În acest număr semnează:
Florin Dochia, Mioara Bahna, Serghie Bucur, Paula Romanescu, Andreea Violeta Bobe, Theodora Balaci, Maria Nicolai, Cornel Sântioan Cubleşan, Gherasim Rusu Togan, Stéphane Mallarmé, Kostas Koutsourelis, Michel Deguy, e.e. cummings, Syna Queyras, Vanessa Place, Liliana Ene, Benoît Casas
DIADĂ
Am extirpat timpul,
Amintirile au devenit organisme vii
Cu halate albe gata de intervenţie.
Numai dorinţele în camera de reanimare
Se dau de ceasul morţii.
Privesc pe geam – viaţa e plină de spital
Şterg totul ce de-un praf letal.
Copacii au rămas încercănaţi
Ca nişte batiste cu ortul la colţ
Împrăştiind mireasma ceţii.
Sunt singur cu privirea mea-n carouri
Plimbându-se pe canapelele neîmbrăţişate.
Ah! Şi trotuarul acesta pe care paşii mei
Au mirosit cândva mângâierile tale
Şi iarba care-a amuţit
Înrourată de perdeaua care se trage la o pală de vânt.
Mă aşez pe pat, patul mă recunoaşte
Cearceaful a făcut deja pliurile corpului meu
Perna mă respinge cu toţi fulgii ecourilor de pe stradă.
Visează-n altă parte vrea să-mi spună
Eu sunt prea moale pentru visul tău
Ai şi tavanul viitor destoinic
În care să-ţi atârni privirea grea.
CÂNTEC DE LAGĂR
Inimi pe crengi plesnind a toamnă
Şi iarba nudă, nisipie
Mă-nchiriez în două anotimpuri
La rubrica neimobiliare.
Sunt cam destin şi-n faţă şi în spate
Cu sânge clandestine lovind artera
Asemeni unui bariton minor
Din opera de trei parale
E noapte - teama torenţială
Şi minciuni ce se desprind din rosturi
Vă voi cânta un cântec de lagăr
Cu apostoli în odăjdii ecvestre
Începe simplu, ca orice timp eviscerat
Cu tristeţi diurne şi nocturne
Şi toamnă veche, prăzulie.
ECOSEZ
Iubirea noastr-un iad
Cu flori la tâmple
Impare şi –amintiri cam ecosez
Cu vocea spartă de regrete
Şi cu dorinţa macerată-n crez
Sufrageria-i multă de icoane
Ciobite-n filele de cărţi
Şi – melodrama stă să se răstoarne
Neprinsă de păienjenii din colţ.
Brăţara-i tot acolo, cam coclită
De cererile in divorţ fără karate
Inelul e cam pătrăţos se pare
Şi-a prins un mucegai prea idolatru
Copilul e pitit - aşteaptă
Un alt şotron, o altă coardă
Un alt miros mai neted de pomadă.
SE-MINŢE
Îţi înfloresc tăceri profunde
Pe tălpi seminţe creponate
Sunt gata să înmugurească
Precum o gară anonimă
Ce duce dorul meu acasă
Tu calci pe tropot de cuvinte
Şi mâna-mi asurzeşte versul
În lobi am sentimentul putred
Cu gust de rânced ne-nţeles
E un refren de stirpe-albastră
Ce l-am ţesut în dimineţi
De vagă dragoste şi-ocară
Nedistilată în pereţi
Încă trăiesc, în paşi tăcerea
Mă urmăreşte-n acolade
Nematematică formulă
Şi declaraţii prea impare.
Poate mă mai iubeşti
În romburi se risipesc atâtea laturi
Şi viaţă, ură şi potop.
Viaţa pictorului Ion Şinca este o fantasmă care are forma şi culoarea picturii sale. Fantasma picturii lui Şinca este forma şi culoarea copilăriei, a locului natal. Fantasma locului natal e Ion Şinca, chiar şi atunci când se află în atelier, la ore, pe stradă el este de fapt în satul său şi bântuie, ca o fantomă a memoriei dealurile, curţile, uliţele, grădinile. S-a născut în anul 1950, la Brebu, sat Pietriceaua, jud. Prahova, a absolvit Institutul de Arte Plastice Iaşi şi este profesor Ia Liceul de Artă Ploieşti. Expune din anul 1974, participă de atunci la toate expoziţiile UAP Ploieşti. Din 1977, participă la expoziţiile naţionale anuale şi bienale. Expoziţii personale
şi de grup restrâns: Magdeburg, Germania, Terun, Polonia, Căminul Artei, Teatrul Naţional Bucureşti, Escrennes, Franţa, Galeria Jean Louis Calderon Bucureşti. Tabere de creaţie şi simpozioane: Valea Doftanei, Torun, Ungaria, Cehia, Germania, Cornu, Brebu-Prahova. Lucrări în Muzeul de Artă Ploieşti şi în colecţii particulare: Australia, Italia, Polonia, Austria, Canada, Franţa, SUA, Suedia, Germania. Din 1980, este membru UAP România. Dacă Grădinile Semiramidei au aripi, atunci Ion Şinca, omul şi pictorul, călătoreşte cu sufletul pe acestea. Pictura lui este de fapt spaţiul în care privirea, memoria, sentimentele, se mişcă permanent. Fantasme blânde,
luminoase, tulburătoare, care te bucură te agasează, te fură în lumea lor. Forme ondulatorii, dealuri, maluri, coroane ale arborilor dominând cerul, pământul, marea acoperind spaţii, înfrăţindu-ne cu ţărâna, stânci care susţin cu umerii edenul satului, eflorescente care explodează în albastruri grave. Spaţiul în care ţăranul îţi înalţă rugăciunea meditează asupra problemelor lumii, rânduieşte totul în legea Domnului, spaţiul unde legea armoniei domină.
Tu me manques mais maintenant
Criza poeziei? [2]
Florin Dochia
Dublă inconştienţă. „Poetul e sărac, inocent, abuzat? Da, ca totdeauna, şi e bine că e – că nu se opreşte din a repeta ideologia burgheză, într-un moment de anxietate, dar savurând acum revanşa venită de departe. Nou, totuşi, e că «poetul» e acum de acord cu locul acesta. El e voluntarul imposibilului, adesea menajat (în loc să fie internat), în acest sens. Tot ceea ce i se cere, în fond, e de a nu avea pretenţia unei opere. «Este poezie» devine echivalent cu «Foarte bine, dar nu este de citit, mulţumesc.»” Philippe Sollers fixează momentul poetic al finalului de secol XX, statutul acesteia fiind şi rezultatul devenirii mijloacelor de comunicare de masă şi masificării relaţiilor sociale, paradoxal, însoţit de o augmentare a izolării individului, întoarcerii spre sine, dar nu neapărat şi spre o viaţă interioară mai bogată. Receptorul potenţial de poezie este o fiinţă raţională singuratică marcată de contingent, de iluzia împlinirii personale prin participare amorfă la „marşul triumfal” al unei mulţimii indefinite.
Cum poţi scoate fiinţa asta din amorţeală?
Una dintre căi este aceea a poeziei de atitudine, cu atenţia acordată celor oprimaţi şi asumarea rolului de purtător de cuvânt. Nimic nou, deja anii cincizeci din secolul trecut a făcut-o (nu în România, desigur!), poate că este din nou momentul, de pe alte premize, cu mijloacele diverse, alăturându-i muzica şi imaginea – un sincretism care face bine receptării, pentru că implică mai multe canale de comunicare, mai multe categorii de sensibilităţi. Un avantaj îl reprezintă, azi, existenţa reţelelor sociale care reuşesc să adune colectivităţi specifice, altfel imposibil de constituit.
O altă cale ar fi aceea a intimismului, a deliberatei obscurităţi deprimate, care se adresează momentelor de întâlnire cu Sine, de reflecţie asupra propriei persoane şi asupra relaţiei cu lumea. Publicul pentru o astfel de poezie poate părea restrâns, dar publicul pentru poezie, în general, este restrâns!
Nu pot lăsa deoparte o direcţie interesantă, în anii din urmă, aceea care revizitează valorile avangardei suprarealiste şi le combină cu elemente de tip metafizic, cu apeluri la transcendent, ca mijloace de judecare şi de re-constituire a lumii. Nu este poezia religioasă, aceasta are rezervat un spaţiu aparte, acelaşi dintotdeauna, este conservatoare, mult mai conservatoare decât au gândit-o înaintaşii de acum două milenii sau de acum cinci secole; nu, este vorba numai de încercare a unei altă căi de cunoaştere şi de interogare despre rosturile existenţei.
După experienţele mizerabiliste şi utilitariste din prejma anului 2000, care nu au lăsat prea multe urme, dar au meritul de a fi epuizat o cale închisă pentru, în primul rând, lizibilitatea poeziei, lucrurile par a se aşeza şi din această direcţie. Poţi folosi exclusiv materiale „second hand” sau „trash” pentru creaţie, dar nu te aştepta să obţii mai mult decât un strigăt de uimire combinată cu oroare! Preamultul nu a făcu niciodată viitor în artă. Iar ready-made-ul în materie de Cuvânt are relevanţă limitată.
Ce ne revelează lectura reală a poeziei contemporane? (se) întrebă Sollers. „Nimic prea grav: o cu totul altă experienţă a timpului, a spaţiului, a auzului, a văzului, a plăcerii.” Gândirea poeziei devine o categorie a psihologiei. A scrie şi a asculta / a citi poezie capătă (şi) valenţe terapeutice. Acesta ar putea constitui un subiect aparte, cu participarea psihologilor (mai cu seamă că una dintre temele lor de reflecţie arzătoare este dacă psihologia este ştiinţă sau este artă!): poezia ca terapie (a sufletului).
Cu siguranţă, ceva dispare din poezia actuală. Jocul cuvintelor cheamă gândirea reflexivă, poate ca răspuns la apelul filosofiei spre tehnicile de construcţie a discursului poetic, drum deschis cu generozitate de Nietzsche. Sunt date deoparte gândirea leneşă, trăirea superficială, repetarea clişeelor actualităţii, linguşirile, laşităţile, falsele credinţe, malignităţile, inconsistenţele… Ceea ce ne aduce aminte de frumoasele cuvinte al lui Dylan Thomas: „Un poem bun este o contribuţie la realitate. Lumea nu mai este aceeaşi după ce un poem bun i-a fost adăugat. Un poem bun ajută la schimbarea formei universului, ajută la extinderea cunoaşterii fiecăruia despre sine şi despre lumea înconjurătoare.” Poate că Seneca exclama pe bună dreptate, în Scrisoarea a opta către Lucilius: „Câte lucruri aflăm la poeţi, pe care filosofii le-au spus deja sau pe care ar fi trebuit să le spună!” Philippe Beck (**) vorbeşte de o dublă inconştienţă, a poetului care filosofează fără să ştie, însoţită de cea a filosofului, care, fără să vrea, obligă poetul să filosofeze. Acest „mariaj” ar fi un argument pentru ideea „eternei reîntoarceri” (Nietzsche), adică a reluării, pe noi premise socio-psihologice, a aceloraşi idei din antichitate despre „lupta” dintre poeţi şi filosofi. Nu îndeamnă Epicur, comentat de Seneca: „Fii sclavul filosofiei ca să te bucuri de adevărata libertate”? Interesantă servitutea ca libertate adevărată, judecată acum, peste epoci! Dar nu poezia filosofică ori propensiunea spre filozofie a vreunor creatori este în discuţie. Aspectul poate fi minor, atâta vreme cât realitatea „pieţei” de poezie nu dezvăluie interesul pentru o astfel de direcţie. Mai degrabă ceva ce ţine de superficialitatea şi minima rezistenţă cu privire la valoare ar fi de observat, în „piaţă”. Nimic mai periculos pentru poezie, pentru marea poezie, care este, desigur, cu totul altceva, avertizează Philipe Sollers, decât jocul formal, confidenţa personală sau refrenul patetic. „Poezia care discută adevărurile necesare este mult mai puţin frumoasă decât poezia care nu le discută”, spune Lautréamont*** şi reflecţiile sale despre suferinţă şi lipsa de speranţă a celor care o disecă sunt foarte actuale. Memoria şi simţurile poetului nu sunt decât hrana impulsului creator, transpunea lor nudă în text nu prea face poezia. Nu poţi transporta apa pe apă, aerul pe aer – poezie are nevoie de un vehicul, acesta este cuvântul care construieşte lumi semnificative, cuvântul care nu spune adevărul, ci este adevărul.
Criza poeziei ar putea fi, aşadar, una dintre crizele comunicării, parte a avatarelor lumii contemporane. Sellers încheie en fanfare: „Nu există o criză a poeziei. Nu există decât un imens şi continuu complot social care ne împiedică să o vedem.”
Şi totuşi, de ce întrebarea persistă?
____________
** L’époque de la poésie, Littérature, N°120, 2000. Poésie et philosophie. pp. 33-44.
*** Poésies I, #31, Gallimard, collection Poésie, 1973
*****
***
George Vulturescu – Grota şi literele
Mioara Bahna
Cele două părţi ale volumului Grota şi literele – Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, cu o prefaţă, Elogiul literei, semnată de Irina Petraş –, I. Scaunul gol de lângă foc şi II. Viespe de grotă, atestă etapele unei iniţieri în drumul spre sine, în care preocuparea pentru procesul de creaţie şi punctarea anamnezică a unor episoade din trecut formează sursa imaginarului liric, coroborat cu o simbolistică uneori transparentă, alteori cu un grad de complexitate sporit prin mixarea datelor culturale şi a celor recuperate de privirea retrospectivă, către paradisul pierdut, peste care stăpâneşte imaginea mamei, cu gesturile ei simple, în casa copilăriei, sediul desăvârşirii (Roza perfectă e casa copilăriei), al simplităţii şi a tot ce înseamnă viaţa, la care se adaugă pajiştea, peste care aleargă un cal negru, metamorfozată în coală albă de scris (unde însă Unii poeţi îi duc calului lor la grajduri / doar tava digresiunilor) , incluzând, ca urmare, firesc, şi arta: Când scrisul e ca şi cum aş ţine în mână / felia aceea de pâine, din mâna mamei, întinsă fiului, odată cu un pahar de lapte aburind.
Poeme ample, în vers liber, creaţiile lui George Vulturescu din volum par a confirma dăltuirea lor anevoioasă, prin timp, pe pereţii Pietrelor Nordului, înfrăţite, deci, cu stânca, îngemănate cu statornicia acesteia.
O caracteristică a imaginarului acestei poezii reflexive a lui George Vulturescu este omniprezenţa divinului, ca garant al autenticităţii trecutului, pe de o parte, şi al eficienţei actului creator, pe de altă parte, atât în vederea păstrării urmelor lui, cât şi pentru conturare propriului profil al celui care polarizeză chiar literele poemului care s-au strâns ca un şnur la gâtul meu, pentru că poezia se scrie cu luturi şi picături de rouă, iar scrierea e un drum, spre acolo unde Dumnezeu toarce neantul pentru aripi / de păsări.
Această lirică a eului este învăluită într-un evident şi constant sentiment al nostalgiei, susţinut de atenţionarea mamei că Nu mai sunt nici cai pe câmpiile din sat, fiule, un fel de ecou al villonianului où sont les neiges d’antan, care străbate volumul, coroborat cu o irepresibilă nevoie a rămânerii în contiguitatea sacrului.
Două vârste îşi pun laolaltă lamura în poezia lui G. Vulturescu din acest volum: copilăria şi maturitatea, prima creând premisele celei de-a doua, pentru că acum se adună evenimentele ale căror amprente urmează să-i alimenteze viaţa şi arta. De pildă, un episod, cu definitive consecinţe existenţiale, din care derivă laitmotivul orbului, e amintirea faptului că La vârsta de şase ani în curtea părintească / un par de lemn mi-a străpuns ochiul stâng, învăţându-l, apoi, să plângă şi să râdă doar pe jumătate. Ecouri ale acestui fapt autobiografic, de unde extrage sau căruia îi atribuie cauzalitate destinală, se regăsesc de-a lungul volumului, eul creator ipostaziindu-se ca actant al vieţuirii, a cărui competenţă contemplativă e oferită, cu generozitate, ca variantă, celor care ar avea curajul să-şi asume, temporar, perspectiva sa: Vreţi să priviţi prin ochiul meu orb, să fiţi / păstori de cenuşi? Vreţi să-l purtaţi în locul meu / ca pe o rază de laser peste lume?
Orbul – în ipostaza lui Row, a celor doi orbi de lângă cişmeaua din parcul oraşului ori a celui care a zis: „Numai cine agoniseşte ceva în ochi / va avea ce să vadă” –, ca şi cel fără auz constituie, în consecinţă, imagini-laitmotiv ale cărţii, sugestie a posibilei multiple sau, cel puţin, duble percepţii asupra totului, a nu mai auzi sau a nu mai vedea decât pe jumătate fiind semnul celor aleşi să rămână, mai degrabă, ataşaţi de lumea profundă din lăuntrul lor. Se delimitează, astfel, două perimetre: al lumii vizibile, alcătuită din imagini ale trectului, cu precădere, care le invadează pe cele ale prezentului, până aproape de a le anula, şi al gândului. Un liant al celor două spaţii sunt Pietrele Nordului, ocupând locul central, un fel de Stonehenge, sacralizat de privirea ochiului sănătos, dar şi de amintirea privirii celui care n-o mai are, şi înconjurat de ritualuri insolite, câtă vreme Există o aristocraţie a stejarilor de pe Pietrele / Nordului pe care o servesc.
Mituri, credinţe, translând în ritualuri ezoterice, uneori convertite în expresii ale cotidianului, la care participă Poeţi printre ruinele Cetăţii Zathamr, îi dau Someşului statutul de nucleu al acestei lumi, identificat astfel din străvechime, ceea ce face ca umanitatea de aici să pară anistorică, adunând ca într-un creuzet (situat în Satul meu de sub codru), nu doar mituri – locale ori universale, de pildă, Sânzienele ori mitul lui Narcis –, ci şi fiinţe reale sau plăsmuite, încât, din contemplarea acestui tot, se naşte versul, dar Versul nu e piatră, e delirul ei, strâns demult, de când, în gând, a rămas pe treptele casei un copil aşteptând colindătorii, ocrotit de mama Irina şi tatăl meu Gheorghe.
Amintind de blagienii Paşii profetului, în primul rând prin atmosfera mitică, aceste poeme sunt evadări din cotidian în trecut sau în oniric, într-un timp suspendat în idilic, traversat de perspectiva lui Zarathustra ori de urma glasului său, a lui Iisus sau de cea a părintelui slujitor la altarul bisericii de la Tihăria natală, leagănul spiritual al poetului, care adună, apoi, alte urme ale spiritualităţii lumii, lăsate de Robert Musil, de Borges, de Rilke, de Sábato, de Proust, de Anghelos Sikelianos, de Ezra Pound, de Beethoven, dar, întâi de toate, de Cartea Sfântă a creştinătăţii, fiindcă sihastrul Misail, în partea a doua a cărţii, aşa cum îşi închipuie eul căutător, îi spune acestuia că orice grotă se hrăneşte cu altă grotă.
Cele mai multe poeme din volum au o evidentă tentă alegorică, iar unitatea întregului e susţinută, pe lângă particularităţile prozodice şi ale perspectivei lirice, prin recurenţa unor simboluri: al cuţitului, parte organică a pământului, crescând din el în adevărate lanuri sau aruncat de apele râului pe mal, obiect utilitar, dar, cu deosebire, potenţialitate de acte cu contur mitic sau magic. De asemenea, oile şi păstorii (de oi, de oameni ori de cuvinte, în special, însă în această paradigmă afându-se şi păstorul de cenuşi ori cel al roţilor), peştii, cu simbolistica preluată din textele sacre, preotul sau, mai degrabă, dăruitul cu harul sacerdotal se adaugă celorlalte motive literare din volum, împreună cu sugestia sau exprimarea explicită a altora, între care sacrificiul, conexiunile oximoronice dintre victimă şi călău, mergând până la convertirea unuia în celălalt, chiar şi la nivelul cuvintelor (Niciodată nu ştim cine se înstăpâneşte peste cine, din moment ce vânatul şi vânătorul sunt totuna).
Preocupat de creaţie şi de raportul artistului cu arta, pentru G. Vulturescu, la fel ca şi pentru alţi creatori, orice nouă realizare a sa înseamnă o sporie a pavezei, dar, totodată, şi a izolării, a solitudinii: cu fiecare carte îmi părea / că trupul îşi adună un alt înveliş, o altă / carapace. În plus, urmând o topografie afectivă, fixată chiar şi pe retina ochiului orb de paşii copilului de altădată, i se acutizează, măcar vremelnic, sentimentul vinovăţiei de a fi trădat lumea tangibilă printr-o precoce şi irevocabilă apropiere de cărţi, alături de care a stat mai mult decât lângă / arborii din ograda casei, mai mult decât lângă / mormintele părinţilor... Şi, totuşi, vinovăţia nu e de neiertat, câtă vreme Tu, Doamne, îngăduiai această frumuseţe / acolo decât pe scândura putredă a bârnelor din biserică, printre ispitele cireşelor şi printre litere, pentru că, de fapt, literele fac posibil orice, atunci când se strâng în cuvânt.
Într-o lume dominată de concret, privirea ingenuă, căutarea visului rămân doar apanajul poetului: A căuta potcoave de cai morţi este înjositor /dacă nu eşti poet, iar potcoavele sunt exemplare de / terfeloage în care poţi citi călătoriile altora. Mai mult, potcoavele pierdute de cai sunt ca niște incunabule din colburile lumii, pipăite cu ochiul orb.
În a doua parte a volumului, Viespe de grotă, iniţierea se continuă şi se accentuează, mergând pe urmele sihaştrilor Misail şi Daniel, ceea ce a făcut posibilă osârdia acestor rânduri. Laitmotivul ochiului şi al lăuntrului de sub calota craniului continuă să fie sediul plămădirii lumii celei din carte, acolo unde şuierul / vuietul / biruinţa spaimelor / sapă galerii spre lutul de-afară / de-acasă din sat. Asemenea lui Dante, condus prin ţinuturile de Dincolo de Virgiliu şi apoi de Beatrice, poetul contemporan se lasă condus de gândurile către cei doi eremiţi pe care şi-i ia însoţitori tăcuţi, imaginari prin lumea lor spre a se elibera de lupii aduşi în găvanele ochiului.
În chilia lui Misail, cel care îţi caută drumul are revelaţia lumii ca alcătuire de grote concentrice, identificând câteva dintre acestea: grota din creier, cea a literelor, cele în care şi-au avut sălaşul sihaştrii, dar, departe de a găsi răspunsurile căutate, întrebările îi sporesc: – Grota e fiica stâncii sau spaima ei? Sau: Pe rugăciunea mea, oare, urc, sau atârn? Ezitările – între grota din stâncă şi grota din creier ori între oglindă şi ochii celuilalt – sunt semnul celui care intuieşte nemărginirea lumii şi limitele fiinţei, dar ochiul orb şi urechea care nu aude sunt, mai ales, şansa scufundării în infinitul gândului, dacă, între pereţii de stâncă ai grotei – în oricare ipostază a ei –, ochii din afară nu-mi mai sunt de nici un folos.
Configuraţia, dar şi atmosfera psalmică a poemelor sunt evidente, în aproape toată partea a doua a cărţii, induse şi susţinute, din sine, de nevoia de autocunoaştere, dar şi de locurile în care au hălăduit eremiţii şi unde sensurile lumii se încheagă, se dezvăluie şi se învaţă nebănuit, din Sunetul cuvântului sau /tăcerea lui. Grota, un fel de purgatoriu, unde eul poposeşte cu ochii ciuruiţi, creează premisele reconsiderării / revalorizii celor ştiute şi, totodată, creează beatitudine – beţia grotei –, fiindcă până noaptea târziu din magma pereţilor / ţâşnesc şiruri de litere negre, iar cel care intră în cavernele ei, regăsind-o ca pe un uter matern la care ne întoarcem / iar şi iar, se metamorfozează, devine un vulcan:/ pentru că amintirile lui erup continuu. Vine însă, ca în orice căutare, şi momentul îndoielilor, când încep să cred că grota e o erezie.
Prin glasul lui Misail, amintind vorbele Sfântului Antonie, Eremitul, poetul reiterează eminesciana mediaţie, mutatis mutandis, din Odă (în metru antic), la imposibilitatea revenirii la starea de inocenţă dinainte de impactul cu forme ale cunoaşterii decisive în plan ontologic: Dacă auzi chemarea unei vrăbiuţe / nu mai regăseşti pacea dinainte.
Păstrând perpetuu streaşina casei copilăriei, aflată în fundul ochiului, acolo unde Dumnezeu învaţă cucuvelele / să ne silabisească numele, invocându-l pe Dumnezeu, „extras” de viespe de grotă la fel ca pe-o scânteie din cremenea stâncii, pe fundalul unei naturi edenice – de pe piatra din faţa chiliei sihaştrilor, ucenicul peste timp asistă la spectacolul naturii, privind cum plouă, contemplând bradul din dreapta / lumânare curată şi fulgerele căzând, în timp ce, sub calota craniului, se revede copil în casă, pe vreme de furtună, rugându-se ca părinţii, aflaţi la la muncă, pe câmp, să vadă drumul înapoi –, eul işi reconsideră identitatea: scrisul e noua mea piele pentru că poetul nu are nici o apărare în afara versului.
*****
***
Beatrice Ruscu – cinquine
Serghie Bucur
In plină „Sărbătoare a celor două Julii” ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Soţia şi Fiica, era într-o zi de miercuri – 2 Julie 2014, în vecinătatea Castelului Julia Hasdeu, din Câmpina, primii din partea scriitorului şi editorului Marian Ruscu, volumaşul de poeme scrise de fiica domniei sale, distinsa Beatrice Ruscu. Elegantul florilegiu – coperta şi dtp-ul, maestrul Florin Dochia – a apărut la editura „Timpul” în anul în care încă ne aflăm: 2014. Titlul ne este explicat în pagina cu care cărticica se deschide, la prima vedere de cineva care îşi rezervă anonimatul sau, din raţiuni ce par a fi bazate pe discreţie, de autoarea înseşi, într-o formulare inedită: „Cinquina e o specie cu formă fixă. Cele cinci versuri urmează tiparul silabic 2-4-6-8-2. Primul vers trebuie să reprezinte un substantiv sau să redea o imagine (două silabe), al doilea este descrierea acestuia, de exemplu printr-un adjectiv (patru silabe), al treilea o acţiune – verb (şase silabe), al patrulea aprofundează sentimentul / emoţia sau evidenţiază o senzaţie de transmis (opt silabe), iar ultimul vers este sinonimul substantivului iniţial şi oglinda acestuia din primul vers (din nou două silabe). Teoretic, este o poezie care concentrează o idee, un gând dau chiar noţiuni mai ample. În practică, este un exerciţiu de gândire, ca o integramă poetică, o libertate finită, care nu limitează însă fantezia”. Din colţul de sus, dreapta, al copertei a IV-a, chipul surâzător al Beatricei Ruscu zâmbeşte dezinvolt, parcă Pegasului care i s-a aşternut la picioare, pentru a o purta prin sideral, sonorizând privirile noastre neiniţiate în frumuseţea feminină. Giuvaierul cu evazive accente epistolare, gravează în auz o muzicalitate parcă dintr-o livadă a cireşilor ningând peste kimonourile în mişcarea tăcută a botinelor de lemn: „Poet / neimportant / umblă creanga-n lume / cu poveţe în desagă / suflet” („Eu”).
Prozodia aleasă de poeta Beatrice Ruscu frapează prin vigoarea esenţializării dublată de ritmurile în ascendenţă simfonică, aidoma unui lied din vremuri uitate, când oamenii – îndrăgostiţi sau întristaţi, perorau aprinşi de pornirile iubirii sau împovăraţi de dureri, eşecuri, pierderi ireparabile. Construcţia este, prin urmare, originală (până la proba contrarie, cronicarului nefiindu-i cunoscută), iar unicitatea ei, deşi aminteşte de haiku, garantează statutul valoric în diversitatea poetică.
Poeticul – substanţa scriiturii etajate în cinci rânduri – fiinţează prolific, el dislocă semantica stărilor / viziunilor autoarei, se sublimează şi apoi prinde conturul şi forma ideii / gândului / sentimentului acesteia, ca o sonată din Mozart sau Brahms. Arborescenţa sonoră deprinde panta ondulatorie a coroanei de brad legănându-se peste o prăpastie şi se închide în singurul ram care vârfuieşte cetina conică. Ascendenţa cinquinescă are îndrăzneala tuşei finale la un portret sau un peisaj; ea pecetluieşte „carnea” iluziilor devenite întruchipări ale spiritului percutând, asemenea muzicianului, în zbuciumările sau reveriile săpate în partitura interpretată.
Asistăm la un regal de imagini – figuri de stil, cum ştiam că se numesc, pe vremurile noastre perimate azi; abundenţa metaforelor e controlată sever, atent, zgura nici măcar bănuită să nu fie. Autoarea – cu nume princiar – însoţeşte cititorul cu graţie şi îndoială – condiţie a Poeziei veritabile, prin imensul, nemărginitul Parnas, oprindu-se acolo unde un semn, un sunet ori o culoare îi iese în cale, zălogindu-i emoţiile. „Doamne / abătute / ţes şi întreţes mult / covoarele zburătoare / fete” („Şeherezade”); „Poem / avangardist / vine primăvara / sindromul crucificării / amor” („Despre dragoste”); „Limbaj / de chihlimbar / tăcem împreună / demnitatea cuvântului / versuri” („Cum ne iubim”); „Cheie / lingvistică / aprinde şi stinge / lumina pe genunchiul meu / deschis” („Modus vivendi”).
Beatrice Ruscu ne surprinde în chip deosebit, remarcabil, prin cinquineficarea unui personaj planetar, precum Garcia Marquez: „Tablou / galben de grîu / mătură iernile / gândind cald şi patriarhul / static” („Marques”). Zugrăveşte transcendental eterna curgere a Istrului: „Doină / albăstruie / şopteşte Dunărea / bate vântu frunza-n dungă / cântec” („Tristeţe”). Dezhumează straturi ale Istoriei: „Troieni / decorate / s-au aşternut în pas / bate tocul în el cuie / greceşt” („Elenă”). Un expresionist remember actualizează lupta în favoarea Culturii – pentru care pledează „toată frunza şi iarba” luminată: „Carte / romantică / naşte un oraş nou / foc în suburbii / vcolum” („Literatură”).
Apariţia la rampa Poeziei a Beatricei Ruscu, pe structura poemului miniaturizat în dantelăria cinquinescă împrospătează discursul liric şi aeriseşte peristilul grafomanilor înghesuindu-se abraş la nemurire!
*****
***
Silvia Bitere – Gri kamikaze
Florin Dochia
Unde eşti copilărire cu… păpuşile cu tot – îşi vine să exclami, parafrazând liber, la citirea noului volum al Silviei Bitere. „De-a Coraline” (2012) ne făcea atunci cunoştinţă cu „sporovăiala unei puştane”, „un fel de incantaţie de candoare” (Al. Cistelecan), o joacă de-a jocul al unei Alice maturizate prea devreme, înainte de ieşi dintr-o lume a misterului, unde „oamenii sunt decupaţi din ziare se amestecă / dadaist lunatic absent” şi „sub asfalt se dă un spectacol în care oamenii joacă rolul / perfect de mort”. A rămas azi, şi persistă în noul volum, o gravitate pe care nu-mi explic de ce comentatorii nu au observat-o, în grija de a îi încadra – închide! – poezia într-un gen anume (de la romantism la suprarealism – Angela Nache Mamier, de parcă ar exista un poet autentic azi fără a parcurge, fără a „rata” TOATE orientările, experienţele anterioare!), o gravitate a patimii neostoite de a cunoaşte/înţelege lumea înconjurătoare. Este o lume încărcată de imagini bulversante şi goală de sens, pe care Silvia Bitere încearcă să o re-constituie, să o re-iniţieze; „o, măreţule, îmi spuneam, împărţind bucata de cretă / albă cu Dumnezeu / de jos Eu mă cred Dumnezeu, Doamne? / […] / Tu să mă cumperi, rogu-te Doamne!” – citim în „De-a Coraline” (p. 80) încă îndoiala la contactul cu o Creaţie împreună, pentru ca, în „Gri kamikaze” să îl înlocuiască în Creaţie, să şi-l aproprieze, parcurgând „singurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt”: „Doamne cum să te cuprind? / povestea mea începe de sus / când îmi arăţi un cer un soare / iar eu mă bucur / uite cât sunt de asemuită ţie / coastă din ce oi fi tu mă ştii / mirarea nu-şi mai încape sensul / nasc în fiecare zi câte ceva / de exemplu azi am născut un fir de iarbă / care mi s-a lipit de geană / şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de geană când de gleznă / de abia atunci mă mir / mă mir de glezna mea firavă / ce-ţi calcă pământul dospit / şi nu te mai caut / te am” (p. 17).
Aş putea spune că poezia Silviei Bitere, frenetică, egocentrică, dar nu intimistă, este în primul rând expresie, dar asta ar acoperi mai puţin de o zecime din rezultatul efortului ei creator, un efort care nu se vede în vers, dar care se presupune la o lectură intensă; construcţia după un algoritm continuu surprinzător, imprevizibil, aproape aleatoriu, mimând cu graţie dicteul automat, trimite, e adevărat, spre o dimensiune a discursului suprarealist, dar este numai o discretă latură tehnică, „poezofică”, pe aici se accesează dimensiunea ontologică, pentru că, evident, personajul Silviei fuge / se refugiază / evadează din realitatea-ficţiune apăsătoare („evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul” – p. 18 – poemul este un fel de ars poetica) în lăuntrul său, în căutarea unei alte ordini a haosului; poetul „e fericit e gol puşcă în el”, pe când „istoria se scrie încet odată cu mersul nostru”. Este o căutare amăgitoare, personajul – căci şi autoarea – o ştie: „aşa credeam că tot ce visez / se şi întâmplă / dar iată, visul nu e pentru muritor, simplă doamnă / e ca un guler de vulpe polară / lăsat în şifonier pe timpul verii // sunt un biet om femeie sunt / zidirea lui Dumnezeu / cerberul paznic de jos în sus / unde urcatul din treaptă în treaptă se face / şi treapta face cărare prin mine” (p. 45). Da, Poetul ia locul Creatorului, re-inventează Lumea, dar nu poate renunţa la Planul aceluia, cum nu va renunţa să-l certe şi să-l ierte, să-l caute şi să-l abandoneze („încă îl caut pe Dumnezeu / mă uimesc că nu port carne pe suflet”; „şi nu te mai caut / te am”). „Gri kamikaze” este povestea unui vis în destrămare, „umbra ia forma nimănui” şi „raiul e o sfoară întinsă / de care stau agăţate sufletele noastre ca o foiţă de tutun” (p. 13). Sensibilitatea bine disimulată în vigoarea aproape „masculină” a tăieturii versului, răzbate netulburată în frazări de mare frumuseţe expresivă, „dispariţiei elocutorii” la modă de la o vreme, Silvia Bitere răspunzându-i cu o prezenţă acaparatoare a fiinţei sale de simţire şi de interogaţie, cu o personalizare accentuată a emoţiei scăldată într-o tragică veselie („mergeau cu mine pe acoperişul blocului / cântam din u2 ne luam de gât / săream cu ochii deschişi ne transformam / într-o altă viaţă în avioane de război / venea salvarea şi totul era atât de minunat / atât de roşu fără sonor” - p. 5).
Silvia Bitere scrie, în fond, o poezie reflexivă de cea mai bună calitate, departe de retorism şi de edulcorări sentimentaloide, de estetizări minimalist-mizerabiliste, o poezie bogată, din registrul grav, cu mijloacele expresive ale unei arhitecturi arborescente care subjugă întâi prin ritmurile întrerupte ca ale apelor învolburate de munte, pentru a convinge imediat de adâncimea misterioasă - ca a ochiurilor de apă din peşteri - la care coboară în mărturia emoţională. Copilărirea a acces la un joc secund şi la incertitudine, la nesupunere în faţa imposibile evadări, dar acceptare a acelui „dezastru al sensului” care o conduce, inevitabil, spre o poezie a descifrării esenţei umane fundamentale; „azi ca şi ieri am înţeles o parte din sensul existenţei mele /[…]/ fluieram pe străzi / ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat / dornic de libertate şi fără grija zilei de mâine /[…]/ da sunt da exist uite calc iarba calc mocirla / sunt viu şi lângă mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure /e om pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară / nu din genunchi nu din încheieturi cădere /[…]/ nebunul care te strigă nebunule / tu as besoin de tenir bon / la chute ne se fait pas à genoux”. (p. 49)
Poemele în proză cuprinse în acelaşi volum nu fac decât să sublinieze varietatea mijloacelor poetice de care dispune autoarea pentru a se exprima deplin pe sine la ciocnirea cu Lumea şi a transmite emoţia, generos, mai departe.
*****
***
Paula Romanescu
Il nous reste toujours quelque chose à demander, même si la réponse, on le sait bien, est déjà connue... Mais nous, éternellement enfants, nous aimons bien chercher l’écho aux questions que l’on oublie de poser. Alors l’interlocuteur le plus avisé est toujours Lui, Le Grand Muet...
- Doamne, de ce Cuvântul prima minune-a Ta?
- Haosul exista deja.
- Seigneur, pourquoi le Verbe Votre tout premier choix?
- Le chaos dominait déjà…
- Şi apoi de ce omul – miez de lumină-n noapte?
- O, n-ai aflat ce-nseamnă marea singurătate…
- Pourquoi l’homme - étincelle dans la nuit sans voie?
- Du mot « la solitude » en connais-tu le poids?
- Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău, înaltul.
- La fel şi-acum, doar învelişul altul.
- J’étais enfant, Seigneur, bien sage sous Vos grands cieux.
- Tu l’es toujours, l’habit a changé un petit peu…
- Cum de ai dat făpturii de lut un suflet pur?
- Pulberea se-nalţă mai lesne în azur.
- Pourquoi à l’homme de boue une âme tellement pure?
- La poussière se lève bien haut au ciel d’azur.
- Doamne, de-aş înţelege taina, lumina Ta!
- Să-ncepem cu-nceputul !
-Aaaaaah !…
- Vous rejoindre, Seigneur, comment trouver la voie?
- Commençons par le commençement !
- Aaaaah!
- E pentru-ntâia oară că stăm şi noi la sfat.
- Eu te-am chemat întruna dar tu te-ai depărtat.
- C’est pour la première fois qu’on se parle en amis.
- C’était le temps, vois-tu, on est tous deux ici...
- Ţi-am îngânat Cuvântul luând din lumină versul.
- Ai aflat pân’ la urmă care-i e vieţii sensul?
- J’ai barbouillé Ton Verbe de lumière, de silence.
- La vie qu’on te donna, en connais-tu le sens?
- Femeia, ah, femeia şi mărul interzis…
- Cu fiece cădere simţi dor de Paradis.
- La femme, la douce femme avec sa pomme ravie…
- Plus tu en rêves, plus ta faim s’agrandit.
- Ştiu de luceferi care se plâng de nemurire.
- E ademenitoare secunda de iubire.
- On dit que les étoiles ont mare d’éternité.
- Le mensonge de l’amour est souvent tellement vrai.
- Din carnea mea, o, Doamne, viaţă am ivit.
- Trufia omenească e fără de sfârşit.
- De la vie j’en ai donné aussi, juste de ma chair!
- La fierté humaine n’a pas de bornes sur terre.
- Pe drumul de Golgote plini de amar mi-s anii.
- Să nu-ndrăzneşti să-mi vii cu lamma sabacthani!
- Sur tous les Golgotha traînent mes années meurtries.
- Oserais-tu me rappeler le cri : Eli, Eli?!
- Şi totuşi crima aceea la care-ai consimţit?...
- N-ai priceput nimic chiar, biet lut însufleţit !
- Et pourtant ce crime-là par Vous-même approuvé…
- Tu n’as rien compris, pauvre terre animée!
- Eu nu mi-aş fi dat fiul nici pentru tot pământul !
- Începi oare-a pricepe amaru-mi, necuvântul ?
- Je n’aurais pas donné mon fils pour toute la terre!
- Comprendras-tu enfin mon silence, mon mystère ?
- Înalţ spre Tine rugă când inima îmi plânge.
- Prea mare e furtuna-n oceanul tău de sânge.
- Je ne lève des prières que lorsque mon âme pleure.
- L’océan de ton sang est trop vaste pour le cœur.
- Te caut fără preget din zori până-n apus.
- De nu mă afli-n tine e că altunde nu-s.
- Je Vous cherche sans cesse dès l’aube au coucher.
- C’est au fond de toi-même que tu dois me chercher.
- Pământul, ah, pământul din care sunt mă doare.
- Durerea ta preschimbă-n cânt linişti grăitoare.
- La terre que je suis me brûle incessamment.
- De ton chagrin se lève des silences couleur chant.
- Pe-al meu liman de linişti vin păsări călătoare.
- Ţi-e unduirea blândă, trestie cântătoare.
- Sur ma rive de silence viennent des oiseaux de vent.
- Ton sourire les rassure, fragile roseau chantant…
*
Fotograful orb a terminat developarea amintirilor uitate. A pus la uscat bucăţi de întâmplări, de evenimente cenzurate. Afară picură, plânge cerul de durere; a orbit. Fotograful poate să-l distingă printre sticluţe-nceţoşate. Cerul plânge. Nu poate fi developat. Nu poţi avea atâta bandă cât să-l cuprinzi în fiecare sentiment al său.
(Orbii sunt clarvăzători. Ei disting universul dincolo de galaxii. Constelaţiile lor au alte culori, culori nepământene pe care doar orbii le văd. Fotograful miroase sticluţele. În ele şade otrava divină.)
*
Fotograful orb iubea blondele virgine; le adora ca pe sfintele altare. Violeta era una din ele. Ea nu-l iubea, nu vroia s-o spurce. Violeta iubea doar cărţile, vroia să se dedice lor cu tot sufletul ei; fotograful orb n-a înţeles-o. Ea a fugit. S-a strecurat în rândurile nescrise ale literaturilor uitate. El a rămas uitându-se întâi la ea cum se îndepărtează, cum fuge în spaţii de închiriat universuri. Apoi a rămas cu pozele-n mână, poze cu portrete de bălăioară.
*
Fotograful orb stă singur pe băncile de lângă faleză. Ţine un NIKON în mâini. Zâmbetul bliţului atrage cuplurile care se plimbă. Copiii fug de el; ei strigă: „Nenea urâtu’ ne face poze.” Bătrânii se uită cu milă la el. Mulţi scot bani din buzunar când îi pozează. „Ia, maică, bani pentru cele trebuincioase şi nu te uita. Nu arde poza bunicilor bolnavi!”
Fotograful orb s-a retras singur în hruba unei cafenele. De acolo pozează peisajele Dunării Albastre.
*
Fotograful orb vede fete frumoase; le pozează în studio şi pe stradă. Toate, dar toate se feresc de el. Ele pleacă mai departe, undeva în braţele băieţilor chipeşi, tandri. Fotograful rămâne cu pozele întipărite-n albume scumpe. Le priveşte gândindu-se la ele. Visează la bălăioare cu ochi albaştrii, la copchile necoapte cu sufletul pur. Ar pleca în Moldova, în patria frumuseţii ingenue, dar n-are bani, nu are cum să ajungă acolo. Ar vrea o Svetlană fecioară ca s-o iubească trupeşte.
*
îmi trece o pasăre cruntă
prin sânge
domnilor
şi nu-mi iese acest giacometti din suflet
şi ochii
ochii aceia de animal hăituit
ce-mi scutură ca de un frig alb
ca de o moarte
patul de suferinţă
să fug
să fug cărări fără vârstă
în dreptul chipului lui dumnezeu
strâmb
de frumuseţea oamenilor
o doamne
să arunc umbre pe pereţi
şi cuie
să nu le prindă nici dracul în cercul prea fecund al armoniei
şi totuşi
să ştiu
cum această noapte
plină de ceaţă
şi stele
zăpezi fără noimă
lumini printre degete
aş crede că mă voi arde
reflexul
*
*
persişti în golul tremurător al ramei
cum ochii
de apă încremenită.
aici jumătate galbene
frunzele
tu nu mai ştii sau eu
nimeni
nu este acela ce crede
în absolut
ne împânzeşte jungla dragule
ritualul demenţei
să ne îmbrăcăm în cămăşi negre
fi-vom canibali
*
*
tuse ca o apă
sui prin piept
măturând
copitele cailor verzi
şi i-au prins
decoraţii mari şi caraghioase
frumoasele lor sure coame
atunci
lungi şi deşelaţi
simptomatici câini
ca umbre
împietrit giacometti palid
ei stau în faţa stâlpului lui christ
pe un câmp străveziu
ca o gheară prin ceaţă
pentru tine m-am părăsit, figură divină
cu gândul
la câinii din lună
*
*
eu transcriu
frumuseţea ta
năzuind în cercuri la stâlpul infamiei
şi-o noapte
septembrie aproape
un cer violet
pe ţărm
corbul îşi prinde frunze pe trup
să le putrezească toamna
*
*****
***
Andreea Violeta Bobe
străzile se încolăceau în noduri şi şnururi din ce în ce mai încurcate
unele peste altele în hora zgomotoasă se împreunau
dansul iubirii nu ţinea cont de gen,
pur şi simplu amorul domnea-n lege eternă
hedonismul era religia sacră a nodului marinăresc de peste hotare.
*
Camera răcoroasă zugrăvea gânduri sticloase înrămate pe suport de fum
şifonierele cusute cu iz de lavandă se topeau sub presiunea tavanului
cristalul din ele mirosea a copilărie.
Fotograful orb a terminat developarea amintirilor uitate. A pus la uscat bucăţi de întâmplări, de evenimente cenzurate. Afară picură, plânge cerul de durere; a orbit. Fotograful poate să-l distingă printre sticluţe-nceţoşate. Cerul plânge. Nu poate fi developat. Nu poţi avea atâta bandă cât să-l cuprinzi în fiecare sentiment al său.
(Orbii sunt clarvăzători. Ei disting universul dincolo de galaxii. Constelaţiile lor au alte culori, culori nepământene pe care doar orbii le văd. Fotograful miroase sticluţele. În ele şade otrava divină.)
*
Fotograful orb iubea blondele virgine; le adora ca pe sfintele altare. Violeta era una din ele. Ea nu-l iubea, nu vroia s-o spurce. Violeta iubea doar cărţile, vroia să se dedice lor cu tot sufletul ei; fotograful orb n-a înţeles-o. Ea a fugit. S-a strecurat în rândurile nescrise ale literaturilor uitate. El a rămas uitându-se întâi la ea cum se îndepărtează, cum fuge în spaţii de închiriat universuri. Apoi a rămas cu pozele-n mână, poze cu portrete de bălăioară.
*
Fotograful orb stă singur pe băncile de lângă faleză. Ţine un NIKON în mâini. Zâmbetul bliţului atrage cuplurile care se plimbă. Copiii fug de el; ei strigă: „Nenea urâtu’ ne face poze.” Bătrânii se uită cu milă la el. Mulţi scot bani din buzunar când îi pozează. „Ia, maică, bani pentru cele trebuincioase şi nu te uita. Nu arde poza bunicilor bolnavi!”
Fotograful orb s-a retras singur în hruba unei cafenele. De acolo pozează peisajele Dunării Albastre.
*
Fotograful orb vede fete frumoase; le pozează în studio şi pe stradă. Toate, dar toate se feresc de el. Ele pleacă mai departe, undeva în braţele băieţilor chipeşi, tandri. Fotograful rămâne cu pozele întipărite-n albume scumpe. Le priveşte gândindu-se la ele. Visează la bălăioare cu ochi albaştrii, la copchile necoapte cu sufletul pur. Ar pleca în Moldova, în patria frumuseţii ingenue, dar n-are bani, nu are cum să ajungă acolo. Ar vrea o Svetlană fecioară ca s-o iubească trupeşte.
*****
***
Theodora Balaci
nimic nou sub soare
*
îmi trece o pasăre cruntă
prin sânge
domnilor
şi nu-mi iese acest giacometti din suflet
şi ochii
ochii aceia de animal hăituit
ce-mi scutură ca de un frig alb
ca de o moarte
patul de suferinţă
să fug
să fug cărări fără vârstă
în dreptul chipului lui dumnezeu
strâmb
de frumuseţea oamenilor
o doamne
să arunc umbre pe pereţi
şi cuie
să nu le prindă nici dracul în cercul prea fecund al armoniei
şi totuşi
să ştiu
cum această noapte
plină de ceaţă
şi stele
zăpezi fără noimă
lumini printre degete
aş crede că mă voi arde
reflexul
*
*
persişti în golul tremurător al ramei
cum ochii
de apă încremenită.
aici jumătate galbene
frunzele
tu nu mai ştii sau eu
nimeni
nu este acela ce crede
în absolut
ne împânzeşte jungla dragule
ritualul demenţei
să ne îmbrăcăm în cămăşi negre
fi-vom canibali
*
*
tuse ca o apă
sui prin piept
măturând
copitele cailor verzi
şi i-au prins
decoraţii mari şi caraghioase
frumoasele lor sure coame
atunci
lungi şi deşelaţi
simptomatici câini
ca umbre
împietrit giacometti palid
ei stau în faţa stâlpului lui christ
pe un câmp străveziu
ca o gheară prin ceaţă
pentru tine m-am părăsit, figură divină
cu gândul
la câinii din lună
*
*
eu transcriu
frumuseţea ta
năzuind în cercuri la stâlpul infamiei
şi-o noapte
septembrie aproape
un cer violet
pe ţărm
corbul îşi prinde frunze pe trup
să le putrezească toamna
*
*****
***
Maria Nicolai
Am extirpat timpul,
Amintirile au devenit organisme vii
Cu halate albe gata de intervenţie.
Numai dorinţele în camera de reanimare
Se dau de ceasul morţii.
Privesc pe geam – viaţa e plină de spital
Şterg totul ce de-un praf letal.
Copacii au rămas încercănaţi
Ca nişte batiste cu ortul la colţ
Împrăştiind mireasma ceţii.
Sunt singur cu privirea mea-n carouri
Plimbându-se pe canapelele neîmbrăţişate.
Ah! Şi trotuarul acesta pe care paşii mei
Au mirosit cândva mângâierile tale
Şi iarba care-a amuţit
Înrourată de perdeaua care se trage la o pală de vânt.
Mă aşez pe pat, patul mă recunoaşte
Cearceaful a făcut deja pliurile corpului meu
Perna mă respinge cu toţi fulgii ecourilor de pe stradă.
Visează-n altă parte vrea să-mi spună
Eu sunt prea moale pentru visul tău
Ai şi tavanul viitor destoinic
În care să-ţi atârni privirea grea.
CÂNTEC DE LAGĂR
Inimi pe crengi plesnind a toamnă
Şi iarba nudă, nisipie
Mă-nchiriez în două anotimpuri
La rubrica neimobiliare.
Sunt cam destin şi-n faţă şi în spate
Cu sânge clandestine lovind artera
Asemeni unui bariton minor
Din opera de trei parale
E noapte - teama torenţială
Şi minciuni ce se desprind din rosturi
Vă voi cânta un cântec de lagăr
Cu apostoli în odăjdii ecvestre
Începe simplu, ca orice timp eviscerat
Cu tristeţi diurne şi nocturne
Şi toamnă veche, prăzulie.
ECOSEZ
Iubirea noastr-un iad
Cu flori la tâmple
Impare şi –amintiri cam ecosez
Cu vocea spartă de regrete
Şi cu dorinţa macerată-n crez
Sufrageria-i multă de icoane
Ciobite-n filele de cărţi
Şi – melodrama stă să se răstoarne
Neprinsă de păienjenii din colţ.
Brăţara-i tot acolo, cam coclită
De cererile in divorţ fără karate
Inelul e cam pătrăţos se pare
Şi-a prins un mucegai prea idolatru
Copilul e pitit - aşteaptă
Un alt şotron, o altă coardă
Un alt miros mai neted de pomadă.
SE-MINŢE
Îţi înfloresc tăceri profunde
Pe tălpi seminţe creponate
Sunt gata să înmugurească
Precum o gară anonimă
Ce duce dorul meu acasă
Tu calci pe tropot de cuvinte
Şi mâna-mi asurzeşte versul
În lobi am sentimentul putred
Cu gust de rânced ne-nţeles
E un refren de stirpe-albastră
Ce l-am ţesut în dimineţi
De vagă dragoste şi-ocară
Nedistilată în pereţi
Încă trăiesc, în paşi tăcerea
Mă urmăreşte-n acolade
Nematematică formulă
Şi declaraţii prea impare.
Poate mă mai iubeşti
În romburi se risipesc atâtea laturi
Şi viaţă, ură şi potop.
*****
***
Fantasma
Cornel Sântioan Cubleşan
Un posibil eden, drumuri care cheamă, stânci care apără precum Zidul Chinezesc, ritmurile căpiţelor care sparg tăcerea ancestrală. Compoziţii
echilibrate, susţinute de verticale, curbe, oblice, asimetrii, planuri bine delimitate, modulări largi, nervoase, armonii ale culorilor, contraste care pun în valoare sentimente, ritmuri, forme, idei, game rafinate de albastru, ocruri pământeşti, argintiuri celeste, alburi misterioase, un întreg arsenal al limbajului plastic pus în slujba spiritului de o mare sensibilitate. Un pictor complex ca exprimare: realul dialogând cu realismul magic cu formele abstracte cu expresia fovă, „pom”, cu expresionismul: „Floare exotică”. Drumul său vine din Andreescu, trece prin Catargi, Dimitrescu, prin „Grădinile” lui Ioan Gheorghiu, drumul său are un timp după care ajunge grădina sa: „Peisaj la Pietriceaua”,
„Drum de ţară” - Brebti, „Sălcii argintii”, „Stânci la Podu Cheii – Brebu”. Vin fantasmele şi artistul nu le dă voie să moară, le imortalizează prin magie: „Fantasma nopţii”, „Reflexe”, acestea iau forme abstracte: „Fantasmă 4” formă a bing-bangului, în Fantasmă 1, 2, 3 realul se descompune în ritmuri interioare, lumini şi umbre, respiraţii ale spiritului care veghează, fotografiază ideile, harta viitoarei lumi posibile. Pictorul Ion Şinca, unul din pictorii contemporani prahoveni importanţi, îşi edifică personalitatea artistică, expoziţiile sale de înaltă ţinută o demonstrează cu pregnanţă, pictura sa vine şi vindecă secolul de boli.
*****
***
Omul cu dor (3)
Gherasim Rusu Togan
In retorica poeticii cântecului de dor, există, gradual, şi un nivel de la care cuvântul se rosteşte cu rol malefic atotcuprinzător şi posibil egal în conştiinţa populară blestemelor fixate în sfera religiosului. Dar, într-un asemenea concentru, se includ acele blesteme ce anatemizează pe autorii iubirilor înşelate, rostite de către fiinţele victimizate, dureros părăsite şi cu idealurile spulberate. În asemenea situaţii limită, conştiinţa tradiţională victimizează şi apără mai ales actantele, fiinţe iubite şi chiar soţii, rămase cu inima pârjolită şi, social, de multe ori neajutorate…
Respectiva referire îşi găseşte justificarea prin proiectarea ei într-o altă grilă de gândire, anume în cea a conştiinţei tradiţionale. Aici se învaţă comportamente, se asumă responsabilităţi, iar individului aflat în perioada premaritală i se impuneau o serie de norme a căror asumare constituiau, prin ele însele, normele vieţii în devenire.
De-aici, şi asprimea blestemului aruncat peste viaţa celui care părăseşte, care distruge rosturile iubirii aparent aşezate durabil pe cărarea timpului. Revin, încălcarea codului moral echivalează cu un sacrilegiu. Celui care-l încalcă i se rezervă potop de imprecaţii, ce curg din izvorul blestemului şi, doar din acest punct, teamă mi-e că împlinirea unui blestem situat de către noi în galaxia iubirii neîmplinite îşi arată efectele.
Pentru ornarea respectivelor demersuri, ne vom servi de materiale culese de Bibicescu, la finele secolului al XVIII-lea, încărcate de arhaicitate şi inedit expresiv.
„- Nu ţi-a fost, neică, păcat ? / M-ai iubit şi m-ai lăsat, / Ca pe-o vită lângă gard?”, sună reproşul fetei părăsită, „ca o vită lângă gard”, comparaţie deşi aspră, şocantă şi dură, se înscrie în tiparul situaţiei, totuşi, dacă ne raportăm la universul în care se arde drama. Asemeni, scenariul în care se polarizează drama, este învăluit într-un linţoliu de flacără, cuvintele devin bulgări de lavă încinsă ce topesc o întreagă lume, semnificată de prevestitori a fi în pragul apocalipsei.
„Să te bată lemnele / Care le-am ars serile, / De sara până-nnoptat, / Pân’ cocoşul mi-o cântat”. Răspunsul badeului, de aceeaşi forţă explozivă, adună, de asemenea, vestigii ale trecutului trăite în dragoste: „Să te bată, mândro, bată, / Să te bată urmele, / Ce le-am călcat serile / Pe tină şi pe zvântat, / Aşteptând pe lângă gard”.
Din acest punct, în blestemul ei, fata uzitează de arme distrugătoare de viaţă, respectiv boli cu acţiune în context magic: „şapte boli, şapte lingori; şapte perechi de friguri; nouă feluri de junghiuri; şapte sute bani în pungă / la doctori să nu-ţi ajungă; şapte boi ca pepenii, / să-ţi mănânce doctorii”. Blestem aspru, ce-şi întinde tentaculele, deopotrivă, pe starea fizică şi materială. În privinţa agenţilor malefici, ei sunt amplificaşi ca efect, prin fortificarea lor magică. Cifre oculte le măsoară ca potenţă efectul: şapte, şase, nouă… ce se prind de existenţa badelui, distrugând-o.
Finalul acestui cântec de foc şi de lacrimi aparţine, în echilibru cu începutul, tot fetei. Invectivele, însă, prin aciditatea replicilor, ating paroxismul, emanând, deopotrivă, ură, umilire, cruzime şi neîndurare. Formulele invectivă se acumulează în mod gradat, ducând în cele din urmă la explozie de ură şi umilire. Câteva mostre cutremură. În fapt, sunt uşor de recunoscut bolile dorite de către fată în cruzimea răzbunării: „- Să zaci, neică, sub perete / pân-ai face frunză verde / să tragi ţolul / cu piciorul, / periniţa / cu guriţa; / să te-adapi cu linguriţa / şi să-ţi dea pâine cu acul / şi să nu-ţi mai găseşti leacul. / Să dea Domnul Dumnezeu, / să te-nsori, / de nouă ori, / să ai nouă fiişori. / Mai întâi o copiliţă, / să te-adape în temniţă. / Mai pe urm-un copilaş, / Să te poarte prin oraş; / să te-aducă Dumnezeu / şi la bordeiaşul meu, / să te umilesc şi eu / c-o cojiţă de mălai, / uscată de nouă ai / Ci să-ţi iei o bâtă-n mână / să te ducă la fântână, / Anumerând pietrile, / rupându-ţi mărgele; / Strângându-ţi mărgelele, / să-ţi rupă şi degetele / Nouă sute bani în pungă, / La doctori să nu-ţi ajungă” (p. 50-51).
Acordând un calificativ acestui cântec încadrat de către Bibicescu la capitolul „Drăguţi certaţi”, ca valoare estetică, atinge sublimul imagistic, iar ca formă de conflict social, naşte repulsie, prin aspectul gregar al limbajului.
Unde-şi are, totuşi, rădăcinile un asemenea arsenal de invective? Răspunsul ni-l oferă profesorul şi etno-folcloristul Tache Papahagi, punct de vedere susţinut ulterior şi de către Dumitru Tudor Mazilu, în cartea amintită: „Blestemul, remarcă profesorul Papahagi, a jucat un rol esenţial în concepţia folclorică religioasă din trecutul patriarhal al popoarelor, contribuind la formarea unor adânci convingeri, cu privire la efectele lui considerate reale… un adevăr pe care îl ilustrează o bogată literatură populară” (5). Desigur că observaţiile profesorului sunt complet valabile şi-n cazul blestemului semnificat din colecţia Bibicescu, veche şi încă mai puţin atinsă de morbul artificialului şi a convenţiei (1890).
*****
***
Florin Dochia
indigo
(VI)
se lasă seara şi peste uitare
se lasă seara care stinge tot
ce-am adunat în orele amare.
ce-am adunat în ore cu senin
se şterge seara şi un arlechin
mă poartă-n braţe peste râul rin.
mă poartă-n braţe ca un înger orb
din cupa blândei lethe mied să sorb
şi cupa să o sparg fără-ndurare.
o sparg şi peste lumea-mi e pustiu
dansează arlechinul dans zglobiu
care-l preschimbă-n silnic sacerdot.
dansează în pustie cere seară
dansează peste focuri şi fantasme
şi se topeşte trupul meu de ceară.
şi se topeşte orice vis secret
şi se topeşte orice zi de mâine
se lasă seara peste noi încet.
Cafeaua din zori
16. Şi a fost noapte
se dedică prinţesei visate lanilai
lumina rece luna şi-o aruncă
rostind tăcută cale de-asfinţit
dar nu pleca, nu-i ziuă încă
şi între noi nimic nu s-a sfârşit.
porneşte focul iar în crengi alene.
te-ntorci în somn cu faţa înspre cer.
un vis ţi se strecoară printre gene.
mă prinzi cu braţul tău de temnicer
al celor care-ţi cad prea lesne pradă
şi umbrei tale lungi robiţi se lasă
în nopţile fierbinţi după paradă
când s-a închis oricare drum spre casă.
şi-aruncă luna recea ei lumină
pe chipul tău cu stinsa lui paloare.
deci nu pleca, nu-i vremea, n-or să vină
grăbiţii zori, ci-o nouă desfătare.
Sosirea lui Godot
17. E frig
e frig deja, iubito, şi nimeni nu mai vine
din noapte să lumine al nostru adăpost
e frig şi cade cerul pe-albastrele ruine
tu ia-mă iar în braţe şi nu-mi căta de rost.
o lume e creată pentru-a muri şi ştiu:
o lume se va naşte – în ea noi nu vom fi.
e frig şi ne păzeşte doar astrul argintiu
tu mă cuprinde-n braţe curând îţi voi lipsi.
e poate rece trupu-mi şi răsuflarea rece
şi a plecat din mine ultimul înger orb
e frig în lumea asta şi noaptea ne petrece
tu-n braţe mă ascunde de-nfometatul corb.
Cântec pentru Inanna, 16
hai să vedem din nou prima dată
filmul din care părea să fi coborât
firavu-ţi trup în clipa de început
când s-a lăsat de zbor sedus
pe pielea ta murea-n cristale marea
cu soarele într-un dezmăţ de scaldă,
secat de dor căuşul inimii tânjea
o aripă, un vis închis în lacăt de sidef
mi-e dor de tandra ta indiferenţă
când iar în jurul nostru turnuri cad
şi-n valuri se scufundă – duc cu ele
mirarea mea de slobod înecat
şi a fost seară şi a fost dimineaţă
14. eşti aici
te ţin strâns de mână
şi te trag după mine
să-mi calci pe urme -
mă sperie gândul că aş putea
să te pierd pe undeva
prin catacombele de lumină
din care încerc să ies
în fiecare seară
ca un vechi satelit
căzând de pe orbită
sedus de voluptatea absenţei
*****
***
Stéphane Mallarmé
Pipa
Ieri, mi-am găsit pipa visând o lungă seară de lucru, de lucru bun de iarnă. Arunc ţigările cu toate bucuriile copilăreşti ale verii în trecutul ce iluminează frunzele albastre ale cerului, muselinele şi iau pipa mea gravă ca un om serios care vrea să fumeze timp îndelungat fără a se deranja, ca să lucreze bine: dar nu mă aşteptam la surpriza pregătită de această abandonare, abia dacă am tras primul fum, am uitat de marile mele cărţi de făcut, uimit, emoţionat, am respirat iarna ultimă ce revenea. Nu am atins prietena credincioasă după întoarcerea în Franşa, şi toată Londra, Londra aceea pe care am trăit-o din plin, acum un an, a apărut; la început, dragele ceţuri care ne înveşmântau creierele şi care aveau, acolo, un miros în ele când pătrundeau pe sub fereastră. Tutunul meu simţea o cameră sumbră, cu mobile din piele pudrată cu praf de cărbune sub care se rostogolea pisica slabă şi neagră; marele foc! şi bona cu braţele roşii vărsând cărbunii şi zgomotul acestor cărbuni căzând din găleata metalică în pubela de fier, dimineaţa – atunci când poştaşul lovea solemn de două ori, ceea ce mă făcea să trăiesc! Am revăzut prin ferestre acei arbori bolnavi ai scuarului pustiu – am văzut largul apei, atât de des traversat în acea iarnă, tremurând pe puntea înmuiată de ceaţă şi de aburi, înnegrită de fum – cu draga rătăcitoare sărmană, îmbrăcată de călătorie, o lungă robă ternă, de culoarea prafului străzii, manta care atârna umedă de umerii ei reci, una dintre pălăriile de pai fără pană şi aproape fără panglică, pe care damele bogate le aruncau la sosire, atât erau de deşirate de aerul mării şi pe care săracii dragi le împodobeau din nou pentru încă nişte sezoane. În jurul gâtului, se înfăşura batista teribilă care se agită spre a spune adio pentru totdeauna.
Fenomenul viitor
Un cer palid, asupra lumii care sfârşeşte în decrepitudine, poate vine de la nori; bucăţile din purpura uzată a apusurilor sângerează într-un râu adormit la orizontul scufundat în raze şi-n apă. Copacii se plictisesc şi, sub frunzişul albit (de praful timpului mai degrabă decât de acela al drumurilor), se înalţă cortul Dresorului lucrurilor trecute; multe felinare aşteaptă crepusculul şi reînvie chipurile unei nefericite nebune, învinsă de boala nemuritoare şi păcatul secolelor, bărbaţi apropiaţi de complicele lor pricăjite însărcinate cu fructe mizerabile cu care pământul va pieri. În liniştea îngrijorată a tuturor ochilor rugându-se la soarele care, jos, sub apă, se scufundă cu disperarea unui strigăt, iată simpla chemare la spectacol: „Nimeni nu vă învaţă să gustaţi spectacolul interior, căci nu există acum un pictor capabil să redea o umbră tristă. Aduc, vie (şi păstrată de-a lungul anilor de ştiinţa suverană) o Femeie de odinioară. Ce nebunie, originală şi naivă, extaz de aur, un nu-ştiu-ce! pentru ea vorbeşte părul ei, se pleacă cu graţia stofei în jurul unui chip ce iluminează goliciunea sângerie a buzelor. În locul unui veştmânt inutil, ea are un corp; şi ochii, asemenea pietrelor rare! nu valorează cât acea imagine ce se degajă din senzualitatea ei fericită; sânii ridicaţi ca şi cum ar fi plini cu laptele etern, săgeată spre cer, cu gambele dulci care păstrează sarea mărilor primordiale.” Chemând sărmanele neveste, cu părul rărit, volnăvicioase şi pline de oroare, soţii se prezintă: şi ele din curiozitate, melancolice, voind să vadă.
Când toţi vor contempla nobila creatură, vestigiu al unei epoci deja blestemate, unii indiferenţi, pentru că nu vor avea puterea de a înţelege, dar alţii cu păreri de rău şi cu pleoapele umede de lacrimi resemnate, se vor privi, în timp ce poeţii acestui timp, simţind reaprinzându-li-se ochii stinşi, se vor duce spre lumina lămpii; creier beat o clipă de gloria confuză, bântuit de Ritm şi în uitarea existenţei într-o epocă ce supravieţuieşte frumuseţii.
Traducere: Florin Dochia
*****
***
Kostas Koutsourelis
ΠΑΡΑΒΟΛΗ
Υπήρχαν κάποτε -ποιος δεν το ξέρει;-
τόσοι άγγελοι ψηλά στον ουρανό
που άλλο πετούμενο εκεί πάνω να σταθεί
ήταν αδύνατο σχεδόν να καταφέρει
Γι` αυτό και κάποιοι ιθύνοντες
-κατόπιν ικανών συλλογισμών-
το χάος είπαν να ρυθμίσουν
και τάξη να επιβάλουν - τι αμνήμονες!
Μια κι όλως διόλου λησμονήσαν ασφαλώς
πως δεν σηκώνει τέτοιες διευθετήσεις
ο κόσμος των πνευμάτων,
ο κόσμων των ουράνιων ταγμάτων γενικώς
Έκτοτε οι άγγελοι εξέλιπαν οριστικώς
κι απόμεινε σε μας ο άδειος ουρανός
PARABOLE
Il y avait autrefois - qui ne le sait pas? -
tant d’anges en haut dans le ciel
que d’autres volatils n’arrivaient presque pas
à rester là-haut
C’est pourquoi quelques dirigeants
- après beaucoup de réflexion -
ont décidé de régler le chaos
et d’imposer l’ordre –quels oublieux!
Ils avaient tout à fait oublié sans doute
qu’il ne supporte pas de tels arrangements
le monde des esprits,
le monde des ordres célestes en général
Dès lors les anges ont disparu
et le ciel vide est resté à nous
Traduction: Philippe Beck
Parable
In olden times - but surely we all know? -
There were so many angels in the sky
That all the other celestial hosts
Found it nigh impossible to get by.
This is why the powers that be
After much protracted contemplation
Ached to regulate the anarchy
Impose some order - oh the obfuscation!
It was far beyond their giddy wits
To conceive that such intrusions are most
Intolerable in the world of spirits
Especially in the realm of heavenly hosts.
Since then there are no angels left to fly
And what remains is naught but empty sky.
Translated by Roy Kift
Parabolă
Au fost odată - cine nu o ştie? –
atât de mulţi îngeri în ceruri
că alte zburătoare aproape nu ajungeau
să rămână acolo sus
Pen’ că unii conducători
- după multă reflecţie -
au decis să reglementeze haosul
şi să impună ordinea – câtă uitare!
Au uitat complet fără îndoială
că nu suportă astfel de aranjamente
lumea spiritelor,
lumea fiinţelor celeste, în general
De atunci, îngerii au dispărut definitiv
şi ne-a fost lăsat un cer pustiu
Traducere: Florin Dochia
Kostas Koutsourelis - poet şi eseist, n. 1967; editor al bianualului literar Νέο Πλανόδιων (Neo Planodion)
*****
***
Michel Deguy
PROSE
Tu me manques mais maintenant
Pas plus que ceux que je ne connais pas
Je les invente criblant de tes faces
La terre qui fut riche en mondes
(Quand chaque roi guidait une île
A l’estime de ses biens (cendre d’
Oiseaux, manganèse et salamandre)
Et que des naufragés fédéraient les bords)
Maintenant tu me manques mais
Comme ceux que je ne connais pas
Dont j’imagine avec ton visage l’impatience
J’ai jeté tes dents aux rêveries
Je t’ai traité par-dessus l’épaule
(Il y a des vestales qui reconduisent au Pacifique
Son eau fume C’est après le départ des fidèles
L’océan bave comme un mongol aux oreillers du lit
Charogne en boule et poils au caniveau de sel
Un éléphant blasphème Poséidon)
Tu ne me manques pas plus que ceux
Que je ne connais pas maintenant
Orphique tu l’es devenu J’ai jeté
Ton absence démembrée en plusieurs vals
Tu m’as changé en hôte Je sais
Ou j’invente
PROSE
I miss you but now
No more than those I don’t know
I invent them scattering the faces of you
Across the earth that was rich in worlds
(When each king guided an island
By guesswork of its goods (ash of
Bird, manganese and salamander)
And the shipwrecked federated the edges)
Now I miss you but
Like those I don’t know
Whose impatience I imagine with your face
I have thrown your teeth to dreams
I have treated you off-the-shoulder
(There are vessels leading back to the Pacific
Its water steams After the faithful have left
The ocean slavers like a Mongol on the bed pillows
Dead meat balled up and hair in the salt gutter
An elephant blasphemies Poseidon)
I don’t miss you more than those
I don’t know now
Orphic you became I threw
You dismembered absence in several vales
You changed me to host I know
Or make it up
Translation: 2004, Anne Talvaz
PROZĂ
Îmi lipseşti, dar acum
Nu mai mult decât aceia pe care nu-i ştiu
Îi inventez împrăştiidu-ţi feţele
Peste pământul cel bogat în lumi
(Când fiecare rege conduce o lume
Estimându-şi bunurile (cenuşă de
Păsări, mangan şi salamandră)
Şi naufragiaţi unesc marginile)
Acum tu îmi lipseşti dar
Ca aceia pe care nu îi cunosc
Atunci îmi imaginez chipul tău cu nerăbdare
Îţi arunc dinţii în reverii
Te tratez cu umerii dezgoliţi
(Există vestale care duc înapoi în Pacific
Apa lui ceţoasă După ce credincioşii au plecat
Oceanul salivează ca un mongol între perne
Stârv în bule şi păr în jgheabul de sare
Un elefant îl blestemă pe Poseidon)
Nu-mi mai lipseşti mai mult ca aceia
Pe care nu-i cunosc acum
Ai devenit orfică Arunc
Absenţa ta dezmembrată în numeroase valsuri
Tu m-au schimbat în gazdă Ştiu
Sau inventez
Traducere: 2014, Florin Dochia
*****
***
e.e. cummings
o dulce spontan
o dulce spontan
pământ, de câte ori m-am
îndrăgostit
nebuneşte
degete de
filosofi lascivi ciupite
şi
înţepate
la tine,
ai obraznicul deget mare
al ştiinţei împins
spre tine
frumuseţe, cum
de multe ori religii te-au luat
pe genunchii descărnaţi
storcându-te şi
lovindu-te ca să poţi concepe
zei
(dar
într-adevăr
la incomparabila
canapea a morţii tale
ritmic
amant
tu le răspunzi
doar cu
primăvară)
primăvara atotputernică zeiţă Tu
primăvara atotputernică zeiţă Tu
zăboveşte în parcuri haioase
cu un coş prea mare pe piele
cavaleri şi rânjetul gumei de mestecat
domnişoara Tu zăboveşte
îşi convinge cu serenada
pe doamna-i motanul muzical
Tu zăboveşte ademenită
în trecere pe trotuare cu
imprudentul gândac de iunie şi frivola
râmă
Tu ademeneşte canari la ferestrele salonului
Primăvară cea mai uşuratică dintre anotimpuri
ai picioarele ude
şi fusta plină de noroi
somnoroaso
e părut tău sunt
ochii tăi lipiţi de
vis şi ai un corp lasciv căci
e adus pe pat de brânduşe
atunci când cânţi cu vocea-ţi răguşită
iarba creşte pe creştetul pământului
şi toţi copacii îl înconjoară
primăvară
a excelentei înghesuieli a
şoldurilor tale
şi deasupra
saliva pe sânii tăi eu
sunt foarte mândru de-al
meu suflet înlăuntru strigătele mele
la sosirea ta
şi mâinile tale sunt zăpadă şi
degetele tale sunt ploaie
şi-ale tale
picioare O ale tale picioare
capricioase
picioare picioare incorigibile
tachinând lumea
când zeii lasă corpul meu să fie
când zeii lasă corpul meu să fie
Din fiecare ochi curajos trebuie să înmugurească un copac
fructe să atârne în el
lumea împurpurată va dansa acolo
Între buzele mele care au făcut să cânte
un trandafir va naşte primăvara
care le va pune fecioarelor
între sânii lor mici rămăşiţele pasiunii
Degetele mele puternice de sub zăpadă
În păsări încordate vor duce
dragostea mea mergând prin iarbă
aripile lor îi vor atinge faţa
şi în tot acest timp inima mea trebuie să fie
Una cu creşterea şi ghemuită lângă mare
doamnele din Cambridge care trăiesc cu suflete mobilate
doamnele din Cambridge care trăiesc cu suflete mobilate
nu-s deloc frumoase şi au minţi confortabile
(de asemenea, cu binecuvântarea bisericii protestante
fiice, neparfumate cu spirit inform)
ele cred în Hristos şi în Longfellow ambii morţi
sunt invariabil interesate în atât de multe lucruri -
în prezent scriind că încă mai găsesc
degetele încântate să tricoteze pentru polonezi?
poate. În timp ce necontenit feţele trec timid de la una la alta
scandalul Doamnei N şi profesorului D
…doamnelor de la Cambridge nu le pasă, dacă
deasupra Cambridge-ului uneori în cutia lor de
cer lavandă şi fără colţuri,
luna zornăie ca o fărâmă de bomboană supărată
Traducere: Florin Dochia
*****
***
Conceptualismul liric – un manifest în desfăşurare
Sina Queyras
Adeptul conceptualismului liric s-a mutat dincolo de textul greu de digerat şi impenetrabil, de fapt, dincolo de toate gesturile care i-au făcut plăcere inamicului cititului.
Cu toate acestea, adeptul conceptualismului liric rămâne loial politicilor sale de includere, apreciind cugetările asupra poeziei conceptuale, revelaţiile unor asocieri în masă în care se concretizează textualitatea efemeră a vieţii de zi cu zi. Ca şi până acum, el continuă să se tolănească cu încăpăţânare în reveria singurătăţii.
Conceptualismul liric tolerează excesul limbajului în timp ce preţuieşte versurile curate ale minimalistului.
Conceptualismul liric nu confundă claritatea cu simplitatea.
Conceptualismul liric respinge noţiunile naive precum adevărul şi frumuseţea.
Conceptualismul liric nu este simplu expresionism.
Conceptualismul liric nu acceptă faptul că substanţa nu contează şi, cu toate acestea, apreciază modul în care conţinutul nu contează întotdeauna.
Dacă adeptul conceptualismului liric trăieşte într-o pădure, ar putea fi una de beton, sau o pădure plantată şi coafată de oameni precum fac cu animalele, chiar dacă el nu este pregătit doar pentru virtual sau doar pentru textual.
Adeptul conceptualismului liric are, după cum se pare, un picior în galerie şi celălalt pe pământ. El poate face distincţia între podea şi pământ. El recunoaşte o carte şi modul de a citi una într-o multitudine de forme.
Conceptualismul liric înţelege că perspectiva şi revelaţia sunt greu de dobândit, indiferent de felul în care poemul a fost conceput.
Conceptualismul liric sugerează faptul că a dezbate asupra morţii oricărui lucru nu este chiar aşa de interesant.
Conceptualismul liric acceptă tensiunea dintre sine şi subiectul poetic, luptând mereu cu dorinţa de a abandona poemul şi de a fi poetul din poem.
Adeptul conceptualismului liric priveşte cu dor la cei ce se bucură de beneficiile comunităţii, dar fuge de comunitatea închisă.
Conceptualismul liric este o formă voyeuristică.
Conceptualismul liric este informat, nu înrobit, de teorie.
Tu scrii sau te scrie poezia pe tine?
Forma evoluează sau este constrânsă?
Este poezia ta citită întotdeauna?
Sunt ideile tale mereu deja gândite?
Conceptualismul liric acceptă însuşirea şi re-contextualizarea ca fiind utile, dacă nu chiar gesturi esenţiale, dar nu îşi limitează procesul la aceste gesturi.
Adeptul conceptualismului liric nu crede că o constrângere abandonată constituie un eşec.
Pe de altă parte, el se priveşte în locul din care îşi poate câştiga conţinutul.
Noroiul este noroi sau gândirea unui poem este însuşi poemul.
La urma urmelor, densitatea nu duce neapărat la complexitate, iar limba documentată nu e neapărat mai interesantă decât limba neşlefuită.
Mulţi poeţi conceptuali sunt modele pentru conceptualismul liric.
Mulţi poeţi ai limbii sunt modele pentru conceptualismul liric.
Mulţi poeţi lirici sunt modele pentru conceptualismul liric.
Aşadar, conceptualismul liric nu este nou.
Conceptualismul liric nu este constrâns de bani. Nu este legat de interioare. Sau de arhivă, deşi uneori îşi are originile acolo. Nu este nevoit să-şi poarte singur de grijă, nici nu este mărginit de camere de chat sau de motoare de căutare, deşi, din nou, adesea îşi are originile acolo.
Adeptul conceptualismului liric îşi recunoaşte datoriile faţă de multiple şiruri de poetici contemporane, artă, design, arhitectură, filozofie, ecologie, uniuni, studenţi, modernism, postmodernism, conceptualism şi romantism.
Adeptul conceptualismului liric este un maestru al confruntării, nu îi este teamă să intre în alt text.
Adeptul conceptualismului liric nu este în mod necesar un corp feminin, dar are mirosul greu al impurului, o anumită lipsă de respect pentru un stăpân, deci este prin omisiune, feminin în construcţie.
Conceptualismul liric este la fel de bine WalMart (1), cum este şi Zaha Hadid (2) sau suburbia şi Andrea Zittel (3).
Conceptualismul liric este o poetică a propoziţiei, dar nu întoarce spatele relaţiei dintre cuvinte şi nici puterii prozodiei sau posibilităţii propulsiei lirice. Pe de altă parte, nu se fereşte de imperfecţiune şi de complex.
Conceptualismul liric se imaginează a fi o barcă, uşoară, fără vâsle, capabilă să alunece printre definiţii şi să ancoreze după propria dorinţă.
Conceptualismul liric este interesat să atingă sculpturalul.
Conceptualismul liric se simte confortabil existând în afara istorisirilor dominante. De fapt, conceptualismul liric foloseşte foarte bine părăsirea textelor şi păstrarea statutului de geniu.
Conceptualismul liric nu este capabil să fugă de problemele pământului şi este încă dedicat gândirii modului în care noi înţelegem aceste probleme. Da, conceptualismul liric încă mai crede în lume.
În acest scop, conceptualismul liric nu evită să fie utilizat ca o unealtă de protest şi nu este ostil atunci când este chemat la acţiune.
Adeptul conceptualismului liric este cel mai adesea un spectator, deşi nu neapărat în retragere.
Adeptul conceptualismului liric nu este un poet elegiac excesiv.
Adeptul conceptualismului liric este o albie care opreşte excesul, deşeurile, reziduurile, rămăşiţele limbii.
Conceptualismul liric este interesat de amuzament, dar nu devotat doar ironicului, distantului şi ridiculizării.
Finalitatea conceptualismului liric este aceea de a crea deschideri, mai degrabă decât închideri. Acesta se oferă pe sine drept curte, stadion, livadă şi, ca variaţiune, drept loc de parcare, un câmp de luptă devenit un loc îngrădit pentru mâncare, o fabrică transformată în spaţiu pentru performanţă, un spaţiu tranziţional, un tărâm îmblânzit, o idee fără sfârşit.
___________
1. WalMart - este cea mai mare companie din domeniul comerţului cu amănuntul la nivel mondial şi cea mai mare companie din lume, după cifra de afaceri, conform listei Forbes Global 2000, din 2008.
2. Dame Zaha Mohammad Hadid, n. 1950, arhitectă britanică de origine irakiană. A primit Premiul Pritzker pentru Arhitectură în 2004, fiind prima femeie care l-a obţinut şi Premiul Stirling în 2010 şi în 2011. Supranumită şi „regina arhitecturii”.
3. Andrea Zittel, n. 1965, California, foarte cunoscută pentru lucrările sale de sculptură, printre care proiectul din Central Park New York. În 2012, primit Premiul austriac Frederick Kiesler pentru arhitectură şi artă.
__________
Sina Queyras, n. 1963, poetă canadiană. Al treilea volum de poezie, Lemon Hound, a primit Premiiile „Pat Lowther” şi „Lambda Literary”. În anul 2005, a editat „Grup deschis: 30 de poeţi canadieni contemporani”, prima antologie de poezie canadiană publicată de o editură din SUA. Cea mai recentă apariţie editorială, Expressway, a fost scrisă în principal în Calgary. A publicat şi primul roman, Autobiografia copilăriei, în 2011. Cartea a fost pe lista finală pentru premiul „First Novel” oferit de amazon.ca
Traducere din limba engleză Liliana Ene
*****
***
Vanessa Place
Proverbe
Fără pasiune, nu emotiv.
Fără minte, nu e corp.
Fără trup, sufletul tău.
Fără punct, scopul nostru.
Trebuie să existe ceva extraordinar.
Exista contradicţii.
Craniul unui câine este mai uşor decât al nostru.
Vom avea cafea şi, după micul dejun, la o scurtă plimbare.
Vom purta haine de blană şi vom ţine braţe întinse. Va fi un joc de noroc. Vom pierde.
Vom câştiga. Vom urca pe tron şi vom face mere coapte stropite cu sirop cald.
Argument
(S) Fiind un popor bun, dacă am greşit, ne vom schimba.
(S) Nu ne vom schimba.
Gata
Gata cu versurile despre strălucirea luminii, de orice variatate.
Gata cu elegiile tinereţii sau ale vârstei, cu ventrilogia poliglotă.
Gata cu cântecele emoţiei brute, arse pentru totdeauna.
Gata cu judecăţile banale, ce ar trebui trecute cu vederea.
Gata cu verbele înzorzonate.
Gata cu eroarea fără voie.
Gata cu metafora, destul cu comparaţia. Lasă lucrurile să curgă concret.
Gata cu intrigile politice: lasă lucrurile să curgă concret.
Gata cu dependenţa condiţionată - lasă lucrurile să fie deja.
Gata cu copiii vânduţi de proxeneţi pentru a dovedi o falsă mortalitate.
Gata cu moartea fără a muri – imediat.
Gata cu poetul-subiect care vorbeşte în poemul-oglindă, privind gura mişcându-se, fixându-şi părul ce se subţiază.
Gata cu superioritatea interiorităţii acelei trinităţi nefireşti – tu, eu, noi – dinţii noştri ating doar limbile noastre.
Gata cu bomboanele Gobstopper*: o epopee nu e epopee datorită amprentelor ei.
Gata cu inversiunile gramaticii de parcă e emfază.
Gata cu natura lipsită de natural; destul cu necuviinţa căzută în genunchi.
Gata cu jeu de mot**, destul cu mot juste**.
Gata cu poezia retiniană.
____________________
*Gobstopper - Sfarmă fălcile, jawbreaker în SUA, sunt nişte bomboane fabricate din zahăr, foarte dure. Au un diametru de între 1–8 cm (normal doar de 2–4 cm). Aceste bomboane tradiţionale sunt foarte apreciate de către copii pentru gust, culoare şi duritate, spargerea lor ar implica şi spargerea câtorva dinţi, deci se ling sau se sug, căci se dizolvă foarte greu în saliva.
** în franceză în original
Traducere din limba engleză Liliana Ene
*****
***
Poezia generică
Interviu cu Benoît Casas
- Aţi explorat în multe dintre cărţile dvs. diferite forme textuale. Unde s-ar situa pentru dvs. poezia-diferenţă?
poezia-diferenţă,da: îmi place formula.
Sunt dintre cei care susţin că totodată că poezia există
şi că afirmarea numelui poeziei este importantă.
ceea ce vrea să spună, în consecinţă, că poezia nu este proză.
şi, în acelaşi timp, că ea nu e o parte a literaturii
că ea nu are a se dizolva în marele larg sau în indistinct.
iată precizări separatoare.
să trecem la acelea care complică puţin datul.
poezia (contemporană) e un gând în extensia limitelor sale
(şi asta se înscrie în gestul modern)
şi deci poate deveni poezie ceea ce nu era înainte.
Ceea ce vrea să spună şi: poezia nu mai este identică cu ea însăşi
Ea trebuie să treacă mereu printr-o lucrare de demarcare internă (imperativul invenţiei).
e hrănită din istoria ei şi traversată de cu totul alta
trebuie să se deschidă spre ceea ce nu este
eu nu fac versuri sau poeme autonome
unităţile centrale de localizare ale acestei poezii-diferenţe.
mai determinant îmi pare a fi problema decupării.
aceea a întreruperii. şi a recuperării.
Problema înscrierii spaţiale a textului
- gândul-ritm pe care îl induce -
şi stabilirea tonului pe care îl poate indica
e deci esenţială.
Ordinea zilei, volum apărut de curând, este un jurnal ţinut timp de un an, în cadrul unei rezidenţe în librăria Le Comptoir des mots (Paris, XXe arrondissement). O povestire a zilelor fără istorie se aliniază în fraze tăiate şi ritmate fără majuscule şi virgule... absenţa punctuaţiei în acest text permite confruntarea mai directă cu ceea ce cuvintele vor să spună? Un mod de a vedea „ceea ce avem încă / în faţa ochilor”, de „a fixa / cu / ochii”?
da. sunt întrutotul de acodr cu privire la confruntarea directă.
dar nu prea cred a voi să însemne că e o voinţă de a electriza cuvintele
de punere în tensiune şi de raporturi de forţe. de echilibru de forţe.
scriu cu ochii. cu acele cuvinte pe care le am sub ochi. cuvintele cărţilor.
le privesc îndelung. există cărţi aşadar: pagina labă nu există.
nu am nici un cuvânt în cap. şi sunt fără imaginaţie, incapabil de istorie.
nu ştiu ce este un personaj. am redus asta la literal.
fără majuscule (principiu al egalităţii scrierii literelor)
nici virgulă. virgula este o încetinire (vreau să meargă repede
lovitura să fie directă). ea permite incizarea complicată a frazei lungi
(pe când eu vizez un fel de eficacitate suspendată).
punctul şi saltul [la rândul următor] îmi ajung.
Un „eu” este subiectul principal al cărţii. Care e acest „eu” ce, din prima zi, „dă viaţă singurătăţii mele”? În ce măsură caracterul său plural nu încetează să fie „fără număr”?
acest eu din această carte este acela care decide ce va fi scris ce din timp rămâne
(nu timpul ce vine ci modificarea-supravieţuirea în cuvinte
a câtorva puncte din ceea ce a avut loc).
acest eu e acela care decide c3 din zilele sale este mai degrabă cerneală şi hârtie decât nimic
ştiind că – asprimea constrângerii obligă – nu va putea indica
decât ceea ce e deja notat/datat de altcineva decât de el înaintea lui.
acel eu e deci o forţă de articulare. el desemnează operatorul de montaj.
cartea e ceea ce mărturiseşte apoi în fiecare din frazele sau versurile sale
cu exigenţa coincidenţei locale şi comprimarea timpului.
ceea ce face ca dacă îl desemnez bine în carte acela căruia îi spun eu
acel eu în chestiune nu este nicidecum caracterizarea unei persoane
ci un simplu punct de magnetizare a frazei.
Singularitatea acestui jurnal rezidă în aceea că este elaborat după un protocol precis: fiecare element de limbaj e prelevat din sânul unui ansamblu şi al unui mulţimi de lecturi dezordonate, scrise la data la care a fost refolosit. Ordinea zilei s-ar constitui, într-un fel, într-o „autobiografie a lumii întregi”? Sau, cel puţin, a lumii ce-l înconjoară pe autorul cărţii?
e un jurnal generic. Un jurnal al unui an general.
Jurnalul cuiva care nu face decât să vadă ceea ce întâlneşte
(verbul a fi este deci inutil la fel ca şi cuvântul Dumnezeu)
frazele care-l constituie vin de peste tot.
Şi această asamblare de elemente captate nu se justifică decât prin ceea ce simţul comun o atestă.
Pentru că o viaţă nu contează în final decât prin ceea ce are de împărţit.
A crea „raporturi / între cuvinte” e munca unui poet. Aplicată la ordinea zilelor care se succed, în ce fel contează întâi această sarcină în construcţia politică a lumii?
aş numi mai degrabă etică (înţeleasă în sensul lui Wittgenstein:
„investigarea a ceea ce are o valoare sau contează în realitate”)
ceea ce relevă o sarcină aplicată succesiunii zilelor.
ce să faci? Nu e decât o problemă de urgenţă contextuală
e şi problema care se pune în fiecare zi.
dar ceea ce numiţi „construcţia politică a lumii”
Îmi pare a putea desemna munca de montaj:
munca coexistenţelor şi succesiunilor.
a insistenţelor. A alunecărilor şi a schimbărilor de sens.
principiul egalizării enunţurilor
(egalizare care vizează o intensificare)
Realul zilei, între ieri şi mâine, este şi timpul care face ziua de azi (conţinutul rezonanţei cerului şi luminii) …
în timp am devenit de o porozitate teribilă.
îmi place să respir Italia şi brutalitatea ei solară a verii adevărate.
aş spune cu plăcere – ca Pasolini – că-mi socotesc viaţa în veri nu în ani.
dar trăiesc în Normandia şi e ploaie şi întoarcerea ei ritmează zilele.
trăiesc iarna ca pe un exil interminabil. uneori salvat de lecturi de muncă.
Obligă scrierea cotidiană la a face faţă fragmentării şi diseminării? Cum treceţi încercarea alegerii din ceea ce compune substanţa unui mediu literar (episoade filosofice, note climatice, note de călătorie, remarci politice, fragmente amoroase)? Cum, deci, puneţi la încercare continuu cuvintele în cuvinte?
scrierea zilnică este disciplină. e o metodă de eficacitate.
cum să faci ca să vină ceva? nici un mister:
să fii disponibil şi să te cufunzi în muncă.
alegerea e permanentă: e o muncă în straturi.
operaţiuni de conjuncţii şi de inserţii.
apoi suspendări. ajustări. şi din nou. în buclă.
dar cel mai adesea sau în acelaşi timp e materia care se impune
îşi găseşte locul şi impresionează. Nu lasă loc de alegere.
În ce măsură această consemnare a zilelor în frazele altora induce un sub-limbaj care sfârşeşte prin perceperea adevărului? Prin afirmarea acelui da al celor care vin?
îmi pare că dacă din această practică a montajului-colaj mozaic
rezultă un pic de adevăr el produce ceea ce putem numi
o subiectivare.
procesul impersonal lucrează paradoxal:
subiectul presupune absenţa frazelor (pentru că ele nu sunt ale sale)
se constituie pe firul zilelor. un asamblaj îl configurează. traiectul unei vieţi îl precizează.
îmi place formula dvs.: „acel da al celor care vin”
indicaţi aici ceea ce relevă politica.
politica nu are importanţă. Politica pur şi simplu:
fără probleme ale politicii.
(această filozofie zisă politică ce ne vizează doar pentru a împiedica orice apariţie).
încă şi mai puţin politica politiciană
(care nu e finalmente decât agenda oligarhiei
zi de zi mondializată de militanţii economiei
(a cărei cealaltă faţă este servitutea niciodată voluntară))
politica pur şi simplu este exigenţa egalităţii
şi organizarea politică a acestui sfârşit.
cuvântul revoluţiei e de reluat.
unii vorbesc de naivitate.
dar s-a întâmplat în istoriei ca imposibilul să se întâmple.
aproape de noi primăvara arabă. azi Turcia şi Brazilia:
aici sau acolo popoarele se trezesc.
deci am această speranţă: că politica revine la ordinea zilei.
Acum, că experienţa variaţiunilor zilei şi nopţii au fost încercate şi puse la locul lor, ce poate un corpus de scriere intensă de poezie după dvs.?
poate mult mai mult decât crede.
poate şti ceea ce nu ştie.
poate produce efecte asupra câtorva.
poate face ca o carte să fie un pic mai mult decât o carte
Starea prezentă de spirit?
în prezent nu prea ştiu ce ştiu
(cu excepţia punctuaţiei senzaţiei)
şi spiritul văd încă destul de puţin ce înseamnă.
ceea ce îmi place: că totul există simultan.
________
Sursa: nonfiction, le quotidien des livres et des idees, iulie 2013; autor, Frank Smith
__________
Benoît Casas, n. 1969, Caen, plastician, fotograf şi autorul a cinci cărţi de poezie: L’Amant de Sophie (Prétexte, 2003), Diagonale (Nous, 2007), il était temps (Wharf/Nous, 2010), Envoi (avec Luc Bénazet, Héros-Limite, 2012) et L’ordre du jour (Seuil, coll. „Fiction & Cie”, 2013).
Traducere: Florin Dochia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu