În acest număr semnează:
Florin Dochia, Mioara Bahna, Dan Drăguş, Daniel Corbu, Camelia Iuliana Radu, Valeriu Scărlătescu, Dan Rădulescu, Ion Stratan, Osip Mandelstam, Vera Pavlova, Maya Angelou, Liliana Ene, Tadeusz Dąbrowski, Jean-Jacques Viton, Dylan Thomas
Criza poeziei?
Florin Dochia
4. Nevoia de joc. Cititorul imaginat şi emoţia [care este sau poate părea] trăită se vor legaţi cumva de realul concret perceput şi ca viaţă interioară. De fapt, realul este degradat prin poezie, este transformat – pretenţioşii spun „transfigurat”… -, este reiniţiat pentru a se desfăşura după un scenariu pus la cale de poet. Se instaurează o convenţie – între poet şi cititor – care nu este neapărat [re]cunoscută în priză directă, ci pe calea unei intuiţii, de fapt, a unei comunicări non-verbale disimulată în comunicarea verbală şi încurajată de polisemantismul elementelor limbii. Invizibilul este sursă de căi proaspete de lectură, de apropiere de textul poetic, de apropriere a emoţiei secrete, individuale, incomunicabile cu alte mijloace, fie şi aparţinând altor arte. Poezia caută căile sale de ieşire din cătuşa cuvântului, diferite de acelea ale muzicii sau ale artelor plastice, aflate, şi ele, la momente diferite, în cursul unor procese de schimbare de paradigmă comunicaţională, în prezenţa unor crize de supraponderare a redundanţei. Realul secolului al XX-lea, pentru început, şi realul secolului al XXI-lea, acum, adică „secolul vitezei” şi, apoi, „secolul acceleraţiei”, desfac inevitabil chingile unor cutume care păreau imuabile acum două secole. Aglomerarea de „evenimente” în care ne scaldă bombardamentul informaţional, baia de „ştiri” venind pe toate canalele ascund o reală şi angoasantă sărăcie a realului dezbrăcat tot mai mult de sens(uri). Poezia îşi ia în serios menirea de a re-îmbogăţi realul, de a redeschide porţile jocului cu şi prin cuvânt.
„Realitatea nu e făcută numai din lucrurile evidente, aflate în faţa ochilor noştri, din concretul existenţei; ea e făcută şi din ceea ce este invizibil, din ceea ce este purtat în noi, din tot acel necunoscut care poartă realul vizibil; şi putem spune că poezia vizează în principal acest necunoscut care poartă realul vizibil. Ea vizează acel dincolo invizibil al realului, dar asta nu vrea să însemne că nu este realul!” (Hubert Reeves, apud Jean-Pierre Siméon). Un Philippe Beck, cam prea mult tributar lui Hegel, crede că „poezia este tehnica însăşi”. Iar Jacques Rancière îi răspunde că „poezia nu este totuşi o manieră de a scrie, ci o manieră de a citi şi de a transforma ceea ce e citit în manieră de a trăi, de a edifica un suport pentru o multiplicitate de activităţi: a rătăci, a colinda, a reflecta, a face exegeze, a visa. Iar condiţia pentru ca poezia să existe ca tehnică absolută este ca poezia, altfel, să existe, latentă, în toate.” De fapt, teoretizările prea „aplicate”, aduse în sfera creaţiei, se îndepărtează uneori de întâmplările reale de comunicare şi comuniune poetică. Siméon este deliberat didactic, Beck pendulează între neajunsurile filosofiei de la finalul secolului al XVIII-lea şi eventuala salvare cu mijloacele poeziei didactice (problemă rezolvată, de altfel, magistral de Nietzsche!), iar Rancière este interesat de o dimensiune politică a poeziei („raportul intrinsec între două lucruri: poemul, ca dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat şi politica – idee a dispoziţiei materiale şi simbolice a corpurilor în comunitate”). Este, însă, evident: Poezia nu este şi nici nu aspiră să fie filozofie (chiar dacă încalcă graniţele acesteia, adesea, râvnind la iluminări ale unor adevăruri abstracte); ea nu (mai) are nicicum valenţe didactice (cum nici etice nu aspiră a deţine, mai cu seamă că etica este supusă declinărilor istorice, pe când poezia aspiră la permanenţele spiritului uman); iar în ceea ce priveşte ştiinţa politicii, Rancière (gauchist prin definiţie) este deliberat în eroare vinovată: Poezia nu are cum să fie „dispoziţie a gândirii în spaţiul material şi simbolic determinat”! Este, mai degrabă, dispoziţie a gândirii experimentale în „spaţiul” spiritual indeterminat logocentric, pendulând incontrolabil (adică liberă de orice constrângeri exterioare) între „metafizica prezenţei“ (Derrida) şi „metafizica absenţei” (Levinas), căutând cu ardoare să devină o „artă nonreprezentaţională“, dezlegată de contingent. Poate că mai corect ar putea fi exprimată poziţia ei prin locul aflat la întretăierea „prezenţei absenţei” cu „absenţa prezenţei”, aceste nefiind nicidecum o identitate, cum ar putea părea la o privire superficială, ci un spaţiu definibil în spiritul logicii terţului inclus (sau al logicii ideilor vagi). Cum ar fi, la nivel simplificat ludic metaforic: Poezia se adresează unui cititor absent care există.
Irepresibilitatea impulsului de a scrie poezie, egală cu irepresibilitatea nevoii de a citi poezie, derivă din nevoia permanentă de joc, pentru a se legitima (chiar dacă subconştient) ca fiinţă raţională, a fiinţei umane. Este vorba de jocul conştient, deliberat, angajat şi asumat ca atare, aparent încărcat de gratuitate, al creaţiei şi „consumului” de artă, în general. Poate fi jocul acelei „rime” („l’essence de la poésie est la rime”) înţeleasă de Rancière (care, dacă are enunţuri valabile, ajunge, totuşi, adesea, şi la concluzii false!) ca o corespondenţă a „ideii de limbă” cu „ideea de idee”. Sau poate fi jocul descris, destul de didactic, dar tocmai de asta util, de Philippe Beck: „Gândul, în poezie, nu e decât deschiderea poemului, caracterul său deschis, în special deschis. Poemul, care e obiect istoric, obligă în mod esenţial la re-citire: el este indefinit epuizabil, tot atât cât inepuizabil. E o realitate istorică, un obiect re-obiectivat, indefinit. Recitit la microscopul inacţiunii sau acţiunii. Mandelstam a scris, în 1935, două catrene cu titlul „Fierul”. (publicat aici, la pagina 16 - n.m.) Este chiar exemplul poemului care se epuizează şi se reciteşte, se epuizează relativ de fiecare dată sau absolut de fiecare dată, când textul filosofic majoritar vrea să epuizeze absolut obiectul în afara timpului. […] Poezia e o instanţă grea-uşoară. Revine. Ea depinde de istoria interpretărilor epocii. Şi interpretările, care nu sunt ale poeziei, continuă poezia.” Aici, poetul-filosof este mai aproape de ceea ce se întâmplă realmente cu regimul variaţiunilor eidetice, ca să fiu în ton cu terminologia lui. Mai spune: „Poezia e numele unei mişcări în răspăr cu limbajul, al unui reînceput sau al unei reinstaurări. Poeticul rezidă în obligaţia fundamentală a recitirii, în obligaţia paradigmatică, nu în tema aleasă: nu există teme poetice. Nimic nu e poetic în sine.” Şi, aici, îl ia de martor pe Hegel: „Faptul de a te ţine de ceea ce e poetic în sine conduce la aberaţii.” Da, domnule Beck, „omul este aici şi acum”. Asemenea, cititorul de poezie, astfel că, dacă re-citirea unui text nu îi comunică permanenţe, nu îi comunică nimic. Iar nevoia sa de joc nu va fi satisfăcută.
Referinţe:
Beck Philippe. L’époque de la poésie, în: Littérature, N°120, 2000. Poésie et philosophie. pp. 33-44.
Jacques Rancière, La rime et le conflit. La politique du poème, în Actes du colloque Mallarmé de 1997, Mallarmé ou la’obscuruté lumineuse
Jacques Rancière, Le fil perdu. Essais sur la fiction moderne, La Fabrique, 2014
Jean-Pierre Siméon (directeur artistique du «Printemps des poètes» ), Conférence sur la Poésie, Bagnoles de l’Orne, Janvier 2001
A. G. Secară - de veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară...
Mioara Bahna
Fragmente de gând, tentative de confesiune oprite brusc, în momentul când sufletul virează intempestiv spre altă tresărire devenită prioritară, copleşitoare, dar la fel de caducă, încercări persuasive legate de impunerea unei identităţi în faţa altora (nu nu sunt moartea, cu toate că recunoaşte: oh, de-aş şti măcar ce sunt...), (auto)dezamăgiri (poemele trecutului / sunt şi ele vicii pentru o comedie personală sau eu caricatura trecutului meu mareşal de / neîntrecut în cucerirea deşertului viitorului...) dezvăluie un neliniştit care caută şi se caută, în grabă – discontinuităţile discursului liric sunt o dovadă elocventă în acest sens –, prin propriul „lan” existenţial, concomitent cu „veghea” prin cărţile lumii, după ce a tatonat consecinţele interacţiunii cu literatura spre a se convinge dacă dintr-o carte citită nu rămâne mare lucru, aşa cum ex abrupto formulează, la începutul primului Exordiu – din volumul său de veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară..., Editura Opera Magna, Iaşi, 2006 –, A. G. Secară, pentru ca apoi, rând pe rând, în textele care urmează, să deconstruiască, deconspirându-se totodată, enunţul iniţial, indirect, prin amprente livreşti recognoscibile în titluri sau în conţinuturi, unde intertextualitatea este una dintre formele de manifestare a scrisului său. Argumentele, în această privinţă, sunt numeroase: ... îl caut pe švejk / în fiecare dintre voi dar el a murit de mult / nu-l mai văd decât pe k. hamletizând întâlnindu-l pe / švejk adevăratul său tată //dar nerecunoscându-l se-apucă de studiat anatomia unui gândac sau: infernul este cât vrei tu, Doamne, cititor neobosit, / mare iubitor de litere şi cât vrem noi, / nenumăraţi Dante şi Vergiliu, mai mici sau mai mari... ori mă mut din iliada în odiseea. Mai mult, prin titlul cărţii şi prin motoul acesteia, A. G. Secară se aşază, într-un fel, în descendenţă nu atât a lui J. D. Salinger, cât, mai degrabă, a romanului său, prin dezvăluirea, mutatis mutandis, a avatarurilor sufleteşti, a frustrărilor pe care le trăieşte eul creator şi prin toate câte derivă din tentativele de a-şi descoperi şi impune, într-un fel sau altul, peisajul sufletesc, cu toate ale lui.
Pentru poet, unul dintre „viciile” vieţii (viaţa şi alte vicii) este scrisul, formă de izolare (înstrăinându-mă de părinţi fraţi surori prieteni / iubite neiubite soţie copii...), inclusiv de sine ori, mai exact, de sinele pe care şi-l ştie (neerecunoscându-mă tu scrierea mea) revelându-i o altă faţă, refugiu în mănăstrirea-ntr-un cuvânt, formă de catharsis, prin care mă rog să le uit pe toate celelalte ale vieţii, mereu infidele. Numai că, în căutarea de sine de care pomeneam mai sus, sentimentul poetului e că, prin scris, distanţarea ori chiar înstrăinarea care se produce între laturile sinelui devine definitivă, din moment ce vorbeşte despre iremediabila ruptură dintre mine şi cel care scrie / se mişcă gândeşte...
Uneori oarecum psalmic, evaluând amintitele viaţa şi alte vicii, poetul evocă divinul: şi, totuşi, doamne, e viciu, e viciu, doamne, e viciu să ţi se pară / ceva frumos...
Între percepţii şi mărturisirea lor, cel mai adesea, gestul se opreşte la jumătate (voiam să spun că fiecare dintre noi este toţi...), într-un areal – perceput, de asemenea, antinomic, urmare a căutării drumului celui mai potrivit, aflat între asediator, războinic trimis să distrug cetatea cuvintelor, şi apărător al acestora – pe care şi-l defineşte şi delimitează ca fiind ţara mea cât un stilou / fără cerneală cât o muchie de coală A4 pătată / de sângele fiară..., în care îi trăiesc doar cuvintele aceşti copii ai nopţii /interioare.
Lumea, aşa cum pare a o percepe poetul, poartă stigmatul luptei, cu orice arme, pentru cauza care o mână sau pentru a avansa pe un drum oarecare spre niciunde, ca şi propria iubire, punctată de trădări, fiindcă pruncul este pregătit să ucidă măcar pentru un strop de lumină şi nimeni nu poate /supravieţui fără a trăda. În acest context ori în această logică se poate înscrie şi propria-i revelaţie: războinic trimis să-l ucid pe Zeu / am descoperit că Acela care m-a plătit / era chiar Zeul.
O coordonată sine qua non a poeziei, şi aici, este iubirea, iar A. G. Secară compune, în acest sens, un Mic îndreptar despre cum încearcă să fie şi nu poate fi iubit un poet (probabil cum ar vrea el) de către o femeie, aducând, în subsidiar, cuvintele lui Marcu, 14, 37: ... tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? „Capitolul” pe care i-l consacră debutează, în consecinţă, sub semnul unui sarcasm oarecum impus de mâna lungă a destinului, care îi induce concepte-imagini deloc promiţătoare de linişte: infernul-jucărie, infernul-joc, jucăria infernului, din afară, dar, mai ales, din sinele neliniştit. În amintitul îndreptar se înscriu, continuu, eşantioane de visuri – uneori mă amuz(am) să cred că-s reîncarnarea marelui will şi tu eşti încarnarea doamnei brune –, de viaţă proprie, cu observaţiile aferente, traduse, spre exemplu, în definiţii (a iubi înseamnă să ştii / să nu distrugi nici o speranţă / nici măcar a celui pe care nu-l poţi iubi), dar, mai ales, în enunţuri a căror ambiguitate sugerează continuarea căutării sensurilor vieţuirii, din perspectiva viitorului nevisat prea mult, din care se reţin alte iluzii sau despre cum pot dovedi iluziile că sunt şi ele adevăruri...
Livrescul este, de asemenea, prezent, îndrăgostitul, de pildă, reiterând oarecum, involuntar, de pildă, chinurile lui Ulise în lupta cu sine pentru a contracara efectul ademenitorului cântec al sirenelor (... îţi ard numele pe rugul limbii care nu te va mai / gusta şi mă leg de catarg...) ori proiectându-şi iubita în ipostaza de prinţesă căreia, totuşi, nu-i plac îndeajuns / armurile lui ruginite / cuvinte desuete pe care nimeni nu le mai citeşte nu le / mai înţelege...
Ultima parte a cărţii, Stăpânul poemelor nescrise, într-o Notă explicativă a autorului, e propusă spre a fi receptată, într-o ipotetică postură de experiment literar, în sensul de, cel mult, o repetare în timp a unor exerciţii dadaiste. Ceea ce urmează sunt versuri conţinând un imaginar dens, prin îmbinări insolite de cuvinte – nu neapărat aleatorii, în pofida proclamatei afinităţi avangardiste –, al cărui atribut este, de cele mai multe ori, echivocul, care generează, cum e firesc, multiple posibilităţi de interpretare. Temele preocupante pentru poet sunt însă pretutindenare: dragostea, scrisul, revelaţiile succesive pe care i le produc acestea, în continua tentativă de identificare a limitelor până la cere poate străbate gândul, aşteptând continuarea poemului / inexplicabil sentiment al groazei de a fi în mintea celuilalt / a celui care speră că totuşi deşertăciunea / e doar un zâmbet al eternităţii divine...
Veghind, aşadar, cu toate slăbiciunile care îi dau unui poet dreptul de a avea în minte lanul lui, pe care să-l îngrijească, A. G. Secară aduce în această carte un fragment din neliniştile lui creatoare, dezvăluindu-i cititorului secvenţe din lumea pe care o construieşte cu obstinaţie prin fiecare vers, deşi crede că nu există poem perfect, lăsându-se condus de inima mea cât un pumn arătat nefiinţei şi pornind în cruciadă ca să-i înveţe, între alţii, mai ales, pe copii că lumea nu este decât un poem pe care poţi aluneca / precum pe o coajă de banană...
Florina Isache - Ploi în oglinzi
Florin Dochia
Poezia Florinei Isache pare că se hrăneşte din oximoron şi paradox. Privirea ei asupra lumilor – interioară, exterioară, personală, străină, concretă, abstractă, reală, falsă, inventată, a ideilor, a sentimentelor, a numeroaselor simţuri şi simţiri etc. – este printr-un ochean întors. Şi nu mai atât: ocheanul întors se transformă, uneori, în caleidoscop, acel tub cu oglinzi care proiectează imagini simetrice. Lumile multiple se amestecă în proporţii imprevizibile, după algoritmi pe care autoarea îi lasă să conducă jocul, aparent eliberaţi de constrângerea coerenţei limbajului cotidian. Este multă degradare deliberată a cotidianului în poezia Florinei Isache, caleidoscopul dispune şi de oglinzile unui labirint deformator, un labirint locuit, de altfel, în subsidiar. Este prezent în permanenţă un Celălalt incert, o alteritate ambiguă, se întâmplă că ficţiunile poetice cu aparenţă de prozaism deviază subit şi subtil spre spaţii ori evenimente din categorii diferite de realitate. Iată un exemplu relevant pentru felul în care poeta, deschizând banal (ca la şah, Alapin, e4 e5), construieşte un puzzle insolit, din fragmente cărora le distorsionează sensurile curente şi obţine un întreg mult mai mare decât suma părţilor: „De două trei ori pe zi mă întâlneam cu mine. // Sângele urca în creier, apoi se rostogolea de acolo ca o cascadă. / Ploua şi carnea o lua la vale. Sângele rămânea tot sânge. / Întins pe asfalt. / Veneau păsările cerului şi îşi treceau setea prin el. / Uneori, sângele se aprindea din senin şi ardea. / Flăcările se înălţau doi, trei metri sub pământ. / Pompierii aruncau nisip şi flăcările rămâneau tot flăcări. / Oamenii se jucau cu focul. Vorbeau despre o minune. Ziarele scriau despre un fenomen paranormal.” (Incendiu). Recursul la strategiile formale (post)suprarealiste nu este surprinzător la ora de faţă, când numitul postmodernism permite alcătuiri în care insolitul este regula, iar alăturări de elemente specifice diverselor orientări poetice (chiar extreme) sunt fireşti. Florina Isache struneşte cu îndemânare mijloacele textuale, îşi permite adesea formulări aforistice (cum o făcea şi în volumele anterioare), parcă voind să ilustreze neapărat zicerea mallarméană: «Le monde est fait pour aboutir à un livre».
O lectură atentă poate discerne, mai mult decât altădată, în fundal, drame existenţiale din zona limitei – dacă eros-ul este mai degrabă o formă de comunicare intelectuală, un pretext de reflecţie asupra existenţei, sau al unor delicate metafore-aforisme („Iubirea e un traseu nemarcat.” „Iubirea până la refuz - este supliciul splendorii.”), thanatos-ul se arată a fi o prezenţă mult mai pregnantă şi mai expresivă în discursul poetic, direct sau indirect. „Un timp am fost despărţiţi. / Nu ne-am vorbit, / nu ne-am scris. // Am rămas de o parte şi de alta a gropii / şi întinderea aceasta este tot ce putea fi mai frumos / între noi... / ca o trădare, ca un mormânt de lux în care vom rămâne cândva, / într-o moarte / şi moartea aceea nu ne va despărţi.” (Speranţă). Celălalt, care poate fi şi altă faţă a aceluiaşi Ego, este obiect al provocării - iată un peom care pare că „blandanizează” la înalt nivel poetic: „Aproape că m-am îngropat de vie în tine / şi nu m-ai cunoscut, / deşi îţi făcusem cunoscută / toată splendoarea acestei stări de graţie. // Merg prin tine şi mă lovesc de genunchii tăi şi de toate organele / şi îmi vine să las dracului totul, să mă întorc la moartea mea. / Dar, // înainte de orice fericire e fericirea de a rămâne / aşteptând să te întorci la tine.” (Când îţi părăseşti trupul).
Orice clipă a existenţei trăite poate fi transformată în poezie, nu orice este poezie, dar orice poate fi poezie, poate căpăta sens şi poate comunica emoţie atunci când, fie pe urmele lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”), fie pe urmele lui Nichita („Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.”), Florina Isache se desface de sine pentru a se oferi pe sine oricărui lector deschis ascultării unei inimi care „bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor”. Căci de(spre) plecare sunt mai ales poemele din acest volum, despre conştiinţa iminentei plecări care pândeşte inevitabil după fiecare colţ al existenţei. „Suntem deschişi morţii în fiecare clipă. / Chiar şi atunci când aşteptăm supa fierbinte, fără sare, // un copil se bucură.” Melancolii („Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde...”) lichide, care îmbracă şi forma „ploilor din oglinzi” traversează poezia din această carte, în care apa este element primordial („Camera se umplea de apă, lucrurile pluteau deasupra şi nimeni nu îndrăznea să întrerupă jocul.”), ţinând locul începutului, al naşterii absente deliberat din reflecţia autoarei. Expresivitatea remarcabilă, adesea de tip cinematografic, se vădeşte a fi argumentul cel mai convingător pentru nivelul de sus al poeziei: „Noaptea se mula pe ziduri, pe străzi, ca un celofan alimentar. Acolo, la etajul trei, în balconul ce da spre lună. El sta lângă mine. Îmi arăta fiecare loc atins de cancer. Şi fiecare loc era un ochi de apă şi apa se tulbura la atingerea rochiei. // Privirea îmi căzuse din ochi sau în ochi. Nu o mai găseam să-i arăt cât de vie este moartea, la prima vedere. // Nu îţi mai căuta gesturile, a zis. Sunt un mort. ” (Melancolii). Dacă sentimentul de sfâşiere, de „pată de sânge care vorbeşte” (fie-mi permis să recurg la metafora nichitiană…), persistă în majoritatea textelor, frumuseţea luminoasă se degajă liber, indiferent de obiectul tragic al acceptării inevitabilului. „Eram acolo în balconul ce da spre lună. / Vedea [râul Vedea, presupun – n.m.] bătea în maluri, ca nişte rugăciuni. / Stafilococul auriu săpa galerii în carne. / Ea se aşeza în cele mai adânci striaţii, ca praful pe mobilă / şi nicio privire nu ajungea la ea, nicio atingere. (Durerea face parte din noi).
Unele poeme se sprijină pe flash-back-uri în copilărie, cu evocarea mamei şi a tatălui. Dar ei sunt pretexte tot pentru radiografia de sine, pentru înţelegerea rosturilor. „Mama şi-a tăiat părul şi l-a depus la o bancă. / Cu depozit la vedere. / Mama este o femeie din flori. // Împleteşte ciorapi pentru cei plecaţi, / spală morţii, îi aşază în sicrie. / Îi aşteaptă să se întoarcă. // Acestea sunt fericirile. // De la o vreme, tata o ţine închisă într-o cutie de / plastic, ca pe o haină de sus. // Mama trăieşte poezia ca pe o viaţă. // Îşi dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine. / Eu am ales să fiu ea.” (Ereditar)
Cum nu se poate vorbi de „progres” în poezie, constat cu bucurie că noul volum al Florinei Isache este dovada unui câştig în profunzime şi în expresivitate, precum şi confirmarea unei voci distincte, puternice a poeziei contemporane româneşti.
Vladimir Deteşanu – Divină ploaie, iubirea
Dan Drăguş
...de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Sfântul Apostol Pavel, I Corinteni 13/1-2
În subtitlul volumului „Divină ploaie, iubirea”, poetul Vladimir Deteşanu avertizează că avem de desluşit „din gândurile înţeleptului” o sumă de gânduri de inspiraţie divină. Volumul într-un opus gradat şi ciclic este structurat pe şapte secţiuni (părţi) intitulate: I. Teama; II. Totuşi, speranţa; III. Lumina; IV. Amintiri despre agitaţia clipei; V. Balanţa; VI. Încă, legat; VII. Alte poeme.
Din teamă derivă frica, dar şi atributul principal al conştiinţelor izolate, înstrăinate pentru întotdeauna de Dumnezeu. Spre a nu se mai regăsi. În conştiinţele neregăsite spre Dumnezeu speranţa există, conchide poetul. Chiar dacă înseamnă aşteptarea, anticiparea Divinei Iubiri, a Luminii şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Toate acestea setei din noi sunt destinate.
Anticipez gradaţia secţiunilor următoare şi desluşesc gândurile lui Vladimir Deteşanu în «Totuşi, speranţa». Stau încă pe „creste de teamă”, pe oul care „a sfărâmat temniţele” şi nenumărate suflete a desprins …
Poetul ne convinge că „în faţa porţii luminii” se simte şi se vede scrâşnetul de la răgazul dintre speranţă şi palpabil. Şi atunci când Tăria Cerului „ca un teasc coboară strivind răsuflări / pe un covor de iarbă”. «Lumina» invocată în secţiunea III este acea vibraţie care a creat şi susţine Universul, care ne permite să trăim. Lui Vladimir Deteşanu i s-au „desfăcut corole de lumină” şi strivindu-le i s-au deschis „porii pământului / răsuflările seminţei mirifice”. Acea sămânţă neîncolţită speră un strop de rouă din lumină. În finalul secţiunii III poetul glorifică lumina demiurgică care „va aduce ordinea / acoperind ridurile sufletului” omului şi ridurile din sufletul Pământului.
Stăpân pe sine, Deteşanu relevă în «secţiunea IV» zbaterea clipei din care ne-am născut. Clipă risipită de Dumnezeu în amintirea Genezei, ca posibilitate şi dimensionare a autocercetării noastre în faţa Imboldului Divin.
Pe masa stelară poetul aşează «Balanţa» cu o cumpănă între prăbuşirea clipei şi ridicarea luminii. Aici …„nu se află nimic / doar gânduri/ de lumină flămândă.”
Ispitit şi «Încă, legat (VI)» de gândurile despărţirii iubirii de dorinţa iubirii. Deteşanu nu confundă iubirea cu probabilitatea realizării dorinţei de iubire. Aici poetul se lasă beatitudinii emoţiei, gândului dorinţă. Despărţirea de gândurile Înţeleptului îi trezeşte dor de suferinţă, de durerea reală din care noian de zăpadă să mai audă „glasul rădăcinilor / de dincolo de timp”.
«Secţiunea VI» încheie peisajul cu gândurile Înţeleptului. Poetul se află epuizat, dar are satisfacţia că s-a autocercetat în raport cu gândurile Înţeleptului.
Citind volumul de poeme «Divină ploaie, iubirea» am acum senzaţia autocercetării, starea de iscoadă printre poeme. Din această stare – vocaţie îl prezint pe Vladimir Deteşanu şi altfel:
Vivanu iese în poze aşa cum este. Dacă nu se distinge îl ştii: orgolios, pigmeu al vieţuirii «morar» de cuvinte. Uneori „histrion însorit cu palmele / de trandafir” se vede.
Nu îi lipsesc decât statura şi puţine trăsături ale feţei în a-l copia pe luptătorul cu morile de vânt.
Deteşanu despică şi mărunţeşte cuvintele până când destinul metaforelor îl stăpâneşte. Se destăinuie apoi straniilor ursitoare, zodiilor, dar nu devine altruist nici cu sine până nu îşi vede deznădejdea devenind palat de aur pe tărâmul poemelor lui.
Din când în când, se roagă în mănăstiri ascunse pentru eliberarea unui colţ de suflet. Partea eliberată îi generează un zâmbet pentru boieroaica lui franţuzită devenită poezie inaccesibilă multora. Acest zâmbet imperceptibil îi provoacă domnului Vladimir Deteşanu nevăzute adieri, mângâietoare clipe de Poezie.
Să-ţi trăiască zâmbetul, Vivane!
Să ne trăiască zâmbetul din pântecele clepsidrelor ce măsoară timpul poeziei noastre!
Daniel Corbu
O mie de biberoane în flăcări
Dimineaţă.
Şi o mie de biberoane în flăcări
plutind pe râu ca-ntr-un tablou de Felix Aftene
şi o apă neagră neagră ca-n poemele
lui Daniel Corbu
şi cerşetorul aristocrat bătătorind cărăruia spre Dumnezeu
pe când din gură îi ies balonaşe multicolore
mici înjurături de forma plămânului stâng de forma
plămânului drept:
T’ v’ n buburuzele voastre de clopotari
ai nimicului
dă cuburi fericite
dă obsedaţi textuali!
Bă fericiri spulberate bă
cutremure de fleonc
bă adoratori de femei abstracte
şi bucolice dorinţi!
PĂZITORUL DE CAPRE
În cele din urmă
fiecare merită doar ceea ce înţelege.
Să fi fost altădată
– cum mi-a ghicit bătrîna doamnă Lenor –
păzitor de capre în insula Patmos
pe vremea cînd zeii curgeau ca planoarele
ca porumbeii în Piaţa San Marc
iar Homer nu apăruse încă în lume?
Să fi fost într-o altă viaţă păstorul cel tînăr
păzitor de capre în insula Patmos?
Dacă nu de unde în atîtea flendurite duminici
viziunea muntelui stîncos cu ierburi şi mărăcinişuri
uscate în soarele arzător
şi mirosul de lapte fiert din faţa colibei
şi stînca roşie cu umbra aruncată peste foşnetul mării?
Dacă nu de ce acum după atîtea căderi în abis
scena filmică a tînărului păstor de capre
alergînd spre stînca roşie
şi zgomotul săgeţii intrate în carne
şi privirea neomenească a tînărului
îmbrobonat de mireasma morţii?
Dacă nu de ce din cînd în cînd
această durere ascuţită sub omoplatul stîng
şi de ce de-atîta timp tratatul meu despre barbarie
şi sacralitate
stagnează de fiecare dată la greci?
ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS
Peste pagini se aşeza lumina tremurîndă
clopote mari îşi amestecau limbile
murmuram cîntece pentru cel ascuns în cearcănele
cîntecului.
Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe
moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca rîsul femeii iubite.
Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus
la întoarcere povesteam de-o apă neagră
„O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!”
O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze
de Ion Pop şi sfîrşitul războiului lumii de Llossa
între timp multă trăcăneală cu de-alde Dante,
Emily Dikinson, Gregory Corso,
Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica
puşi laolaltă în amintire.
În ziua cînd primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis
peste pagini se aşeza lumina tremurîndă
clopote mari îşi amestecau limbile
ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÎMICIOS
CA TUTUNUL!)
printre suferinzii de ementropie
obosit de drumurile din palmă
îmi puneam sufletul cu faţa la zid
nebun după libertatea ascunsă în lucruri.
Chiar şi aceste rînduri tîrzii şi amestecate cu roua
unei dimineţi de septembrie
mi se par o goană după libertatea
pe care ţi-o dă singurătatea
în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.
DOAMNE, AR TREBUI SĂ ŞTERGI LUMEA ASTA
Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta
s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpânitor
pentru că nu prea ţi-a ieşit.
Tu ştii mai bine că o greşeală recunoscută
e pe jumătate iertată
şi că iertarea e semn de renaştere, Doamne.
Poţi desigur s-o pui în curriculum
în magna biographia citită de cei ce vor apărea
din demnitate şi milă divină.
Mare Arhitect, Mare Anonim, Mare Nevăzut
Signore, Tată care nu te-arăţi niciodată
şi care ne-ai dat spre trăire doar semnele tale
în schimonosita durere de-a fi
ne-ai dat gândirea limitată şi oarbă
umilinţa de-a trece în fugă prin faţa nevăzutului
şi ne-ai dat cruzimea cu care-nghiţim
păsări, oi, porci, broaşte, şopârle
iar pe gura cu care le-nghiţim
să răsară cuvinte şi deseori metafizice fraze
iar prin orificiile de eliminat apa şi hrana
să slobozim şi sămânţa
de întreţinut specia.
Doamne, dacă Absolutul există
de ce mereu ni-l ascunzi şi de ce
cu atâta cinism zideşti instituţia tainei?
Dacă un cal încoronat poate fi confundat
cu iedera
o spânzurătoare cu balul de fluturi
o, homo captivus aşteptând sărutările morţii,
de ce iarba e verde
sângele roşu
iar cerul la nesfârşire opac!
Pentru că nu prea ţi-a ieşit
Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta
şi cu neasemuită artă
s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpânitor.
MAŞINA DE INVENTAT IDEALURI
Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinându-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.
Mi se părea că aud gongul din cer
semn că se-apropie corăbiile cu prieteni
din Ordinul Metaforei
şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte
prin lucarne fierbinţi.
Dar seara a venit un fel de înger
stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea
un înger zgribulit şi tăcut.
Şi pe când cineva îmi făcea semne din sicriul prea strâmt
îngerul palid repeta refrenul acela aulic al
concordiei omeneşti
ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.
I-am spus îngerului:
Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă
în mine-un mormânt
şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii
pe amorţitele căi ale aşteptării?
Atunci el a scos din sân un ghemotoc
de fire-ncâlcite de toate culorile
„Pentru că nu excelezi în gândirea abstractă
priveşte, aceasta e Spaima!”
I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:
NU VEZI CUM ATÎRN DE CRUCEA CUVINTELOR
DE PARCĂ-AŞ ATÎRNA DE PĂCATUL PRIMORDIAL?
Toţi iubiţi păsările doar păsările care
mor cântând
dar nu vezi cum zi de zi mă surp
şi deodată
de greutatea unui cuvânt voi muri?
APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELE
ÎMPUŢINÎNDU-MĂ
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.
MASCA LINIŞTII
Cade şi masca liniştii.
Mă gândesc la cei care-au fost de faţă
la moartea primului zeu
la cei care-au întors capul şi-au văzut
Sodoma în flăcări
la febra saliva şi gloria celulară
a oricărui muritor.
Cade şi masca liniştii.
Se-nalţă în schimb erorii de hârtie ai domnului
Rolland Barthes
cuvintele obosite de lume.
Poate că trebuie să existe un haos final
o harababură a semnelor
o vlăguire a păcatului primordial
momentul când emoţia-şi întinde plasele şi aşteaptă
prada uşoară
iar iluziile se transformă-n cadavre
pe care oamenii uită
să le mai îngroape.
Cade şi masca liniştii.
Iar eu poate fără noimă întreb:
Voi chiar mă vedeţi prin umbra acestui
fir de speranţă
îmi cântăriţi vorba privirile încrucişate pe
lucruri deseori scrâşnitul din dinţi şi lehamitea
voi chiar mă vedeţi prin raza de frig
a acestui acord monocord?
Un duh de ivoriu
FilomeneiCeva din mine nu vor putea
să îngroape groparii.
Ceva ca o mireasmă care le scapă
printre degete
ceva ca un duh de ivoriu
ca un vers spus dimineaţa
de mierle sau codobaturi.
Ceva din mine nu vor putea
să îngroape groparii.
Camelia Iuliana Radu
îţi puneam un tricou în şifonier
în straturi
culorile aveau o stare de saturare tomnatică
elegantă
pe care se plimbau pictori vechi
tot ce a fost şi nu se mai poate repeta
era acolo între culorile unui raft domestic
mă priveai dintre împachetări
doar o simplă culoare iar eu
o alta alături
dacă noi azi doar ţinem marea între maluri?
dacă murim pentru că nu o lăsăm să curgă
dacă aşa ţinem viaţa în matcă şi dacă
dacă nebuni am putea fi
și nu suntem?
dacă evenimentele memorabile
culori şi ţipete de culori
(sau nimic în care să încapă ceva)
ne leagă matricea
includerea
visul?
Ar fi trist
ca viaţa să dea pe afară şi noi să o ţinem
între mâinile prinse
avem curaj lăsăm culorile alese să fugă
şi am fugi departe
pe malul celălalt
în acel loc despre care nu ştim nimic?
căutându-l, ne-am regăsi
am afla ceva despre formele căpătate
modelate de timp? Dar despre cele sălbatice,
neînregimentate?
dar nu nu
noi observăm roiuri de amintiri
pale fierbinți de emoții stârnite
îmroșcate
generate de atingerea unei foste senzații
avem receptaculi pentru toate colecțiile
pentru toate visele foste
pentru toate sertarele pline
burdușite cu trăit împreună
suntem ca niște mașini
fiecare pată atinsă are o imagine în memorie
pe care, iată, o resuscităm într-un lanț ADN
creăm un val între apele inconștiente
și tot cerulul interior reverberează
își schimbă culorile
nu pe cele reale, pe cele învățate
şi nici chiar acum
când privesc
nu privesc, reconstitui
am învăţat ce e bine, ce nu
unde am rămas? Eu. tu? doar ochii
doar ei mă ţin şi doar mulţimea unor aşezări
din care privim, dar nu,nu, nu noi,
nu suntem noi
sunt două creaturi dresate
adunate aleator
nu, nu suntem noi, e doar sclavia
dirijoarea orhestrei de senzori
sălbatica mare nu ne-a luat
am rămas
plini de ceea ce nu suntem
am tăcut şi am rămas
uneori umplem vasele cu nemărginire
dar nimic nu se prinde de nisip
nu rămâne
atâta surpare atâta moarte
în închisoarea a două maluri necunoscute
şi toate acele compromisuri
din prea multă străduinţă și ascultare
tricouri obişnuinţe culori saturate grave
elegante
îţi aduci aminte? nu privi departe, sunt aici
îţi aduci aminte? am rămas
am vrut să fim fericiţi
fericirea nu încape în şifonier
fuge
şi vei vedea doar o urmă de quantă
desprinsă
şi vei crede că o ai şi construiesti în jur
şi adormi şi visezi cum construieşti
fericirea este mereu pe partea cealaltă
mereu este pe malul celălalt
crezi că
acolo unde hainele sunt moarte
şi oamenii merg pe jos sau plâng
plâng şi suferă de foame
ca apa mării care pierde val după val
crezi ca acolo e fericirea?
Crezi ca e dincolo
unde oameni in hamace de argint
iși numără stelele?
Crezi ca e acolo? Dincolo
pe partea cealalta
undeva
ce faci aici lânga mine, ce faci?
mă atingi şi eu cred că simt
şi când nu mai cred
atunci chiar simt, dar atunci pleci
vine fericirea şi pleacă
fericirea nu este aici, nu, este pe partea cealaltă,
nici pe malul cu noi doi goi
nici acolo nu este
nimic
doar noi
un ochi de fereastra prin care
ploaia estompeaza culorile străzii
noaptea şi luminile răsfrânte în picături
pe geamul ambiguu
transparent
mă joc și capăt forme imaginare
tu ce faci? mă însoțești? nu ştiu cine eşti
cunosc doar un parfum al pielii tale
ascuns după ureche
şi o privire în jurul căreia am ţesut
o viaţă
şi tu ai rămas
şi iar,și iar, oare, vectori ne leagă
şi ne ţin suspendaţi?
nu vreau să plec
nici tu
râdem, o clipă
marea se tulbură
râdem
nu avem decât coaja aceasta de carne
pe care să o iubim ceva mai mult
transfigurând concretul zilei
într-un strop
de necunoscut
marea voia să iasă din palmă
să strige năucă
dar malurile îi ţin legată tăcerea şi ordinea zilei
parfumul din apropieri
o plajă dramatică
înfoiată
niciun glas nu trece de pieptenele ei
de brad de nori şi de lanuri coapte
Dan Drăguş
Definiţii
Adam – Măr
Eva – Tulpină
Copil – Nufăr
Asfinţit – Brânduşă
Noapte – Umbră
Ziuă – Cătuşă
Un singur loc
Fum de tăiat cu cuţitul,
poeţii aşteaptă de-a valma
un singur loc în paradis
un singur pat.
Cineva împarte metafore
pe gratis; peste noi
dansează potire de ambrozie...
Risipirea spulber arareori,
încrâncenarea-i prea înceată.
Prinsul
Din noaptea aceea fără timp
mă hrănesc poemele
cu fluturi albaştri
Din când în când
mă răneşte semnul
dintre ochii clipei,
parcă sun „prinsul”
printre crime.
Pe cer
am lipit continuu
libelule flămânde.
Şi umblu încet
din suflet în suflet
cu poemul meu în dinţi
căutându-vă.
Un lift în cădere liberă
sunt-siguranţă zero.
Până mâine
mă voi afla îngenunchiat
cu toate ferigile din mine,
până-ntr-acolo
fiecare clipă-tăcută lebădă
mă va privi căzându-mă
în calea nimănui.
Noaptea m-ascultă cu urechea,
îmi aminteşte ce voiam
să mi se întâmple;
Nu am pe cineva lângă mine
sau mai departe,
nu am unde să merg.
Nu pot să merg cu fruntea
ascunsă în palme
cu braţele împinse spre tine
M-ascultă cu urechea
noaptea acestora, a ta.
arde cuptorul
cu microunde,
coacem vise
în vâltoarea fără
timp,
ardem fără vreme
cu zeii din Olimp
în focul din trupul
tău aprins
simt cămaşa de brumă
mă zvârcolesc în braţe
cu Selena, antumă,
fir-ar a dracului
de somnambulă!
vin dinspre hol
văd că nu sunt
nu eşti...
eram amândoi
ne-am povestit întâmplări
nederulate azi
pentru noi
Secundele plâng
în ochiul de silice
în cioburi de oglinzi...
tu te strămuţi
în rochii de ninsoare
în şoapte cu recurs
pentru o fericire,
în plus.
m-am furişat
în clopoţelul
elevei de serviciu,
din plictis aprinde
o ţigară
mă pierd în rotocoale
de fum
în rotocoale de vis
ALTE DEFINIŢII
Şoaptă – Gând de mugur
Amurg – Ziuă tremurândă
Umbră – Aripă de vultur
*
POEMELE pitice
sunt pietre ce zidesc
nimicul.
strigă fără să fie auzite,
Nu ştiu ce să facă
unde să meargă
În spatele tăcerii
se prăbuşesc însingurate
aripi de timp.
*
NU EŞTI pictor
fotograf poet
înseamnă a fi
fluture,umblând
cu mâinile
în buzunarele lămpilor
din ceaiul de cinci
Sunt întârziatul
în visare, în prezent !
*
MĂ AFLU înscris
într-un unghi obtuz:
latura din dreapta
cealaltă mă cuprinde
în sârmă ghimpată
şi vis
*
CUPRINDE-MĂ în căuşul
mâinilor,
de lupii jăratecului
fereşte-mă.
Lame de fosfor îmi umblă
prin gândul frunzei nude
cu promisiunea rămânerii
amândorura, în Rai.
*
PROMISIUNEA aceasta
o mai fac:
Hai să ne întâlnim
în Rai!
Raiul e plin de zei, zeiţe -
nu e loc
Promisiunea mea e falsă,
fără izbândă sau noroc
Iadul e mai plin, în Purgatoriul
ca un vad, vom fi supuşi
la prespălare
de păcat
înfăşuraţi în oale diferite,
în smoală fierţi
Ne întâlnim cu siguranţă
tot inerţi.
Valeriu Scărlătescu
Dan Rădulescu
În sala cea mică a Muzeului Memorial „Nicolae Grigorescu”, rezervată expoziţiilor temporare, l-am găzduit pe artistul Valeriu Scărlătescu.
Pe simeze s-au aşezat, de data aceasta, cuminţi, ca nişte amintiri, 20 de lucrări, majoritatea portrete.
Despre domnia sa am mai vorbit, în special despre felul în care vede şi înţelege fiinţa umană, aşa că, despre acest aspect, astăzi, am să mă preocup mai puţin. Totuşi, ceea ce ţin să reamintesc, este că portretistica lui Valeriu
Scărlătescu îmbină nu numai tema propriu-zisă, ci şi un pretext anume – în spatele motivului se ascunde, de fapt, un minunat joc cromatic, ce înlocuieşte clasicul desen; acum, liniile de contur, ce închipuie personajele, se nasc din alăturarea diverselor suprafeţe colorate.
Identitatea celor ce populează tablourile, uneori apare explicită, „Adela”, alteori stă ascunsă sub alibiul titlului: „Rochia neagră”, „Omul şi pasărea”.
De fapt, vreau să amintesc câteva repere despre ceea ce se numeşte armonia unei lucrări. De obicei, atunci când te hotărăşti, ca şi pictor, să te eliberezi de sub tutela presantă a desenului şi să evadezi în lumea subtilă
a culorilor, cred că armonia dă cele mai mari dureri de cap: întâi, e clar că obţinerea ei rezidă într-o bună cunoaştere a regulilor, dar, apoi, ca şi în cazul desenului, există riscul unei alunecări înspre un anumit formalism, care nu este fecund.
Valeriu Scărlătescu depăşeşte această piedică. Echilibrul lucrărilor sale este dat, spaţial, prin dispunerea personajelor, întotdeauna, către centrul compoziţiei, iar când nu se întâmplă acest fapt, cel puţin ele tind prin acţiunile întreprinse către mijlocul pânzei, precum în „Fata cu trandafiri”.
Simetria cromatică este realizată printr-o trecere graduală prin mai
multe tonalităţi ale culorii şi prin specularea nuanţelor acesteia. (Pentru cei care nu ştiu, tonalitatea unei culori se obţine prin amestecul acesteia cu alb sau negru, iar nuanţa este jocul, dacă vreţi aşa, culorii cu ea însăşi şi cu alte culori).
De cele mai multe ori, personajele lui Valeriu Scărlătescu se complac cu lipsa faciesului sau îl au abia schiţat, dar rolul lor nu este doar acela ca, prin simpla prezenţă, să echilibreze spaţiul, ci, mai ales, să-l facă inteligibil
privitorului de rând – fără nicio ofensă – pentru ca acesta din urmă să nu se lase intimidat de puterea şi complexitatea culorilor.
Siluetele sunt prelungi, îndeosebi atunci când personajele sunt statice, însă asupra lor pluteşte o anume apăsare, ca un răsuflu al unui oftat, atitudine reflectată foarte bine în „Chipul amintirii” şi „Cap încoronat”. Alteori, apar uşor elansate, doar pentru a sugera mişcarea.
Se pare că trei lucrări îl însoţesc constant pe Valeriu Scărlătescu de-a lungul expoziţiilor sale, de unde deduc că îi sunt şi cele mai apropiate: „Cupa de murano”, „Omul şi pasărea” şi „Toboşarul”.
Atunci când alege natura statică Valeriu Scărlătescu preferă să construiască, iată, alt motiv – „Cupa de murano”, albastră, pare aşezată pe un vitraliu orizontal, ce îngemănează bucăţi cromatice roşii, albastre, galbene şi albe. Iar fundalul mov şi planul apropiat, oranj, prin depărtarea sugerată de rece şi apropierea, inspirată de cald, pe de o parte, scot în evidenţă centrul de interes, iar pe de alta, prin dimensiunile uşor apropiate, creează un joc de proporţii ce stabilizează întreaga compoziţie.
Aminteam, tot cu alte ocazii, că titlul unei lucrări este un excelent prim pas înspre înţelegerea acesteia. Atunci când se orientează către non-
figurativ, precum în „Arhitectură în bleu”, Valeriu Scărlătescu imaginează, sub forma unor zone întinse de culoare, uşor geometrizate, două structuri de bază ale arhitecturii, stâlpul şi grinda. Iar dacă albastrul-deschis pare că uşurează întreaga structură, brunul-roşcat al fondului acutizează greutatea intrinsecă a materialului.
Avantajul, dacă îi pot spune aşa, unei expoziţii temporare într-o casă memorială, ţine în primul rând de empatia pe care o resimte publicul vizitator, obţinută prin recreerea unei lumi acum dispărute, ceea ce, clar, trezeşte un uşor sentiment de nostalgie, dar şi de provocarea unei anumite implicări personale, datorată spaţiului mic, intim, de expunere. Ideiile generate de contactul direct cu opera de artă, bucuriile şi, de ce nu, nemulţumirile, nu se pierd în spaţii vaste, precum în marile muzee, ci se întorc, ca nişte ecouri, rămânând mai mult timp în sufletele noastre.
«Misterul rămâne în continuare intact»
.jpg)
Ion Stratan
De-a lungul anului 2005, atât cât a mai durat el pentru Nino, ne-am întâlnit aproape săptămânal, în apartamentul său de la etajul întâi al blocului ploieştean cu şapte etaje. Ne bucuram fiecare de celălalt câteva (prea puţine!) ore, discutam despre situaţia noastră cotidiană, despre starea societăţii, puţin şi a politicii, dar mai cu seamă a literaturii, despre rosturile creaţiei… Nino era neiertător cu atitudinile nu foarte morale ale unora dintre colegii săi (şi de generaţie), cu arivismul, cu fripturismul, cu loviturile sub centură pe care le primea adesea din neaşteptate direcţii.
Nino, anii care au trecut de când scrii şi publici mă determină să te întreb cum se naşte un poem. Este numai construcţie raţională sau intervin şi alte variabile, misterioase? Precizez că i-am întrebat şi-i voi întreba şi pe alţii, dar nimeni va cunoaşte, deocamdată, spusele celorlalţi.
Personal, cred, din experienţa mea şi din ceea ce înţeleg din diferenţa între geneza universurilor poetice ale altora şi felul în care anvizajez geneza poemului, că există, paradoxal, deşi se află poetici, deşi preeminenţa stilului este evidentă în cadrul unei creţii coerente, atâtea moduri de a se naşte un poem, cel puţin câte litere există în alfabet. Aşadar, cerându-mi un timp de răgaz interior, pentru faptul că nu am o creaţie atât de întinsă încât să pot oferi ex cathaedra o reţetă absolută atât a inspiraţiei, cât şi a poiein-ului, a face artizanal poemul, spun imaginar, răsfirând paginile unui album de incipituri interioare şi de încercări de condei, la sfârşit, că personal, am cam cinci-şase feluri de detectare a izvoarelor - folosind deci, metafora - naşterii poemului.
În primul rând, este vorba de o predispoziţie poetică. Încerc să am o predispoziţie poetică, pentru momentul în care inspiraţia sau urgenţa transcrierii metaforei, care va fi importantă în poem, să găsească terenul fertil. Deci, nu mă prăpădesc după politică, sport - mă uit numai la tenis, iar grupurile umoristice, ca şi o parte a Academiei Caţavencu, au trecut pe planul doi.
În al doilea rând, caut un exerciţiu continuu al apropierii scriiturii de momentul revelaţiei. Pentru că este o revelaţie crearea unei poezii, în dimineaţa aceasta, în care mi-aţi făcut onoarea să mă vizitaţi, mă gândeam la temenii clasici, unii perimaţi şi dogmatici, ai filosofiei şi stăteam şi-mi ziceam: dom’le, cât de greu e să scrii poezie, care e instanţa ce ocupă cel mai puţin spaţiu, timp şi materie; în vechii termeni odioşi şi injurioşi ai materialismului dialectic. Uite, şi eu, om serios, de 110 kilograme, stau şi mă ocup cu arta care ocupă cel mai puţin timp, spaţiu şi materie. Mă gândeam, aşa, să mai continui… Acuma, că aţi venit, trebuie să continui. Şi, în exerciţiul acesta al metaforelor prezente pe caiet, unele sunt mai puternice, altele sunt mai slabe. Ele, într-un moment auroral, care este acela în care am hotărât că părţile - sentimentul, eventualitatea viziunii sociale, încheierea poemului - se cern în metafore pertinente şi metafore devenite nerelevante, care pică de la sine ca frunzele dintr-un pom. Acestea ar fi două, trei pârghii ale naşterii poemului: unu, încercarea de a păstra o stare continuă, fragedă pentru poem; doi, o linişte interioară şi o oarecare - îi pot spune chiar - asceză, pentru ca, în momentul revelaţiei să găsească virtualităţile în posibilitatea de a se actualiza la maximum de putere; trei, un exerciţiu continuu al scrierii metaforelor pentru ca ele să nu se piardă pe drumul dintre intuiţie şi scriitură; şi, iată, patru, pot spune şi lucrul acesta: am încercat să trăiesc intens „subiectele” aventurii spirituale, aventurii biologice, „expediţiei” în universul vizibil, de la mass-media până la o călătorie sau alta; am încercat să mă menţin în formă pentru modesta şi, adeseori, decepţionanta noastră aventură existenţială. Din aceste experienţe, din aceste contondenţe, ricanări ale vieţii, din confruntarea - acum, în ultimii ani, se vede clar pentru toată lumea - cu natura, care s-a schimbat mult, încerc să-mi menţin un tonus de descoperitor. Dacă nu ştiu cât sunt inventator, două, trei categorii de mici invenţii există şi în poezia mea, măcar câteva descoperiri să îmi aparţină. Termenul s-a mai folosit, eu îl reiau aici pentru onestitate.
Lucrul cel mai important, ca al cincilea punct în orice fel de expunere, este că miezul de foc al poemului, ceea ce îl face să fie poem ca atare, felul lui de a se raporta la ce s-a scris şi la tine însuţi, este un mister absolut. Punem deoparte fişele scrise, ne păstrăm starea bună, aşteptăm revelaţia, totul se transcrie de la o scânteie oarecare de afectivitate, de senzaţie, de amintire, de revelaţie lexicală, dar modul în care poemul, asemenea, cum spune Proust, tourbillon de couleurs, un cuibar rotit de ape peste care luna zace, cum sublinia tânărul Arghezi din poeziile preferate eminesciene, şi aşa mai departe, acel miez de foc este un mister absolut. Ca şi arta în sine, pentru cei care ne ocupăm de artă, ca şi existenţa, dacă privim în termeni ştiinţifici, dar nu până la capăt, pentru că atunci ajungem să ne considerăm experienţe şi nu experimentatori, ca şi religia, ca şi libertatea.
Am îndrăznit să spun, corect, în termenii micii mele întreprinderi scripturale, cum fac pentru ca poemul să se nască şi, după aceste patru, cinci puncte pregătitoare, misterul rămâne în continuare intact şi, poate, cu atât mai mult fraged şi atrăgător. Adică, până la urmă, rolul inspiraţiei este cel aflat pe calea regală…
Este o noţiune controversată azi, când pare mai degrabă dusă la extrem cerinţa lui Valéry exprimată prin verbul „construire” – luciditate, planificare…
Dacă ar fi să mă gândesc la inspiraţia aşa cum o resimt acum, în pragul începerii lucrului mai intens la volumul Nefertiti Eminovici, volum de poeme, aş zice că nu am chiar zeu deasupra spiritului, ci umbra unui zeu. E adevărat că umbra nu este extrem de întunecată, are raze sidefii. Dar starea generală de spirit, după un exerciţiu care dă naştere acestei revelaţii numită inspiraţie - şi voi reveni asupra acestui lucru -, mă face să fiu în bie, cum se zice, aşa, ponciş, atât privind în urmă gradele de inspiraţie care mi-au îngăduit cărţile de până acum, cât şi ceea ce voi scrie în volumul de care aminteam şi care va fi mai substanţial.
Ar fi multe de spus despre inspiraţie. Despre faptul că Platon voia să-i de afară pe poeţi din Cetate pentru că nu spun adevărul. Despre faptul că este legată de hybris, deci de o stare de ne-absolută raţionalitate la modul cartezian - te laşi purtat pe valurile unor visări care nu au decât prin cuvinte corespondenţă cu realitatea. Inspiraţia , aşa cum aş vrea să fie, nu o văd sub zodie homerică sau epopeică, generând un fluviu de imagini, intercalări divine şi fapte vitejeşti, şi nici romantică, răsturnând paradigme, colorând istoria, să zic aşa, grupându-se în jurul propriei afectivităţi. Inspiraţia, cum aş vrea să fie acum, este inspiraţia menestrelilor. Deci jumătate canonică, venită din cântecul compus şi transmis, adresată donquijotesc unei Dulcinee cu voal în vârful conului magic din creştetul capului, îmbinând tehnica cu efluvii de sinceritate şi punând esteticul între nişte zăgazuri fără de care comunicarea, cum a fost în marele secol liric douăzeci, n-ar fi în parametri substanţial civilizaţi. Trăim într-un continuu amurg, să zic aşa, parafrazând puţin cartea lui Ion Caraion Sfârşitul continuu despre Bacovia. Zeii, de la democraţie până la cei genetici, de la natură până la modul în care psihologic înţelegem acum epoca computerelor şi a învăţământului la distanţă, informaţia, cunoaşterea lasă foarte puţin timp şi spaţiu formării estetice şi caracterologice. De aceea mă refeream la menestrelii, minesengerii şi trouvercross din evul mediu european, pentru că, prin paradoxul canonului ştiau exact cât să spună, ştiau exact ce spun, ştiau exact, cu volatilitatea de rigoare, cui se adresau ca muză sau ca inspiratoare. Inspiraţia, la care ziceam că voi reveni, din punctul meu de vedere, nu are chiar laturile despre care vorbea Rimbaud; poetul se face vizionar pe toate căile.
Nu este prea mult: toate căile…?
Da, sunt căi, cum ar fi alcoolul, drogurile, boema absolută, care nu m-au tentat niciodată pentru că nu le consider spornice. Există o pletoră a acestei practici, de la Tudor George până la o seamă din foştii acoliţi ai zeilor timpului, zeri lirici, care obţin efecte pe care altfel nu le-ar putea realiza. Acest brainstorming, să spun aşa, această libertate care poate să nu fie centrată pe agmeismul, pe performanţa intelectuală, nu numai că este un joc al numerelor mici, pentru că nu ştim când versul norocos va ieşi, dar este şi o cale de autodistrucţie. Din punct de vedere subiectiv, cred că inspiraţia din versurile mele vine dintr-un exerciţiu destul de trudnic al notării pe foi a imaginilor pe care le surprind, apoi gândul a ceea ce eu consider că este o unitate şi trebuie să fie unitate. Recitesc Despre poezie a domnului Manolescu şi văd etajele şi sub-etajele la nivelul cuvântului şi semioticii şi la nivelul propoziţiei şi semiozei, care trebuie să fie puse în această unitate care este cartea. Nu ştiu dacă, în căutarea poeticului, unitatea centrală este, cum spun primii gramaticieni, cuvântul, nu ştiu dacă este metafora, nu ştiu dacă esenţială, pentru că aici cade accentul, este fraza, pentru că ea combină atât conotaţiile cuvântului cât şi posibilitatea metaforei şi probează, ca un pod nou, pe care trec primele maşini, soliditatea logicii specifice a poeziei inaugurate. Cred că lucrul foarte important este faptul adunării poemelor, eseurilor, prozei într-o carte element auroral care poate desăvârşi ceea ce se numeşte inspiraţie. Spun aceasta afirmându-mi iubirea faţă de revistele literare, care aduc, fiecare, bucuria atunci când le găsesc la chioşc sau le primesc. Dar subliniez perspectiva în care o bibliotecă, înţelegând prin asta o cultură, nu poate să se ţină numai din plachete, dischete, subţiri antologii tematice sau cronologice. Aşa cum Iorga a scris 1250 de cărţi şi unele dintre ele sunt comunicări pe care le-a ţinut şi pe care le-a adunat în carte, tot aşa să avem în vedere cultura română ca pe o bibliotecă. Niciodată nu ne vom putea gândi: ia să vedem ce s-a comunicat la festivalul de la Sibiu de către un oarecare Văcărescu despre ceva. Nu aşa se face o cultură. Cultura se face prin aceste rampe de lansare care sunt revistele – mă gândesc la România literară, Contrapunct, Familia, Revista Nouă, Convorbiri literare, Poesis, Observator cultural şi Dacia literară sau Cronica – spre acea epifanie care este cartea. Ea este materializarea unei forţe transcendente care este gândirea, care formează, număr de număr al colecţiei respective, la dimensiuni asemănătoare ale spaţiului socio-literar şi geografic, adevărate cartografii după care noi trebuie să ne ghidăm. Pentru că, dacă noi nu avem şansa de a călători şi de a intra în marile librării, pentru a avea aproximativ ideea liniilor de forţă prin care se propagă o serie de autori sau de cărţi, putem avea acces la ceea ce s-a făcut la noi, de la Humanitas până la Institutul European şi Polirom, de la Cartea Românească până la Junimea. Avatarurile literaturii române de după război ne dau deja înţelepciunea de a vedea privind şi literaturile corespondente şi putem avea idee - cum se spune pe vremuri răsfoind presa străină - care sunt poeţii cei mai harnici, mai inspiraţi, mai autentici, care acoperă o zonă culturală mai mare, care sunt traduşi şi care în literaturile lor sunt un punct de referinţă. […]
*** (Extras din vol. Florin Dochia, „Puterea lui Don Quijote”, Libra, Bucureşti, 2006
Osip Mandelstam
Железо
Идут года железными полками,
И воздух полн железными шарами.
Оно бесцветное — в воде железясь,
И розовое, на подушке грезясь.
Железная правда — живой на зависть,
Железен пестик, и железна завязь.
И железой поэзия в железе,
Слезящаяся в родовом разрезе.
Iron
And years go as the iron troops,
And air with the iron balls is full.
It is without colour - in water ironing,
And dreamed on the pillow - as pink.
The iron truth - alive for someon e’s envy,
Irony is an ovary, irony is a pistil.
And as a gland the poetry is in iron,
Running with tears in the section of outcoming.
Translation: Lyudmila Purgina
Le fer
Les années marchent en régiments de fer
L’air est chargé de ballons de fer.
Il est sans couleur, ferruginant dans l’eau
Et rose, rêvant sur l’oreiller.
La vérité de fer est vivante à ravir
Le pistil est de fer, et le germe est de fer.
Et glande, la poésie vêtue de fer
Larmoie le long d’une coupe de la lignée.
Traduction: Ghislaine Capogna-Bardet
De fier
Trec ani ca divizii de fier,
E plin cu obuze de fier pân’ la cer.
Apa-i de fier - aerul incolor -
Şi roz e numai perna viselor.
Adevărul de fier este viu, e deliciu
De fier e pistilul, şi germenul, în caliciu.
De fier poezia în fier e,
Venirea pe lume o plângere.
Traducere: Florin Dochia
Vera Pavlova
*
Поэтом больше стало на свете,
когда увидела я
жизнь жизни, смерть смерти –
рождённое мной дитя.
Таким оно было, моё начало:
кровь обжигала пах,
душа парила, дитя кричало
у медсестры на руках.
**
Another poet came into being
when I saw the life of life,
the death of death:
the child I had birthed.
That was my beginning:
blood burning the groin,
the soul soaring, the baby wailing
in the arms of a nurse.
***
Un alt poet a luat fiinţă
când am văzut viaţa vieţii,
moartea morţii:
am născut copilul.
Ăsta a fost începutul meu:
sânge arzând vintrele,
sufletul crescând, copilul plângând
în braţele asistentei medicale.
*
А может быть, биенье наших тел
рождает звук, который нам не слышен,
но слышен там, на облаках и выше,
но слышен тем, кому уже не слышен
обычный звук… А может, Он хотел
проверить нас на слух: целы? Без трещин?
А может быть, Он бьёт мужчин о женщин
для этого?
**
Perhaps when our bodies throb and rub
against each other, they produce a sound
inaudible to us but heard up there, in the clouds and higher,
by those who can no longer hear common sounds . . .
Or, maybe, this is how He wants to check by ear: are we still intact?
No cracks in mortal vessels? And to this end He bangs
men against women?
***
Poate că atunci când trupurile noastre se luptă,
Se creează un sunet pe care nu-l auzim,
dar e auzit acolo, în norii de sus de tot,
de aceia care nu aud
sunetele obişnuite… Sau poate vor să
verifice auzul: e intact? Fără fisuri?
Poate că bărbaţii bat femeile
Tocmai pentru asta?
Translation: Steven Seymour
Traducere: Florin Dochia
Maya Angelou
«Adevăratul spirit este definit prin limbaj. Avem nevoie de limbaj.»
Mi-aţi spus cândva că scrieţi aşezată într-un pat nedesfăcut, având alături o sticlă de sherry, un dicţionar Roget’s Thesaurus, perne galbene, o scrumieră şi o Biblie. Care este rostul Bibliei?
Limbajul tuturor interpretărilor şi traducerilor, atât ale Bibliei Iudaice, cât şi ale Bibliei Creştine, este unul muzical, pur şi simplu minunat. Îmi citesc Biblia mie; iau orice traducere, orice ediţie, şi o citesc cu voce tare, doar pentru a auzi limba, ritmul, şi pentru a-mi reaminti cât de frumoasă este engleza. Chiar dacă reuşesc să bâigui în aproximativ şapte sau opt limbi, engleza rămâne cea mai frumoasă.
O citiţi pentru a vă inspira şi îndemna în a ridica peniţa?
O citesc pentru melodie. De asemenea, pentru conţinut. Lucrez la a încerca să fiu un bun creştin şi aceasta este o treabă serioasă. E ca şi cum ai încerca sa fii un bun evreu, un bun musulman, un bun budist, un bun şintoist, un bun zoroastrist, un bun prieten, un bun iubit, o bună mamă, un bun tovarăş – e treabă serioasă. Nu este ceva la care te poţi gândi: „Oh, am terminat cu asta! Am lucrat toată ziua! Ce bine! Bravo!” Adevărul este că, toată ziua încerci să faci acest lucru, încerci să fii astfel, şi apoi, seara, dacă eşti sincer şi dacă ai puţin curaj, te priveşti şi spui: Hmm. Am dat-o în bară doar de 86 de ori. Nu e rău. Încerc să fiu creştin şi Biblia mă ajută să-mi reamintesc ceea ce mi-am propus.
Transferaţi această linie melodică propriei dumneavoastră proze? Consideraţi că proza dumneavoastră are acea intonaţie specială pe care unii o asociază cu versiunea oficială a regelui James (1)?
Vreau să aud cum sună limba engleză; modul în care Edna St. Vincent Millay (2) auzea engleza. Vreau să aud şi de aceea citesc cu voce tare. Nu se poate spune că o pot imita apoi. O fac pentru a-mi aminti ce limbă glorioasă este. După aceea, încerc să fiu deosebită şi chiar originală. Este ca şi cum am citi pe Gerard Manley Hopkins (3) sau Paul Laurence Dunbar (4) sau James Weldon Johnson. (5)
Şi sticla de sherry este pentru sfârşitul zilei sau pentru a alimenta imaginaţia?
O primesc pe la şase şi un sfert a.m., de îndată ce ajung, dar, de obicei, beau un pahar de vin sherry în jurul orei 11.00 a.m.
Atunci când sunteţi însufleţită de Biblie şi de sherry, cum începeţi o zi de muncă?
Am păstrat o cameră de hotel în fiecare oraş în care am trăit. Închiriez o cameră de hotel pentru câteva luni, plec de acasă la ora şase şi încerc să fiu la lucru la ora şase jumate. Ca să scriu, mă întind de-a curmezişul patului, în aşa fel încât acest colţ este absolut acoperit de o crustă, la sfârşit, atât e de aspru şi îngroşat. Nu permit angajaţilor hotelului să schimbe patul, pentru că nu dorm niciodată acolo. Stau până la 12.30-1.30 după-amiază şi apoi mă duc acasă şi încerc să respir; mă uit la ceea ce am lucrat în jurul orei 17.00; iau o cină obişnuită – o cină liniştită, încântătoare, şi apoi mă întorc la lucru până în dimineaţa următoare. Uneori, în hoteluri, când merg în cameră, găsesc o notă pe podea care spune: „Dragă domnişoară Angelou, vă rugăm să ne permiteţi să schimbăm lenjeria. Credem că este mucegăită”. Dar le permit doar să intre şi să golească coşurile de gunoi. Insist ca toate lucrurile să fie luate de pe pereţi. Nu vreau să fie nimic acolo. Intru în cameră şi mă simt de parcă toate convingerile mele sunt suspendate. Nimic care să mă influenţeze. Nici lăptărese, nici flori sau altceva. Citesc ceva, poate Psalmii, poate, din nou, ceva din dl. Dunbar sau din James Weldon Johnson. Şi îmi amintesc cât de frumoasă şi cât de maleabilă este limba. Dacă tragi de ea, spune: „Ok”. Îmi amintesc asta şi încep să scriu. Nathaniel Hawthorne spune: „Cititul facil este scrisul al naibii de greu.” Încerc să extrag limba într-un mod atât de clar încât ea sare din pagină. Trebuie să pară uşor, dar îmi ia o veşnicie pentru a o face să arate atât de naturală. Desigur, există acei critici – criticii din New York, de regulă – care spun: „Ei bine, Maya Angelou are o nouă carte şi, bineînţeles, este bună, din moment ce ea este un scriitor înzestrat.” Pe aceşti critici, îmi doresc să-i apuc de gât şi să-i trântesc la podea, deoarece îmi ia tot timpul din lume pentru a putea face limba să cânte. Eu muncesc această limbă. Despre o seară ca asta (6), privind publicul, dacă ar trebui să scriu din punctul meu de vedere, aş vedea scaunele îmbrăcate în catifea ponosită de culoare roşu-ruginiu şi strălucirea produsă de frecarea spatelui de scaune, care pare o lumină portocalie, apoi culorile frumoase ale feţelor oamenilor, alb, alb-rozaliu, alb-bej, bej-deschis, maroniu şi bronz – ar trebui să privesc la toate acestea, la toate aceste feţe şi la modul în care ele stau deasupra gâtului. Când voi termina de scris, după vreo patru sau cinci ore în camera mea, ar putea suna astfel: „A fost odată un şobolan care stătea pe un preş”. Asta ar fi. Nu o pisică. Dar aş continua să mă joc cu el şi aş spune: „Te iubesc. Vino la mine. Te iubesc.” Mi-ar putea lua două sau trei săptămâni să descriu ceea ce văd acum.
Cum ştiţi când este ceea ce doriţi?
Ştiu când este cel mai bun lucru pe care-l pot face. Este posibil să nu fie chiar cel mai bun din câte există. Un alt scriitor l-ar putea face mult mai bine. Dar ştiu când este cel mai bun lucru pe care-l pot face eu. Ştiu că una dintre cele mai mari arte pe care o dezvoltă un scriitor este arta de a spune: „Nu. Nu, am terminat. La revedere.” Şi va abandona acel lucru. Eu nu-l voi scrie de dedesubt. Eu nu voi scrie viaţa din exteriorul ei. Nu voi face acest lucru.
Cât de mult revizuiţi un text?
Scriu dimineaţa şi apoi merg acasă pe la mijlocul zilei, fac un duş, pentru că, după cum ştiţi, scrisul este o muncă foarte grea, deci trebuie să faci o baie dublă. După aceea, ies şi fac cumpărături – sunt o bucătăreasă serioasă şi pretind a fi normală. Îmi pregătesc cina şi, dacă am musafiri, aprind lumânări, pun o muzică drăguţă etc. Apoi, după ce am spălat toate vasele, citesc ceea ce am scris în acea dimineaţă. Şi cel mai adesea, din nouă pagini scrise, pot salva două şi jumătate sau trei. Este cel mai crunt moment, să admiţi că nu este ceea ce trebuie să fie. Şi să tai. Când termin în jur de cincizeci de pagini şi le citesc – cincizeci de pagini acceptabile – nu este atât de rău. Am acelaşi editor din anul 1967. De multe ori, mi-a spus, de-a lungul anilor, sau m-a întrebat: „De ce ai folosit punct şi virgulă în loc de două puncte?” Şi de multe ori, de-a lungul anilor, i-am spus lucruri precum: „Nu mai vorbesc cu tine. Pentru totdeauna. La revedere. S-a terminat. Mulţumesc foarte mult.” Apoi plecam, citeam textul şi mă gândeam la sugestia lui. Îi trimiteam o telegramă în care spuneam: „Ok, aşadar ai dreptate. Şi ce dacă? Să nu-mi mai aminteşti asta vreodată. Dacă o vei face, nu mai vorbesc cu tine.” În urmă cu aproximativ doi ani, i-am vizitat, pe el şi pe soţia sa, în Hampton. Eu stăteam la capătul unei mese de sufragerie, cinând cu încă vreo 14 oameni. Spre final, îi spun cuiva că i-am trimis telegrame de-a lungul anilor. De la celălalt capăt al mesei, el spune: „Şi le-am păstrat pe toate! Brută!” Dar pregătirea pentru tipar, propria pregătire a textului, înainte ca editorul tău să vadă ceea ce ai scris, este cea mai importantă.
Ce ne puteţi spune despre geneza primei dvs. cărţi? Care au fost oamenii care v-au ajutat să daţi formă acelor fraze care sar din pagină?
Oh, totul a început cu mulţi ani înainte de a începe să scriu, atunci când eram foarte tânără. Îl iubeam pe preotul american negru. Iubeam melodia vocii şi imaginea, atât de bogată şi aproape imposibilă. Preotul meu din biserica din Arkansas, când eram foarte tânără, folosea fraze ca: „Dumnezeu a ieşit afară, soarele este peste umărul Lui drept, luna s-a cuibărit în palma mâinii Sale”. Îl iubeam, pur şi simplu, şi iubeam toţi poeţii negri, şi îl iubeam pe Shakespeare, pe Edgar Allan Poe, şi îmi plăcea Matthew Arnold foarte mult - încă îmi place. Fiind mută timp de mai mulţi ani, am citit şi am memorat, şi toţi acei oameni au avut o influenţă fantastică... atât în prima carte, cât şi în cea mai recentă.
Mută?
Am fost violată când eram foarte mică. I-am spus fratelui meu numele persoanei care a făcut-o. În câteva zile, omul a fost ucis. În mintea mea de copil – şapte ani şi jumătate, am crezut că vocea mea l-a omorât. Deci am încetat să vorbesc timp de cinci ani. Desigur, am scris despre acest episod în „Pasărea din colivie”.
Când aţi decis că vreţi să fiţi scriitoare? A fost un moment în care aţi spus deodată: „Asta este ceea ce doresc să fac pentru restul vieţii”?
Ei bine, am scris un serial de televiziune pentru postul PBS şi am plecat în California. Mă gândeam că sunt poet şi dramaturg. Acela era lucrul pe care urma să-l fac pentru restul vieţii. Sau să devin un broker imobiliar celebru. Asta suna ca un nume aruncat, şi chiar este, dar, într-o seară, James Baldwin m-a invitat la cină, alături de Jules şi Judy Feiffer. Toţi trei sunt vorbitori grozavi. Au continuat să-şi spună poveştile şi a trebuit să mă lupt pentru a face impresie bună. Cu greu am putut spune şi eu câteva întâmplări. A doua zi, Judy Feiffer l-a sunat pe Bob Loomis, un editor de la Random House, şi i-a sugerat că, dacă ar reuşi să mă determine să scriu o autobiografie, va fi ceva. El m-a sunat şi i-am spus: „În niciun caz, sub nicio formă; cu siguranţă, nu voi face un asemenea lucru”. Aşa că am plecat în California pentru a produce seria despre cultura africană şi cea americană neagră. Loomis m-a sunat acolo de vreo trei ori. De fiecare dată, am spus nu. Apoi a vorbit cu James Baldwin. Jimmy i-a oferit un şiretlic ce mergea mereu la mine – deşi nu sunt mândră când spun acest lucru. Data viitoare când a sunat, a spus: „Bine, Domnişoara Angelou. Nu vă mai deranjez. Este foarte bine că nu doriţi să scrieţi această carte, pentru că a scrie autobiografia ca literatură este aproape imposibil”. I-am răspuns: „Despre ce vorbiţi? O voi face”. Nu sunt deloc mândră de acest buton care poate fi apăsat şi care mă determină să sar imediat.
Selectaţi o temă dominantă pentru fiecare carte?
Încerc să-mi amintesc momente din viaţa mea, incidente în care existau ca temă dominantă fie cruzimea, fie bunătatea sau generozitatea, fie invidia, sau fericirea, bucuria... Apoi, selectez una care contribuie cel mai bine la planul meu şi, astfel, pot scrie o dramă, fără a cădea în melodramă.
Scrieţi pentru un public specific?
M-am gândit demult că, dacă aş scrie o carte pentru fetele de culoare, ar fi bine, deoarece erau atât de puţine cărţi pentru ele. Apoi, m-am gândit că ar fi bine să lărgesc grupul, piaţa la care vreau să ajung. Am decis să scriu pentru băieţi de culoare şi apoi pentru fete albe, apoi pentru băieţi albi. Dar ceea ce încerc să păstrez în memorie cel mai mult este breasla mea. Încerc să îmi permit să fiu constrânsă de arta mea - dacă acest lucru nu sună prea pompos sau ciudat - să accept impulsul şi apoi să încerc tot posibilul pentru a avea controlul asupra măiestriei mele. Dacă mă simt deprimată şi îmi pierd controlul, mă gândesc la cititor. Dar se întâmplă foarte rar – să mă gândesc la cel care citeşte atunci când lucrarea este în plin proces. [...]
James Baldwin, alături de mulţi alţi scriitori ai acelui serial, a spus că „atunci când scrii, încerci să găseşti ceva despre care nu ştiai”. Atunci când dumneavoastră scrieţi, căutaţi ceva ce nu ştiaţi despre sine sau despre noi?
Da. Când scriu, încerc să îmi dau seama cine sunt, cine suntem, de ce suntem capabili, cum simţim, cum pierdem şi rămânem în picioare şi cum continuăm din întuneric în întuneric. Încerc asta. Dar încerc să-mi amintesc şi de limbă, să văd cum ar putea suna. Iubesc cu adevărat limba. O iubesc pentru ceea ce face pentru noi, pentru cum ne permite să explicăm durerea şi gloria, pentru nuanţele şi delicateţele existenţei noastre. Ea ne permite să râdem sau să ne arătăm spiritul. Adevăratul spirit este definit prin limbaj. Avem nevoie de limbaj.
Baldwin a mai spus şi că familia sa l-a sfătuit să nu devină scriitor. Tatăl său a simţit că exista un monopol al rasei albe în publicistică. Aţi simţit vreodată acest lucru – că faceţi ceva ce este foarte dificil pentru un scriitor de culoare?
Da, dar nu mi s-a întâmplat doar ca scriitor. S-a întâmplat pe foarte multe planuri. În formarea societăţii americane, bărbatul alb este în top, apoi femeia albă, şi apoi bărbatul negru, iar jos este femeia neagră. Aşadar, a fost mereu astfel. Asta nu înseamnă că nu m-a şocat, nu m-a scuturat.
Interviu de George Plimpton
Sursa: The Paris Review, The Art of Fiction, No. 119 / 1990Traducere din limba engleză de Liliana Ene
_______________1. Traducerea engleză din 1611 a Bibliei sau Biblia [rege]lui James;
2. Edna St. Vincent Millay (22 februarie 1892 – 19 octombrie 1950), poet şi dramaturg american. Ea a primit Premiul Pulitzer pentru poezie în anul 1923;
3. Reverendul Gerard Manley Hopkins (28 iulie 1844 – 8 iunie 1889), poet englez, preot iezuit, convertit la religia romano-catolică, a cărui faimă postumă l-a aşezat printre poeţii victorieni importanţi. Explorările sale în domeniul prozodiei (în special ritmul flexibil) şi folosirea de ilustraţii l-au consacrat ca inovator îndrăzneţ într-o perioadă a răspândirii versului tradiţional.
4. Paul Laurence Dunbar (27 iunie 1872 - 9 februarie 1906), poet şi prozator american, exponent al direcţiei literare negro minstrels.
5. James Weldon Johnson (17 iunie 1871 – 26 iunie 1938), autor american, educator, avocat, diplomat, compozitor şi activist pentru drepturile civile.
6. Acest interviu a avut loc pe scena YMHA (Young Men’s Hebrew Association – Asociaţia Tinerilor Evrei) din Manhattan-ul superior de est. Audienţa a fost foarte mare, predominant feminină, fiind ocupate toate locurile, cu spectatori care au stat în picioare în spate... un testament a puterii de atracţie a Mayei Angelou. În apropierea scenei, era un mic grup de femei negre îmbrăcate în robe albe ale ordinului Black Muslim (Musulmani negri). Prezenţa Mayei Angelou a dominat dezbaterile. Majoritatea remarcilor sale au atras aplauze înfocate, cu precădere acelea ce priveau problemele rasiale, nevoia de a persevera şi „curajul”. Maya Angelou era un performer extraordinar şi avea o prezenţă extrem de puternică pe scenă. Multe dintre răspunsuri păreau la fel de mult îndreptate spre public, cât şi spre moderator, astfel încât, în momentul în care Maya Angelou a încheiat seara, recitând din poemele sale – din nou în faţa publicului absorbit – totul a părut o extensie logică a unui spectacol planificat.
Tadeusz Dąbrowski *
Bierki
Od lat się oszukuję. To bardzo męczące zajęcie
oszukiwać samego siebie. Spróbuj kiedyś
rozegrać w pojedynkę partyjkę szachów tak,
by wygrać, ani przez chwilę nie będąc po czyjejkolwiek
stronie. Albo zagraj ze sobą w bierki, nie
oszukując. Oszukiwanie siebie jest sztuką, trzeba
uważać, żeby się na tym nie przyłapać. Chyba
najtrudniej udawać złego, będąc złym.
Zazwyczaj pozostaje udawać, że się udaje.
Dames
Depuis des années, je triche. C’est une activité épuisante
que de tricher contre soi. Essaie une fois
de jouer une seule partie d’échecs de manière
à gagner, sans être le moindre instant dans un quelconque
camp. Ou bien joue contre toi aux dames, sans
tricher. Tricher contre soi est tout un art, il faut
veiller à ne pas se faire attraper. Le plus difficile
est sans doute de faire semblant d’être mauvais tout en étant mauvais.
Il reste alors à faire semblant de faire semblant.
Joc de cărţi
De ani de zile înşel. E o treabă destul de grea,
Căci mă înşel pe mine. Încearcă o dată
Să joci singur o partidă de şah astfel încât
Să câştigi fără să fii nici un moment în vreuna din
Părţi. Sau mai bine joacă împotriva ta dame, fără
Să trişezi. A te înşela pe tine însuţi este o artă în sine, trebuie
Să ai grijă să nu fii prins. Cel mai dificil
E fără îndoială să faci să pară că te simţi rău când te simţi rău.
Nu mai rămâne decât să te prefaci că te prefaci.
Głos
I cały dzień stracony spędzony
na myśleniu co by tu jeszcze zrobić
żeby nie zrobić nic.
Urojone pragnienia urojone głody
kilka nadętych marzeń o wielkości
kilka nadętych marzeń o małości.
Już wieczór zwalniający z obowiązków poczucie
że nic się nie zrobiło i ten aksamitny
głos: lepiej że nie zrobiłeś nic
niż gdybyś miał zrobić coś
złego.
La voix
Et une journée de plus entièrement perdue
à réfléchir à ce que je pourrais encore faire
pour ne rien faire.
D’imaginaires désirs d’imaginaires faims
quelques insipides rêves de grandeur
quelques insipides rêves de petitesse.
Déjà le soir qui libère des obligations sentiment
de n’avoir rien fait et cette voix
de velours : mieux valait ne rien faire
plutôt que d’avoir à faire quelque chose
de mal.
Glas
Mi-am pierdut toată ziua
reflectând la ce-aş mai putea face
ca să nu fac nimic.
Dorinţe imaginare nevoi imaginare
câteva pompoase vise de mărire
câteva pompoase vise de micime.
Deja seara eliberează de obligaţii sentimentul
că nu e nimic de făcut şi glasul
de catifea: ce bine că nu e nimic de făcut
mai degrabă decât să fie ceva de făcut
greşit.
Traduction: Dénis Peiron
Traducere: Florin Dochia
* Tadeusz Dąbrowski – (b. 1979) poet eseist şi critic polonez, editorul bilunarului literar Topos. Publică în numeroase reviste poloneze şi internaţionale. Director artistic al European Poet of Freedom Festival.
Jean-Jacques Viton
Omnibuz
e acolo albastru murdar deja lent
sub orologiul cu cifre romane
e gol cine a decis acest orar va pleca gol la 12.30
două sticle de
apă minerală Badoit şase cutii de bere 33
e între berea fără alcool şi
berea belgiană Moarte-Subită
o chiflă cu două felii de jambon
trebuie să existe provizii pentru călătoria
într-un compartiment cu locuri fixe
locul mutilatului e lângă radiator
fixat temeinic dimineaţă de iarnă
în mahalaua
Sfânta-Marta
primul tunel un mormânt foarte lung
această
Marta e sora
Mariei şi a lui
Lazăr
la ieşirea lui trestiile uscate laurii plini de praf
un alt tunel ne înghite lumina electrică dezvăluie albastrul perdelelor şi lanţul frânei de siguranţă
la ieşirea lui cartierul Estaque în plin soare faţă în faţă cu plaiurile înclinate ale oraşului Rove
e 12.42 la
Pas-des-Lanciers
de fiecare parte acei arbuşti nu prea înalţi
încărcaţi cu baloane negre
mi s-a spus că e otravă
izolate pe panouri găurite de reclame
Président şi
Grosjean
Marignane la 12.46 fără avioane pe cer
şi apoi
Vitrolles sub falezele cărămizii în
Iulie
Ceccarelli a creat acolo promenade douăsprezece plăci de ciment puse pe pământ amestecate cu mici jucării fragmente de celuloid desene în peniţă arcuri cioburi de sticlă ar trebui să refacă ansamblul acestei alei de dale
acum Etang-de-Berre
fără petroliere în nămolul brun
la 12.52 o oprire la
Rognac
marii copaci fasonaţi din cimitir
seamănă cu cisternele de la
Compania
Shell-Chimie
la
Berre 12.37
privim trecerea înceată a unei remorci
Gefco şaisprezece maşini noi strălucitoare
13.00 exact la
Saint-Chamas
un rapid de mare viteză ne opreşte-n loc
ah! ce-mi place ca la chemarea clopotului
să dejunăm în vagonul restaurant
prosoapele albe puţin mai groase
lămpile de masă din fier forjat
abajurul roz moale florile
şi cifrele
Societăţii pe farfurie
sub burta saramurii de peşte
la
Miramas 13.10 trei legionari pe peron vorbesc cu şeful de gară fac gesturi exagerate de rafalele de vânt
întregul
Crau se deschide la 13.25
un controlor rătăcind e surprins să ne vadă se precipită îşi scoate şapca îşi descheie vesta fumează o ţigară acceptă o bere 33 habar n-are de ora sosirii
şi iată cele două mii de pescăruşi alb-gălbui ai libertăţii putrede
survolează ţipând depozitul de gunoi Entressens singura colină de la
Crau
trei rapiduri ne mai intersectează se duc într-un urlet identic strigătului de război în marile trenuri care dispar mi se spune nu te apleca pe fereastră
am notat apariţia timp de două minute a unei oi nemişcate pe câmpie
în gara Arles locomotiva lasă să-i fluiere motorul ca un reactor de
Boeing
şi
Rhônul deodată
cu o familie de flamingi roz
şi un sat cu case joase
Rhônul
e cel mai abundent dintre fluviile franceze
curge în toate anotimpurile cu un debit puternic şi rapid
are un regim complex
în
August pute la
Avignon unde
într-adevăr totul pute
te uiţi la culturi descoperi că lor le place potasiul traversezi satele alene poţi număra coţofenele pe câmpuri
la 13.15 pământul e brun accelerare arborii nu mai au frunze
grădinile închise cu ziduri sunt reţinute la sol de largi plase verzi
Barbier-Dauphin e chiar o reclamă frumoasă.
la sosire e 14.15
Traducere: Florin Dochia
Recuperare / decupare / montare
Interviu cu Jean-Jacques Viton
În prezentarea cărţii dumitale Zama, (POL, 2012), precizezi că titlul este o „expresie din limba arabă care s-ar putea traduce prin «Vorbeşte!» şi «Hai că merge!» Denunţă voios o exagerare a discursului despre celălalt. Zama este şi numele unui mic personaj care traversează cartea (un fel de ecou îndepărtat din Plume [Peniţa] a lui Michaux) într-un decor cu alură cinematografică.” În ce măsură Zama face referire la uşurătatea unui fel de erou cu profil jos, creatură precară, care se lasă cea mai mare parte a timpului purtat de evenimente?
Titlul acestei cărţi, Zama, e responsabil de problemele care pot fi puse în ce priveşte calitatea acestui Zama care nu e, de altfel, un actor de teatru, nici personaj al unei distribuţii, ci un simplu reper practic pentru a ajuta scrisul să meargă într-o direcţie sau în alta fără căi prestabilite. Ştii că nu scriu romane, nici nuvele şi cărţi de aventuri, nici poliţiste. Ceea ce scriu este o rampă şi aici numele sau cuvântul „Zama” funcţionează şi ca baliză a unei suite care eliberează fisuri ale spaţiului. Dacă cititorii văd în Zama un personaj fictiv cu drumul său de urmat, asta e din pricina faptului că eu nu controlez ceea ce scriu şi că fiecare citire e o reluare a cărţii. Dacă e un personaj, el traversează cartea şi toate tipurile de evenimente pe care le-am pus acolo sau le-am deplasat. De la cel mai anodin, la cel mai violent.
„A merge pentru a se îndepărta se va vedea nu jos / în depărtări şi întoarceri inedite”, se spune în debutul cărţii. Această mişcare de zigzag ar fi aceea, privilegiată, a creaţiei poetice?
Eu nu cred într-o cartografie a creaţiei poetice… A avansa într-o scriere care tocmai se face nu necesită un model de ritm, care se poate schimba ori de câte ori doreşte. „A merge pentru a se îndepărta”, aici sau acolo, într-un fel sau în altul, într-o alegere sau fulger al unui zigzag nu mai contează încotro. Şi în ceea ce priveşte creaţia, progresia, sunt mişcări neprogramate, care ajută la decizie. Secvenţe în oraş (cum s-ar zice, pentru un film) arată că mediul înconjurător este aici pentru a primi, fără plan de compoziţie, ceea ce va ieşi în scriere, fără relaţie sau înregistrare într-o aparentă sau slabă punere în mişcare. Vorbesc mai degrabă de o muncă de montaj, ceea ce înseamnă chiar „a monta o carte”, ca o mică maşină.
Acest text este formal inspirat de Délie, objet de la plus haute vertu [Délie, obiectul celei mai înalte virtuţi], operă majoră a lui Maurice Scève (sec. al XVI-lea). Délie este dedicată unei femei iubite cu o dragoste imposibilă, e o lungă culegere de 449 decime [două grupe de cinci versuri, în patru rime – n. trad.] în decasilabi. Cartea dumitale e aranjată în 115 decime distribuite în trei capitole.
Alegerea decimelor s-a făcut a posteriori. Nu am scris decime. Am montat decime într-un corpus preexistent în maniera stopurilor pe imagine. Această mică ramă foarte robustă m-a ajutat să ţin cartea, să o păstrez în joc… Această armătură protejează fluxul ajutându-l, lăsându-i o libertate completă de construcţie fără evocări narative. Decimea, prin forma sa, acest arbitrar al saltului ochiului pe pagină, filmează altfel non-personajul din Zama, personaj înceţoşat, care nu aderă la diversele propuneri din ceea ce pare să se întâmple. Lucrurile se produc atunci fără raportare, fără pregătire şi de îndată ce aşezarea este făcută, clic-clac, continuă să sară la altceva şi să rămână în mare parte nedefinită, la marginea unui vizibil de la care plecând, un alt salt se petrece, ca la marginea unui alt circuit promis unei noi traversări nedefinibile.
Aşezaţi, în această suită de povestiri poetice, un ansamblu de noţiuni dinamice şi relative (itinerarii, obiectivări deziluzionate, ajustaje, elucidări prin intensificări progresive, destraniezări). După domnia voastră, în ce fel poezia ar fi acea operaţiune care ar vrea să scurtcircuiteze limba ca să „ajungă nu la sensul cuvintelor, ci la sensul lucrurilor”? Ce se vede „la marginea privirii”?
Nu-mi pasă dacă poezia e o operaţiune care poate scurtcircuita limba. Mă mărginesc să observ că e o operaţiune în şi asupra limbii. Cred, mai degrabă (este, în acelaşi timp, foarte precis şi teribil de vag), în stabilirea şi punerea în funcţiune a ceva numit „bandă”: banda bobinelor de film înainte de digital, banda de peliculă din aparatul tău foto sau din vechile noastre magnetofoane. Întregul gen de lucruri numite bandă pe care se imprimă urme. O înregistrare a ceea ce se-ntâmplă. Clip clap [al clachetei pe platoul de filmare – n. trad.]. Recuperez şi decupez, montez. Pentru ceea ce este „la marginea privirii” ne putem întreba „Spre ce deschidem ochii?” Celui care nu vrea să vadă /să ştie, îi spunem: „Deschide ochii!”
„O masă este limba noastră”, spuneţi. Gestul poetic consistă, pentru domnia voastră, a „arunca pe platou o colecţie aleatoare de obiecte ale memoriei” (Emmanuel Hocquard), apoi a le formula în conexiuni opuse oricărei cronologii orientate?
A face să funcţioneze limba precum o masă [în franceză, masă = table, n. trad.; joc de cuvinte intraductibil] a devenit un fel de poncif. M-am gândit totdeauna la „tabla de materii”. Putem spune că lucrăm la masă (cum spun oamenii de teatru [repetiţii, spectacole lectură, n. trad.]) cu o cantitate considerabilă de rahaturi. Pe pagină, izolate sau reunite, cuvintele funcţionează ca obiecte depuse pe o masă şi trebuie timp îndelungat să le priveşti. Îmi place nespus munca lui Hocquard*, dar sunt foarte departe de teoria lui. Eu lucrez mai orbeşte şi aleatoriu.
Pe măsură ce creşte experienţa scrisului – aţi publicat deja treizeci de volume de poezie – ce s-a augmentat cu această cunoaştere? Ca scriitor, mai aveţi bătălii speciale de câştigat?
Fac 80 de ani curând şi sunt consternat. Acum câţiva ani, am scris „Poem pentru mâna stângă” după ce mi-am rupt braţul drept căzând pe scară. Tocmai am fost operat de cataractă la ochiul stâng şi voi scrie un „Poem pentru ochiul stâng”. Ne putem gândi că sunt un poet de circumstanţă. Toate acestea pentru a spune că meseria de poet (dacă eşti unul) relevă o ne-ştiinţă şi că, din contră, spre deosebire de ceea ce cred unii oulipieni**, nu suntem câini de circ. De altfel, eu am preferat mereu pisicile. Cât priveşte bătăliile, toată lumea le duce, suntem într-o lume în care starea de război e generalizată. Mulţi nu o ştiu. Sunt zile în care îmi pare că a supravieţuii pe stradă este o bătălie mult mai radicală de cât a scrie o nouă carte de poeme. Mai degrabă decât despre bătălii, aş prefera să vorbesc de întâlniri. La începutul anilor 1960, liberat din marină (marinar fără specializare), l-am întâlnit, la Marsilia, pe poetul Gérard Neveu, care mi i-a prezentat pe Joseph Guglielmi şi Henri Deluy şi ne-am dus la Action poétique. Aici a început activitatea mea revuistică continuată la Manteïa. Apoi, am întâlnit-o pe Liliane Giraudon şi am creat Banana Split, If şi atelierele de traducere de la Nouvelle BS. O îndelungată muncă de lectură/publicare a contemporanilor mei şi o descoperire continuă a poeziei străine pe care nu o pot separa de propria mea muncă a scrisului. Mai este şi întâlnirea cu Paul Otchakovsky-Laurens, editorul meu de mai bine de treizeci de ani, care a devenit un cititor apropiat şi un prieten. Pentru un poet, a avea un adevărat editor e un lux incredibil!
Poetul meştereşte ca să fixeze axele, reajustează „angrenajele articulate” ale lumii. Ce poate poezia, azi, după părerea domniei voastre? Ce nu poate?
În ceea ce priveşte proiectul meu iniţial, prefer să vă citez ce am spus în carte, cu o decimă frântă:
Nu e vorba de un rulou de aventură
de un asamblaj de dezordine
cu umbre povestiri scurte ilustraţii
e vorba de un poem cu angrenajele articulate
cu piese dislocate de corpuri fragmentate
Zama e un poem dislocat viu
Pentru ceea ce este puterea poeziei, prefer să mă joc bâlbâit declarând că ea poate puţin, dar că exerciţiul ei m-a ajutat să trăiesc.
Sursa: Sursa: nonfiction, le quotidien des livres et des idees, martie 2013; autor, Frank Smith
Traducere: Florin Dochia
*v. Emmanuel Hocquard - Théorie des Tables. Un (singur) poem, care comportă 51 de secvenţe (autorul tocmai împlinea 51 când a scris cartea). Acest poem autobiografic este şi poem gramatical, ce face să joace simultan interogaţia (chestiune ce nu cere neapărat un răspuns) şi negaţia (care include totdeauna afirmaţia). Sesizate de acest dublu obiectiv (fotografia este omniprezentă), micile bucăţi foarte semnificative ale cotidianului obişnuit se găsesc conectate altfel decât prin gramatica normativă. Acest conexiuni aruncă o lumină diferită asupra câtorva enigme sau secrete în raport cu problemele reprezentării, identităţii şi ficţiunii. (cf. Babelio)
** Atelierul de literatură potenţială (L’Ouvroir de littérature potentielle), cu acronimul OuLiPo (sau Oulipo), este un grup internaţional de oameni de litere şi matematicieni definindu-se drept „şobolanii care au construit ei înşişi labirintul din care îşi propun să plece” OuLiPo se defineşte prin ceea ce nu este: Nu e o mişcare literară. Nu e un seminar ştiinţific. Nu e literatură aleatoare. Reprezentanţi de seamă: Raymond Queneau, Italo Calvino, Georges Perec, Jacques Roubaud, Jacques Bens, François Le Lionnais, Olivier Salon, Claude Berge, Oscar Pastior; români: Şerban Foarţă, Luca Piţu. v. şi Collège de ’Pataphysique.
Dylan Thomas 100
(27 octombrie 1914 - 9 noiembrie 1953, Swansea – Wales)
„Un poem bun este o contribuţie la realitate. Lumea nu mai este aceeaşi din momentul în care un poem bun i s-a adăugat. Un poem bun ajută la schimbarea formei universului, ajută la extinderea cunoaşterii de sine şi despre lumea înconjurătoare, a tuturor.”
Mi-a fost dor să mă îndepărtez
Mi-a fost dor să mă îndepărtez
De zgomotul unei minciuni irosite
Şi de plânsul continuu al vechilor terori
Crescând mai teribile pe măsură ce ziua
Dispare deasupra dealului în adâncul mării;
Mi-a fost dor să mă îndepărtez
De repetarea saluturilor,
Pentru că acolo sunt stafii în aer
Şi ecouri fantomatice pe hârtie
Şi furtuna apelurilor şi a notiţelor.
Mi-a fost dor să mă îndepărtez, dar mi-e frică;
O parte din viaţă, încă netrăită, ar putea exploda
Din vechea minciună arzând pe pământ,
Şi, pocnind în aer, m-ar lăsa pe jumătate orb.
Nici prin străvechea teamă a nopţii,
Despărţirea pălăriei de păr,
Gura bosumflată în receptor,
Nu ar trebui să cad în pânza morţii.
De asta nu mi-ar mai păsa dacă aş muri,
Jumătate convenţie şi jumătate minciună.
Scrisoare către mătuşa mea cu privirea la corecta modalitate de abordare a poeziei moderne
Ţie, mătuşa mea, care ar explora
Dealurile inventate din Chankley Bora
Calea este grea, pentru că nu pot
Spune că eşti literat hottentot,
Ci doar o doamnă cultivată şi bine
Care nu-l cunoaşte pe Eliot (spre a sa ruşine).
Ruşine, mătuşă, că n-ar trebui să ştii
De un geniu ca David G.
Nicio formă simplă şi sunet profund
La T.S.E. şi la Ezra Pound.
Ruşine, mătuşă! Îţi voi arăta aici
Cum mijlocul frunţii să-ţi ridici
Şi să cântăreşti, să vezi acel însemn
Al modernistului parnasian înalt îndemn.
Întâi, ia o pălărie, nu model de la Paris
Ci din cea purtată de elveţieni când au un iodler de zis,
Ceva ca un melon cu o pană sau două
Care să distragă privirea când plouă;
Şi apoi mergi în sandale pe stradă
(Toţi pictorii moderni fac asemenea acoladă
Pictându-şi cu picioarele, pe resturi de pânză cu noduri,
Soţiile şi mamele, fără şolduri).
Poate ar fi fost mai bine dacă
Ai fi creat ceva foarte nou, în joacă,
Un roman mizerabil făcut în stil irlandez
Sau ai fi scris de-a-ndoaselea în vers galez
Sau tablouri cu spatele veşmintelor,
Sau psalmi sanscriţi despre pieptul leproşilor.
Dar dacă asta pare a fi im-po-si-bil în sine
Poate ar fi la fel de bine pentru tine,
Dacă ai scrie ceea ce-ţi place,
Că versul modern lesne se face.
Nu uita că „şarlotă” rimează
Cu „cocotă”, în aceste vremi de groază,
Şi ghilimelele sunt nişte crime de vază;
Operele lui Cummings puţini le înţeleg,
Şi mai puţini jargoanele mentale ale lui James Joyce le aleg,
Sau pălăvrăgeala tânărului Auden, codată;
Dar cei puţini contează de astă dată.
Nu fi niciodată lucidă, nu afirma,
Dacă te vei uita cu mare atenţie şi vei urma
Cel mai simplu gând sau sentiment
(Deoarece cugetul, o ştim, este decadent),
Să nu omiţi cuvinte atât de pline de viaţă
Precum pântece, genital şi ....... ,
Pentru că ele joacă un rol anume
(Şi încă ce rol!) în toate artele bune de pe lume.
Aminteşte-ţi: fiecare roză-i viermănoasă,
Şi-nsămânţată-i fiece femeie frumoasă;
Ia aminte: dragostea depinde
De felul în care litera galică se-ntinde;
Nu uita că viaţa e-un infern
Şi are un miros chiar şi raiul etern
De îngeri în putrefacţie care
Petrec mortal în cea mai rece culoare.
Toate astea fiind spuse, cine ar spune stop
Unui poet ce vrea să fie-n top?
Un ultim cuvânt: înainte de a da târcoale
Convulsiilor artei tale,
Elimină creierul, scoate-ţi inima;
Fără aceste blesteme, poţi fi
Un geniu cum este David G.
Fă-ţi curaj, mătuşă, şi trimite opera ta
Lui Geoffrey Grigson cu dlagostea mea,
Şi fie ca eu să trăiesc şi s-admir jocul
De lumini al poemele tale când voi aprinde focul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu