descarcă pdf
citeşte e-book
În acest număr semnează:
Florin Dochia, Mioara Bahna, Ionuţ Caragea, Ioan Matiuţ, George Paşa, Monica Manolachi, Costel Stancu, Cornel Sântioan Cubleşan, Gherasim Rusu Togan, Bob Dylan, Saila Susiluoto, Yves Bonnefoy, Alessandro De Francesco, Gary Sullivan, Liliana Ene, Elena Dinu
Criza poeziei?
Florin Dochia
3. Poezie pentru „un public absent”? În definitiv, poetul pare că-şi scrie poemele pentru un cititor virtual, un cititor posibil, un cititor aşteptat. Un cititor necunoscut, pe care îl imaginează aşa cum îşi imaginează şi emoţia pe care o va stârni, cu care îl va cuceri. O emoţie care poate părea trăită, dar care este inventată pornind mai degrabă de la cuvânt, decât de la eveniment, de la realul concret. Reveria poetului este aceeaşi descrisă de Mallarmé (4), în care transformă mulţimea în public, poate nu cu un „poem ilizibil”, ci cu unul în care ia seama de cele două stări ale cuvântului: „brut sau imediat - aici, esenţial - dincolo” (5), care să se adreseze acelei „majorité lisante” [„majoritate care citeşte”] inventată de acelaşi Mallarmé (6) doritor de reconciliere a poporului cu poezia, de a duce o carte în fiece casă de burghez sau de proletar (7). O bună parte din scrierile lui Mallarmé stau mărturie interesului pentru cititorul comun, căruia să i se adreseze o poezie concepută ca o (nouă) religie. Şi totuşi, poetul este conştient că opera sa, ca orice literatură, îi va putea părea aceluia cam ciudată, dacă nu de-a dreptul inutilă, de unde şi „tristeţea că producţia [sa ar] rămâne […] zadarnică” (8).
Se va observa, dacă nu s-a întâmplat deja, că reflecţiile de faţă vor evita luarea în seamă a avatarelor poeziei româneşti din anii 50 ai sec. al XX-lea, socotind că recuperarea s-a făcut cu asupra de măsură în deceniile ce au urmat, pentru ca azi, din foarte multe puncte de vedere, poate mai cu seamă din perspectiva varietăţii de stiluri, să se afle în rândurile din faţă ale „armatei mondiale” de creatori. În ceea ce priveşte „popularitatea” visată de Mallarmé şi (re)clamată de Jacques Rancière et alii, cunoaştem experienţa naţională – de la tipurile Adrian Păunescu sau Marin Sorescu, la tipul Nichita Stănescu. Reculul de după 1990 în materie de receptare este firesc, este în ton cu trend-ul mondial, care privilegiază dezvoltarea unor grupuri sau reţele sociale diversificate după interesele de consum artistic, adesea în surprinzătoare combinaţii. Oricât de burghez sau de proletar ar vrea să fie poemul pentru a avea succes, el nu poate coborî sub un anumit nivel fără a se pierde de sine. Uimirea, surpriza pot deveni repede stupoare, stupefacţie. Oricât de simplă sau complexă ca limbaj, ca structură a construcţiei, ca ambiguitate, poezia îşi păstrează rostul de parabolă a condiţiei omului modern, mereu în pericol de anonimizare, de pierdere a sinelui. [O ilustrare sugestivă găsim în poemul în proză „Le Dépeupleur” de Samuel Beckett: „Séjour où des corps vont cherchant chacun son dépeupleur. Assez vaste pour permettre de chercher en vain. Assez restreint pour que toute fuite soit vaine.” (9) sau, cu vorbele Hannei Arendt, „experienţa absolută a neapartenenţei la lume”.]
Este evident că, în realitate, „la majorité lisante” are în compunere un „public absent” de două categorii; întâi, cel mai extins, este format din cei care declară (cu sau fără sinceritate) că nu citesc poezie, lipsiţi fiind de capacitatea de a o accepta ca manifestare artistică intim accesibilă; apoi, publicul format din „consumatorii” individuali, aceia care se bucură de poezia ca act artistic (de) receptat în intimitate, ca lectură tăcută.
*
Dinspre romantism ne vine una dintre trăsăturile recomandate oricărei adevărate poezii. Dacă, într-un anume sens, tinde, în măsura în care ea este singularitate a unei „limbi care se inventează în interiorul limbii”, să fie „depopulatoare”, ea nu este necesarmente şi „asocială” ori „depopulată”. Dar tot de acolo vine şi trăsătura contradictorie, aceea care va continua să fie valabilă până la suprarealism, anume revendicarea unei poezii care să fie făcută pentru toţi. Încă de la vechiul program al idealismului german (1796), se cere o „nouă mitologie”, accesibilă poporului. Într-un fel, graţie materialismului dialectic şi istoric, „noua mitologie” va avea reprezentanţi din belşug, dar poezia nu va avea beneficii. „A înţelege «asocialitatea» poeziei contemporane, în această optică, înseamnă a o raporta la această paradigmă, a o resitua relativ la modernitatea poetică ce s-a inventat în sec. al XIX-lea în dubla sa modalitate: «tehnico-poetică» («poezofică», «speculativă»), pe de o parte, şi «semiotică», «literalistă», pe de altă parte” (10). Pinson precizează că prima, în contextul unui „dezastru al sensului” – criză de „ideal”, dublată de „criza versului”, de care vorbea Mallarmé – conduce la poezie, în acelaşi timp în care îşi asumă conştient o funcţie ontologică, a cărei grijă nu a purtat-o în secolele anterioare, punând problema unei „experienţe autentice”. Cea de-a doua, punând în ordine primă întoarcerea cuvântului poetic spre el însuşi şi conducând ulterior la „textualism”, privilegiază interogarea limbajului asupra mijloacelor şi resurselor proprii de forme şi materiale verbale. Modalităţile, cât ar părea de adverse, sunt cel mai adesea, în practică, bine îmbinate. Încrucişarea lor defineşte în mare măsură liniile de forţă ale modernităţii poetice mallarméene, până în ziua de azi. „Fondată pe excluderea naraţiunii şi discursului, respingând modalităţile cele mai obişnuite ale cuvântului, lucrând la decepţia sensului, această poezie etalează un spaţiu de enunţ în care „dispariţia elocutorie” a poetului are ca pandant negarea oricărei adresări.” – conchide Pinson. Aşadar, revendicându-şi ilizibilitatea, pe urmele tel-quel-iştilor - „singur cuvântul esenţial, făcut să nu comunice, este revoluţia” (11). Revoluţie care va lăsa urme, dar care va fi şi lesne depăşită, prin reasimilarea şi reambalarea câştigurilor avangardei suprarealiste.
_____________
4. Stéphane Mallarmé, «La Déclaration foraine», Divagations, Bibliothèque-Charpentier ; Eugène Fasqueue, éditeur, 1897 (pp. 27-34)
5. Stéphane Mallarmé, «Crise de vers», Œuvres complètes, éd. Bertrand Marchal, Paris, Gallimard, «Bibliothèque de la Pléiade», 1998-2003, 2 vol., t. II, p. 212
6. Stéphane Mallarmé, «Étalages», Œuvres complètes, op. cit., t. II, p. 222.
7. v. Jacques Rancière, Mallarmé. La politique de la sirène, Paris, Hachette, 1996
8. Stéphane Mallarmé, «Conflit», Œuvres complètes, op. cit., t. II, p. 108.
9. „Stai în locul în care nişte corpuri vin căutându-şi depopulatorul. Destul de vast ca să permită o căutare zadarnică. Destul de strâmt pentru ca orice fugă să fie zadarnică.”
10. Jean-Claude Pinson, Poésie pour «un peuple qui manque», în Littérature, N°110, 1998. pp. 22-37. V. şi Jean-Claude Pinson, Habiter en poète, Champ Vallon, 1995
11. Vincent Kaufmann, Poétique des groupes littéraires, PUF, 1997, p. 149.
Aurel M. Buricea - 101 Sonete
Mioara Bahna
Înscriindu-se, cu sau fără voie, în şirul personalităţilor atrase, concomitent, dar, poate, în proporţii diferite, de domenii divine – ca să parafrazez cuvintele unui ilustru român din categoria pe care am numit-o, mă refer, desigur, la Ion Barbu –, dar oximoronice, pentru cei mai mulţi, matematicile şi arta, Aurel M. Buricea aduce, în volumul 101 Sonete. Opera omnia – Editura SemnE, Bucureşti, 2013, o poezie în care îmbină clasicul cu modernul, mai ales în privinţa construcţiei, fiindcă, în timp ce păstrează structura strofică, prin gruparea versurilor în două catrene şi două terţine, după schema sonetului italian, în forma sa originală, în privinţa punctuaţiei, abandonează total utilizarea oricărui semn, pentru ca, la nivel ortografic, să procedeze ca majoritatea scriitorilor contemporani, eludând normele consacrate şi scriind (cu excepţia cuvintelor din câmpul semantic al sacrului – Dumnezeu, Cuvânt, Doamne, Sfântul Duh, Unul, care sunt laitmotivele volumului – şi a simbolurilor asociate, inclusiv a celor construite ad-hoc de poet) numai cu minuscule.
În planul conţinutului, recunoscând suzeranitatea luminii, cu multiplele ei conotaţii, aşa cum mărturiseşte de la început – rob al luminii am trudit de când mă ştiu –, Aurel M. Buricea îşi asumă statutul de purtător de cuvânt al celor care aşteaptă de la dumnezeire înţelegerea sensurilor a tot şi a toate: de două milenii te caut în pustiu / şi te-am găsit în cuvintele nespuse.
Volumul continuă, apoi, prin inventarierea de către vocea lirică a semnelor distinctive ale unui parcurs existenţial orientat spre recunoaşterea mărcilor perenităţii constructive pentru spirit, dar şi a contextelor dezabuzante care determină sinele să-şi dezvăluie frământările, a căror cauzalitate este, totuşi, până la un punct, firească: tata s-a cuibărit într-un colţ de cer sau toamna adună umbra celor ce-au fost / peste inima mea bolnavă de dor... Consecinţă a tuturor acestora este renunţarea la visuri şi instalarea resemnării, a acceptării ca dat a înstăpânirii peste fiinţă a timpului, când târziu mă desfrunzesc de viaţă şi spaţiu, din moment ce întru amintiri visele s-au retras / acum iubirea nu mă mai cunoaşte / sunt pentru lumină singurul popas / timpul mă consumă iarba mă paşte, încât salutar nu poate fi decât un act divin, de pildă când ninge peste gânduri ninge Dumnezeu.
O caracteristică a perimetrului spiritual pe care-l construieşte şi, apoi, îl străbate poetul de-a lungul volumului este omniprezenţa sacrului, martor la toate manifestările fiinţei, identificat în fiecare alcătuire a firii şi întrupat în tot ce e marcă a frumosului, a artei: în fiecare arbore doarme o vioară / concerte simfonice pădurea susţine / ninsoarea aşterne sunete e primăvară / în muguri se aud prohoduri creştine sau plâng poeme mistice în arbori. În consecinţă, nu lipseşte – şi sub influenţă religioasă, dar şi filozofică – referirea, cu mijloacele poeziei, la dihotomia fiinţei, gând şi lut: gândurile care s-au întrupat în lut.
Cum prezenţa lui Dumnezeu e proclamată pe întregul parcurs al cărţii, arta, formă supremă de întruchipare pământească a frumosului, unde omul are şansa de a întrezări existenţa desăvârşirii, nu putea să facă excepţie din acest context, iar în forma ei de expresie, supremă pentru spiritualitatea românească, poezia lui Eminescu, scriitorul contemporan o omagiază, identificând-o cu glasul divin: cântă Dumnezeu în versurile tale, elogiul fiind subliniat de apetenţa proprie pentru ieşirea din noaptea necunoscutului, odată ce a simţit că palma Ta Doamne amprentele şi-a lăsat / pe sufletul meu însetat de lumină şi, de aceea, îşi destăinuie aspiraţia ca din carnea nopţii strâns fără nici o vină / lacom de Tine gândul meu să Te vadă... În plus, cu toate că, reintrând străvechiul motiv al vieţii ca teatru, se simte parte dintr-un spectacol, reflectat în oglindă, de unde spectatorii îi iau în stăpânire până şi trecutul, numai Dumnezeu poate avea acces la sonetul pe care visează să-l scrie în gând, dacă Doamne Te-aud cum respiri în Cuvânt.
Poezia lui Aurel M. Buricea etalează două planuri ale vieţii, pe care poetul le „radiografiază” şi cărora li se consacră, prin toate eforturile pe care li le dedică: pe de o parte universul imediat, de unde extrage chintesenţa propriei vieţuiri, cu ajutorul căreia alcătuieşte imagini artistice, de multe ori având abstractul drept atribut major, pentru că, aşa cum se confesează, algebra Cerului o ştiu pe de rost, şi, pe de altă parte, divinul, la care, după cum am arătat, îşi raportează orice gest, orice gând, iar între acestea aşază altarul sufletului său, unde îşi slăveşte părinţii plecaţi în alte dimensiuni, deveniţi imagini-laitmotiv ale gândului fiului, mama mea cea sfântă, maica mea îndurerată şi tata care traversează cu greu troienitele nopţi. De aceea, îşi strigă, uneori, suferinţa, invocându-i: Mi-e dor de tine mamă mi-e tare dor / de plânge toată lumea în trupul meu. Absenţa părinţilor e coroborată cu descoperirea anevoioasă a credinţei: ce greu mi-a fost Doamne să Te descopăr / în neguri de secole Te-am căutat orb.
Peste toate însă, proclamă poetul, în poemele mele iubirea-i solistă.
Ecouri mitice, frământări ale eului, în care se regăsesc neliniştile omului dintotdeauna, căutări neobosite ale drumului spre sine, pe măsura apropierii naturale de marginile firii se concretizează, pe rând, în poezia lui Aurel M. Buricea, în osanale, bocete, visul de a face alt univers, la ora astrală, fixându-se între număr şi cuvânt, ca un balans între două lumi, putând merge până la ardere de tot, formulând postulate, descoperind acel triunghi sacru ori existenţa unor axiome sacre. Creaţia sa este, prin urmare, o poezie de cunoaştere şi de autocunoaştere, care-l situează pe autor nu în contiguitatea, ci chiar în interiorul literaturii care, de milenii, în ciuda trecerii timpului şi a evoluţiei societăţii, se vrea adesea formă de expresie a unor teofanii, vizând să fie percepută ea însăşi, atunci când este autentică, drept ipostază a sacrului.
Ioan Matiuţ - fuga din urmă
Florin Dochia
Dacă vrei să simţi ce înseamnă în lectura de poezie senzaţia de insaţietate, citeşte poezia lui Ioan Matiuţ! Poetul arădean are – nu de azi, de ieri – rar întâlnita înclinaţie de a chema cititorii al festin şi a le permite doar simpla – şi încântătoarea, e adevărat – degustare. Ca în antecamera unei crame cu vinuri nobile, eşti invitat să-ţi desfeţi poeticele papile gustative cu alese arome dintre cele mai fine şi bogate în cantităţi farmaceutice. Poate că marile fericiri sunt nutrite din micile bucurii, cert este că Ioan Matiuţ are ştiinţa de a fi concis fără a pierde din vedere profunzimea reflecţie. Aparent, multe dintre textele sale sunt notaţii de stări şi situaţii, legate de real ori de imaginar. În fond, ele sunt rezultatul unor adânci aplecări asupra trăitelor şi tot către cele de trăit conduce cititorul negrăbit.
În locul şi împotriva aluviunilor verbale considerate poezie prin simpla acumulare de cuvinte şi de imagini, de metafore şi ritmuri/rime căutate, Ioan Matiuţ vine cu esenţe de emoţie, seminţe care încolţesc numai în solul fertil al lectorului sensibil. Nu este o poezie eliptică, aşa cum lasă să se înţeleagă o comentatoare, căci „eleganţa şi rafinamentul” nu vin din economia de mijloace artistice, nici din parcimonia cu care ar folosi cuvintele, ci din grija cu care le aşază unul lângă altul, adesea cu iteraţie, pentru a sugera un posibil Univers: „scapă / sfâşie vederea” (p. 10). Este deschiderea simplă, frustă a căii spre emoţia devenirii prin sacrificiu, eliberarea de sine pentru a descoperi lumina. Desigur, oricare cititor poate găsi în lăuntrul său resurse pentru a urma îndemnul lipsit, altfel de retorism.
Volumul debutează, de fapt, cu ceea ce ar putea fi o ars poetica, dar şi corespondentul acelui „să fie lumină”, big-bang iniţiator de lumi: „dimineaţa aşterne / coala albă / care-mi pândeşte / sângele // să scrie şi ziua de azi” (p. 5). Este o evidentă trimitere referenţială, de situare deliberată înlăuntrul metaforei nichitiene („Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”), o avertizare: aici ne aflăm, în acest sistem lucrăm cu poezia; eu pe mine mă scriu aici, iar nu pe altcineva. Avem deja creată lumea în care – parcă urmându-l pe Heraclit, după care „toţi cei treji, cei care veghează, există în una şi aceeaşi lume, pe când cei care dorm se afla unul fieştecare în câte o lume a sa” – putem vizita visul poetului, ca pe un muzeu în care nu avem permisiunea de a atinge exponatele. Un muzeu care poate fi şi temniţă, şi azil ori prilej de sfâşiere de sine: „mă trezesc din ce / în ce / mai greu dimineaţa / o parte / rămâne în somn / alta pleacă” (p. 29). Prizonier la sinelui, scrie aici poeme de revoltă şi nu răzbate de nicăieri o rază a împlinirii, ci numai deschideri numeroase de căi spre un ideal nenumit, neştiut, inabordabil. Atmosfera generală aminteşte de rătăcirea lui Karl Rossmann, personajul lui Franz Kafka din „America”, într-un labirint de încăperi diferite, care dau una în alta sau în holuri şi săli imense, un labirint, da, dar nicidecum acela cu minotaur. Nici un pericol nu aşteaptă nicăieri, pericolul este aici, înăuntrul fiinţei din care nu mai este scăpare, de un de şi sentimentul irepresibil al zădărniciei: „zgârâi pielea // nu curge / nu se arată / nimic // după piele/ altă piele/ până la capăt // care e cea dintâi” (p. 24). Marca principală este, firesc, ambiguitatea, minimalismul asumat (ca formă şi nicidecum ca fond!) servind din plin sugestia: „dintre toate / zgomotele lumii / doar paşii tăi / îi aud / nu ştiu dacă eşti / ploaie / moarte / vânt/ animal flămând / sau simplă femeie // dar ştiu că vii” (p. 6) sau: „în fiecare dimineaţă / cineva / mă trezeşte / şi mă trimite / în viaţă // seara / las uşa deschisă” (p. 8)
Sugestia este, la rândul ei, aceea care serveşte, cu generozitate, scânteierile expresive de mare frumuseţe: „desfrunzit de / toamnă / legănat de / tine / unde mă va duce / noaptea care / vine” (p. 11). Ceea ce nu exclude refugiile copilăroase de tipul: „toamna / un burete colorat / şterge lumea / din ochii mei” (p. 13) ori retorismul din compuneri sentimentale precum „binecuvântată fii / iubire / care-mi sfâşii sufletul / chiar dacă / eşti mai amară / decât moartea” (p. 20), dar i se iartă poetului care scrie: „capătul nu are / capăt / începutul / început // de ce m-ai risipit / Doamne / în pulberea asta de lume (p. 21).
Destule texte concise sunt adevărate naraţiuni cu tâlc – ar fi o a doua dimensiune a scriiturii lui Ioan Matiuţ, dimensiune etică, de care nu se lipseşte, şi bine face, fie că uneori poate fi oarecum ameliorată ori trimisă spre o valoare vag metafizică: „nu scoate capul / pe fereastră / mi-a zis / Conductorul // prea târziu” (p. 35) sau „se apropie noaptea / cu mica ei călătorie / din care / uneori ne întoarcem” (p. 44). Altfel, cercetarea lui Dumnezeu din diferite pricini apare pe alocuri, de obicei ca reproş pentru numeroasele absenţe din drumul vieţii şi al dorinţei: „o clipă cu tine / pentru o veşnicie / fără tine // nu ne mai îngrozi / Doamne” (p. 36) Iubirea însăşi este alături cu moartea – inevitabila pereche eros-thanatos… - „simt în gură / gustul tău / amesteca cu gustul / pământului” (p. 45), „chipul tău / floare de gheaţă / pe fereastra / dintre zi şi noapte” (p. 53).
Dedat degustărilor de esenţe alese, Ioan Matiuţ crede pe bune dreptate că „lumea / ar putea fi / poveste” (p. 62), deci este firesc, la un moment dat, să încerci „a-ţi şterge / urma / încercând să scapi” (p. 63) de „straniul / fiecărui lucru / decojit de / privirea / care nu vede.” (p. 57). O ieşire fastă prin poezie, nu din labirint, ci spre un nou labirint.
Geo Galetaru – Întâmplările simple
Ionuţ Caragea
Poet graţios, maestru al metaforelor subtile, Geo Galetaru nu-şi trădează stilul care l-a consacrat, chiar dacă poezia multora a migrat recent spre alte tărâmuri ale comprehensibilităţii, din nevoia urgentă de-a rezona, cu orice preţ, cu cititorii. Dar el nu este născut în zodia febrilei căutări de cuvinte potrivite, ci rămâne fidel „întâmplărilor simple” care îi marchează viaţa şi îi sunt sursă de inspiraţie: „timpul şi depărtarea, un ţipăt peste mările din vis, un zbor înalt în inima celui care tace” (Timpul şi depărtarea, p. 7).
O altă sursă de inspiraţie a poetului cu suflet de copil este şi visul, pentru că, după cum spune el, „în vis e totul” (p. 11), „văile cu maci” şi „cerul ca o cărare albastră (p. 9). Dar niciun vis nu este posibil fără inima care aleargă, aleargă… până „inima mea să alerge nu mai ştie”, rămânând „ca o valiză uitată-ntr-o gară pustie” (expresie care devine şi titlul poemului de la p. 110), „în care călătorii şi-au lăsat cândva amintirile / ca pe nişte saci goliţi de răsuflarea iernii” (Întâmplările vieţii, p. 17).
Nietzsche spunea că viitorul aparţine celor care au memoria lungă, iar Geo Galetaru nu pare a-l contrazice: „memoria este o sărbătoare a fiinţelor victorioase” (p. 38). Însă „chipurile cu care am cucerit singurătatea” (p. 15), ar sugera o îngenunchere „în ţara hazardului, acolo unde se nasc elanuri contradictorii” (p. 24), o tristeţe edulcorată de „gloria celui ce ştie să piardă” (p. 57).
Mulţi se întreabă ce este poezia. Ca şi „Vecinul Emanuel” (p. 76), care este un „avocat” al cerului ce se desparte de pământ, confirmând versurile poetului din poemul „Cât timp” (p. 67): „vom avea de toate cartofi şi seminţe / dezastre şi micile secunde ale nemuririi / cât timp cuvântul va sta între noi / ca o sabie de aur.” Cuvintele înseamnă, pe lângă timp, şi distanţe („Distanţele se măsoară în cuvinte”), în momentul în care „fericirea are gust de întâmplare târzie / şi am uitat deja cine vorbeşte, cine tace” (p. 101). Ce este poezia, se pare că numai poetul ştie, pentru că el simte cuvintele când vin în zori, „cuvinte care spun despre toamnă” (p. 130), iar „pagina goală se umple de sânge (p. 134).
Nu putem fi de acord cu pesimismul poetului care crede că „nu putem schimba nimic” (p. 123), pentru că tot el ne mărturiseşte că „ai fi putut învinge conceptul unei depărtări fără vârstă / cu surâsul tău provizoriu” (p. 144). Doar provizoriu? Ne-ar plăcea să vedem, în acest caz, un poet mai optimist, care percepe fericirea ca pe o perpetuare a zâmbetului. Tonul egal al poemelor lui Geo Galetaru şi pesimismul lor nu reprezintă o reţetă a fericirii şi ne lasă un gust amar. Omul a pierdut multe bătălii, a pierdut deja şi războiul?, iar poetul seamănă cu muribundul de pe câmpul de luptă. Unde sunt întâmplările acelea simple care te fac încă să vibrezi, să exulţi? Unde este iubirea, acea iubire ca un pod de flori între inimi? De ce această poezie, scrisă într-o manieră impecabilă de un poet atât de sensibil şi cerebral, să fie doar „memoria unui fluture însângerat”? (p. 158). Căci fluturele este simbolul sufletului, iar sufletul este izvorul de optimism şi speranţă al lumii. Ce s-a interpus între inimă şi suflet?
Ioan Matiuţ
1.
lângă tine
nici
o veşnicie
nu e prea lungă
2.
se va face
de două ori noapte
şi niciodată zi
voi muri de
două ori
să mă naşti
aşa cum m-ai visat
apoi
se va face dimineaţă
dimineaţa de joi
3.
nu există doi munţi
la fel
nici două tăceri
iar tu
ca un şarpe constrictor
rotindu-te în mine
odată cu pământul
4.
nimeni nu o poate
găsi
trebuie să o cauţi
singur
într-o lume tot mai
singură
pe ea
singura
5.
cel mai frumos loc
pentru somnul
tău
sunt visele mele
6.
când somnul
picură moartea
scriu cuvântul
care
te va trezi
ca un sărut cald
încă
7.
eu văd
doar
ce vrea
cel
ce vrea
să
văd
8.
iar tu
ca o vioară
sub arcuşul gândurilor mele
prin simfonia nopţilor
visând
9.
stau
în privirile tale
până le vor creşte aripi
să ne ducă
în lungul şi latul
pământului
acasă
10.
zbor
şters de vânt
privire obosită
trecută prin lucruri
cer
mincinos
11.
deja apus
încă nerăsărit
de nerespirat
nevisata
noapte
12.
sunt copt
întinde mâna
culege-mă
arome desfrânate
îţi vor desfăta buzele
licori otrăvite cu
nesfârşire
îţi picur
în suflet
inimă
pământ
19.
încă o noapte
din care nu scapă
decât
visele
pe care
nu le ucide
răsăritul
George Paşa
Degeaba-ncerci...
Degeaba-ncerci să mă-nveleşti în taină,
nisipul să mi-l cerni prin site fine,
n-am să îmbrac nicicând a urii haină,
nici umbrei tale calea n-oi aţine.
De sunt pustiu, trec paşnic prin furtună;
de am tristeţi, sunt leacuri pentru ele.
De câte ori şi norii nu se-adună,
şi-apoi fac loc privirii către stele?
Poţi să zâmbeşti, eşti liberă ca visul –
în flori de fum nu cerul se ascunde.
Un fir de-argint îmi luminează scrisul
spre-acolo unde moartea nu pătrunde.
În dimineţi, ca bobul cel de rouă,
am să răsar într-o fiinţă nouă.
Dansul pinguinilor
Îmi pare c-orizontu-i mai viu ca varul stins
când vine izbăvirea în asprele cetăţi,
natura-i doar o taină rămasă-n jumătăţi,
o dulce armonie pe-un fagure aprins.
Suntem la Pol, şi iarna tot croncăne prin crengi;
un pinguin valsează pe gheaţa de cristal,
timid şi crăcănat, iubindu-se fatal
cu-o jună ce-şi doreşte să-i fure-un sărut french.
Dar juna, deodată, îi spune că-i tiran,
fără de maniere, poltron şi papagal,
că nu a vrut, de-al naibii, un mariaj legal
şi-a tot dus-o cu vorba, şmecher şi bădăran.
Şi-aşa-i cu armonia, când jaru-i de mult stins
şi la căruţa vieţii nu ştii cât ai de-mpins.
Poveste siberiană
Aş pune-o frunză pală de rogoz
în poarta mândrei, dar nu am curaj.
Şi parc-o văd cum dă caprei furaj,
grăbindu-se să plece la colhoz.
Am telefonu-n priză, la-ncărcat.
Nu am s-o sun: în casă n-am semnal;
mai bine-i scriu în praf, cu un pumnal,
o poezea c-un ied abia-nţărcat.
Îi pun un titlu: „Martie senin”.
Se spune că un tren întârziat
avea un singur călător, cam beat:
golise-o damigeană cu pelin.
Pe-acela-l aştepta a sa muiere
şi-un ţap de bere la restaurant.
(Fie vorba-ntre noi, cam torturant,
căci berea după vin nu e plăcere.)
Când seara cea albastră a venit,
şi trenu-a dat semnalul de sosire,
beţivul nostru, plin de-aşa mâhnire,
dând ochi cu soaţa, s-a îngălbenit.
Părea că-n faţa sa e o fantomă
cu-o bluză dintr-o draperie-albastră.
(Nu vi se pare-oricum şi dumneavoastră
că omul nostru cam intrase-n comă?!)
Şi, delirând, plecă încet spre casă,
urmat ca umbra de acea stafie.
Unde-au ajuns, doar naratorul ştie,
dar să vă spun pe mine nu mă lasă.
Intervalele unor vise terestre
La Amsterdam, tot întrebai o zână,
lipită de un zid cam stacojiu,
unde-i haremul meu, îns-o cadână
mă luă de braţ, mă duse în pustiu.
De-aici, am să deschid o acoladă,
căci muza mea intrat-a în sevraj,
îmi tot vorbeşte despre avangardă,
în timp ce îmi scot rabla din garaj.
Apoi, se-ntinde moale pe banchetă;
e albă ca făina, şi nu ştiu
dacă să scriu în cinstea-i o plachetă,
ori să rămân, mai bine, în pustiu.
Ce nostalgie! Parcă de lingoare
ar suferi un hamster rozaliu,
dansând tango pe gheaţă, fript de soare,
îmbăloşat, acrit şi ceampaliu.
S-a dezlipit de zid şi zâna bună;
închei şi acolada: totu-i ceas,
căci versul dă din coadă şi tot sună
pentru iubirea care mi-a rămas.
Pe stradă, alcoolişti cu fumigene
în avangardă şi-au găsit popas;
apare-apoi un nene în izmene,
o damă-şi plimbă javra de pripas.
Iar zidu-mi pare-acum că e albastru,
ca Voroneţu-nseninat de-un gând,
îl cântă-ncet un june poetastru,
dar glasul său se stinge în curând.
Şi totu-a fost un vis, cât ţine-o rundă
de hârjoneli în patul ei turcoaz,
ori poate doar cât o nanosecundă
pe intervalul simplu, fără haz.
Monica Manolachi
Întâmplare
O singură dată am vrut
să-i ghicesc în palmă,
pe când se scuturau cireşii.
Dar mi-am dat seama
că nu i se vedea nici o linie,
nu se putea citi nimic.
A plecat cu pumnul strâns,
fără să fi auzit ceva,
cu atât mai puţin ciocârlia.
Mai târziu, când l-a desfăcut,
ciocârlia timidă zburase,
îi desenase numele pe cer.
Nasrin
Se visează sporovăind cu un condor
pe o bulevardă cu nume supercalifragilistic,
într-o oraşă străină, într-un limb străin,
fiindcă fiul ei (deja străin?)
studiază bătăile de inimă şi sinapsele
dintr-un ţar friguros,
pe ramurile căruia vişinele se coc abia în august
şi sunt numai pentru decor,
iar mentalităţile aşteaptă şi câteva zeci de ani
prin punctele de frontieră, unde cuvintele vin
greu şi când vin se pronunţă dintr-o suflare,
ea, fiica miloasă a unui venetic
(aciuat în portul Brăila, alungat de acasă
de un război pribeag),
îl visează des pe condor –
o pasăre mută
şi pe cale de dispariţie.
Servicii sociale
Ori de câte ori sar din mine
fulgi bezmetici, arcuri nevăzute,
sar odată cu ele şi vise de odinioară
cu tot cu patul în care le-am trăit
şi mă ridic de la masă, ies
din restaurantul gol,
din muzeul gol,
din biroul gol.
Mă îndrept spre un loc unde
numai eu pot auzi strigăte pe maidan,
unde mă pot îndopa cu pufuleţi şi covrigi cu mac
şi unde îmi pot astâmpăra dorul de prieteni.
Un loc unde toate poveştile de aici,
de departe, pot fi transcrise uşor pe o eşarfă.
O port mereu la gât,
în timp ce mă învârt undeva prin văzduh
ca un elicopter de salvare.
Al treilea arbore
O femeie pictează un arbore.
Are fructe felurite, contradictorii, cum nu pot
ramurile unui trunchi să poarte pe pământ.
Ar putea fi ordine între fructe, cele de acelaşi soi
s-ar putea aduna în acelaşi frunziş.
Arborele decorativ şi arborele mirositor
stau spate în spate pe marginea unui lac oglindă,
nu-şi ating nici măcar elementele.
Văzduhul nu se întreabă care este mai frumos,
mai folositor ori mai comunicativ.
Legătura, înălţimea şi adâncimea
licăresc în ochii femeii – un arbore luminos
ascuns în trup, cu vântul oprit în obraz.
Neobişnuita hartă
De m-ai întreba ce mi s-a mai întâmplat
cât ai lipsit, ţi-aş spune cum într-o dimineaţă
mi s-au apropiat depărtările deodată.
Întindeam braţul şi strângeam paşii tăi
risipiţi prin lume, unul câte unul, fir cu fir,
i-am spălat de praf, i-am pus la uscat,
i-am dărăcit ore în şir, fără să-i întreb nimic.
Le-am cântat până s-a lăsat noaptea.
Pesemne cineva a continuat
şi i-a ţesut prin mine, cu mine,
căci pe dinăuntru m-am trezit
cu harta locurilor pe unde ai fost,
întinsă la nesfârşit pe suflet.
Completaţi
Cine o fi de vină că...?
Încearcă să înţelegi şi din altă perspectivă...
Am avut mereu convingerea că...
După ce că... am mai şi...
Da, dar ceea ce de obicei uiţi este că...
Aşadar, să ne amintim că... Ar trebui să...
Dar ce ştii tu ca să susţii că...?
De unde şi până unde ai ajuns la concluzia că...?
Până nu reuşim să... nu vom putea niciodată să...
Ce-ar fi dacă am...? Până atunci îţi propun să...
Închipuie-ţi doar că... şi că toată lumea... iar tu...
însă după un timp... şi uite aşa te trezeşti că tu...
ba chiar... Acesta este motivul pentru care...
Dovada este chiar... Eu îmi rezerv dreptul să...
Eu nu cred că totul e... Dar din păcate...
Costel Stancu
Copilărie
Fericit,
copilul desprinde fluturii din tablouri
şi le dă drumul să zboare.
Nu ştie că, peste ani şi ani,
el însuşi îi va picta
spre bucuria altui copil!
De dragoste
Răsare soarele. Inima mea e o sclavă
căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea
dar ea o refuză mereu cu mîndrie.
Rămîi în piept inimă! Pe mine mie reîntregeşte-mă!
E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută
frumuseţea pierdută într-un ochi de fîntînă.
Asemenea unui gropar ce mîngîie pămîntul înainte
de a-l lovi cu tîrnăcopul, întîmpin ziua de azi.
Răsare soarele. Nu mă recunoaşte? Oare nu eu
am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii
şi am împins-o în mare?
Aşa e viaţa, îmi spun descumpănit ca o
mireasă furată şi dusă între liniile frontului
- albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război –
Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă.
Departe, în grajduri de mărgean,
bat din copite iepele sure ale norilor.
Sînt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip
împietrit în al cărui turn sînt pus- ah! - pe vecie,
în lanţuri. Dar despre asta se tace. Ei da, cel mai
bine plătit e martorul mut. Răsare soarele:
un negustor viclean ce vinde coroane
din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi,
poeţilor de o noapte. Răsare soarele.
Dumnezeu se preface în cerşetor.
Reîntîlnire
Aş bea ceea ce nu i s-a turnat nimănui
niciodată. Tu mă priveşti cu ochi aprinşi,
de cucută. Vii de la fîntînă şi
pe umăru-ţi străveziu, de fată,
duci un urcior cu apă neîncepută.
Mă reped, însetat, să-l apuc
de o toartă, să vă trag înspre mine pe
amîndoi. Însă, cum îl ating – Doamne,
ce soartă!- apa se împreună cu lutul
şi se prefac în noroi. Noroi am pe mîini,
pe piept şi pe gură, noroi între fundul mării
şi ararat. Încep să plîng, mă redescopăr copil
ca şi cum aş bea, înghiţitură cu înghiţitură,
apa în care am fost botezat.
Uneori, cînd scriu
Uneori, cînd scriu, mă simt departe de Tine!
Port pe umeri un jug din hîrtie,
îi simt tot mai mult apăsarea,
parcă aş trage după mine pămîntul
cu vii şi morţi, cu tăceri şi cuvinte.
Alteori, parcă arunc grăunţe
dincolo de pragul Tău şi nici o
pasăre nu-l trece nici o ploaie nu
cade, doar îngerul îşi desprinde
din trup aripa stîngă şi mătură cu ea curtea.
Deodată, scrisul îmi pare inutil ca un pod
peste o apă veşnic îngheţată,
ca un acvariu cu pereţii opaci.
Atunci mă sperii alerg înspre tine.
Iartă-mă - Doamne- şi arată-mi ce sunt:
muritorul de azi pe mîine
trăitorul de ieri pe azi!
Singurătate
stai pe plaja unei insule necunoscute cu
capul în poala femeii de nisip e noapte
vîntul îşi arată gingiile vinete mîrîie gata
să muşte focul arde alături trosneşte
fantoma fostei corăbii a răsărit o lună nefiresc
de albă amintindu-ţi de un strop de lapte pe
sînul din zahăr ars ale doicii tale ţigănci
valurile duc şi aduc umbre îndepărtate cîntece
de sirene transparente cine să-şi amintească
de tine cine să te caute în ţara ta ai fost uitat
frumoasa-ţi mireasă a fost dată duşmanului
o furtună ar fi binevenită te-ar mai dezmorţi
poate chiar ar aduce la ţărm resturile unui
naufragiu pipe sticle cu rom journalul de bord
al căpitanului un cufăr cu panglici multicolore
ehei ce bal ai putea improviza aici nu n-ai
înnebunit te joci doar cu ce găseşti în minte
să nu adormi să se stingă focul unica speranţă
şi dintr-odată o lumină părelnică la orizont
arunci încrezător lemne în foc scînteile
sar iezi sălbatici de pe o stîncă pe alta
dar nimeni nu vede nimeni nu aude
zadarnic strigi cuvintele se întorc şi te lovesc
în piept moi bumeranguri din cîrpă.
Twitteratura, avangarda din cyberspaţiu
Florin Dochia
[…] Pleci în concediu şi îţi iei cu tine câteva cărţi? Nu: pleci în concediu şi iei cu tine numai laptop-ul, tableta ori chiar mai puţin şi mai uşor, iphon-ul, pentru a-l folosi ca telefon şi, pentru că ai acces liber la Internet, ca modalitate de utilizare a poştei electronice şi a reţelelor sociale Facebook, Twitter etc. ori a librăriilor şi bibliotecilor cu sute de e-books de vânzare sau cu lectură gratuită. Este notoriu faptul că 70% din producţia editorială comercializată prin marile librării online - Amazon, Elephant – este disponibilă şi ca e-book. De aici, o luptă „pe viaţă şi pe moarte” între literatura tipărită şi aceea digitalizată, generatoare de scandaluri şi polemici dramatice, anunţuri apocaliptice (vezi, de exemplu, eseul lui Frédéric Beigbeder, Premier bilan après l’apocalypse, Paris, Grasset, 2011).
Cel mai nou front deschis în acest război are ca protagonist una dintre reţelele sociale, care a interferat cu literatura, lansând chiar o „ramură” a acesteia, cu caracteristici specifice restricţiilor mediului utilizat. Lupta se desfăşoară pe teritoriul numit Twitter, ale cărui „parcele” sunt limitate la texte de 140 de caractere. Strategiile sunt cele vechi, avem de-a face tot cu ping-pongul verbal între „clasici”, lăudătorii bibliotecilor şi apărătorii cuvintelor cu mai mult de trei silabe, şi „moderni”, care - ruşine lor! - încearcă să considere spaţiul Internetului drept o oportunitate de reînnoire a formelor şi genurilor literare, cel puţin ca modalitatate de editare şi comunicare. Cruciada „clasicilor” pleacă de pericolul pe care l-ar constitui e-book-ul, socotit „mormântul scriitorului” (Yann Moix), din pricina faptului că permite textului să se elibereze, să devină hipertext, graţie legăturilor pe care le poate stabili cu alte texte sau imagini statice ori în mişcare. Se trece cu vederea că hipertextul nu e nici măcar o invenţie a erei digitale, poezia combinatorie a lui Raymond Queneau, publicată în 1961, Cent mille milliards de poèmes, fiind fără tăgadă un hipertext avant la lettre, cele o sută de mii de miliarde de sonete ieşite din „maşina de fabricat poeme” putând fi parcurse în două sute de milioane de ani de lectură neîntreruptă! Hipertext poate fi socotit şi romanul Rayuela (Şotron) al lui Julio Cortázar publicat, iată, în 1963, „o încercare de a pune în pagină experienţa unei vieţi întregi”, carte ale cărei 155 de capitole pot fi citite într-o ordine aleasă de lector, numai eventual una dintre acelea sugerate de autor. A ridica ochii de pe pagina tipărită a Cărţii şi a privi spre noi mijloace de prelungire a experienţei creatoare şi, implicit, receptoare, a oferi drept de cetate digitalizării literaturii înseamnă, pentru „clasici”, moartea bibliotecilor. Cal de bătaie al campaniei de diabolizare, reţeaua socială Twitter este, de ultimă oră, purtătoarea acestei maladii „care consistă în a concepe scriitura nu ca locul posibil al unui cuvânt, nu ca locul unui cuvânt posibil, ci ca o întindere nesfârşită de pălăvrăgeală. Prin redundanţă, aroganţă, continuă deriziune, neîncetată batjocură, agravează cazul unui text sau unei trăiri originale deja sărăcite.” Nici un mijloc nu este nepotrivit pentru a duce lupta oarbă împotriva literaturii digitalizate. Sunt aduse în discuţie frumoase reflecţii devenite locuri comune şi aflate în afara subiectului disputei: „Aşa cum posteritatea este superioară viitorului, existenţa este metafizic superioară vieţii. Nu e suficient să trăieşti ca să exişti. Acestei vieţi trăite, dar ne-«existate», i se asociază un fişier, la fel ca unei scrisori electronice; un fişier scris. Nimicul e comentat prin nimic. Comentariul şi lucrul comentat se amestecă în acest prezent care nu exista acum cinci ani, în acest prezent nou, abia inventat, abia propus maselor. Cât despre prezentul vechi, ne întrebăm când a trecut. Ne întrebăm unde a plecat, unde trăieşte şi cum trăieşte şi de ce.” […]
În ActuaLitté, Jean-Romain Blanc îşi intitulează comentariul Internet: du cyberespace à la cyberespèce. Inter-nerds et modem de vie (Internetul: de la cyber-spaţiu la cyber-specie. Inter-tocilari şi modem de viaţă). Ludicul titlului anunţă o viziune neconformistă asupra unei realităţi sociale. La întrebarea „Facebook-ul este cu precădere virtual sau real?” justiţia din unele state a răspuns deja, condamnând persoane pentru „incitare la rebeliune” prin mesajele postate în reţea şi a readus în discuţie delimitarea între spaţiul privat şi spaţiul public. Nu suntem în prezenţa cyber-spaţiului inventat de William Gibson acum vreo trei decenii (o lume compusă în întregime din coduri informatice conţinând informaţie pură), lumea fizică şi lumea digitală nu sunt atât de separate încât să se asemene cu disocierile filosofice milenare dintre corp şi spirit, astfel că viziunile vechilor autori cyberpunk sunt deja desuete. Nici concepţia admisă de mulţi că Internetul ar fi o „halucinaţie consensuală” nu mai rezistă la un examen sumar. Se pare că cyber-spaţiul nostru e „în carne şi oase”. […] Facebook-ul este un exemplu de concomintenţă a celor „două vieţi” ale unui singur individ, reală şi virtuală, care se suprapun şi se completează reciproc. „Oamenii îşi combină viaţa psihică şi viaţa digitală până la un punct în care distincţia între cele două este din ce în ce mai puţin pertinentă.” Odată „ratat” Cyber-spaţiul gibsonian, drumul duce inevitabil către „cyber-specie”, către un altfel de OM, sensibil diferit de acela al secolelor anterioare. Cyber-specia se formează prin înglobarea cyber-spaţiului cu totul, devenit parte a fiinţei, a existenţei; sau prin deversarea cyber-spaţiului în lumea fizică, prin colonizarea acesteia. Indiferent de modalitate, rezultatul este unul singur, evoluţia structurală a omului are altă arhitectură, se construieşte o altă lume. […]
În literatură, în arte, de fapt, nu există democraţie, ci dictatura valorii. Iar libertatea este restrânsă la un număr, nu prea mare şi limitat, de forme de exprimare. Orice încercare de extindere a democraţiei şi a libertăţii în domeniul artelor este - a fost mereu! - socotit un atac la adresa stabilităţi sistemului. A scrie proză sau poezie în forme fixe de 140 de caractere şi a le transmite „în eter” este o erezie de neacceptat! „Să ardem e-book-urile! Să organizăm e-tofafe-uri!” – aşa sună îndemnurile „clasicilor”; se întâmplă ceva ce-arată confuzia intelectuală a timpurilor noastre! […]
(Citeşte textul integral în vol. Prins în lumea cuvintelor 2, Ed. Premier, 2013)
De vorbă cu îngerul
Cornel Sântioan Cubleşan
Ajuns la o maturitate deplină, pictorul Marcel Bejgu nu uită îndemnul marelui Brâncuşi - să rămânem mereu copii. Candoarea, incantaţia, reveria, ne cuprind, ne fură într-o lume a purităţii, ne fac să vedem şi să simţim misterul Edenului atunci când suntem înconjuraţi de fascinantele pânze. Formele, culorile, lumina, spaţiul, sunt semne prin care vorbeşte cu noi divinitatea, prin sufletul lui Marcel Bejgu, suflet în care locuieşte un înger. Picturile lui sunt limbajul unui înger îmbrăcat în straie omeneşti. Stăpân deplin pe tehnica picturală, prin gesturi simple ale pensulaţiei care duc la surprinderea esenţei formelor, culorilor, artistul creează compoziţii echilibrate, armonioase, monumentale.
El face parte din categoria spiritelor atinse de har: un liric, poet, arta sa e un prilej de desfătare a simţurilor, a armoniilor - om, natură, divinitate. Game de oranj, de verde, de brunuri încălzite până spre roşu, griuri rafinate convieţuiesc alături de formele simplificate, sugerate, un concert al spiritului. Pădurile lui Bejgu sunt păduri în care omul se regăseşte pe sine / se desăvârşeşte spiritual, se umple de energiile naturii sfinte. Casele aşezate în liniştea ancestrală ne duc în copilăria mult visată, case adunate în jurul unei biserici cu fundal în culori pastelate, spaţiul de vis şi reverie. Brunurile încălzite
ale pământului, râpele în care ţipă roşul veneţian, verdele putred al vegetaţiei trecute, trezesc simţuri adormite în noi. Există un ritm al caselor, al pomilor, ca un ritual tăcut care vitalizează spaţiul dând sentimente, sensuri: „Aşezare”. Casele sunt ca fiinţe vii care aşteaptă să te întâmpine, să-ţi ofere odihnă şi linişte, să te primească la sânul lor, să te protejeze în fata primejdiilor de azi, necredinţă, smog, perversitate. Flori, flori simple ca o rugăciune, flori aşezate în ferestre de mame, soţii sau copii, fiori oferite mamei de ziua ei, flori aşezate în ulcelele de lut de la ţară, flori pe care le priveşti în ochi, ca nişte ochi de copil, flori în faţa cărora taci şi-ţi numeri greşelile.
Ceruri fără capăt, ceruri atinse de liniştea divină, ceruri care amână apocalipsa din noi. Spaţialitate ca în tablourile lui Bruegel, Mărgineanu, care copleşeşte. Anotimpurile: primăvara, vara, toamna, iarna - vin să ne amintească de sensurile naşterii omului, a amintirilor, bucuriilor, tristeţilor, de marea trecere. În „Sat primăvara” explozii de alb întâmpina ziua, ocruri gălbui luminează pământul, acoperişurile roşii complementate de verde grizonant dau tensiune. În „Toamna”, poetul-pictor folosind cu măiestrie mijloacele picturale:
pensulaţie gradată, nuanţări infinite, tehnica sfumato, pe un fundal clar-obscur al frunzişului pădurii, cu brunuri-oranj, violeturi spre brun agonizand în fundal, proiectează siluetele arborilor seculari, coroanele incendiate, pe cerul imens. În „Stejar” sugerează motivul de etern: stabilitate, învingere a timpului, a stihiilor, lucru măreţ creat de Dumnezeu, ocrotitor al omului, are ceva din forţa stejarului lui Andreescu. Impresionanţi: „Doi”, aluzie la cuplu, sprijin, unitate umană, „Solitar” - stare de puritate, în tăcerea nepătată a ancestralului albul domină universul, prilej de a încânta ochiul cu infinite
nuanţe de alb. De remarcat pânza „Căpiţe”, simplitate a gestului pictural, pe albul imaculat al pânzei - curaj, măiestrie artistică pe alburi grizate, căpiţele apar ca mici sori ce ne încălzesc sufletul. Simplificări ale formelor, sugerarea prin pete a tufişurilor, reliefului, altor forme complementare.
Marcel se trage din neam de mari colorişti: Pallady, Gheorghe Ionescu, Piliuţă, Podoleanu. Continuă marea tradiţie a picturii româneşti, prin stil, viziune, ca personalitate artistică distinctă în spaţiul
picturii contemporane. Deşi în peisajul său nu există oameni, îi simţim pretutindeni: rugându-se în casele adunate lângă liniştite grădini, muncind undeva dincolo de peisajul magic prin care colindă spiritul străbunilor. Pictura lui Marcel Bejgu e indirect protestatară, e un afiş căzut din ceruri, demonstrând că în acest iad exista rai. Între cer, păduri, ape, câmpuri, case, pluteşte duhul său, o pasăre albă care pătrunde apoi în sufletele noastre şi ne umple de cântec.
Omul cu dor (4)
Gherasim Rusu Togan
„Blestemul, remarcă profesorul Papahagi, a jucat un rol esenţial în concepţia folclorică religioasă din trecutul patriarhal al popoarelor, contribuind la formarea unor adânci convingeri, cu privire la efectele lui considerate reale… un adevăr pe care îl ilustrează o bogată literatură populară” (5). Desigur că observaţiile profesorului sunt complet valabile şi-n cazul blestemului semnificat din colecţia Bibicescu, veche şi încă mai puţin atinsă de morbul artificialului şi a convenţiei (1890). Iar în analiza protagoniştilor, ca agenţi contribuabili la un asemenea fond poetic, Tache Papahagi atribuie femeii o dublă ipostază, respectiv, „acest sex e nu numai un excelent depozitar şi transmiţător de poezie populară în special lirică, ci el poate revendica, cu bună dreptate o parte din paternitatea creaţiunii poetice” (6).
Dar nu putem absolutiza o asemenea aserţiune, câtă vreme literatura populară ne oferă material suficient pentru a da spaţiu şi altor atitudini, mai ales ţinând seama de faptul că frapantele distorsiuni din arealul nostru folcloric, istoriceşte petrecute, a bulversat concepte, relaţii, morală, credinţă chiar, în general, imaginea arhetipală asupra lumii proiectate în universul tradiţiei şi sacrului, iar fenomenul având aspect devorator mai ales începând cu secolul trecut…
Colindul care urmează, este, în fapt, o hulă, o voită defăimare a femeii lovită de stigmatul infidelităţii, ruinător de casă şi legi de convieţuire în normele tradiţiei:
„Bat-o, s-o bată, / Bat-o, s-o bată, / Cum nu-i blestemată, / Cum nu-i blestemată / Scârna de nevastă, / C-o lăsat, lăsatu, / C-o lăsat, lăsatu, / Hai, lerui, / Un bărbat ca bradu, / Un bărbat ca bradu, / Hai, lerui / Şi-un copil beteagu, / Şi-un copil beteagu, / Hai, lerui / Care i-a fost dragu / Şi-o turmă de oi, / Hai, lerui, / Şi ciobanii doi; / Şi-o ciurdă de vaci / şi ciurdarii dragi. / Bat-o să o bată / Bat-o să o bată / Cum nu-i blestemată!” (7)
Rare sunt asemenea colinde ce se înscriu în sfera magicului distructiv, prin retorica încărcată de acuze şi uimire pentru faptul că oprobriul mulţimii nu i-a retezat femeii calea rătăcirilor. Ca poezie festivă, cum o clasifică Gheorghe Vrabie, în studiul său despre estetica poeziei populare, care posedă un anume câmp de desfăşurare, respectiv casele gospodarilor, explicabil, deci, ca invocaţiile şi imprecaţiile să acţioneze cu o forţă distrugătoare asupra femeii învinuite de adulter. Apoi dialogul „care formează nervul motor al multora dintre creaţiile populare”, în cazul colindei, „expunerea capătă vivacitate”, iar faptul moral este expus auditoriului „în ambianţa unei scene dramatice”. Mai mult, forma dialogată între cele două grupe ale cetei de colindători care susţin colinda favorizează colportarea faptului negativ, cu o audienţă peste măsură, percutată în rândul mulţimii, cunoscătoare a faptelor celei repudiate.
Expresia prin care se deschide colindul este o imprecaţie: „Bat-o s-o bată”, în repetabilitatea ei expresivă accentuează natura sa psiho-morală şi emotivă sintagma având forţă distructivă, în judecarea şi condamnarea comportamentului nevestei necredincioase. Acestor stări li se adaugă şi atitudinea de mirare interogativă cu mare efect în retorica specifică speciei: „Cum, nu-i blestemată / Scârna de nevastă”, iar epitetul acid adânceşte efectul peiorativ. În continuarea „prologului”, urmează nominalizarea faptelor devastatoare, într-o redare obiectivă şi crudescenţă realistă, cu repetiţii ce au efectul unor lovituri de ciocan şi devenite fire de legătură între colindători şi auditoriul, desigur, şocat, când starea sărbătorească impunea, în fapt, evocarea beneficului, a urării de bun augur şi nu a unor stări devoratoare de normalitate. Aşadar, acuza: „C-o lăsat bărbatu, / Un bărbat ca bradu“, semn al forţei, siguranţei şi abundenţei în lumea tradiţională, părăsirea bărbatului este gest degradant, ce se finalizează cu ruina şi pierderea calităţilor familiale.
Dar gestului ce o degradează pe femeie din calitatea de soţie se adaugă şi cel al pierderii calităţii de mamă, eliminând-o pe femeie din cercul ce aureolează fiinţa umană la superlativ: calitatea de mamă: „Şi-un copil beteagu /… / Care i-a fost dragu“. Determinantele comparatiste şi epitetice: „ca bradu, beteagu, dragu”, adâncesc prăpastia în care, nevasta-mamă, ce şi-a pierdut dramatic rolurile vieţii, se prăvăleşte neiertător, fără putinţă salvatoare.
Cum era de aşteptat, elementele ce semnifică bogăţia familiei, deşi inventariate şi ele, „turma de oi” şi „ciurda de vaci”, firesc, par mai puţin păguboase, prin materialitatea lor, în contrast cu cele de ordin moral şi de excepţie, nevastă şi mamă.
Finalul, în retorica lui expresivă, prin reluarea incipitului, îndeamnă, în fapt, ascultătorii la blestem şi anatemă. Afirmaţia se fundamentează, în fapt, tocmai pe calitatea colindătorilor, de colportori ai veştilor „minunate”, de astă dată veşti „neasemuite”, purtate de la o „gazdă”, la altă „gazdă”, captând ca aderenţă pe semenii lor. Ca urmare, blestemul loveşte cu duritate, iar sentinţa rămâne indubitabilă: „Bat-o s-o bată, / Bat-o s-o bată, / Cum nu-i blestemată“.
Bob Dylan
Vremile-n schimbare sunt
Veniţi în juru-mi
De-oriunde veţi fi
Şi-admiteţi că apa
În jur a crescut
Acceptaţi că-n curând
Veţi fi uzi pân’ la os.
Dacă timpul Înseamnă
Ceva pentru voi
Atunci începeţi înotul
Ori vă veţi scufunda ca o piatră
Căci vremile-n schimbare sunt.
Veniţi, scriitori şi critici
Profeţi ai peniţei
Ţineţi ochii deschişi
Norocul va veni din nou
Să nu vorbiţi prea devreme
Sunt roţile încă-n mişcare
Şi nimeni nu-i să ştie
A-i spune pe nume.
Pentru cei care pierd acum
Câştigul va fi prea târziu
Căci vremile-n schimbare sunt.
Veniţi, senatori, congresmeni
Luaţi seama la chemare
Nu staţi în prag
Nu blocaţi intrarea
Căci rănitul acela
Se va opri aici
E o luptă afară
E violenţă multă.
Vor vibra ferestrele
Vi se vor zgudui zidurile
Căci vremile-n schimbare sunt.
Veniţi, mame şi taţi
De pe cuprinsul ţării
Şi nu criticaţi
Ceea ce nu-nţelegeţi
Fii şi fiicele voastre
Au preluat comanda
Vechiul vostru drum
A-mbătrânit demult.
Ieşiţi dacă nu sunteţi în stare
Să le daţi mâna
Căci vremile-n schimbare sunt.
Direcţia-i trasată
Blestemul aruncat
Ce-acum e lent
Va fi curând rapid
Orice prezent
Deja mâine-i trecut
Uite ordinea cum
Repede dispare.
Ce azi e-ntâiul
Ce-l de pe urmă fi-va
Căci vremile-n schimbare sunt.
O boare de vânt
Câte drumuri trebuie să-ţi poarte paşii
Înainte de a te numi om?
Câte mări să străbată albatrosul
Înainte ca nisipul să-i ocrotească somnul?
Câte proiectile să tragă un tun
Înainte de a fi trimis la fier vechi?
Răspunsul prietene-i o boare de vânt
Răspunsul e boare de vânt.
Câtă vreme stă muntele înalt
Înainte ca marea să-l spele?
Câţi ani să îţi treacă din viaţă
Înainte ca liber să fii?
De câte ori să-ntorci capul
Şi să pretinzi doar că nu vezi?
Răspunsul prietene-i o boare de vânt
Răspunsul e boare de vânt.
De câte ori te vei uita în sus
Înainte de-a vedea cerul?
De câte urechi ai nevoie
Ca să auzi plânsul?
Câte morţi să mai vină
Ca să poţi spune că au fost destule?
Răspunsul prietene-i o boare de vânt
Răspunsul e boare de vânt.
Traducere: Florin Dochia
Saila Susiluoto*
Lasimaalaus
Puutarhassa linnuille kasvaa kaksi päätä. Liljanterät nousevat korkeiksi, kurottavat aurinkoa kohden, alkeavat syvinä ja oransseina kuin munkkien lepattavat vaatteet, repäisevät aurinkoon viillokset. Liljoja kasvaa kaksi jokaisesta varresta, jokainen varsi halkeaa vielä kahtia, jokaisesta kohdasta kasvaa toinen, niin kuin leikatusta omenapuusta, oiveikkaasta ihmisestä. Haavoihin puristautuu verso, raadeltuun maahan kasvaa, naiseen, uudenkuun aikaan, kun kuulla on kimmeltävä, teräsluinen sirppi, kun askel on ohut, rotko alla, kun hopeiset autot törmäilevät verenpunaisiin ja maidonvalkoisiin, kun joet kahdentavat haaransa, kun sfinksi irtaantuu eläimeksi ja ihmiseksi, ihminen mieheksi ja naiseksi, nainen aikuiseksi ja lapseksi, lapsi hyväksi ja pahaksi. Hyvästä ja pahasta älä puhu. Kaikella on lopulta kyynelten muoto, koruilla, mitä ihmisestä jää, sateella. Se on kaikkeuden muotti, viimeinen nuotti.
Le vitrail
Dans le jardin les oiseaux sont bicéphales. Les corolles de lys se dressent haut, se tendent vers le soleil, se fendent, profondes et orange comme les vêtements flottants des moines, déchirent le soleil d’entailles. Les lys poussent par deux sur chaque tige, et celles-ci se divisent encore en deux, de chaque point en naît un autre, comme d’un pommier taillé, comme d’un homme plein d’espoir. Des blessures jaillissent des rameaux, la terre lacérée est féconde, et la femme, à la nouvelle lune, quand l’astre forme une scintillante faucille d’acier, quand le pas est fragile, au-dessus du précipice, quand des voitures argentées en heurtent de rouge sang et de blanc de lait, quand les fleuves multiplient leurs bras, quand le sphinx se dédouble en homme et en animal, l’être humain en homme et en femme, la femme en adulte et en enfant, l’enfant en bon et en méchant. Ne parle pas du bien et du mal. Tout prend à la fin la forme de larmes, les bijoux, ce qui reste de nous, la pluie. C’est le moule de l’univers, la dernière note.
Traduit par Hélène Lattunen
Vitraliu
În grădină păsările sunt bicefale. Corolele crinului cresc înalte, se-ndreaptă spre soare, crapă, profunde şi portocalii ca hainele lungi ale călugărilor, rup soarele-n bucăţi. Crinii cresc în pereche pe fiecare tijă şi acestea se-mpart în încă două, din fiecare punct se naşte un altul, ca dintr-un măr tăiat, ca dintr-un om plin de speranţă. Răni arcuiesc ramurile, pământul arat e fecund, şi femeia, sub luna nouă, când astrul formează o sclipitoare seceră de oţel, când pasul e fragil, dincolo de prăpastie, când maşini argintii se ciocnesc în roşu sângeriu şi-n alb lăptos, când fluviile îşi multiplică braţele, când sfinxul se dedublează în om şi animal, fiinţa umană în bărbat şi femeie, femeia în adult şi copil, copilul în bun şi rău. Nu vorbi de bine şi de rău. Totul ia la sfârşit forma lacrimilor, bijuteriile, ceea ce rămâne din noi, ploaia. E mucegaiul universului, ultima notă.
Traducere: Florin Dochia
* Saila Susiluoto (n. 1971, Helsinki, Finlanda) a publicat şase volume de poeme în proză. Primul volum, Siivekkäät ja Hännäkkäät (Aripa şi Coada), a câştigat Premiul Jäntti Kalevi pentru tinerii scriitori în 2001, apoi a fost distins cu Premiul Finlandia în 2005. Poemele i-au fost traduse în douăsprezece limbi. Imaginația ei se desfăşoară la intersecţia cu suprarealismului. Limbajul obișnuit şi lucrurile sunt transfigurate, realitatea devine imaginar. Femeile sunt personajele principale ale unor drame şi anxietăţi. Poezia curge asociativ, schimbare, mișcare şi conduce treptat într-un lirism suprarealist cu accente de ordin etic.
Yves Bonnefoy
LA CHARRUE
Cinq heures. La neige encore. J’entends des voix
À l’avant du monde.
Une charrue
Comme une lune au troisième quartier
Brille, mais la recouvre
La nuit d’un pli de la neige.
Et cet enfant
A toute la maison pour lui, désormais. Il va
D’une fenêtre à l’autre. Il presse
Ses doigts contre la vitre. Il voit
Des gouttes se former là ou il cesse
D’en pousser la buée vers le ciel qui tombe.
THE PLOUGH
Five o’clock. Snow again. I hear voices
In the front of the world.
A plough
Like a moon in the third quarter
Shines, but the night
Covers it with a layer of snow.
And this child
Has the whole house to himself, from now on. He goes
From one window to another. He presses
His fingers against the glass. He sees
Drops form where he stops
Pushing the mist towards the falling sky.
PLUGUL
Cinci ore. Zăpadă din nou. Aud vocea
Dinaintea lumii.
Un plug
Ca o lună în al treilea pătrar
Străluceşte, dar îl acoperă
Noaptea unui pliu de zăpadă.
Şi acest copil
Are acum casa-ntreagă pentru el. Se duce de la
O fereastră la alta. Îşi apasă
Degetele pe geam. Vede
Picături formându-se acolo unde încetează
Să împingă ceaţa spre cerul ce cade.
LE MIROIR
Hier encore
Les nuages passaient
Au fond noir de la chambre.
Mais à présent le miroir est vide.
Neiger
Se désenchevêtre du ciel.
THE MIRROR
Yesterday again
The clouds were passing
At the far dark end of the room.
But just now the mirror is empty.
Snowing
The untangling of the sky.
OGLINDA
Ieri din nou
Zăpezile trec
În adâncul negru al camerei.
Dar acum oglinda e pustie.
A ninge
A se dezcâlci cerul
LE PEU D’EAU
À ce flocon
Qui sur ma main se pose, j’ai désir
D’assurer l’éternel
En faisant de ma vie, de ma chaleur,
De mon passé, de ces jours d’à présent,
Un instant simplement: cet instant-ci, sans bornes.
Mais déjà il n’est plus
Qu’un peu d’eau, qui se perd
Dans la brume des corps qui vont dans la neige.
THE LITTLE BIT OF WATER
This snowflake
That alights on my hand, I wish
To fix it as eternal
In making of my life, my heat,
My past, these present days,
Simply a moment, this very moment, limitless.
But already it is only
A little bit of water getting lost
In the mist of the flakes going into the snow.
UN PIC DE APĂ
Acestui fulg
Ce se aşează pe mâna mea, doresc
Să-i asigur eternul,
Făcându-mi viața, căldura,
Trecutul, aceste zile ale prezentului,
Doar pură clipă: această clipă, fără margini.
Dar deja nu mai e
Decât un pic apă, care se pierde
În bruma corpurilor care merg în zăpadă.
Début et fin de la neige, Mercure de France, Paris, 1988
Translation: 2007, Sarah Lawson
Traducere: 2014, Florin Dochia
Tensiune / Augmentare / Extensie
Interviu cu Alessandro De Francesco
Aţi publicat cărţi de poezie şi scrieri conceptuale: Lo spostamento degli oggetti, Da 1 000 m, Redéfinition, Écriture augmentée. Ce credeţi că este o carte de poezie şi cum vă definiţi apropierea de scrierea conceptuală?
O carte de poezie e o carte în care limbajul este testat, în care se creează tensiuni noi între emoţie şi cunoaştere. În cărţile mele, există mereu şi un gest narativ, disparat, multiplu care nu va fi niciodată ficţional, pentru că, din perspectiva mea, poezia participă la multiplicarea ficţională a realului, a corpului, a simţurilor. «Poezia» este, după mine, o atitudine cognitivă care distinge acest proces de scriere de alte forme literare, nu pentru că e vorba de un gen literar ontologic distinct, ci pentru că ea produce concentrări, intensităţi, multidimensionalităţi în raportul cu lumea. Astfel, poezia este pentru mine un cuvânt extensiv şi extins, incluzând şi scrierile numite „post-generice”, dar niciodată ficţiunea, din motive pe care le-am menţionat pe scurt. Din aceiaşi pricină, nu există o distincţie netă, în opinia mea, între poezie şi scrierea conceptuală. Cu toate acestea, atunci când vorbesc de scris conceptual, cred, pur şi simplu, în formele de scriere în care atenţia cade pe dispozitivul, mental sau conceptual, care a determinat crearea textului. Astfel, cartea mea electronică Da 1 000 m a fost construită plecând de la o rescriere lacunară a articolelor ştiinţifice despre creaturile abisale care trăiesc la 1000 de metri adâncime. Am suprimat, în acelaşi timp, de fiecare dată, toate numele proprii ale animalelor descrise, creând în acest fel un exerciţiu al unei diferenţe absolute (în sensul latin, ab-solutus, liber de constrângeri), ale cărei prerogative sunt atât poetice, cât şi politice. Un spaţiu în care am căutat să realizez artistic ceea ce aparent Wittgenstein şi Musil au scris amândoi aproape în acelaşi timp, fără să ştie: „Etica şi estetica sunt un singur lucru.” Această frază, asupra căreia este de meditat îndelung, anunţă acea practică numită „conceptuală”, care este a mea şi, fără îndoială, şi a altor artişti.
În volumul Redéfinition [Redefinire], asamblaţi o serie de fragmente de texte risipite luate din magma de informaţii deturnându-le, perforându-le şi ştergându-le anumite corelaţii logice. În ce măsură practica aceasta este o „lucrare de emergenţă” sau de distanţare faţă de limbă pentru a încerca o re-decizie, o re-fixare?
„Lucrarea de emergenţă” e, de fapt, titlul celei de-a doua secţiuni din Redéfinition [Redefinire], care a fost scrisă ultima (e aici deja un ocol). Trebuie înţeles „redefinire” sau, cum bine aţi spus, „re-decizie”, „refixare” aproape în sens fotografic: a pune la punct ceva care totuşi rămâne mereu vag. (*)
În Redefinire, acest corp care se mişcă într-un sac de plastic şi care iese în final, dar căruia nu-i descoperim niciodată identitatea, pentru că el nu are identitate, este poate sinteza cea mai evidentă a acestui proces.
Acest asamblaj (**) lacunar şi multiplu, în care prelevarea de texte diverse nu împiedică, totuşi, ţin să subliniez, gestul scrierii poetice originale (moartea autorului îmi pare un eveniment important, dar de-acum depăşit, în orice caz, eu însumi mă simt destul de bine şi sunt foarte viu), face să apară la suprafaţă conţinuturi aruncate şi dezgropate de către ceea ce numesc „cele trei obstacole”. Este cam ce stă scris pe coperta a patra: poezia din Redefinire creează ipoteze verbale sortite să imagineze un protocol al cunoaşterii care nu este limitat de sistemul de viziune-ascultare aşa cum îl cunoaştem şi îl practică, în mod automat, creierul nostru (obstacol cognitiv), un protocol de informare care nu e limitat de sistemul de orientare al opiniei şi al viziunii la distanţă de evenimente (obstacol mediatic-politic) şi un protocol emotiv care nu e limitat de mecanismele de represiune şi de suprimare pe care le suportăm încă din fragedă pruncie, a se vedea şi formarea sistemului nostru nervos în interiorul corpului mamei (obstacolul emoţional).
Sunteţi iniţiatorul unui proiect numit «scrierea augmentată». Este vorba atât de o metodă, cât şi de o operaţiune poetică aplicată în tratamentul arhivei şi al informaţiei, plecând de la colaje, de o repunere în formă grafică şi tipografică. Ce se augmentează în această practică plurală?
Scrierea augmentată creşte în acelaşi timp scrisul şi percepţia scrisului. Precum realitatea augmentată, dar în opoziţie cu reprezentările şi cu ficţiunile create de aceasta, scrierea augmentată arată, fără a trece prin imagine şi perturbând codurile textuale, conexiunile şi relaţiile noi între materialele verbale, încercând să contribuie la modificarea raportului pe care limba îl întreţine cu realul. Forma convexă şi gonflată a scrierii augmentate mărturiseşte despre acest gest, despre această naraţiune fără reprezentare care se apleacă spre percepţie, încercând să expună scheletul limbajului mai ales aşa cum apare în lumea contemporană.
De asemenea, superpoziţia hipertrofică a materialelor verbale, care este un altă raţiune (printre numeroasele raţiuni) ale formei convexe a scrierii augmentate, caută să creeze un dialog strâns cu excesul în creştere al informaţiei şi al stimulilor pe care îi primim în fiecare zi prin intermediul instrumentelor tehnologice de gestiune telematică a textului şi al imaginii (reţele sociale, motoare de căutare, web-news, smartphone etc.). Aţi văzut, chiar nu a mai fost nevoie să numesc computerul, ecranul lui e pe cale de a dispărea chiar mai repede decât pagina tipărită.
Desfăşuraţi şi o activitate de traducător. În ce măsură exerciţiul de traducere constă pentru dvs. şi în a vă dezvălui distanţa dintre o limbă şi alta?
Există o secţiune a proiectului „Écriture augmentée” / „Scrierea augmentată” care se intitulează „traducere – augmentare”. Cred că traducerea, înainte de a fi o distanţă, este un rod al textului iniţial, o deplasare benefică ce dezvăluie, expune şi suprapune conexiuni deja prezente, dar uneori ascunse în text. Dacă e adevărat, aşa cum cred, că orice poezie care e demnă de acest nume conţine sensuri potenţial infinite, a traduce (bine) semnifică, aşadar, a ilumina o altă porţiune, adesea o mică porţiune, din această imensă suprafaţă, din această imensă profunzime.
Aţi realizat multiple spectacole, instalaţii şi expoziţii în Europa şi în America de Nord. Ce mai poate încă, după dvs., corpul celui care scrie?
Corpul, în spectacolele şi instalaţiile mele, pe care le numesc ambianţe de lectură, este vehiculul vocii. Dacă, în viaţă, corpul meu este prezenţă, atingere, direcţie, corpul meu în spectacol este un fel de corp fără organe deleuzian (***), un orificiu vorbitor. Nu este vorba cu adevărat de un spectacol din acest punct de vedere: nu mă mişc, nu privesc publicul, îmi citesc textele lent şi fără expresie şi las ca maşinile să-mi augmenteze, tocmai, şi să-mi elaboreze vocea în locul meu, iluminând pe această cale de o manieră parţial aleatoare relaţiile care locuiesc textul. E o altă formă de traducere?
Sunteţi membru al unor numeroase comitete redacţionale la reviste de nivel internaţional. Ce părere aveţi despre creaţia poetică actuală, contemporană?
Dacă, în realizarea unui spectacol sau unei instalaţii, colaborarea cu mai multe „meserii” este fundamentală (scrierea mea augmentată şi ambianţele de lectură sunt co-produse cu muzicieni, arhitecţi, video-artişti, tehnicieni, curatori etc.), poezia este punct de plecare, în multe cazuri, o activitate individuală, separată de celelalte. A face parte din reţea şi din comitete permite reactivarea dialogului şi schimbului, chiar ca învăţare, care este pentru mine poate încă mai importantă. De a scrie înlăuntrul vieţii, într-un fel.
Cu toate acestea, eu nu sunt sigur că poezia şi cei care o scriu sunt, în cea mai mare parte, astăzi, într-adevăr, pe cale de a scrie plecând de la şi înlăuntrul vieţii. Ceea ce antrenează direct o altă întrebare sau alte întrebări: dincolo de reţelele literare, poeţii de azi sunt cu adevărat disponibili să se măsoare sincer şi inteligent cu problema educaţiei şi emancipării, fantasma fantomei banilor, tabuul durerii, războiul din Siria pe care-l tot vedem la televizor, magazinele din marile oraşe occidentale care sunt mereu de aceeaşi marcă? Asta cere o cheltuială emotivă şi cognitivă foarte mare, pe care puţină lume, în fond, este dispusă să o accepte.
Starea prezentă de spirit ?
În ciuda a orice, încă plin de iubire.
Sursa: nonfiction, le quotidien des livres et des idees, iulie 2013; autor, Frank Smith
Traducere şi note: Florin Dochia
** Am ales traducerea termenului agencement prin asamblaj, urmând, firesc, sugestia pertinentă a lui Bogdan Ghiu, din postfaţa la „Kafka. Pentru o literatură minoră” de Gilles Deleuze & Félix Guattari, Ed. Art, 2017, p. 156
*** Corpul-fără-organe (CfO) este un concept dezvoltat de filosofii francezi Gilles Deleuze şi Félix Guattari în cărţile lor comune: L’Anti-Œdipe et Mille Plateaux. Expresia e creată, de fapt, de poetul francez Antonin Artaud (L’homme est malade parce qu’il est mal construit. /[..]/ Lorsque vous lui aurez fait un corps sans organes, / alors vous l’aurez délivré de tous ses automatismes / et rendu à sa véritable liberté. - Pour en finir avec le jugement de dieu, 1947). CfO este o producere de dorinţă, corp fără imagine, şi se opune organismului, care ne face maşini ce doresc; în accepţia deleuziană, dorinţa nu este o scenă de teatru, ci o uzină care produce fără încetare. Deleuze: „corpul fără organe se defineşte prin organe nedeterminate, în timp ce organismul se defineşte prin organe determinate.” (Bacon)
Alessandro De Francesco*
forme del buio
il mattino presto guardando la stanza che circonda il quaderno si stupisce del movimento di rotazione del collo della possibilità di muovere gli occhi sin dalla prima infanzia quando c’erano bisogni che non sapevamo esprimere il pianto era interrogazione del reale la testa ondeggiava all’indietro le mani non sapevano afferrare
come adesso che il pensiero non ha verità da proporre la domanda e visto dai buio molto di quanto afferma le azioni che potremmo compiere sono una pellicola in un proiettore spento si sono verificate situazioni non esattamente identiche alla prima descrizione fornita prima ci si credeva al centro
forms of the dark
in the early morning looking at the room surrounding the notebook he is astonished how far necks can rotate how eyes can move this since early childhood when there were needs we could not express to cry was to examine the real head rolled back hands unable to grasp
now that thought has no truth to question seen from darkness much of what he says actions we could perform are celluloid in an unlit projector certain situations have occurred somewhat unidentical to the first description provided there was a time we thought of ourselves at the centre
English translations by Noura Wedell & Caroline Zekri
formes du noir
tôt le matin en regardant la chambre qui entoure le cahier il s’étonne du mouvement de rotation du cou de la possibilité de bouger les yeux depuis la petite enfance quand il y avait des besoins qu’on ne savait pas exprimer pleurer c’était interroger le réel la tête ondoyait en arrière les mains ne savaient pas saisir
comme maintenant que la pensée n’a pas de vérités à proposer la question et vu depuis le noir beaucoup de ce qu’il affirme les actions qu’on pourrait accomplir sont une pellicule dans un projecteur éteint des situations se sont avérées n’être pas exactement identiques à la première description fournie avant on se croyait au centre
Traduit de l’italien par Laurent Prost
forme de întuneric
dis de dimineaţă privind camera din jurul caietului e surprins de mişcarea de rotaţie a gâtului de posibilitatea de a muta ochii din frageda pruncie atunci când avea nevoie căci nu ştiam să exprim plânsul era interogarea realului capul se legăna înapoi mâinile nu ştiau să apuce
ca acum când gândul nu are un adevăr de propus întrebării şi văzut prin întuneric mult din ceea ce spun acţiunile că s-ar putea îndeplini sunt o peliculă într-un proiector stins au existat situaţii nu tocmai identice cu prima descriere furnizată înainte când se credea în centru
Din vol. Ridefinizione/ Redefinition / Redéfinition / Redefinire
Traducere: Florin Dochia
Un scurt ghid al poeziei Flarf
Gary Sullivan
Flarf: O calitate voluntară sau involuntară a „flarfinismului”. Un gen de grozăvie corozivă, drăguţă sau siropoasă. Un lucru greşit. O gafă. Scăpat de sub control. „Nu este în regulă”.
Flarf (2): Munca unei comunităţi de poeţi dedicată explorării „flarfinismului”. Utilizare brută a rezultatelor motorului de căutare Google în crearea de poeme, piese de teatru etc., dar nu exclusiv bazată pe Google. Comunitatea - în sensul în care un exemplu al unuia conduce la răspunsul altuia – este, într-o oarecare măsură, neprevăzută în contextul unei interacţiuni de acest fel. Poeme create, revizuite, schimbate de alţii, încorporate, plagiate, etc., în semi-public.
Flarf (3) (verb) – a înfăţişa grozăvia inerentă etc., a unui text pre-existent.
Flarfy (adj.) – a fi greşit, nepotrivit, ciudat, semi-coerent, stricat, gafat. A lua întorsături neaşteptate; a fi discordant. A face ceva ce „nu trebuie făcut”.
Acum câţiva ani, dacă vă amintiţi, pe reţeaua Poezia Femeilor, mai mulţi oameni au început să posteze cu oroare, găsindu-şi numele ca fiind autori ai unor poeme pe care nu le scriseseră, pe poetry.com. Îmi amintesc faptul că am accesat site-ul şi am realizat imediat că este vorba despre una dintre acele înşelătorii de genul „concurs de poezie”. Cu aproximativ un an înainte de asta, am vorbit la telefon cu bunicul meu, cu foarte puţin timp înainte să moară, şi mi-a spus atunci despre cât de mândru era de faptul că era câştigător al unui fel de concurs de poezie şi că îşi comandase cartea etc. Nu mi-a plăcut niciodată acest lucru şi, la un moment dat, am scris pe site-ul poetry.com ceea ce am gândit a fi cel mai ofensator poem pe care-l puteam scrie şi l-am trimis la „concurs”:
Mm-hmm
Da, mm-hmm, e adevărat
păsările mari
fac mare vâlvă! Am foc în interior
cimpanzeul meu „de boltă”
va fi agresiv şi murdar, vai Doamne
vrea VAGIN! VAGIN!
Pfffffffffffffffffffffffft! Hei!
Oooh da baby, se va bâţâi şi se va prăji, apoi va lua
ÎNŢEAAAAPĂ-ţi fetiţa, prăjiturica (chicotit)
uggah duggah buggah biggah buggah muggah
hei! Hei! Tu, Mick cel stupid!
dispari de pe câmpul de orez
şi adu-mi nişte ciocolată Quik
pune un beţigaş în ea şi agit-o până ţi se face rău
pocka-mocka-chocka-locka-DING DONG
la dracu! rahat! piss! Oh, este atât de trist
că sindromul numit Tourette
mă face să mă simt HAI-HUI! strig cât pot de tare
pentru că te iubesc pe tine. Mulţumesc Doamne pentru că mă asculţi!
Spre amuzamentul meu, am primit, după aproape trei săptămâni, o scrisoare de la poetry.com, cu poemul meu în întregime vizibil prin fereastra de celofan a plicului. Iată o parte din scrisoare :
„Gary, în ultimul an, am realizat o examinare exhaustivă a peste 1.2 milioane de poeme care ne-au fost transmise. Doar un mic procent din persoanele cărora le-am analizat poemele a fost selectat pentru a face parte din acest proiect deosebit. Poemul „Mm-hmm” a fost selectat pentru publicare deoarece el produce scântei în imaginaţie şi oferă cititorului o perspectivă unică şi proaspătă asupra vieţii. Credem că poemul se va adăuga importanţei şi interesului acestei ediţii speciale. Desigur, Gary, ca întotdeauna, nu ai nicio obligaţie de a trimite vreo taxă de înscriere, de a plăti vreo subvenţie sau de a face vreun demers de orice fel. Poemul tău va fi prezentat în cel mai elegant mod posibil. Această carte de noptieră va beneficia de o copertă de piele ştanţată în aur şi de un semn de carte din satin…”
Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu-mi amintesc dacă am spus ceva despre acest lucru pe reţeaua, Poezia femeilor (e posibil chiar să mă fi dezabonat de atunci), dar eram pe lista subpoeticii la momentul respectiv şi am postat un text încurajându-i pe alţii să trimită poeme site-ului poetry.com. Au fost câţiva, inclusiv Kasey Mihammad şi poate Drew Gardner. Între timp, Nada, Mitch Highfill şi cu mine am început să scriem mai multe astfel de poeme groaznice, trimiţându-le site-ului sub diverse pseudonime.
Cumva, în acest context, s-a materializat cuvântul „flarf” – cred că a fost cuvântul lui Mitch, sau al lui Drew, sau al lui Nada, nu sunt sigur. Dar, într-un fel sau altul, „flarf”-ul a început să capete un sens. Am început să ne uităm la alte lucruri şi să le vedem ca fiind „flarf”-iste. Nu eram niciodată 100% sigur de ceea ce însemna – ceva înrudit cu „pervers”, dar cu rezonanţe întrucâtva diferite. Mai rău, mai păcătos, mai greşit decât exagerat şi pervers. „Vocea” flarf era în capul meu cea a tatălui meu, un sudist transplantat, căruia îi plăcea să pontifice şi care avea o mulţime de opinii care mă îngrozeau oarecum.
Mi-a plăcut să fiu pe lista subpoeticii, dar, din când în când, acest lucru era puţin sufocant – o mare gafă. Aşadar am început să folosesc „flarf”-ul pe această reţea ca un mod de a-mi păstra propriile tendinţe împotriva represiunii politice – pe care site-ul părea să le cultive. În timpul unei lecturi în New York, am citit un poem flarf pe care-l trimisesem site-ului, „New Year’ Post”, şi, în mod surprinzător, a fost primit incredibil de bine. Noţiunile mele despre ce putea fi „rău” sau „greşit” au fost puse la îndoială de reacţia publicului. (Am sfârşit prin a-l publica în volumul „How to proceed in the Arts”.)
Între timp, cred că atât Drew, cât şi Kasey, scriau o cantitate frumoasă de poeme flarf, după bunul plac. Drew a început să caute pe Google combinaţii de cuvinte ciudate şi să scrie poeme utilizând rezultatele. Nu cred că, cel puţin iniţial, el s-a gândit la aceste poeme ca fiind ceva mai mult decât un gen de monstruozităţi hilare. Eu, Drew şi Nada obişnuiam să ne trimitem şi să retrimitem email-uri cu trei destinatari, adesea conţinând glume legate de poezie, parodii şi din ce în ce mai multe poeme flarf.
Prin luna mai a anului 2011, o parte dintre noi am demarat blog-ul flarf – nu mai ştiu cu siguranţă sigur câţi eram atunci: eu, Gordon, Drew, Mitch, Jordan Davis, Carol Mirakove, Kasey, Katie Degentesh. Curând după aceea, s-au alăturat Maria Damon şi Erik Belgum.
Prima postare pe blog a fost „Furios pe Dumnezeu”, o piesă pe care am scris-o căutând pe Google cuvintele „awww”, „yeah” şi „God”, (publicată în prima ediţie a revistei trimestriale Pompom). Au urmat imediat postări ale lui Kasey şi ale lui Jordan.
Iniţial, aproape toţi foloseam Google la o anumită capacitate şi munca tindea să fie corozivă şi îngrozitoare, deşi nu chiar atât de mult precum poemul lui Bruce Andrews, „Taci”; era mai incomodă, mai puţin conştientă de sine sau, în mod făţiş, critică la adresa politicii; greşelile erau lăsate intenţionat şi anumite cuvinte „drăguţe” („pufos”, „dezmierd”, etc.) au început să se acumuleze în poeme.
Iată un fragment din poemul lui Drew „Ca langoarea delfinilor”:
„oh, da, deschid un album foto pe care l-am găsit sub pat
uhuuh, prăfuit, coperta de piele în descompunere, mirosind de atâţia ani
oh, da, iubito, regrete amestecându-se cu lacrimile mele
în timp ce eu întorc paginile metodic, vezi tu
îmi place să port jobenuri neghioabe subacvatice CU ADEVĂRAT fixe
şi iau o gură de aer adâncă şi dureroasă
Căci holbându-mă la mine, cel din permisele zdrenţăroase făcute din origami
oh, iubito, da, ele sunt viziuni în alb şi negru ale sufletelor pierdute uh huh
Greşeli au fost făcute şi momente s-au pierdut
Dar iau asupra mea întreaga vină
oh, da, vezi tu, cineva a intrat în necaz
echipa mea imaginară de fotbal cu femei letone este CHIAR rea,
oh pagere făcute din brânză,
Nu este drăguţ? Dovleceii pufoşi, adică
poţi să FACI NEGOȚ cu dovlecei pufoşi
Dacă măcar aş fi putut să iau pe furiş
un moment tandru din trecut
Şi să-l închid în inima mea
ohhhhh, iubito, ar fi dezlegat regretele
ţesute adânc în tapiţeria vieţii mele, oh, da, iubito
oh, da, licăririle Purităţii în […]
Ia dragostea dintre Romeo şi Juliea, multiplic-o
cu infinit, du-o până în străfundurile lui
întotdeauna şi tot vei avea doar o privire fugară
a felului în care ar trebui
să faci bungee-jumping din sitarul (1) meu umed şi mirositor […]”
Katie a început să ia notele interne dintre diferite birouri, pe care le primea la serviciu, şi să le pună în poeme flurf:
„Către: Toţi angajaţii din biroul din New York
De la: ??? departamentul Resurse Umane – catalogul dragostei
Data: 8 mai 2001
Cu privire la: Duşmănie Fierbinte şi Afacere Clandestină cu Îmbrăcăminte Coitală
În concordanţă cu anotimpul viitor, duşmănia fierbinte şi afacerea clandestină cu îmbrăcăminte coitală vor începe luni, 21 mai şi se vor sfârşi vineri, 31 august, 2001.
„Vrajba Fierbinte”
Cum vremea fierbinte se apropie, suntem bucuroşi să reamintim tuturor angajaţilor faptul că vom mulge o săptămână a laptelui condensat. În timpul lunilor fierbinţi, va exista o vrajbă, extinsă între birouri, de luni până joi, fiind permisă o zi a *, vineri. Vă rugăm să urmaţi instrucţiunile de mai jos :
Ura obişnuită va fi între 9.00 a.m. – 5.30 p.m., de luni până joi şi între 9.00 a.m. – 1.00 p.m., vineri. Pentru a vă acomoda cu această agenda (programare), pauzele de prânz, care nu sunt iubite, ar trebui limitată la 45 de floricele de porumb. Şefii de departament pot permite unui individ să îşi ajusteze ura cu miez de lapte în timp ce încă va mulge întreaga ură săptămânală. Toţi angajaţii îşi vor mulge ura stabilită în mod regulat timp de o săptămână (în afara timpului necesar pentru evacuare sau pentru închisoare), indiferent de orele de început şi de sfârşit.
Acest birou va rămâne deschis în după-amiezile de vineri pentru aceia dintre dvs. care doresc sa îşi încheie gestaţia sau care au lapte vechi de terminat, cu toate că, nu vor fi servicii de recepţie după ora 1:00 p.m.
Dacă vă stabiliţi ziua de vineri ca zi de evacuare, va fi considerată ca o zi completă în politica noastră de evacuare.
Pentru a primi dragoste necondiţionată, un angajat trebuie să fie la lapte (sau într-un jihad)
în ziua de dinaintea zilei dedicate laptelui şi în ziua imediat următoare zilei în care dragostea a fost observată. Dacă un angajat este absent într-una din aceste zile sau în amândouă, din cauza activităţii sexuale sau a unor afaceri ilicite, Compania îşi rezervă dreptul de a verifica motivul înainte de a aproba dragostea necondiţionată.”
Oamenii de pe blog puteau răspunde postărilor cu alte postări, alegând cuvinte combinate, teme, forme etc. Dar, începând din septembrie 2011, lista a devenit relativ tăcută. Nu mult după evenimentele din acea lună, oamenii au început să posteze din nou, cu toate că acum toate poemele flarf – majoritatea fiind parodii după articolele din AP News – într-un fel, aveau ca subiect urmările acelei tragedii, incluzând ilustrarea media a acesteia. Îmi amintesc, spre exemplu ceea ce a scris Katie: „Vom reconstrui Turnurile Gemene – pe Pizza ta.” Am început o serie a „Mâhnirii” – făcând căutări despre „oribila tristeţe”, „groaznica tristeţe”, „tristeţea fără sfârşit” etc., ca răspuns la ceea ce devenise un gen de doliu naţional sufocant.
Unii dintre membrii reţelei au renunţat şi, cu timpul, au apărut alţii : David Larsen, Rodney Koeneke, Michael Magee, Rod Smith, Daniel Bouchard, Sharon Mesmer. Unii sunt observatori tăcuţi, alţii participă în mod regulat. Unii consideră reţeaua un fel de glumă între prieteni, alţii o folosesc pentru a dezvolta o lucrare mai lungă (de exemplu: Kasey, Deer Head Nation, Michael Magee, My Angie Dickinson şi seria de poeme fidel prozaice „exposé” despre senatori şi deputaţi ale lui Jordan).
În timp ce nu am fost prea activ pe această reţea în ultimele luni, am utilizat-o mai bine de un an pentru a genera piese de teatru şi poeme, nu toate având în mod necesar calitatea „flarfismului” (poemele Bollywood, de pildă), deşi fiecare dintre ele a apărut iniţial ca o încercare de a face ceva ce „nu aveam voie” să fac.
Sursa: http://www.poets.org/poetsorg/text/brief-guide-flarf-poetry
------------------
(1) Sitar - instrument muzical originar din India, asemănător cu o chitara cu gât lung
Traducere din limba engleză Liliana Ene
Gheorghios Vafopoulos
Απόφαση
Ό,τι είχανε να πούνε το είπανε.
Δεν είχαν άλλο τίποτε να πούνε.
Καθένας όμως μ’ επιμέλειαν έκρυψε
κάποιες σκηνές και κάποια γεγονότα,
που ίσως να ματαιώναν την απόφαση.
Εδώσανε τα χέρια τους μ’ αδιαφορία
— έτσι τουλάχιστο η όψη τους το έδειχνε —
και χωριστήκανε. Όμως καταβαίνοντας
τη σκάλα Εκείνη δάκρυσε άθελα,
κ’ Εκείνος, μόνος πια σαν έμεινε,
ανάλυσε τον πόνο που έκρυβε
σ’ ωραία δακρύων μαργαριτάρια.
Hotărâre
Ce au avut a-şi spune, tot şi-au spus.
Nimic n-a mai rămas să-şi spună.
Cu grijă însă, fiecare ascundea
Oarece fapte şi oarece scenarii
Ce poate hotărârea nimiceau.
Cu nepăsare mâinile şi-au strâns
- Cel puţin astfel le-nchipuia privirea -
Şi despărţitu-s-au. Dar scara coborând-o
Ea, fără de voie lăcrima
Iar El, cum singur a rămas
În ale lacrimii frumoase mărgărite cerceta
durerea ce se ascundea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu