  săpând peşteri în trupurile noastre
   
şi astfel cel de al nouăsprezecelea vis în al nouăsprezecelea somn
au fosta săvârşit

 LUPTA CU UMBRA (20)

                                       ***

cobor dintr-o uriaşă mirare pe care o numesc uneori viaţă
fragmente dintr-un timp straniu cad peste noi rânjind
am străbătut un ţinut am cucerit oraşe deşertăciune zic
tu m-ai aşteptat penelopă dintr-o poveste cu greci
eu te-am visat doar o clipă printre valuri ţesute cu stânci
toate corăbiile s-au sfărâmat acolo amintiri cu pescăruşi
ori falnici corăbieri căutând lâna de aur visând fantasme
este o înşelăciune sau poate doar imaginea răsfrântă
în oglinda curbată a unui cuvânt pe care nu l-am rostit
                    poate vei adormi  în el întrupându-te floare
apoi vei purta pe braţe chiar cerul precum un fluture
spre dimineaţă vor dansa copacii pe câmpul adormit
                 rădăcinile păsări cu penele şiroind de lumină
şi tu pe acolo rătăcind iar eu încă aşteptându-te
                                                                     prin grădini

                                       ***

mai târziu vom citi poveştile însinguraţi vom adormi în ele
noi înşine poveşti repovestite pe la hanuri  târzii
când lăutari de zăpadă coboară cum îngerii din sănii de lemn
au nechezat caii în noapte de trei ori să dansăm şi să bem
iubito te-am ascuns  într-un album ori într-un tablou uitat
de o mie de ani pe simeza cerului cu părul aurit de nori
să cânte fanfara azi vom sărbători tristeţea priveşte cum
          au înflorit macii la marginea visului să ne îmbrăţişăm
azi poate ne vom despărţi pierdut în valea plângerii
la marea vânătoare de inorogii mă voi înfăţişa
                                                          tu să nu mă mai aştepţi

                                       ***

pe ceruri umblătoare jumătate de pasăre  pe jumătate de ţipăt
privirea ta lacrimă pură şi cruce blândă urmându-ne în suferinţă
fără bunătatea cuvânului pretutindeni bântuie pustiul de ceară
                              flacăra pâlpâie
opaiţul vieţii luminează cărarea spre rugăciunea cea mai înaltă

pregătiţi caii vântul îi înveleşte cu o boare de vânt de la apus
                      poate acolo va trebui să ridicăm turnul singurătăţii
în trufia ce bântuie trupul în amurg când îngerii plâng

parcă e toamnă în calul troian  ne locuieşte înşelăciunea nopţii
suntem soldaţii nesăbuinţei aducem ofrande sângele cântă
                                                     femeile nasc pământul se îngraşă
       
                                       ***

hărţi ale cerului născociri sau magie nu ştiam că sunt locuit de lumină
tălpile se înfiorează buzele au încremenit într-o rugăciune este frig
    cad stele punctul se gândeşte pe sine acolo pe ţărm pitagora
născocind teoreme arhipelaguri ale sângelui ce licoare misterioasă
toate cuvintele s-au retras într-un singur cuvânt revărsându-se mai apoi
în trupuri de carne şi plante o simfonie perfectă a cerului sau apei
                         armonie şi vibraţie focul sacru purificând păcatul
                 
şi astfel cel de al douăzecilea vis în al douăzecilea somn
au fosta săvârşit

*****

     Înnodarea semnelor   

Christian Crăciun

(fragmente)

Cât o fi de când am citit ultima oară Noduri şi semne? În memoria afectivă îmi rămăsese ideea că „nodul” ar fi însemnat în acest volum ceva legat de memorie, aducerea aminte, aducerea în prezent, recuperarea trecutului. Recitind acum volumul mă întreb de unde mi se insinuase această idee. Nu că ar fi complet greşită, dar nu e deloc principală. Ce faci când aţa se rupe? O înnozi. „A lumii cîntu cu jale cumplită viiaţa, / Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa / Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare. / O, lume hicleană, lume înşelătoare!” (Miron Costin). Acesta e sensul cel mai simplu al acestui din urmă volum. Tragic volum. Luate în parte, poeziile nu sunt agreabile unei analize. Sensul lor e „cutia” întreagă, cu toate resturile de aţe, nasturi desperecheaţi, ace tocite şi papiote încurcate. Remember. E cel mai tragic dintre volumele acestui poet, altfel atît de solar. Ce face poetul sub iminenţa marii rupturi? Încearcă să facă noduri la o aţă putredă. E volumul unei salvări imposibile. Nu întîmplător primul poem este căutarea tonului. Ca la începutul unui concert, în acea dizarmonie de instrumente, cîntînd fiecare în legea lui şi pentru el. Numai că, la Nichita, dirijorul nu mai apare în scenă, concertul nu se mai desfăşoară, suntem deja într-o eră post-poetică, (sau pre-poetică? există aşa ceva?) în care ţăndări disparate, asteroizi buimaci de imagini poetice obsedante colindă de capul lor un univers lipsit de gravitaţia sensului. Volumul acesta este în întregimea lui o ultimă Elegie la moartea poeziei. Căci firea îi era prea discretă pentru a scrie una la pre-simţirea morţii poetului. 

„Animal monstruos, - înţelesul - / s-a oprit, şi începe să se vadă…” Da, acesta este momentul. Şocul iniţial. Big bangul poetic. Există atîta puritate în felul în care Nichita trăieşte entropia sensurilor, încît teoria poeziei moderne pare scrisă pentru el. Mi-a atras atenţia acum geometrismul rectangular al desenelor lui Sorin Dumitrescu, aparent cu totul opus fluidităţii care caracterizează volumul. Pictorul a privilegiat piatra, unghiul sfîşietor al tălpii călătorului. Pelerinului? Noduri de drum, rătăciri printre ruinele unei poezii dărîmate. Grecie solară, disperată şi tragică în solaritatea ei, mereu fugind după nimfe, dar trăind din ruine. 

Mircea Eliade are un eseu cunoscut în Imagini şi simboluri, în care vorbeşte despre Zeul legător şi simbolismul nodurilor. Acesta este legat de ideea imobilizării. Ceea ce căuta poetul, prins el însuşi într-un vîrtej descensional, opus celui tineresc din „Du-mă, fericire în sus”. Totul este legat de tot în „marele lanţ al Fiinţei” încă de la început la Nichita, de aici metamorfoza care este una dintre figurile principale ale poeticii sale. Iar acum, cînd zalele ruginite ale sensurilor s-au rupt, magia poetică (textele au de multe ori aspectul unor invocaţii, incantaţii absurde, precum descîntecul arhaic, reminiscenţe ale unui proto-limbaj uitat). Legatul, spune Eliade, este pentru om „un fel de arhetip al propriei sale situaţii în lume”. Verbele a lega, respectiv a dezlega au în limba noastră şi un context de folosire strict magic, de descîntec malefic sau benefic, şi în felul acesta cercul se închide. Roland Barthes, într-un celebru articol din 1968, publicat în Communicatios nr. 11 / 1968, analiza l`effet du réel (efectul de real). „La désintégration du signe – qui semble bien être la grande affaire de la modernité – est certes présente dans l`entreprise réaliste, mais d`une façon en quelque sorte régressive, puisqu`elle se fait au nom d`une plénitude référentielle, alors qu`il s`agit au contraire, aujourd`hui de vider le signe et de reculer inifiniment son objet jusqu’à mettre en cause, d’un façon radicale, l’esthétique séculaire de la «représentation»”* Ceea ce unii au blamat ca incoerenţă a textului nichitian, bîlbîire daimonică, înseamnă tocmai această abolire a „reprezentării” şi jocul haotic cu semne goale. Golite. Dar „situaţia” nu este simplu semiologică, poetul nu face „experimente” de vocabular (necuvintele sunt altceva!), ci ontologică. Volumul este ultima elegie – funerară - a lui Nichita.

„Sîngele nu cîntă”! (Nod 20) Da! Hemografia era posibilă în vremea mai de demult. Acum trebuie „să cînţi” (ca într-un exerciţiu Zen) cu gura închisă, după ce sîngele a amuţit, ca să se audă numai îngerul care te locuieşte. Este de făcut (poate nu doar în cazul acestui volum) o comparaţie între metaforă şi metamorfoză. Aş spune că principala figură poetică a acestui poet lipsit de loc este tocmai metamorfoza. Fluiditatea, trecerea formelor ectoplasmatice dintr-una în alta. Fenomen terifiant şi stupefiant. Prezenţa frecventă a mineralului în recuzita sa poetică e tocmai o încercare disperată de a pune lest, de a stabiliza această curgere. „Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul? / Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre-o smulge şi-o zboară şi-o atîrnă / şi-o pluteşte?”. Marele lanţ al fiinţei este rupt în discontinuitatea fundamentală a simţurilor. Exemplara expunere o avem în Elegia X. Abstract Luceafăr nichitian. Aici, în Noduri şi semne, iată un poem, Semn 6, lipsit de orice valoare în afara celei indiciale: „Pauză de gândire”. Da, poemele de aici sunt un fel de arătări, nu construcţii: „vulturoaica se rupe-n două / în cuib peste ouă”. Imaginea are valoare în sine, şi are valoare, i-aş spune, sintactică: trebuie raportată la Tot pentru a-i percepe sensul. Semnul înnodat al imaginii. În Nod 7, de exemplu, este descrisă aproape didactic încercarea de reconstituire a totului de reunificare a privirii cu ochiul a sunetului cu urechea. Poemul nu mai are acel impact vizionar din Elegia X, dar sensul mişcării poetice este strict acelaşi. „…poate mai faci din nou din peşte piatră / poate mai faci din nou din piatră / naştere de rîuri reci!”. Regăsirea unei funcţii pierdute – oraculare - a limbajului, despre care noi, astăzi, nu mai putem da seamă cu bietele noastre organe de înţelegere. Iată, de exemplu Nod-ul 11 „Ce simte peştele spintecat, / ce simte căprioara împuşcată, / ce simte boul la tăiere tăiat, / ce simte piatra sfărîmată, / ce simte musca tercită / ce simte şarpele în două, / ce simte iarba veştejită, / ce simte floarea ruptă, / ce simte puiul fiert, / ce simte oul răscopt, / ce simte stejarul retezat, / ce simte trădătorul decapitat, / e lumina văzută”. Lumina văzută este cea din tunelul oranj. Ce spune enunţul simplu: tema acestui volum este moartea? Moartea sensului. Sau ne-naşterea lui, acelaşi lucru. Cuvîntul este „un cimitir fără morţi”. Mitologia romantică a „inspiraţiei” are la Nichita o antifrază perfectă. Lupta lui Iacob cu Îngerul este la el lupta cu daimonul. „Daimonul meu vine de departe / în gazda făpturii mele, / eu ştiu cînd vine căci mă izbeşte / cu ploi de stele, / … / şi pleacă mai falnic decît tot universul / şi mie îmi lasă ca amintire doar versul / ţi cuvînt aurit / şi se duce şi mă lasă / şi de mine nici că-i pasă / de mine care-i sunt casă, / bărbat ţeapăn şi zîmbit” (Nod 28) Dar: „Ei bine, mi-am zis, / dacă tu eşti pretutindeni, / arată-mi-te! / / el mi s-a arătat. / Urla”. Este locul aici să acordăm atenţie mottourilor volumului: primul, cel cu A murit Enkidu, este cea mai veche numire a momentului acela în care moartea se revelează. Al doilea (surprinzător trecut de cenzura vremii) este din Ieşirea, momentul în care Moise sfărîmă de piciorul muntelui tablele legii cele scrise de însuşi Dumnezeu. Inclusă într-un volum, ne întrebăm dacă scena este un nod sau un semn. Căci avem profetul, avem scrisul, dar un scris extramundan, scrisul absolut, dar şi distrugerea acestui scris dinaintea nevredniciei ticăloase a oamenilor. Brusc, mi se vădeşte că volumul poate avea şi acest înţeles: o spargere voită, a înţelesurilor. Demiurgie inversă, disperare, dizarmonie, dispersie a lumii și a sensurilor. 

Citind acest volum ai senzaţia că eşti în posesia unui vechi vas delicat de porţelan chinezesc, spart, şi cu ale cărui cioburi se joacă serios şi indiferent şi mirat un copil. Încă din iconica Elegie X apărea această imagine a nenomabilului căci neperceptibilului, adevărată black holle care atrage obsesia poetului. Divinul era acolo accesibil numai unui suprasimţ, capabil să perceapă distanţa infinitezimală dintre cuantele universului. Nichita renunţă însă aici la sintaxa imaginilor, volumul este, într-un fel, o recapitulare (şi o capitulare, din altă perspectivă, desigur). Ca un numismat ce era, observă moneta veche (id est imaginea), aducînd-o aproape de ochi, preţeluindu-i valoarea, datînd-o, îl interesează imaginea, nu construcţia. De aici poetica autocitării din poemul iniţial, Căutarea tonului. Cuvîntul fundamental, cuvîntul care numeşte absolutul nichitian este înger. Cuvîntul care numeşte identitatea poeziei cu divinul. Cuvîntul care nu (mai) poate fi rostit. Este un act adamic aici, ultimul probabil din volum, căci primul şi singurul! De numire a lucrurilor. Numai că…numirea devine imposibilă, totul a mai fost spus, intri într-o repetiţie de sine însuţi. Un text infinit, de fapt unicul, acelaşi text. Nod-ul 11: „Toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aer,[…]Stam rege fix, de piatră şi de stea / ţinînd oprit cuvîntu-n gura mea, / necîntător”. E un fel de oprire a cuvîntului, de abstragere de la emisia lui, printre detrisurile existenţei şi ale imaginii… este lăsată să comunice tăcerea, celălalt nume al morţii. Cuvîntul care a rămas este doar o carcasă goală, o sosie de cuvînt, o reproducere ieftină, o contrafacere… este cuvîntul nepoetic, neziditor, necîntător..

„Puterea, dacă e dorinţă de dominaţie, e ambiţie stupidă. Dar dacă e act de creator şi exerciţiu al creaţiei, dacă merge împotriva tendinţei naturale, care este ca materialele să se amestece, ca gheţarii să se topească şi să devină mlaştini, ca templul să se macine de timp, ca lumina şi căldura soarelui să se risipească într-o încropeală leneşă, ca paginile cărţilor să se încurce, atunci cînd uzura le desprinde una de cealaltă, ca limbile să se amestece şi să degenereze, ca puterile să se egalizeze, ca eforturile să se echilibreze şi ca orice construcţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile să se desfacă în morman incoerent, atunci această putere o slăvesc”[Antoine de Saint Exupéry, Citadela, ed. Junimea1977, trad. Şerban Florea, p. 210] Nodul divin care leagă lucrurile… iată ceea ce părea a fi ţinta finală a căutării poetice nichitiene, precum la Eminescu, de exemplu, acel număr secret pe care se sprijineau „lumea şi vecia”. Se poate citi acest tablou de apocalipsă a desfacerii nodului divin în paralel cu Daimonul meu către mine, tulburătorul poem din Epica magna:„Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul / şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se / şi pe caprele negre de stâncă înecându-se / în moalele stâncii. / Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi / suptă de fluviu şi pe acestea / supte de izvoare şi pe ele / absorbite de setea unei făpturi alergând. / Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu,mie, / ai să vezi cum se usucă peştii / / şi cum se împuţesc balenele / cum se evaporă meduzele, / căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi? / - Te aud şi ce să fac eu, / chiar dacă te aud ce să fac eu, / eu ce pot să fac eu?… / - Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul, / repede, cât mai poţi să te schimbi! / Schimbă-ţi ochiul în cuvânt / nasul şi gura / organul bărbătesc al facerii, / tălpile alergătoare, / părul care-a început să-ţi albească / prea des încovoiata şiră a spinării, - / schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp! / I-am spus Daimonului: – Tu nu ştii că / vorba arde, / verbul putrezeşte, / iar cuvântul / nu se întrupează ci se destrupează? / Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta / şi a fiert din pricina luminii soarelui. / Am dat un nume unui copil / şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii. / - Ştiu asta, mi-a spus Daimonul. / Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic! / ”

Pînă la urmă, poetul rostește înspăimîntătorul de care s-a ferit de-a lungul întregului volum: Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? (39). Oare nu acesta este rostul fundamental al poeziei, pare a fi concluzia acestui volum, de a rosti înspăimîntătorul, cel care în-cremenește, îm-pietrește?

______ 

* Dezintegrarea semnului – care pare a fi marea problemă a modernităţii – este cu siguranţă prezentă în alcătuirile realiste, dar într-un mod oarecum regresiv, pentru că ea se înfăptuieşte în numele unei plenitudini referenţiale, în vreme ce este vorba dimpotrivă, astăzi, de a goli semnul şi de a lărgi la infinit obiectul său pînă la a-i pune în cauză, într-un mod radical, estetica seculară a «reprezentării».

*****

     Lupta cu inerţia    

Cornel Sântioan Cubleşan

Cu mijloace diferite, folosind tehnici diverse, prin experienţă, sentiment, prin lumina ideilor, filosofia proprie, artistul încearcă să aducă lumii dramul de adevăr, de noutate, să rotunjească aura binelui, a misterului, Artiştii sunt soli ai timpului care înregistrează fluxul de evenimente, chipuri, semne, ritmuri, scene, imagini etc., care le traversează biografia şi condiţia de artist. Remarcabilă deschiderea spre universuri noi a pictoriţei Daniela Rîndaşu. Daniela a colindat tărâmuri îndepărtate ale mapamondului care au lăsat urme in memoria, sufletul, în fiinţa sa sensibilă. India este a doua ei patrie-mumă, născătoare de minuni.

Expoziţia de grafică a artistei, deschisă în foaierul Casei Municipale de Cultura «Geo Bogza» din Câmpina, vine să consolideze personalitatea artistică. Artista a mai avut, nu demult, o expoziţie de pictură, care s-a bucurat de succes. Expoziţia actuală are unitate structurală, cu deschideri într-o anume filosofie, poetică, mistică şi o remarcabilă forţă de sinteză. Un flux de energie se transmite receptorului de artă, din imaginile închipuite, imagini ce provin din fondul spiritual-uman al Indiei, perceput şi filtrat de spiritul Danielei Rîndaşu. Mobilul artei Danielei Rîndaşu pleacă din iubire şi cunoaştere a fiinţei umane, din compasiune faţă de dramele, bucuriile acesteia. Nu ştiu de unde vine atracţia înspre tărâmurile exotice ale Indiei, dar se simte în lucrările ei un anumit mister, o fraternitate în spirit şi în gând cu semenii ei.

Din capul locului, plec de la o convenţie estetică - inspiraţia din cultura indiană. Artista primeşte propuneri formale, simbolice, care completează, îmbunătăţesc propria-i convenţie estetică. În general, tot ce nu e european şi ţine de inspiraţia din artele tribale: fuziune cu natura, cu natura comunităţii, obiceiuri, port, ritualuri, nudism, propuneri formale, simbolice, dau o anumită aură perspectivei estetice a lucrării de artă originale. Foarte interesantă coabitarea dintre tehnica grafică şi fondul colorat prin care realizează o suita de portrete, cu trăiri emoţionale dive, de la surâsul candid al copilului la bucuria femeii împlinite, la încercarea prostituatei de a-şi depăşi limitele gesturilor feminine pentru vieţuire, apoi, drama bătrânilor care mai au

puţine şanse în faţa morţii, a bătrânilor cu speranţa în viaţa viitoare, trăirea extazului, cufundarea spiritului în alte lumi, „Reflection II” - extaz mistic, portretul unui preot etc. Caricaturalul o prinde in „Indian children II”, unde nota de grotesc dă autenticitate lucrării, detaşarea artistei de obiect prin ironie. Personaje urmărite de spiritele strămoşilor, amintiri, vise, spaime, angoase, urmărite de propriul eu – „Reflection III”, mai puţin excentrice lucrările au adesea caracter expresionist cu un mesaj umanist.

Arta grafica aste o artă a răbdării, a minuţiozităţii, supusă diverselor tehnici de lucru, care adesea ia din spontaneitate etc. Aceasta impune o anumita rigiditate, în unele cazuri, depinzând de talentul graficianului. Să ne

amintim de mari graficieni care au impresionat lumea artelor. Tradiţia germană a gravurii, care are o mare longevitate şi se leagă de Dürer, expresionismul german etc. Să ne amintim de capodoperele nemuritorilor Renato Guttuso, Marcel Cchirnoaga, Eduard Viiralt, Prorogov etc. sau, nu de mult contemporanii, Iulian Olariu, Gheorghe Botan, Emilia Dumitrescu, ploieşteanul Vintilă Făcăianu etc. care au depăşit tiparul tehnicii, transformând forma în semn etern.

Lucrarea „Reflection I” impresionează prin surprinderea personajului în stare de meditaţie profundă, textul tehnic e realizat prin jocul de linii albe

şi negre, variate ca grosimi, ele dau aspect de culoare, au o plastică anume, apărând reprezentarea ca semn bidimensional, forma decantată până la esenţă. În arsenalul de reprezentări formele par decupate, harul artistei potenţează expresia, ştim că detaliile exagerate slăbesc puterea expresiei. Griurile colorate, uneori roşurile mai intense, pe un fond clar-obscur, creează senzaţia de spaţiu spiritual, metafizic, linia restituie lumina, tinde să se apropie de idee. Uneori mesajul e cifrat, semnul plastic închipuie umbrele misterelor orientale. Lucrări în care artista îşi transmite mesajul artistic, sufletesc, ideatic, în armonie cu abilitatea tehnicilor grafice picturale, reuşesc să emoţioneze iubitorul de arta: „Thinking of my father”,

„Grandama Veta”, „Old man” etc. Am mai spus în alte locuri, acolo unde tehnica nu se racordează cu sentimentul, cu inspiraţia, apare rigiditatea, anume oboseală, poate, a preamultului cantitativ ce diminuează forţa de exprimare, imaginea devine clişeu: „Lady Lisandra”, „Mather and son”, „Sebastian Castella”.

Desigur, la valoarea întregii expoziţii, aceasta nu înseamnă mare lucru, artista are tot viitorul înainte, temperamentală, plină de idei, elan, căutând cu înfrigurare chipul marelui adevăr în fenomenele vieţii spirituale, între sacru şi profan, are toate şansele să se împlinească fericit.

***** 

     Omul cu dor (2)     

Gherasim Rusu Togan

Voinicia şi mândria, cele două trăsături ce-i dau feciorului distincţie, sunt pricinuitoare de haos şi degringoladă sufletească: „Bade, pălărie mică, / Voinicia ta mă strică; / Voinicia şi mândria / M-au făcut ca păpădia”. Sub teroarea mamei, fata caută un remediu pentru lumea sa devastată: „Bade, pentru dumneata, / M-o urât şi măicuţa; / La fântână nu mă mână, / Num-o dată-n săptămână; / La pârleaz nu-mi dă răgaz, / Trebe, bade, să te las!” Şi totuşi, „lăsatul” e doar o simplă amăgire, respectiv o formă de a mişca lumea din loc, în rost de a se rupe lanţul atâtor nepotrivite stări. Dovadă, explozia de sinceritate: „Dragu-mi-i, bade, de tine, / Mai urât de cini te ţine, / Că te ţine-n lanţuri bine, / De nu poţi veni la mine”. Iar starea de unicat a „badelui”, se asociază cu cea de nelinişte, de tulburare şi dor, finalizată printr-o lamentare potenţată în plan expresiv de personificarea a două elemente abstracte: „Vai de mine, doru-mi, / N-am pe cine-ţi porunci, / Făr’ pe lună, voie bună, / Şi pe jele dor şi jele”. 

Apoi, vocativele compuse, de tipul „Măi, bădiţă”, însoţite de un limbaj plastic, metaforic, se asamblează într-un discurs declamativ, sugerând dorinţe, mândrie, stare erotică, în genere, fundamentată pe curăţenie sufletească şi frumuseţe: „Măi bădiţă, strugur bun, / Rupe-te-aş şi nu mă-ndur, / Te-aş lăsa dar te-ai usca / Şi te-ar rupe urâta”. Şi totuşi, temerea persistă, de unde şi ironia: „Că urâta-i mânioasă / De ce nu-i şi ea frumoasă, / Da vie la măicuţa, / Să mi-o facă şi pe ea”.

De-aici, orgoliul şi recurgerea la un univers încărcat de precepte şi proceduri magice, prin care mama i-a aureolat venirea ei pe lume. De asemenea, universul floral este prezent ca metaforă simbolică, realizat prin reluarea în versuri cumulative a diverselor elemente din natură, prin care se potenţează calităţile fetei: „Că pe mine m-o făcut / Într-o zi mergând la plug / Şi-o ţâpat scalda-ntre flori, / Să fiu dragă la feciori / Şi-o ţâpat la iarbă verde, / Să fiu dragă cui mă vede”.

Dar, înainte de a trece la alte universuri de percepere a noţiunii în discuţie, să ne îndreptăm referinţele şi înspre universul văzut prin ochii feciorului. Din partea „badelui”, însă, dorul şi dragostea devin agenţii care să-i împlinească acestuia „făcătura”. În fapt, cele două stări se topesc într-un început de „blestem al purificării” sentimentului ce-i frământă sufletului. Iubirea fetei: „Ajungă-te mândro,-ajungă, / Ajungă-te-un dor şi-un drag, / Să stai toată ziua-n prag”. Asocierea verbului „ajungă” în reflexiv, cu sensul de a răzbi, şi vocativul „mândro”, dau cursivitate şi forţă imprecaţiei. Asemeni, noţiunile din sintagma „dor şi-un drag” semnifică două sentimente aflate în acelaşi cerc semantic, dar completându-se unul pe altul: dorul apare ca un chin, un vifor de nelinişti sufleteşti, cauzate de o iubire peste măsură, un legământ ce se doreşte sfinţit prin nuntire. De-aici şi efectele distructive dorite.

În caz contrar: „Să stai toată ziua-n prag, / Cu aţa băgată-n ac”. Iar din încremenirea aceasta prădalnică, doar percutarea într-o anume gestică şi stare să o mai poată, pe mândra, reda vieţii: „Să nu poţi, mândruţo, -mpunge, / Până nu-i începe-a plânge”. Cruzimea feciorului se consumă în dorinţa ca fata dragă să-i înţeleagă totodată blestemului şi sursa care-l cauzează: „Să plângi să uzi aţa-n ac, / Să ştii că-i blestem cu drag, / Să plângi, să uzi cusătura, / Să ştii că-i blestem cu gura”.

Prin urmare, şi vocea feciorului creează efecte emoţionale de o mare forţă afectivă, urmare a tonalităţii de invocaţie şi imprecaţie ce se imprimă textului poetic, respectiv cântecului liric de sorginte folclorică. Lanţul de elemente cu valoare determinativă, realizat prin conjunctivul „să plângi”, în repetarea lui, cu asocierile e completează ţesătura imagistică, bazat tocmai pe această „dinamică a verbului”, în expresia lui Gheorghe Vrabie, împlineşte complexul sistem ce naşte în cele din urmă compasiune şi, de ce nu, ameninţare, doar „Să ştii că-i blestem cu gura” şi nu, încă, spus cu sufletul! Cheia înţelegerii ne-o oferă, deci, cele două expresii fundamentale: „să ştii că-i blestem cu drag” şi „să ştii că-i blestem cu gura”. Şi astfel, cu dăruirea sufletească şi efectul cuvântului ce taie şi corijează, căci prin imprecaţie lumea se revitalizează, se adevereşte zicerea că „blestemul din dragoste nu seamănă prin lume pacoste!”

Aceste secvenţe luate în discuţie ne conving, deci, că imprecaţiile au rost integrator, atât din partea „badelui”, cât şi a „mândrei”, cu rezerva că, aşa cum se va vedea şi în planurile ce urmează, limba ascuţită o descoperim la „mândră”, totuşi!

Drept urmare, dintr-o gamă expresivă apropiată de cea a „badelui”, răsare şi sentimentul prăduitor de lumi, urmare a unui păcat de neiertat, părăsirea: „Ajungă-te, badiul meu, / Ajungă-te dorul meu, / Unde-o fi locul mai rău”. Semantic, „locul rău” este identic cu „ceasul rău”, momente fatidice pentru destinul îndrăgostiţilor.

Efectele ce le va produce „dorul” sunt apocaliptice: „Cuţit din teacă să saie, / La inimă să te taie”, iar urmările unui asemenea „semn” sunt redate în imagini hiperbolizate: „Să meargă sângele vale, / Şi pe deal şi pe cărare; / Să meargă sângele tău, / Şi pe deal şi pe părău”. În această explozie sângerândă, „badele” are o singură şansă, voinţa fetei. Mijloacele sunt diverse: verigi şi inele, peste care se revarsă „dorul inimii”. Astfel, se dovedeşte faptul că starea de magie este propice situaţiilor în care îndrăgostiţii certaţi în dragoste caută un remediu. De astă dată, vraja benefică este perspectivată de către fată: „Steie [sângele să se oprească] când l-oi opri eu, / Cu verigi şi cu inele / Cu dorul inimii mele”.

Poetica textelor semnalate, considerăm că este unicul element ce le dă valoare excepţională, într-o lume a magicului de sorginte afectiv-erotică.

*****

    Gheorghios Vafopoulos    

Η ζυγαριά

Στη μια πλάστιγγα βάλε τον ήλιο∙ 

βάλε τη θάλασσα∙ βάλε το τραγούδι.

Στοίβαξε όλα τα νησιά του Αιγαίου,

με τα κοχύλια των ευτυχισμένων ποιητών.

Τι άλλο μένει; Ο έρωτας. Βάλε, λοιπόν,

στην κορφή, πάνω απ’ όλα, και τον έρωτα.

Όμως η πυραμίδα τούτη της χαράς

κατακόρυφα θα μπορούσε να υψωθεί,

αν στην άλλη πλάστιγγα ακουμπούσαν

ένα μικρό αντικείμενο νοσοκομείου.

Balanţa

Aşează pe un taler soarele;

aşează marea; aşează cântecul.

Îngrămădeşte toate insulele Mării Egee,

alături de cochiliile fericiţilor poeţi.

Ce altceva rămâne? Dragostea. Aşează, deci,

şi dragostea, în vârf, deasupra tuturora.

Această piramidă a bucuriei însă

pe verticală ar putea urca,

atunci când pe celălalt taler,

un mic obiect de spital s-ar aşeza.

Αν ήσουν η νύχτα

Αν ήσουν η νύχτα, σε κάποιες ώρες μυστικές, να ιδείς

 κάτι σκιές θα μπορούσες, που σαλεύουν μες στα πάρκα.

Δεν είναι άνθρωποι, που στον παρόν τους κινούνται ή στο μέλλον τους.

Είναι τ’ αγάλματα, που από το παρελθόν τους αναδύονται

 και στο μέλλον τους μέσα περπατούν συλλογισμένα.

Θυμούνται, αναρριγούνε και τον εαυτό τους ερωτεύονται.

Αν ήσουν η νύχτα, σε κάποιες ώρες, που έμειναν έξω απ’ το χρόνο,

στα μεγάλα παράθυρα των πινακοθηκών θα μπορούσες

 να διακρίνεις κάτι σκιές, που ασάλευτες βαριά ανασαίνουν.

Δεν είναι άνθρωποι, που μες στο χρόνο ταξιδεύουν.

Είναι τα παλιά πορτραίτα, που σταμάτησαν στο παρελθόν.

Κλείνουν τα μάτια και τον πρώτον εαυτό τους ονειρεύονται.

Αν ήσουν η νύχτα, σε κάποιες ώρες, που δεν έχουνε περάσει,

θα μπορούσες απ’ τα παράθυρα των ωδείων ν’ ακούσεις

 κάτι βαθείς ήχους από ξεμακρυσμένες συμφωνίες.

Δεν είναι όργανα, που ανθρώπων χέρια τα κινούνε.

Είναι οι ξεχασμένες παρτιτούρες πάνω στ’ αναλόγια,

που εντός τους γρηγορεί το πνεύμα της μεγάλης μουσικής.

Καθώς αναπολούν, κραδαίνονται οι χορδές των πενταγράμμων τους.

Αν ήσουν η νύχτα, σε κάποιες ώρες, που δεν ξαναγυρίζουν,

μέσ’ απ’ των βιβλιοθηκών τα παράθυρα θα μπορούσες

 ν’ ακούσεις κάτι βαθειές μελωδικές απαγγελίες.

Δεν είναι ανθρώπων φωνές, που αναδιπλώνονται στο χρόνο.

Είναι τα σκονισμένα των μεγάλων ποιητών βιβλία,

που απ’ την αρχή κατοικεί μέσα τους ο ακέριος Λόγος.

Αν ήσουν η νύχτα, σε ώρες, που όλες ίδιες είναι,

θα μπορούσες να ιδείς κι’ αγάλματα που δεν κινούνται∙

πορτραίτα που δεν ανασαίνουν∙ παρτιτούρες

βουβές και βιβλία απ’ την αρχή τους κοιμισμένα.

Είναι γιατί το μάρμαρο κ’  οι μπογιές δεν έχουν κίνηση.

Γιατί το χαρτί κ’ η μελάνη δεν μπορούν να τραγουδήσουν.

Dacă noaptea ai fi fost

Dacă noaptea ai fi fost, la ceasuri tainice, ai fi putut zări

Umbre în parc umblând.

Nu oameni sunt, ce în trecut sau în prezent se mişcă,

Ci sunt statuile, ce din trecut apar

Şi gânditoare, în viitor păşesc.

Se mânie, tresaltă şi se îndrăgostesc.

Dacă noaptea ai fi fost, la ceasuri fără de timp, ai fi putut surprinde

La marile ferestre ale pinacotecilor,

Umbre neclintite, cu respirare grea.

Nu oameni sunt, ce în timp călătoresc.

Ci vechile portrete, rămase în trecut.

Închid ochii, visând la ce întâi au fost şi nu mai sunt.

Dacă noaptea ai fi fost, 

La ceasuri netrecute încă, s-asculţi vei fi putut

La ale odeonului ferestre, îndepărtate sunete de simfonii.

Nu instrumente sunt, de mâna omului mişcate 

Ci partituri pe analog uitate, ce spiritul marii muzici veghează.

Şi cum îşi amintesc, linii de portativ lovesc.

Dacă noaptea ai fi fost,

La ceasuri ce nu se mai întorc, ai fi putut s-auzi

Dintr-ale bibliotecilor ferestre, grave rostiri melodioase.

Nu voci umane sunt acestea, care în timp se prelungesc 

Ci cărţile prăfuite ale marilor poeţi

Ce dintru începuturi Cuvântul neştirbit adăpostesc.

Dacă noaptea ai fi fost,

La ceasuri în care toate aceleaşi sunt, ai fi putut zări,

Şi statui care nu se mişcă,

Portrete fără respirare, partituri mute

Şi cărţi de la-nceputuri adormite.

Căci marmura şi culoarea nu se pot mişca,

Hârtia şi cerneala nu au cum a cânta.

Traducere din limba greacă de Elena Dinu

***** 

    Astrul de la Observatorul din Merv   

Paula Romanescu

Se numea Omar Khayyâm.
Pentru a fi fost mereu în compania stelelor din cerurile toate (că doar era mai marele observatorului din Persia, din oraşul Merv), a prins să le semene acestora prin strălucirea minţii înalt gânditoare.
Pentru a fi fost mereu parte din lutul peste care A-Toate-Creatorul va fi suflat (când, Doamne?) duh întru înveşnicire, a deprins firul de cânt din taina Cuvântului şi l-a făcut robai (rubaiat, catren) spre a-l dărui semenilor cât, aceştia, să uite să mai moară.
Pentru a fi înţeles că nimic din cele ce cu întreaga noastră raţiune nu putem dezlega, de nedezlegat rămâne, a făcut din zestrea lui de raţiune „poezie” algebrei, s-a aplecat „Asupra unor dificultăţi ale definiţiilor lui Euclid”, „Asupra fiinţei” (asta da dificultate!), a pus astronomia la îndemâna privitorului spre umbra desenată de propriu-i trup sub penelul de raze solare ori lunare alcătuind un calendar (la care şi gregorianul ar cam fi luat bine aminte), a cercetat cu sufletul „Grădina inimilor”, lăsându-ne un tratat filosofic (cu care se mândreşte, printre alte comori, Biblioteca Naţională din Paris), tratat pe care căutătorii de înţelepciune nu-l pot citi decât cu sufletul. Pe scurt, a fost un savant enciclopedic peste a cărui minte Creatorul, suflând a doua oară (spre a-i stinge limpezimea luminii?!) n-a făcut decât să aprindă în inima acestuia (deprinsă şi ea cu un soi de raţiune de care raţiunea n-are ştire) lumina diamantină a versului sculptat în Cuvânt şi, prin urmare, nemuritor.
 Omar Ibn Ibrahim El Khayyâm s-a ivit sub cer la Nişapur, în provincia Kharosan din Persia (Iranul din zilele noastre) în prima jumătate a veacului al XI-lea după Cristos, în anul… 1028? 1030? 1040?. Biografii nefamiliarizaţi cu cititul în stele nu s-au pus încă de acord asupra datei exacte, iar în calendarul persan alcătuit de el, strălucitul astronom Omar Khayyâm nu s-a gândit să consemneze acest mic amănunt. Doar aşa, în treacăt, avea el să noteze într-un rubaiat: „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii? / Plecarea n-o să-i sfarme rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul sens al spumii: / Ce rost avu venirea şi-apoi ce sens plecarea?”. Mai sigur pare a ne fi rămas anul morţii: 1122. Şi anii toţi de viaţă: 82. Contemporanul său, scriitorul Nizami Arudi, avea să consemneze în cartea de anecdote „Cele patru cuvântări”, momente din convorbirile avute cu poetul-savant prin 1112 şi 1113. Alegem (nu chiar la întâmplare) însemnarea lui N. Arudi cum că, într-o zi, cu seninătatea cu care ştia să atace orice problemă reducând-o la esenţă prin cea mai firească simplitate, Khayyâm a spus: „Mormântul meu aş vrea să fie într-un loc unde, cu fiecare primăvară, vântul de nord mă va acoperi cu flori”. Avea să fie pământul oraşului său natal, Nişapur, acolo unde primăvara vine foarte devreme. Acelaşi scriitor nota, prin anul 1135-1136, că a vizitat mormântul lui Khayyâm de la Nişapur în primăvară, acoperit cu flori de meri şi peri… Noi auzim parcă versurile sale ca un surâs amar plutind printre miresme de timpurie înflorire: „Bahram prindea pe-aici măgari sălbatici / Şi pletele îi fluturau în vânt. / Azi prins e sub movila de pământ / Şi pasc pe-al său mormânt măgari sălbatici”.
 Şi-au trecut câteva secole de când Omar Khayyâm s-a mutat sub o movilă de pământ. Au durat nemuritoare rubaiatele sale, transmise oral din generaţie în generaţie, adăugite uneori, jefuite alteori de vreun cuvânt pe care vreo minte de om nu-l va fi reţinut pe de-a-ntregul, dar scânteind mai limpezi cu fiecare suflet care se va fi recunoscut în ele.
Şi-a fost anul 1859. Un oarecare Edward Fitzgerald publica la Londra, într-un tiraj de 250 exemplare, o broşurică: „Rubaiyat of Omar Khayyâm into english verse”, cuprinzând 75 de rubaiate, cu o prefaţă şi note culese din studiul eruditului orientalist Byles Cowell, preşedinte al Colegiului Sanscrit din capitala Marii Britanii, şi apărut în revista Calcutta Review. Praful s-a aşternut cu temeinicie peste coperta cărţii alcătuită de Fitzgerald „în maniera lui Khayyam”, traducătorul redând cu fidelitate doar 49 de catrene, în rest „recompunând” în manieră proprie catrene noi din versuri câte două aparţinând unor catrene diferite. Dar timpul, acest „hoţoman de soi”, cum îl numeşte Radu Stanca al nostru, a făcut ca numita broşurică de la librăria Quaritch din Londra să ajungă sub ochii unor cititori avizaţi. De atunci până astăzi (şi, cu siguranţă, mult dincolo de noi!) rubaiatele lui Omar Khayyâm au fost traduse în toate limbile pământului cu oameni.
S-a convenit că numărul catrenelor sale este de 170. Că au fost publicate culegeri stufoase precum, Les Quatrains de Kheyam, traduits du persan par J. B. Nicolas, ex-premier drogman de l’Ambassade francaise en Perse, din ordinul împăratului, la Imprimeria Imperială, în 1867, ţine poate de eterna rivalitate dintre Anglia şi Franţa. Dar cum să ţi-l adjudeci pe Khayyâm după mărunte-mari orgolii, când el aparţine lumii întregi, adresându-se cu egală simplitate fiecărei fiinţe vorbitoare?
Într-un articol publicat în Monitorul Universal din decembrie 1867, Théophile Gautier îşi începea comentariul la recent apărutele Catrene ale lui Khayyam în limba franceză astfel: „L-aţi citit pe Baruch? întreba La Fontaine pe oricine-i ieşea în cale, după ce citise el opera profetului care-i aprinsese puternic imaginaţia. „Aţi citit catrenele lui Khayyam?, am fi noi tentaţi să întrebăm acum”.
Chiar aşa!
N-aţi citit catrenele lui Khayyâm?! Să nu vă plângeţi atunci că vă veţi simţi nefericiţi!
Ce-ar fi să începeţi chiar acum?
Varianta pe care v-o propun face parte din volumul în pregătire „Khayyâm mi-a spus”, ediţie revăzută şi adăugită (realizată după ediţia franceză în proză din 1924, semnată de Franz Toussaint), după ediţiile apărute la editura Helicon, Timişoara, 1996; ed. Alcor, Bucureşti, 2000, respectiv 2002, în traducere bilingvă, româno-franceză.

Iată câteva rubaiate:

1.
Fiindcă orice viaţă sfârşeşte cu moarte,
Fiindcă orice viaţă suferinţă este,
De ce-ncrâncenarea de-a dura palate?
Sufletul? Ei, asta e altă poveste...

Si toute vie sur terre finit par la mort,
Si toute existence suppose la souffrance,
Pourquoi trop tarder sur ce pauvre bord ?
L’âme est immortelle ? Le corps s’en balance...

2.
Să calci uşor când treci prin iarbă-n zori.
În rouă-s lacrimile ce s-au strâns
Din ochii celor duşi făr’ a fi plâns
Şi care azi s-au preschimbat în flori.

Marche doucement dans l’herbe sous la rosée
Quand s’ouvre la tulipe rouge de l’aurore.
De chaque petit brin se lève un cri muet
De ceux qui s’en allèrent, l’âge en fleur.

3.
Parfumuri,ochi frumoşi, vin, buze rubinii –
Doar jucării în timp, doar jucării...
Singurătăţi, durere, trudă, ură –
Doar praf în voia timpului, ţărână...

Parfums, beaux yeux, lèvres douces, vin et chants –
Des jouets, des jouets dans le temps...
Solitude, chagrin, déchirure, larmes, prières –
Poussière dans le temps, poussière...

4.
Khayyâm, fii fericit când vinul te îmbată,
Fericit când în vis îţi pare c-ai murit,
Fericit când te-mbie un chip frumos de fată,
Căci moartea şi iubirea sunt semn de infinit.

Khayyâm, soit heureux quand le bon vin t’enivre,
Quand dans ton rêve tu te vois d’outre-bord,
Heureux si tu caresses une fille aux cheveux d’or,
Car la mort et l’amour du chagrin nous délivrent.

5.
Fii fericit să ştii că totul e mister:
Viaţa, soarta, moartea – cum pre pământ şi-n cer...
Surâde marii taine ca şi cum
Puţin îţi pasă de-ai muri acum.

Sois heureux de savoir que tout n’est que mystère :
La vie, le sort, la mort – comme au ciel sur la terre...
Souris à ce troublant secret comme si
Tu t’en moquais de mourir aujourd’hui.

6.
 Când briza dimineţii şi aurora pală
Mângâie trandafirul petală cu petală
Ferice de acela care vrăjit se lasă
Privind cum doarme-alături o fată mlădioasă.

Quand la brise du matin au lever de l’aurore 
Caresse la rose qui ouvre sa corolle,
Heureux celui qui voit auprès de lui
Dormir en souriant une belle jeune fille ...

7.
Cei mai de seamă înţelepţi, savanţii,
- Adevărate torţe vremii lor -
S-au perindat prin bezna lumilor,
Ceva despre-un neînţeles au bâiguit,
Apoi au aţipit...

Les sages les plus illustres, les savants, 
Flambeaux de leurs époques – ont traversé le temps
En ajoutant aux malentendus quelques mots bien choisis
Et se sont endormis...

8.
 Sunt unii care beau? Ce-ţi pasă ţie?
Defectele nu ţi le vezi de nas?
Lasă-i în pace, nici nu ştii că vinul
E singurul refugiu care le-a mai rămas!

Y a-t-il de ceux qui boivent? Toi, tu les juges?
Et, tes péchés, qui te les jugera ?
Laisse-les en paix ; tu ne sais pas
Que le vin leur resta le seul refuge.

9.
Dervişule, dezbracă această haina scumpă
De care nu ştiai când te-ai născut!
Mantia sărăciei te prinde bine încă,
Lumea va spune: Îl ştim, e-acel…necunoscut.

Derviche, pourquoi porter cet habit de soleil ?
Pauvre depuis toujours, le luxe ne te vaplus;
L’habit de la misère te va même à merveille
Et le monde te connaît : C’est ce pauvre inconnu...

10.
Dacă ziua de mâine-ţi rămâne neştiută,
Umple-ţi de stele gândul şi sufletul măcar ;
Bea vin sub lună! Mâine această visătoare
Poate că-n drumul lumii te-o căuta-n zadar.

Puisqu’on ne sait jamais le chant des landemains,
Remplis d’étoiles ton âme, oublie haine et rancune,
Bois du vin, chante tout doux, enivré sous la lune,
Car peut-être demain te cherchera-t-elle en vain.

11
 Cel ce-a gustat dinfructul acru-al înţelepciunii
Va păstra în privire un surâs amărui
Ştiind că lungul şir de zile ce-or să vină
Seamănă cu prezentul, cu ziua cea dintâi.

Celui qui, de sagesse en goûta le fruit mûr,
Portera à jamais dans ses yeux un sourire
D’amertume car il sait que les jours à venir
Ressemblent aux jours passés, au tout premier jour.

12
 Cădea-vom într-o zi pe drumul dragostei
Şi soarta sub picior ne va strivi...
Dă-mi gura ta, frumoaso, cupă mândră,
Până nu-s prafîn drum, până nu-s umbră...

Nous, on ira peut-être sur la voie de l’amour
Et le destin nous foulera aux pieds...
Donne-moi ta bouche, ma belle, cruche de lumière,
Avant que je ne devienne poussière...

*****

   Maria Dobrescu   

De vegades em sembla que visc

[‘Uneori mi se pare ca trăiesc’] 

traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

DE VEGADES EM SEMBLA QUE VISC

Una pau
m’envaeix la cambra
on tots els morts de la casa
indulgentment em somriuen
des de les fotografies
lluny
m’espera
amb tota seguretat
algú

UNEORI MI SE PARE CĂ TRĂIESC

o liniște
îmi invadează camera
unde toți morții casei
îmi zâmbesc îngăduitor
din fotografii
departe
mă așteaptă
cu siguranță
cineva

’bonjour madame! ça va?’ 

no tanques la porta
escolta
com batega
el cor ocells
orbs des d’ella creixerà
una cançó
vessant-se en les costelles
com una pregària

tu ets la creu blanca
entre els rosaris
dels dies negres

’bonjour madame! ça va?’ 

nu închide uşa
ascultă
cum bate inima
păsării oarbe
din ea va creşte
un cântec
revărsat printre coaste
 ca o rugă

tu eşti crucea albă
 între mătănii
de zile negre

*****

     Carl Sandburg    

Carl August Sandburg (6 ianuarie 1878 – 22 iulie 1967) - istoric american, nuvelist, folclorist şi scriitor de balade, s-a născut în Galesburg, Illinois, din părinţi suedezi, şi a murit în casa sa, numită „Connemara”, în Flat Rock, Carolina de Nord. H. L. Mencken l-a numit pe Carl Sandburg „indubitabil, un american în fiecare bătaie a pulsului”. A fost jurnalist de succes, poet, istoric, biograf şi autobiograf. În decursul carierei sale, Sandburg a câştigat două premii Pulitzer, unul pentru biografia lui Abraham Lincoln (Abraham Lincoln: Anii de război) şi unul pentru volumul „Poemele complete ale lui Carl Sandburg”. În timpul războiului hispano-american, Sandburg s-a înrolat în Infanteria 6 Illinois şi a participat la debarcarea pe Guánica din 25 iulie 1898, în timpul invaziei din Puerto Rico. După o scurtă (două săptămâni) carieră ca student la West Point, Sandburg a ales să frecventeze Colegiul Lombard din Galesburg. A părăsit colegiul, fără o licenţă, în 1902. Sandburg a trăit pentru o scurtă perioadă în Milwaukee, Wisconsin, timp în care a devenit membru al Partidului Social Democrat şi a căpătat un puternic interes în comunitatea socialistă. A lucrat ca secretar al primarului Emil Seidel, primul primar socialist din SUA. Sandburg a întâlnit-o pe Lilian Steichen, sora faimosului fotograf Edward Steichen, la sediul Partidului Social Democrat. Lilian (poreclită „Paus’l” de către mama sa şi „Paula” de către Carl) şi Carl s-au căsătorit în 1908; au avut trei fete. Sandburg s-a mutat la Harbert, Michigan. Din 1912 până în 1928, a trăit în Chicago, în apropiere de Evanston şi Elmhurst. În acest timp, a început să lucreze la seriile de biografii despre Abraham Lincoln. În 1945, familia Sandburg s-a mutat din Midwest, unde şi-a petrecut mare parte a vieţii, în ţinutul Connemara, un loc ideal pentru ei, deoarece i-a oferit lui Sandburg un întreg vârf de munte de cutreierat şi suficientă singurătate pentru a scrie. De asemenea, i-a oferit doamnei Sandburg peste 30 de acri de păşune pentru a creşte şi a duce la păscut caprele de lapte premiate. Multe dintre poeziile lui Carl Sandburg sunt foarte cunoscute şi iubite, cum este „Chicago”, despre oraşul cu acelaşi nume, unde lucrat un timp ca reporter pentru cotidianul Chicago News şi pentru The Day Book. Sandburg este îndrăgit şi de generaţiile de copii pentru „Poveşti din Rootabaga” şi pentru „Porumbeii din Rootabaga”, o serie de povestiri bizare, uneori melancolice, pe care le-a creat pentru fetele sale. Aceste poveşti s-au născut din dorinţa de „poveşti americane”, care să se îmbine perfect cu copilăria americană. Sandburg a simţit că poveştile europene ce implicau regalitatea şi cavalerii erau nepotrivite; astfel, şi-a populat poveştile cu zgârie nori, trenuri, unicorni... Sandburg a câştigat premiul Grammy în 1959 pentru înregistrarea portretului lui Lincoln, interpretată de Aaron Copland cu filarmonica din New York.

Tatăl către fiu

Un tată îşi vede fiul în pragul maturităţii.
Ce ar trebui să-i spună?
„Viaţa-i dură; fii de oţel; fii de piatră.”
Iar asta l-ar ajuta să-nfrunte furtunile
şi-i va servi împotriva banalului şi monotoniei
îl va ghida printre trădări subite
şi-l va întări în momente de slăbiciune
„Viaţa e pământ moale; fii bun; ia-o încet.”
Şi asta s-ar putea să-i fie de folos.
Bestiile au fost îmblânzite acolo unde biciul a dat greş.
Creşterea unei flori plăpânde pe cărare abruptă
A distrus şi a crăpat uneori piatra.
Un bandit va conta. La fel şi dorinţa.
Tot astfel şi blânda lipsă.
Fără lipsuri nu se întâmplă nimic.
Dar spune-i şi că prea mulţi bani au ucis oameni
I-a omorât cu ani înaintea înmormântării:
Căutarea câştigului dincolo de câteva mici nevoi
A transformat uneori oameni destul de buni
În viermi uscaţi şi potrivnici.
Spune-i că timpul, ca orice lucru, se iroseşte.
Spune-i să fie un nebun cât mai des
şi să nu-i fie ruşine pentru că a fost nebun
să înveţe totuşi ceva din fiecare nebunie
sperând să nu repete niciuna din nebuniile ieftine
ajungând în acest chip la înţelegerea profundă
a unei lumi pline de mulţi nebuni.
Spune-i să fie singur deseori şi să ajungă la el însuşi
şi mai presus de toate spune-i să nu se mintă
orice ar putea folosi minciunile pure şi chipurile protectoare
în mijlocul oamenilor.
Spune-i să fie diferit de ceilalţi
dacă îi este uşor şi natural.
Lasă-l să aibă zile leneşe căutându-şi motivele adânci.
Lasă-l să cerceteze profund pentru că e născut natural.
Apoi îl va înţelege pe Shakespeare
şi pe fraţii Wright, pe Pasteur, pe Pavlov,
pe Michael Faraday şi fanteziile libere
Aducând schimbări într-o lume ce dispreţuieşte schimbarea.
Va fi suficient de singuratic
pentru a avea timp de munca
pe care o cunoaşte ca fiind a lui.

Un milion de tineri lucrători

Un milion de tineri lucrători drepţi şi puternici se aşează greoi pe iarbă şi pe drumuri,
Şi milionul este acum dedesubtul pământului, iar carnea lor descompusă va hrăni mulţi ani rădăcinile trandafirilor sângerii.
Da, acest milion de lucrători tineri s-au măcelărit unul pe altul, dar nu şi-au văzut niciodată mâinile roşii.
Oh, ar fi fost o crimă grozavă şi un lucru nou şi frumos sub soare, dacă milionul ar fi ştiut de ce s-au rupt şi s-au tocat reciproc înspre moarte.
Regii au rânjit, Kaiserul şi ţarul – ei sunt vii, plimbându-se în maşini cu tapiţerie de piele, ei au  cu uşurinţă femeile lor şi trandafiri, ei mănâncă ouă fierte la micul dejun, unt proaspăt pe pâine prăjită, stând în case înalte, citind ştirile despre război.
Am visat un milion de fantome ale tinerilor lucrători în tricourile lor ude, de un roşu aprins, şi am ţipat:
Blestemaţi să fiţi, regi rânjind, blestemaţi să fie Kaiserul şi ţarul.

Cât e ziua de lungă

Cât e ziua de lungă în ceaţă şi-n vânt,
Valurile şi-au aruncat crestele bătând
Împotriva palisadelor de neclintit.
Acum multă vreme, băiatul meu a plecat pe mare,
Bucle maronii îi alunecau de sub beretă,
S-a uitat la mine cu acei ochi albaştri şi reci;
Spilcuit, drept şi loial, a păşit departe,
Băiatul meu, a plecat pe mare.
Cât e ziua de lungă în ceaţă şi vânt,
Valurile şi-au aruncat crestele bătând
Împotriva palisadelor de neclintit.

Prezentare şi traducere din limba engleză de Liliana Ene

*****

    James Joyce   

O floare pentru fiica mea

Fragil e trandafirul alb,

Fragile mâinile ei sunt, 

Şi sufletu-i e veşted şi e palid

Ca valul timpului, livid.

E roză fină şi fragilă – cea mai plăpândă încă e,

Sălbatică minune

E-n ochii ei blajini şi tainici,

Copila mea cu sânge albastru.

O amintire a actorilor în oglindă la miez de noapte

Ei vorbesc tare limbajul iubirii. Scrâşneşte

Al treisprezecelea dinte

Carnea ta îţi reproşează rânjetul. Îţi biciuieşte

Dorinţa tremurândă, lăcomia nudă a trupului.

În tine respiraţia dragostei e rece, vorbită sau cântată,

La fel de acră ca respiraţia pisicii,

Cu limba-i aspră.

Acest cenuşiu care se holbează

Nu minte, piele dezolantă şi os.

Lasă buzelor scabroase sărutul lor. Nimeni

Nu o va alege pentru a striga despre cele văzute.

Foamea cumplită îşi apără ora.

Ţi-aruncă mai departe inima, sânge sărat, un fruct al lacrimilor.

Smulge şi devorează!

Toată ziua am auzit zgomotul apelor

Toată ziua am auzit zgomotul apelor

Suspinând,

Trist precum pasărea mării, plecând

Singură mai departe,

Auzind vântul cum plâng în apa

Monotonă.

Acolo unde mă duc

Bat vânturile reci şi cenuşii, 

Aud zgomotul marilor ape

În depărtare.

Toată ziua, toată noaptea, le aud curgând

Încoace şi încolo.

Pentru că vocea ta era lângă mine

Pentru că vocea ta era lângă mine

I-am oferit durere,

Pentru că în mâinile mele am strâns

Mâna ta din nou.

Nu e niciun cuvânt şi niciun semn

Ce poate schimba asta.

Îmi e străin acum

Cel ce mi-era prieten.

Inimă dragă, de ce m-ai folosi astfel?

Inimă dragă, de ce m-ai folosi astfel?

Ochi dragi ce mă dojeniţi cu blândeţe,

Sunteţi încă atât de frumoşi... dar, oh,

Ce-nveşmântată-i a voastră frumuseţe!

Prin oglinda clară a ochilor tăi,

Printr-un sărut în care lin suspini,

Cu strigăte-n asalt vin adieri pustii

Spre-ale iubirii de iluzie grădini.

Curând, când peste noi va bate

Sălbatic vânt, iubirea va pieri...

Dar tu, prea dragă mie, dragă,

Astfel, de ce m-ai folosi?

Traducere din limba engleză Liliana Ene

*****

    William Butler Yeats    

Interviu* de Renee M. LaTulippe

William Butler Yeats
by John Singer Sargent 1908
public-domain

Date personale: Născut în Dublin la 13 iunie 1865, este scriitor, poet, dramaturg, cofondator al Teatrului Literar Irlandez, senator al Statului Liber Irlandez în perioada 1923-1929. A câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1923. Cunoscut ca unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului 20. Moare în Anglia, în localitatea Surrey, la 28 ianuarie 1939.

Domnule Yeats, vă mulţumesc pentru că aţi poposit astăzi la redacţia „No water river”. Aţi fost atât de bun să vă faceţi timp pentru un străin.

Nu există străini aici; doar prieteni pe care încă nu i-aţi întâlnit încă.

Ah, este atât de dulce. Aşadar, bine ai venit, prietene.

Lumea noastră este destul de diferită de cea pe care o cunoşteaţi dumneavoastră. În anumite privinţe este mai bună, iar în altele este mult mai rea. Cum ar arăta lumea ideală pentru dumneavoastră?

Aş modela o lume de foc şi ceaţă / Fără oameni cruzi, gravi sau prea înţelepţi / Fără lucruri stricate sau vechi ce ar putea să îţi facă rău. 

Sună precum Raiul! Aveţi vreun loc special unde scrieţi, un loc care vă inspiră?

Acolo unde curge apa şerpuind / De pe dealurile de lângă Glen-Car / În lacuri din mijlocul iureşului / Acea eclipsă putea îmbăia o stea.

Descopeream întotdeauna locuri unde mi-aş fi putut petrece întreaga viaţă.

De unde vă inspiraţi în poezia dumneavoastră?

Viaţa mistică este în centrul tuturor lucrurilor pe care le fac şi pe care le gândesc sau scriu. Îmi doresc o artă misterioasă... care să îşi facă treaba prin intermediul sugestiei, nu prin afirmaţii directe, o complexitate de ritm, culoare, gesturi. 

Mulţi scriitori tineri sau noi nu se simt confortabil dacă sunt numiţi „poet” sau „autor”. Ce definiţie aveţi pentru poetul autentic?

Un poet este prin natura lucrurilor un om care îşi trăieşte viaţa cu sinceritate sau, mai bine zis, cu cât îi este mai sinceră viaţa, cu atât este mai bună poezia scrisă de el. Un poet creează tragedie care vine din propriul suflet, acel suflet similar cu acela al tuturor oamenilor. Un poet scrie întotdeauna despre viaţa proprie, despre propriile experienţe tragice, oricare ar fi acelea, remuşcări, iubiri pierdute, sau singurătate pură.

Precum un zbor cu picioare lungi deasupra apei / Mintea lui se mişcă deasupra liniştii.

Ne puteţi împărtăşi o lecţie pe care aţi învăţat-o despre a scrie?

Rămân treaz noapte după noapte / Şi niciodată nu găsesc răspunsul. (Şi eu la fel!) Scrie pentru ureche... s-ar putea să fii înţeles imediat, ca atunci când un actor sau un cântăreţ popular stă în faţa unei audienţe.

Care este cel mai bun sfat pe care l-aţi putea oferi poeţilor aspiranţi?

Lumea este plină de lucruri magice, aşteptând răbdătoare ca simţurile noastre să devină mai agere. Ele ne permit să ne răspândim, noi, povestitorii, să cucerim orice pradă pe care o doreşte inima, să nu avem frică. Ne aduc gândurile întru armonie. 

Mergând prin iarba lungă şi cenuşie / Smulgând-o până timpul şi timpurile se duc / Merele argintii ale lunii, / Merele aurii ale soarelui.

Doar pentru amuzament

Versuri favorite pentru a impresiona doamnele

Mă uitam la lună, / Dorind să o plămădesc şi să-i dau formă / Pentru a ţi-o aşeza pe cap ca o coroană. Te sărut şi lumea începe să pălească. Cât timp îmi vei permite, voi scrie pentru tine / Dragostea trăită, visul cunoscut. Desfată-mi inima cu sunet; vorbeşte-mi din nou ca mai înainte.

Repede! Scrieţi pentru noi un distih folosind cuvântul trup! O, trup legănat de muzică, O, licăr strălucind, Cum putem cunoaşte dansatorul din dansul său?

Leşin!

Dar eu, fiind sărac, având doar visele; / Le-am aşternut la picioarele tale; / calcă uşor, deoarece calci pe visele mele. – W.B. Yeats, El îşi doreşte Pânzele Raiului

*Interviul este imaginar şi inspirat de poemele lui W.B. Yeats.

Sursa: http://www.nowaterriver.com/

Traducere din limba engleză de Liliana Ene

*****

     William Butler Yeats    

Insula din Innisfree

Mă voi ridica şi voi pleca acum, mă duc la Innisfree,

Voi construi o colibă mică acolo, făcută din lut şi nuiele;

Voi avea nouă rânduri de bostani şi un stup pentru albine,

Voi trăi fericit în zumzetul lor.

Şi voi avea pace, pentru că pacea vine căzând încet,

Căzând din vălul dimineţii în locul unde cântă greierul;

Acolo miezul nopţii este o licărire şi-amiaza o strălucire purpurie,

Iar seara este plină de aripile câneparului*.

Mă voi ridica şi voi pleca acum, pentru totdeauna, zi şi noapte,

Aud apa lacului clipocind cu sunete uşoare lângă mal;

În timp ce stau în drum, în cenuşiul străzilor

Îl aud în adâncul sufletului.

……………….

* Carduelis cannabina, pasăre cântătoare din familia fringilidelor, de circa 14 cm, cu pene roşii pe cap, gât şi pe laturile pieptului, cafenii pe spate şi albe pe abdomen, guşă şi aripi.

Când eşti bătrână

Când eşti bătrână, încărunţită, sătulă de somn,

Picotind lângă foc, laşi cartea jos,

Citeşti încet, visezi la dulcea înfăţişare

La ochii-ţi ce-i aveai cândva şi mă-adânceam în umbra lor;

Atât de mulţi iubeau clipele tale de veselă graţie,

Şi frumuseţea-ţi, cu o dragoste ori falsă, ori adevărată,

Dar un singur bărbat s-a îndrăgostit de sufletul tău călător,

Şi a iubit întristările de pe faţa ta schimbătoare;

S-a aplecat lângă şemineul aprins

Şi-a murmurat, cu tristeţe, despre cum s-a stins iubirea,

Şi a mers la pas pe munţii cei înalţi

Ascunzându-şi faţa într-o coroană de stele.

Navigând spre Bizanţ

I

Nu există o ţară pentru oameni bătrâni. Tinerii

Ţinându-se în braţe, păsări în copaci

- Acele generaţii muribunde - cântecul lor,

Cascadă de somoni, mări ticsite de macrou,

Cât e vara de lungă se vorbeşte de peşte, carne, păsări

Despre orice este creat, născut, şi moare. 

Prinşi în acea muzică senzuală, toţi ignoră

Monumente ale unui spirit ce nu îmbătrâneşte.

II.

Un om bătrân nu este decât un lucru neînsemnat

O haină zdrenţăroasă pe un băţ, în afară de

Sufletul care bate din palme şi cântă, şi cântă mai tare 

Pentru fiecare vânzător de haine în îmbrăcămintea-i mortală,

Nu este acolo nici şcoală de muzică, dar studiază

Monumentele propriei sale măreţii;

Şi de aceea am străbătut mările şi am ajuns

În sfântul oraş al Bizanţului.

III.

O, înţelepţi locuind în focul divin al Domnului

Ca în mozaicul aurit al unui perete,

Veniţi din focul sfânt, răsucindu-vă într-un cerc,

Şi fiţi stăpânii cântători ai sufletului meu.

Mâncaţi-mi inima; scârbit de dorinţă

Şi legat de un animal muribund

El nu ştie ce este; şi prindeţi-mă 

În născocirile eternităţii.

IV.

Odată ieşit din natură, nu voi mai lua niciodată

Forma trupească din niciun lucru natural

În afară de forma pe care o fac bijutierii greci

Din aur forjat şi aur emailat

Pentru a păstra treaz un împărat vlăguit;

Sau aşezaţi-mă pe o ramură aurită ca să cânt

Stăpânilor şi domniţelor din Bizanţ

Despre ce a fost, ce trece, sau ce va veni.

O fată nebună

Acea fată nebună ce-şi improviza muzica,

Poezia, dansând deasupra ţărmului,

Sufletul ei rupt de el însuşi

Urcând, căzând, într-un loc de niciunde,

Ascunzându-se în cala unui vapor,

Cu rotula ruptă, pe acea fată o declar

Un lucru frumos şi semeţ sau un lucru

Eroic pierdut, găsit maiestuos.

Indiferent ce dezastru a apărut

Ea a rămas neclintită în disperata muzicii rană

Rană, rană, şi şi-a clădit triumful

Printre baloţi şi coşuri,

Între sunete de neînţeles,

Dar ea cânta, „O, mare nehrănită, înfometată mare”.

Traducere din limba engleză de Liliana Ene

******

Arte poetice

       Antipoezia          

Interviu cu Vanessa Place*

Pune, oare, poezia întrebări care nu au răspunsuri?

Nu. Dar poezia oferă răspunsuri cărora trebuie să li se pună întrebări.

Poezia este un proces de re-concepere perpetuă. „Poezia este mărturie”, spuneţi…

Aristotel a scindat susţinătorii poeziei, afirmând că ea trebuie să reprezinte ceva individual, în legătură cu ceva universal; Kant a adus o nouă ruptură, sugerând că universalul este limitat la nivelul propriei percepţii. Toate aceste chestiuni ţin de domeniul mărturiilor, întrucât sunt eforturi febrile care consistă în dorinţa de a spune adevărul.

Sunteţi concomitent post-poetă, editoare, avocată, interpretă… Munca dvs. se desfăşoară ca un „angajament din diverse registre şi discipline în afara acestor registre şi acestor discipline”. Aţi avea un cuvânt care să definească acest fel de a gândi, de a scrie şi de a acţiona?

O antipoetă, o artistă, o supra-interpretă, Ubu-lege (1)? Există o a treia disciplină, poate, care nu e nici artă, nici scriere, ci şi artă şi scriere, în care textul este artă, arta e text, interpretarea contextul lor şi care e incompletă dacă toate aceste condiţii nu sunt întrunite concomitent. Trebuie cumva numit acesta conceptualism poetic? Artă a limbajului? „Artă a cuvântului” (ceea ce ar fi o glumă în engleză)? Sau ar trebui să spunem, de acum înainte, că Aristotel a greşit, că nu există competiţie pentru a valorifica supremaţia  între poezie şi sculptură pentru că această altă artă există?

Aţi publicat Exposé des faits (Expunere a faptelor), în Franţa,, o „cronică judiciară în care acuzare, apărarea şi literatura contemporană îşi confruntă faptele, limbajul, adevărul”. Cum repuneţi în dezbatere însăşi materia unei cărţi? Este mijlocul ideal de concentrare pe „necesitate; apoi drumul, numele, formula” (Charles Reznikoff) (2)?

Scopul unei cărţi? Retorica, îmi imaginez. Nu este scopul tuturor cărţilor? Cu siguranţă, pot fi folosite ca să permită hârtiei să zboare sus sau să fie dedicate unei fiinţe dragi prin efectul argumentaţiei, dar cred că principala justificare este persuasiunea. Persuasiunea a ce? Asta e o altă chestiune. În ceea ce priveşte materia unei cărţi, cartea e o intrigă în repaus. Pentru că Rosalind Krauss (3) este în totală greşeală când susţine că materia unei cărţi este antinarativă: o carte nu poate să nu trebuiască citită. Şi chiar dacă îmi place ceea ce spune Reznikoff, sunt mai înclinată să cred că, în ceea ce mă priveşte, forma sau formula generează numele, care dă viaţă unui fel de a spune, care el însuşi creează o necesitate. Oferta, apoi cererea. 

În Note asupra conceptualismului (cu Robert Fitterman, Ugly Duckling Press, 2009), arătaţi că nu există separaţie între subiect şi obiect, de unde conceptul pe care îl creaţi, de „sobiect” [„sobject”]. Ce induce conceptualismul în faptul de a scrie?

În deposedează de viitor, pentru al face imanent. În Exposé des faits, de exemplu, pentru prima dată în literatură, un viol e un viol e un viol.

„Textul a depăşit textul, textul subsumat, textul subscris”, spuneţi. Ce e un astfel de text? Mai credeţi în cuvinte? În arhive? În alegorie.

Cred în tot. Cum spun germanii: Ales ist wahr (totul este adevărat).

Gilles Deleuze spune: „Dacă repetiţia este posibilă, ea este miracol mai degrabă decât lege. Ea e contra legii: contra formei asemănătoare şi conţinutului echivalent al legii.” Cum vă asumaţi atunci enunţarea mai mult ca repetarea? Cum o faceţi posibilă?

Deleuze a greşit, în acest caz anume, ceea ce e puţin important, căci eu cred că Deleuze vorbea de lege în ceea ce priveşte ştiinţa. Şi el avea cu siguranţă dreptate în acest sens, că ştiinţa nu e stabilă şi că cele ce sunt universale au tendinţa de a trăda universalitatea – cu alţi termeni, noi nu ştim decât ceea ce putem spune, cum afirmă Wittgenstein. Dar legea în jurisprudenţă e un truc de magician: ea pare miracol, dar e vorba pur şi simplu de o diversiune. Legea se prezintă a o pură repetare bazată pe diferenţă – variaţia e eliminată, toate variaţiile spunerii sunt considerate ca neglijabile. Marea contribuţie a lui Deleuze e de a fi identificat diferenţa ca fiind nodul din jurul căruia radiază similitudinile. Pentru a face repetarea posibilă,  atunci – ceea ce devine mai interesant, dar mai dificil -, trebuie să facem după lege şi să ignorăm diferenţa. Să insistăm pe Ecou ca ecou. Fără satisfacţia afirmării de sine în vanitatea diferenţierii noastre.

Acum lucraţi la o nouă carte elaborată plecând de la Fire de iarbă de Walt Whitman…

Noul meu proiect e construirea unui Fire de iarbă contemporan. Ce e cântecul despre sine acum, când poetul nu mai este purtătorul de cuvânt al tuturor? Să lăsăm, cum ar putea spune populiştii, oamenii să vorbească.

În ceea ce priveşte interpreta (aţi avut intervenţii recent la Whitney Museum şi la MoMA, în New York), cum rămâne una – în corp şi în spirit?

Asta este sau Eu nu sunt.

Starea prezentă a spiritului dvs.?

Sub-real.

Sursa: nonfiction, le quotidien des livres et des idées, aprilie 2013; autor, Frank Smith 

………

* Vanessa Place, n. 1968, scriitoare, editoare (Les Figues Press) şi avocată americană. Trăieşte la Los Angeles, în Californie. Cel mai recent volum ONE (Roof Books, 2012).

 (1) joc de cuvinte: Ubu-roi (Ubu-rege)* - Ubu-loi (Ubu-lege) - *piesă de teatru de Alfred Jarry (1896), inspirată de tragedia lui Sofocle Oedip rege și considerată precursoare al mişcării suprarealiste şi teatrului absurdului.

(2) Charles Reznikoff (1894-1976) poet american cunoscut pentru Testimony: The United States (1885-1915), Recitative (1934-1979). Este primul care a folosit termenul „obiectivist” referitor la poezia celui de-al doilea grup de modernişti americani (Ezra Pound, William Carlos Williams).

(3) Rosalind Epstein Krauss, n. 1941, critic şi teoretician al artei, profesor la Columbia University, New York City.

 Traducere din limba franceză de Florin Dochia

(Poeme de Vanessa Place în numărul viitor.)