În acest număr semnează:
Christian Crăciun, Mioara Bahna, Mihaela Malea Stroe, Cornel Sântioan Cubleşan, Florin Dochia, Maria Dobrescu, Laura Şerban, Simona Banciu, J. W. von Goethe, Dan Dănilă, Cesare Pavese, Alexandra Irimia, Polina Barskova, Ted Hughes, Liliana Ene, Steven B. Katz, Leonard Cohen, Paul Valéry, Francis Ponge
Poezia de după poezie
Christian Crăciun
În numărul 7 din URMUZ am publicat prima parte, cu privire specială asupra volumului Noduri şi semne, din ceea ce sper să fie un eseu mai amplu despre poezia lui Nichita Stănescu. M-am oprit apoi pentru că m-am întâlnit cu şocul. În operaţia obişnuită, obligatorie, de a mă blinda bibliografic am dat de volumul (pe care cu greu mi l-am procurat) lui Sorin Dumitrescu Tablou cu orbi… Metalingvism şi marginalizare, ed. Anastasia 2013. Volum dedicat tocmai „treimii finale” a poeziei nichitiene, volumele Epica Magna, Operele Imperfecte şi, în special, Noduri şi semne. Încerc să prezint în cele ce urmează această analiză surprinzătoare a poeziei nichitiene.
Dacă aruncăm o simplă privire în cronologia volumelor lui Nichita, aflăm o lungă perioadă de tăcere, cam după Necuvintele şi Măreţia Frigului până la Operele imperfecte. Este o perioadă de metamorfoză radicală, o kehre, o răsucire, o ruptură după care, demonstrează exegetul, Nichita ajunge la o altă poezie, adevărata sa poezie. Mutatis mutandis, pentru noi, receptorii ulteriori, ar fi o surpriză, ceva de genul situaţiei ivite după apariţia postumelor eminesciene. Apare, crede Sorin Dumitrescu, un alt Nichita, prevestit doar de primul, cultivând un alt limbaj poetic, sau, cu termenii autorului, se trece de la o poetică lingvistică la o poetică metalingvistică. De la cuvinte la necuvinte, adică la cuvintele atinse de Cuvântul. Critica a întâmpinat la vremea respectivă cu destulă reţinere aceste din urmă volume, socotindu-le drept detritusuri, sfărâmături de imagini ale unei inteligenţe creatoare aflate în degringoladă alcoolică, lipsită de autocenzura estetică. Sorin Dumitrescu răstoarnă această perspectivă şi vede, dimpotrivă, în Noduri şi Semne apexul poeziei nichitiene. Cum e posibil asta? Prin trecerea de o perspectivă îngust estetică la o axiologie teologică a limbajului. Cartea aceasta nu este numai despre poezia lui Nichita, ci, mai amplu, despre poezie, despre limbaj, despre raportul dintre om şi Dumnezeu şi cum poate fi acesta trecut în bietele noastre cuvinte. Ca observaţie de istorie literară demnă de reţinut din contextualizarea propusă de autor, este, de pildă, teoria că rezistenţa noastră la totalitarism a cunoscut trei forme: sincronismul rezistenţei prin cultură; protocronismul rezistenţei prin tradiţia ancestrală; rezistenţa prin credinţă… cu observaţia capitală că tustrele formele au luptat una împotriva celorlalte, uşurând astfel domnia Răului. Textul exegetului curge ca o demonstraţie strânsă, cu formulări memorabile, intuiţii pătrunzătoare şi analize pe text remarcabile.
„…a aplica criteriile teologiei limbajului valorii disputate a celor două poetici, înseamnă a le adăuga dosarului axiologic informaţii şi semnificaţii noi, nepomenite în text, iar multe necunoscute însuşi autorului, şi care, scoase la iveală din substanţa discursului poetic, pot avea rol determinant în completarea şi înţelegerea mai corectă a mesajelor rămase nedevelopate. Aceste competenţe, străine domeniului criticii literare, dar în stare să aducă la lumină «tot ce nu înţelege din ce scrie autorul de geniu», pun la dispoziţie materia unor argumente neaşteptate, care pot înclina pro sau contra balanţa judecăţii de valoare” (25) Această succintă „indicaţie de metodă” ne trimite spre un alt tărâm cultural în care este încadrată poezia lui Nichita, citându-l pe Rafail Noica, este o cultură a Duhului Sfânt. „Ca limbă/limbaj estetic, arta este plăcere. Ca limbă/limbaj al cunoaşterii arta este învăţare. Ca limbă/limbaj al credinţei, arta este cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu”. Inutil să observ că toate cele trei forme se re-găsesc în poetica nichitiană. De altfel, vom avea în partea „analitică” a volumului o formidabilă citire în oglinzi paralele a volumelor 11 Elegii şi Noduri şi Semne, ilustrative pentru cele trei trepte sau poetici ale limbajului. Am putea spune că volumul are două părţi pe care le-aş numi, pentru rapiditate, una teoretică , de precizare a acestei „poetici pnevmatice” (a Duhului) şi una practică, analitică, centrată pe Noduri şi Semne. Pentru a ne transmite diferenţa dintre cele două poetici, a ideii scrise (în Elegii) şi a gândirii cu vedere (din volumele ultime). Adică un nou model de limbaj poetic, apt să recepteze şi să transmită într-un mod inedit revelaţia. Ni se propune astfel un „prim” Nichita, cel adulat de public şi de critică, „performer” al limbajului, atlet al metaforei surprinzătoare, având ca volum reprezentativ Elegiile, şi un Nichita atingând un alt nivel al limbajului, in articulo mortis, cel despre care dă seama obscuritatea mistagogică a Nodurilor şi Semnelor. Volum despre moarte şi Înviere şi semnele lor tainice. Cu pragul de trecere în Necuvintele. Virtuozitatea analitică a lui Sorin Dumitrescu dă de ruşine pe mulţi critici specializaţi, mai ales prin capacitatea sa de a privi holografic (el demonstrează că poezia însăşi i-a impus această perspectivă) opera, stabilind revelatoare „scurtături” între imagini sau texte din care ni se îmbie o admirabilă unitate în ruptură a operei nichitiene. Subliniază că Elegiile nu trebuie citite rând cu rând, ci ca o „stupa”, un arhetip sacral. „Nichita Stănescu de după Necuvintele a devenit subit promotorul unei modalităţi noi, aproape miraculoase, de a produce poezie. Este primul care dă semnalul practic şi teoretic al existenţei unor nebănuite – şi până în prezent aproape nefolosite – posibilităţi de a lucra cu forme de exprimare mult mai nuanţate şi mai înalt informate. Poetica pe care o părăseşte, nu o părăseşte din pricini subiective, din capriciu metafizic sau estetic; pur şi simplu o abandonează sec, tehnic, din pricini utile, exact cum renunţi la un angrenaj absolut depăşit ca putere poetică, care urgent trebuie schimbat, cu altul ale cărui capacităţi şi oportunităţi răspund incomparabil mai bine noilor exigenţe creative, în fine, care sunt programate pentru un standard inefabil mult mai înalt şi mai expresiv. Acesta, credem, poate fi socotit mesajul ultim al poetului…” (61). Vorbire profetică, „în dodii”, ultimele volume ale „petei de sânge care vorbeşte” dau seamă despre un alt nivel al limbajului, cel care modifică relaţia mundană dintre semnificat şi semnificant, mutând înţelesurile acolo de unde provin, de deasupra cerurilor. „…în locul spectacularelor abilităţi metamorfotice din cele 11 Elegii, în care gnozele sacre inundă miturile, sacralităţi apocaliptice cutreieră antichităţile călare pe simboluri şi pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri şi ordini cosmogonice, şi-a făcut loc o abilitate nouă, nerestricţionată stilistic, convocată să fluidifice peste tot frontierele care separă universul semiotic al limbii, de universul fiinţării existentului, să «usuce apa cu apă» să faciliteze dus-întorsul şi libera trecere dinspre fiinţe, înspre cuvinte şi vice-versa, să «încalece faraoni de paie călare», într-un cuvânt, să garanteze o intertextualitate fără frontiere şi incontinente substituiri semantice” (64) Parcă l-am urmări pe Ion Negoiţescu scriind despre vizionarismul fără ţărmuri din postumele eminesciene!
În acest context în care gestul poetic de maximă profunzime al lui Nichita se vede a fi de natura unei semiotici abstruse sunt de interpretat Elegiile şi Necuvintele. O observaţie simplă, dar extrem de profundă este aceea că „necuvintele” este un substantiv defectiv de singular. Ele nu sunt doar „altfel de cuvinte” sau „anticuvinte”, cum antimateria este un fel de materie care se priveşte în oglindă. Cu atât mai puţin simple jocuri gratuite de a pune o negaţie în faţa fiecărui cuvânt pentru a obţine efecte stroboscopice de discotecă lingvistică. „…necuvintele nu sunt cuvinte, ci tensiuni semantice, pnevme inefabile ale unei gândiri cu vedere. Raportate la cuvinte, necuvintele nu sunt umbrele semantice ale acestora, piesele unui lexic nedevelopat şi nu reprezintă ipostaze paralele ale unor supracuvinte sau ale unor alte substitute lingvistice””(65) „ca energii sau ca puteri sunt pământeşti, cereşti sau mai presus de ceruri? Sunt create sau necreate? Sunt mesaje din lume sau din afara lumii? Au vreun precedent energetic? Seamănă vreunei alte puteri? Oricâtă mâhnire am produce liberei cugetări, se cuvine subliniat de la început faptul că potrivit părerii noastre, necuvintele nu pot fi descrise şi comentate ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice. Înţelesul lor literal indică indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva pentru care încă nu există cuvinte. Tradiţia experierii harismatice le descrie ca fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă provenienţă; nu provine din abilităţile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei cuvintelor. Provenienţa necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice, duhovniceşti.(…) ontologic trupul lor vizibil exprimat prin cuvinte e de fapt imaginea întrupată a unei tensiuni, a unei energii semantice exterioare firii şi energiei cuvintelor, care nu face parte din spectrul lingvistic, care nu e dependentă de cuvinte, care poate exista deplin şi autonom în afara cuvintelor şi a limbajului. (…) necuvintele au puterea şi vocaţia de a apropia covârşitor teologia de sensul poeticii metalingvisticii”. (68). „Fiindcă necuvintele sunt relee poetice care aduc lumină cuvântului direct din Lumina Cuvântului şi fiindcă tot lor le stă în putinţă să-i scoată şi semantica, devenită strălucitoare, de sub obroc” (148) Avem aici schiţată ceea ce aş numi o poetică apofatică, sofianică i-ar fi spus Blaga, „informată de sus”, după vorba exegetului nostru, care ar merita singură o lectură aparte şi care proiectează discuţia dincolo de teoria literară. Poetica metalingvistică numeşte criticul poezia „ultimului Nichita”. De altfel, poetul însuşi s-a apropiat de definirea necuvintelor prin necuvinte, vezi citatul dat la p. 78, din Respirări cred (nu ne este indicată sursa, ceva mai mult scrupul filologic n-ar fi stricat totuşi pentru o operă atât de labirintică) şi care se încheie cu afirmaţia „Poetul nu împarte dreptate şi nedreptate. El sprijină cu un stâlp însuşi stâlpul”. Cercetarea lui Sorin Dumitrescu este una in aenigmatae. Limbajul subtil al teologiei sau parabolic al Părinţilor îi oferă baza înţelegerii acestei poezii al cărui hermetism vine dintr-o şoaptă de sus. De aici se ajunge pe cale logică la a descoperi asemănarea de funcţie dintre necuvinte şi icoană, prin raportare la realitatea transcendentă de care ambele dau seama la nivelul nostru de înţelegere. „Puterea necuvintelor este o putere cu vocaţie teandrică, iconică” (70)
(va urma)
Coniţa Lena - Kenzo floare cheală
Mioara Bahna
Cartea Coniţei Lena – Kenzo floare cheală, Editura Tiparg, Piteşti, 2007 – nu este o apariţie dintre cele obişnuite în poezia română contemporană, în primul rând prin revenirea la versul de sorginte vădit folclorică, unde, pe filonul liricii tradiţionale, vechi, îşi dau mâna influenţe venind dinspre textele lăutăreşti, dar şi dinspre livresc, dinspre zona culturii subţiri, a creaţiei lui Anton Pann, a poeziei baladice şi orientale a lui Ion Barbu sau a Cântecelor ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu.
Parabolice ori anecdotice, adesea, valorificând prozaicul, poeziile Coniţei Lena au un rafinament incontestabil, traducând, totodată, dorinţa de evadare dintr-un cotidian frustrant, copleşit de insensibilitate, motiv pentru care, nu de puţine ori, dezvoltă scenarii cvasi-ritualice, care surprind prin intensitatea şi plăcerea trăirii fiecărui gest, a fiecărei clipe: Omul construia mistere / le-ascundea-n ficat şi fiere /le scria-n piele maro / insomnie de rondo... sau: Lupul meu cel licantropic /mă devoră-n trup utopic. Iar ritualul este, cel mai adesea, cu vizibile conoltaţii erotice, un eros nu de puţine ori dionisiac, dezlănţuit: libidou într-un Ravel /descheind un bolero /în orgasme indigo, frenezia aceasta fiind motivată de actanţi care par de dincolo de tangibil, cu morfologie oximoronică: sex de înger-demon-om şi trup de înger luciferic, care ar fi: clone de vis de Dumnezee /în utere de orhidee.
Incantaţii în care visul-vers capătă valoare apotropaică străbat universul liric al Coniţei Lena, când Înstelat e stilul tot/existent ardent /natal. /... /Înstelat, mă-nstel, /înstel /în poemul meu rebel /visul, ce visând tactil..., iar poeta îşi dezvăluie viziunea asupra unei creaţii care pare a-i condiţiona viaţa: Un vers ce-mi taie venele /îmi linge-acum poemele.
Ludicul este una dintre trăsăturile definitorii ale poeziei din volum şi o altă constantă evidentă e pitorescul, manifestat atât la nivelul expresiei – poeta aducând, fără inhibiţii, cu o naturaleţe seducătoare şi covârşitoare, cuvinte dintre cele care, de obicei, compun un câmp semantic tabuizat în majoritatea contextelor colocviale –, cât şi la cel al imaginarului. Versurile sunt, ca urmare, zglobii, se resimte, mai peste tot, prezenţa unui zâmbet şugubăţ, tonic, dar, dincolo de aceste aspecte de suprafaţă, mesajul e mai mereu grav, reliefat într-un discurs liric unde apolinicul şi dionisiacul coexistă. Totuşi, seriozitatea viziunii asupra lumii nu numai că nu împiedică, ci potenţează chiar manifestarea entuziasmului poetei, receptivă la toate zvârcolirile existenenţei, din care face o sărbătoare încărcată de pitoresc, fiindcă între speluncă şi uliţă, ca atribute ale unui perimetru, paradoxal, frust ori cizelat – în funcţie de unghiul din care se priveşte, dar şi de ochiul observator –, până unde pătrund ecouri mitice (de pildă, aluzii la mitul lui Pygmalion sau la cel al jertfei pentru creaţie: Mă sculptează-ntr-o ulucă /înverzire de lăptucă /şubredă /de fragedă...), poeta îşi trasează arealul unei geneze insolite: Ziua începu /ca suită-n pod /când se desfăcu /galbenă-ntr-un plod /eclozând ficaţi /şi fiere venină...
Sinestezice uneori (Ylang-ylang /ylang-ylang /parfumul blond ţâşnind mustang), cu unduiri exotice (alergând spre tropice /cochilii hipnotice), de floare de vanilie, dar şi autohtone, pe fond de primăvară cotobelcă, poeziile Coniţei Lena vorbesc despre Visul meu cu ţâţe verzi sau roz ori despre ţâţa grea de noapte, într-un timp baudelairic înflorat, asistând sau participând la un joc pervers de minţi fumânde, în contraponderea cărora aduce, spre exemplu, albul prunc de lapte, imagine serafică, susţinută de altele din aceeaşi categorie.
Nu de puţine ori, pe de altă parte, imaginile artistice bat spre un naturalism asociat cu simbolismul, când în aorta-nzăpezită /curg cheaguri moi de dinamită /roşii ca splina în globule /venin mortal de tarantule /în vene lâncezând sătule... Efectul e, în consecinţă, comparabil cu acela din beţii astrale.
Trăind cu pasiune clipa, în poezia Coniţei Lena, femeia îndrăgostită îşi îndeamnă iubitul: Iubeşte-mă acum, nu mâine-n ieri, / în pretutindenea de nicăieri, idealul rămânându-i o dragoste de niciodată, din visul meu de basm, de vreme ce, în ipostză de Ană conştientizând zidirea şi asumându-şi destinul sau de Penelopă aşteptându-şi ursitul, ea este o senzuală – majoritatea poeziilor din volum au conotaţii sexuale transparente – care îşi oferă cu voluptate totul şi, în acelaşi timp, proslăveşte bărbatul, căruia nici nu i se supune, dar pe care nici nu caută să-l stăpânească, încercând doar să descopere în el egalul şi în plăcere trupească, dar şi în împlinire spirituală, fiind, de asemenea, o rafinată degustând savorile de peste tot ori exprimându-şi lehamitea: Turtă dulce de mălai /vinul golului din pai /şi aroma cafenie /dintr-un zaţ de nebunie /zdrăngănit negru-n tigaie /de cartof puţind a oaie /greu umflându-se-n salată /pe cântarul de netoată...
Cartea Conţei Lena poate fi citită, în altă ordine de idei, şi ca un lung descântec-blestem, cu accente de doină, meditaţie sau fabulă, alcătuit din secvenţe care dau seamă de stările de spirit ale poetei, într-un moment sau altul şi pentru exprimarea cărora apelează la un vocabular nuanţat, creând un ludic uneori oximoronic, unde valorificată pe larg este şi estetica urâtului, prin reliefarea diafanului din tot ce e banal sau chiar repulsiv: Voaluri, voaluri, carnea mea pe oase /sânge, vene, broderii frumoase. /maluri şi limanuri în simţire... Liantul tuturor acestora e, nu de puţine ori, sacrul: Vine Christul şi-mi sărută fruntea /carotida mea se face puntea /spre fior virgin de trup furat /anotimpului dintr-un bărbat.
Trecerea de la elogiul subtil al divinului la sacrilegiu e – în mod frecvent –, aproape insesizabilă: Bărbatul din bordel de mir /înţeapă-n roşu trandafir /paharul visului domnesc – /licoare-n visul omenesc. În context, printr-o Missa Solemnis, se încearcă, concomitent, o posibilă armonizare a contrariilor, fiindcă nu se evită, pentru acest festin pe care-l propune poeta, nici Foaie gras /şi vinuri de Malagă /şampanii roze-n gust de fragă /fazani /şi parmezani naturi..., dar nici ...un harbuz /spart ca un cap /de cot-codac..., ea fiind atentă, prin urmare, şi la ce e infecund, şi la vome sau clisme, la ce e gregar, la ruină, dar şi la zbor, la astral, la tuberoză, la trandafir ori la Kenzo-al meu de adevăr.
Remarcabilă e, de asemenea, în ce o priveşte pe Coniţa Lena, o ştiinţă înnăscută a versificaţiei, încât poezia ei e dezinvoltă, dând impresia că poetei îi e aproape la fel de uşor să-şi alcătuiască versurile cum îi e să respire. Mai mult, tiparul prozodic popular este forma sa de expresie de la care nu abdică aproape deloc, adecvând-o la un conţinut care înglobează, cu acelaşi firesc, şi imagini canonice, dar şi – sau mai ales –, panoramându-le, pe cele care, de obicei, se ţin măcar sub perdea. Zâmbind, dar avertizând prin trimiteri discrete la tulburătorul, însă necesarul memento mori, într-un discurs echilibrat, ea aminteşte şi-şi aminteşte: Ai plimbat un crin în mână /altă mână /mai a lună /strângea praful din ţărână. /Doar refluxul nu adună /Marea Mării într-o rună...
Dacă descătuşarea sezorială e dominantă în poezia Coniţei Lena, nici actul scrisului, (cu avatarurile lui şi ale vieţii artistului) nu este neglijat, fiind un reper pentru alte forme de vieţuire. Legat de preocuparea pentru creaţie, de pildă, într-un poem al ei, scriitoarea contemporană reiterează ideea centrală din celebrul Manifest avangardist către tinerime al lui Ion Vinea (Jos Arta /căci s-a prostituat!), la multe decenii după acesta, când Poemul meu făcând trotuarul /ziua-n amiezi şi fără de simţire /aleargă înflorind în trup barbarul /simţ, precum femeia-drog-şi-nesimţire. /Poem prostituat plimbându-şi torsul /şi sexul nud precum insinuarea...
Prin tot acest periplu sentimental, Coniţa Lena caută albia prin care să se strecoare spre simţirea cititorului, când Cu bocancii trec încet /peste-un deget de sonet /şi mă-ntreb curat nemţeşte /ce vers mi se-nvineţeşte...
Laurenţiu-Ciprian Tudor - Nervi
Mihaela Malea Stroe
Încep prin a mărturisi că, înainte de a scrie despre cartea lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Nervi, apărută la Libris Editorial Braşov, 2014, am recurs la un experiment: am supus atenţiei unor cititori inocenţi (elevi de clasa a XII-a) câteva dintre poemele din volum. Întrebarea spontană, după lectură, a fost: „Este Bacovia II?”. Am văzut că şi comentariul lui Felix Nicolau, pe coperta a patra, îl situează pe Laurenţiu-Ciprian Tudor în zona simbolismului. Este oarecum firesc, de vreme ce apar câteva elemente specifice curentului („roze parfumate” – à la Macedonski, instrumente muzicale – pianul, violoncelul, chitara, apoi cromatica – albul, albastrul, verdele, şi ploaia, finitudinea, tristeţea, nervii...), dar aş spune că autorul dă doar o tentă simbolistă, o „patină” precum cea lăsată pe metalele preţioase de trecerea timpului. Depresia profundă, disperarea nu sunt prezente, poate doar o dezamăgire „bine temperată” – pe modelul clavecinului lui Bach – în raport cu lumea şi cu timpul/ vremea/ vremurile.
Se poate observa o mare varietate de teme şi motive literare, poetul jonglează cu diversitatea: oraşul, hotelul, gara, vârsta, finitudinea (care nu este absolută, poetul îşi este sieşi postum), liniştea/ tăcerea, nervii, ploaia, singurătatea, visul, trimiteri la mitologie – creştină sau precreştină – Icari, îngeri, Hercul... Totuşi, accentul cade pe problematica perechii, a cuplului, pe imaginea femeii/iubitei/ nevestei, la care se adaugă o colecţie de arte poetice, unele mai ample, altele extrem de concentrate („Poezia”, „Poetul nu trebuie să aibă mormânt”, „În Cadrilater II”, „Chitara”, „Dacă îngropi un poem”, „Onoarea poetului” etc.)
În ceea ce priveşte cuplul, se resimte o nostagie/ căutare a primordialităţii, a sinelui propriu (eventual) prin sinele perechii. Ieşirea din cotidian, din „toate mizeriile” se poate produce uneori „Într-un hotel de patru stele”, prin eros – „apoi stând pe spate/ suflăm din greu/ miraţi că am supravieţuit// uit că de fapt/ eşti nevasta mea/ femeia cu care-mi duc/ toate mizeriile”. Femeia este văzută fie ca „un episod de tinereţe” din viaţa bărbatului, fie ca o „anacondă”, fie ca „femeie fatală”, visată, „făcută din scris”, „femeia-morgană” („literă cu literă am visat-o/literă cu literă am smuls-o / din limba de lemn a iubirii – statuie”), poetul asumându-şi statut de Pygmalion – cioplitor în litere, fie ca expresie a unui pur-estetic, venusian, care obligă la lepădarea de ipocrizie şi face posibilă, cel puţin oniric, transcendenţa sau recuperarea Edenului: „să nu fim ipocriţi/ nici un vis nu e mai reconfortant decât ăsta:/ o femeie frumoasă, nud, înţepând cu sânii nisipul/ pe o plajă largă uitată, mângâiată de soare/ aici este totul posibil/ nu există vinovăţie/ timpul, intervalele, măsura// tu, ea, mingea de foc, întinderea, undeva marea/ o imagine în oglindă a Edenului dinainte” („Sinceritate”). Nu lipseşte însă, reversul, registrul caricatural, ipostaza femeii muncitoare, desfigurată prin ideologie şi propagandă de partid, femeia „care a construit socialismul/ zână a strungurilor […] cu instinct de boxer” („Odă femeii muncitoare”). Pelângă acestea, dualitatea sacru-profan a femeii este sugerată în „Poezie vizuală”: „orice sân cu lapte/ e o catedrală,/sânul simplu/ e alcool”.
Sunt multe nuanţe în lirica lui Laurenţiu-Ciprian Tudor şi ele sunt surprinse sugestiv în una dintre artele poetice mai sus amintite: „Poezia este un rachiu fin/ obţinut din distilarea repetată/ a tristeţii în sine” sau este „vin şampat/ dulce/ picătură de avânt spre fericire” sau „elixir licoros/ amestec concentrat de frumuseţe a lumii şi de grea suferinţă” („Poezia”). Ca sinteză sacră, magică, de frumuseţe şi suferinţă, poezia impune iniţiere şi un anumit ritual de „consum”: „se bea încet, în linişte, surâzând,/ca la o cherasmă athonită”.
Aş încheia amintind un „Distih” cu valoare axiomatică, ce vine să nuanţeze celebra zicere a lui Goya. Dacă „somnul raţiunii naşte monştri”, şi Goya îndeamnă la trezire, „somnul în lumină/ e mai vinovat decât bezna” al lui Laurenţiu-Ciprian Tudor îndeamnă la trezvie.
Codruţ Radi - În..treimea ocultă
Cornel Sântioan Cubleşan
Codruţ Radi ne propune o carte de poeme inedită, o experienţă nouă, după cum mărturiseşte însuşi poetul. Dându-i crezare, am citit cu interes versurile sale. Ca-ntr-un poem din Nichita „frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru” căutând logica, înţelesul cuvintelor, care nu există.
S-a scris mult despre acest lucru, în spatele versurilor stă frumoasa nebunie genială, lumina ei acoperă orice înţeles. Putem traduce prin: „Învăţaţi limba poeziei lui Nichita fără profesor” - Alex Ştefănescu.
Volumul „În..treimea ocultă” cuprinde poeme a câte trei strofe. Codruţ Radi încearcă o aşezare a sentimentelor, a ideilor, într-o formă fixă, impusă, a haiku-ului. În mare parte reuşeşte, prin această tehnică deosebită a versificaţiei, să inducă o anumită atmosferă. La exterior, organizată ritmic ca un canon, interior, poezia având o mare libertate, uneori prea mare, ajungându-se la o redare suprarealistă. Aici, logica dispare, doar măiestria poetică o poate salva. Riscul creatorului.
Nu sunt adevăruri de album, specific poeziei tradiţionale, nu avem „maximum de informaţii în maximum de cuvinte”. Nu dă informaţii, nu sunt anunţuri utilizabile în viaţa practică. Poezia are o utilitate spirituală. Un cântec venit din adânc, îndelungi meditaţii asupra condiţiei umane, introvertit, pe alocuri, metafizic, implozii sufleteşti, o revoltă împotriva destinului implacabil, nu învins, nici învingător, supus suferinţelor. Un plâns după pierderea cuvântului, de la cuvântul ce zideşte la cuvântul ce moare: ,,rânduri uitate altor file, iertare cuvintelor, zbor’’.
Întrebări şi răspunsuri, fără răspunsuri tăceri, ori, între cuvinte, tăceri care vorbesc: „brumelor dese, ritualuri boeme, de zis în şoapte”. Încercări de creare a unui limbaj propriu: „toatele şoapte, toturi neparte” etc. Uneori poezia pierde din sinceritate, dinamism, forţând rimele, ritmul impus, versul are mai puţină semnificaţie, poezia se îngreunează: „rumori învinse/ chip înăuntru marnă/ dar vremii stâncă.”’, „ultimul popas/ rond lipsă şederii/ râpe la vale.”
Poeme de sine stătătoare, sugestive: „eu fără mine/ luminile nicăieri/ la sfârşit moarte”, „trecere-n deşert/ iluminări în zadar/ vremii părere”. Vizionare: „pământul învins/ sub ruinele toate”.
Atmosferă bacoviană: „defuncte nopţi/ capăt ruine.” Ierni, brume, toamne târzii, umbre fără veşminte, frica din vise, geometrii în declin, albastru virgin, veşnică pândă, ochiul necine, îl urmăresc pe poet, înălţând imnuri pentru paza sufletului omenesc. Câteva dintre poeziile exemplare modului său poetic de exprimare: „Căderi avale”, „Cercuri teşite”, „Tîrziu ceas”, „Ierni printre dune” etc.
Citez din poemul „Toamnelor târzii”: „Toamnelor târzii/ umbre fără veşminte/ topite-n ceaţă/ Mai puţină zi/ tocmită celor sfinte/ albă la faţă/ Brume străvezii/ nopţii aşezăminte/ poieni de gheaţă.
Îi doresc poetului Codruţ Radi să-şi continue, la fel de serios, spirala drumului, greu şi lung, regăsindu-şi, prin creaţie, forma sufletului său nobil.
Maria Dobrescu
points faibles
nous nous soupçonnons de la poésie
en recherchant des significations
nous exilons tout espoir
en nous refugiant derrière les doigts d’une main
l’autre (main) doit être toujours libre
pour mesurer la distance
entre le rêve et l’événement
on pourrait penser
que le bonheur n’est plus suffisant
sans doute serait mieux
de rester dans les mots
le pouvoir des mots
J’ ai un endroit réservé
dans toute ma tranquillité
c’est dommage qu’on dissipe/ on supprime la solitude
nous pouvons parler de la connaissance
les gens se dévoilent difficilement
et s’ils tombent malades
ils couvrent avec leur calme
de peur que personne ne puisse me voir
tandis que je languis une histoire
au goût de l automne tardif
récit d’une rencontre
elle se trompe
en pensant que
la pluie pourrait laver ses péchés
anonyme dans cette histoire
elle ne voit pas au-delà des murs -ils sont vierges
pas de lumière
elle nie l’automne
personne ne saura ce qu’elle cache/ ce qui se cache
delà des mots
c’est mieux comme ça
rester anonyme dans cette histoire
où le temps caresse de toute façon, n’ importe quand et n’importe où
un oui
découvertes
votre vérité a été placée en moi
de droite
à gauche
il m’étudie langoureusement
avec un regard de femme débouchée
je prends un coup d’oeil
étonnée
je me demande
que se passe-t-il
pourquoi je suis tellement bête
je regarde les choses à l’envers
je coupe les cheveux en quatre
comme ma grand-mère le faisait toujours
de toute façon, je suis sur le sens contraire
dans vos belles vies
bonjour madame! ça va?
J’ai appelé pour te lire un poème
ne ferme pas la porte
écoute
comme bat le coeur
de l’oiseau
de celui-ci va augmenter
une chanson aveugle
en s’épanchant parmi les nervures
comme une prière
tu es la croix blanche
entre les chapelets
pour les journées noires
sans que tu le veuilles, tu me donnes de la lumière
j’ai ajouté de la pluie
du silence
peu de pourpre
sur deux villes
médiévales
j’ai tout appris
à propos de rien
j’ai appris à semer
l’amour
dans les âmes brûlées
par la solitude
même si tes yeux manquent de couleur
j’ai vu le ciel
Traducere: Simona Banciu
Florin Dochia
Chanson pour Inanna, 8
hier j’ai tué un dieu d’un seul geste.
aujourd’hui j’en invente un autre.
je le dessine d’abord sur ton sein gauche.
un croquis au charbon et sang sur lequel tu étales
des mèches de tes cheveux verts, pour cacher
le poignard planté dans ton cœur dès la naissance.
tu y as vécu pour apprendre ce que l’amour veut dire
et le sacrifice aussi, pour apprendre à marcher sur les eaux et le sommeil
dans des herbes parfumées, le bain des rivières impétueuses et
la caresse de mon passage près de ton corps
habillé d’un sourire seulement.
c’est un ciel sordide au-dessus de la mare où
nous reposons nos os. je tue un autre dieu et je dessine encore
un dieu à la tourbe sur ton sein droit, libéré.
une inutilité en plus ne change pas la vision
du monde, ne change pas les sentiments débordant
sur les prairies, comme les poissons après un déluge abondant.
des sons tombent sur nous comme des météorites
d’une autre galaxie! les souffleurs se disputent avec des violons
dans la schéhérazade de rimsky-korsakov!
quel concert de noël!
je tue un autre dieu et je m’endors le visage plongé
dans ton ventre brûlant qui monte et descend...
Chanson pour Inanna, 12
j’efface du calendrier le dernier jour d’hiver,
j’y dessine des inflorescences
pour l’ivresse des abeilles qui emportent
un printemps préservé dans le pollen sur leurs antennes,
pendant le mouvement lent des ailes avant qu’il devienne vol.
j’efface du calendrier le dernier jour d’hiver
pour que le reste de ta vie commence
découvrant ton vrai corps brûlant de lumière,
la forme du sourire où ton sein paresseux se prélasse,
l’embrassade dans laquelle tu t’assoupis comme dans le foin
que j’ai fauché moi-même le matin d’un doux automne.
j’efface du calendrier le dernier jour d’hiver
à sa place je parsème la poussière de laquelle commence
le retour des oiseaux dans les étoiles,
et le retour des poissons dans les oiseaux,
et le retour des lapins dans les poissons,
et le retour des libellules dans les lapins,
le retour de tous à la transparence
du jour d’avant le début, avant nous,
avant le brisement du miroir
par lequel jamais nous ne pourrons revenir
dans la chambre où
nous aurions pu si bien nous connaître.
Chanson pour Inanna, 14
les papillons rouges sont le lit d’un répit
auquel tu languiras quand le chemin te semblera
trop long
le retour à la maison est toujours plus pénible
moi non plus je n'arriverai pas
à vêtir ma solitude
du velours de ta peau parfumée
sublime sublimation dans la brise délicate
la respiration avec laquelle mon poumon amoureux
daigne t’imaginer dans les souvenirs
des fragments d'une ville préservée
dans les débris du miroir – tu es si loin
si verte dans le champs de menthe
et de chicorée – tu rêves de soleil
et lui rêve de tes ombres
où tu me gardes
bâti comme les alluvions dans les vallées larges
d'un torrent saisonnier
les papillons sont un lit
pour ton repos ensanglanté
la voie s'ouvre à tout avenir incendiaire.
Traducere: Laura Şerban
Anastasia Tache - Arbore de gânduri
Maria Dobrescu
Când scrii despre un univers poetic trebuie să intri în tainele creaţiei unui autor. Ajuns pe tărâmul poeziei, constaţi că anumite reguli sunt diferite de cele pe care le cunoşteai până atunci.
Universul poetic al Anastasiei Tache începe cu lumea vegetală în care apar rând pe rând rândunele, greieri, cocoşi, reprezentată încă din titlu de un motiv literar central „arborele”, în jurui căruia se organizează întreg discursul liric. Este un univers care se lărgeşte până când te trezeşti înconjurat de îngeri. Prin interiorul acestui univers poeta e condusă de mirare, căci întrebările esenţiale despre rostul existenţei se ivesc la tot pasul, iar poezia devine un anotimp în care autoarea se metamorfozează practicând un „exerciţiu de imaginaţie”. Astfel, devine crin, pavilion, ochean, clepsidră, cocor, viscol, lumânare şi în final înger ce cară în spate o tolbă a purităţii, semn al dorinţei de a rămâne, cel puţin deocamdată, într-o lume care se vrea de poveste. Este o lume în care poeta se simte în largul ei, are propriu-i limbaj, este observatoarea unor „ritualuri” cu îngeri „îngerul se prăbuşeşte / În cădere îşi sfâşie veşmântul / …îşi zdreleşte palmele... / Îşi ciobeşte călcâiul de porţelan” (Năzuinţă spre zbor) sau „Îngerul se joacă printre nori / Îşi scaldă călcâiul în lumina lor, / iar apoi şi-l pudrează cu limpezimi celeste” (Abis).
Din universul acesta lipseşte teama, dovadă că autoarea pleacă în căutarea muzei cu inocenţa specifică vârstei adolescentine, de unde şi multitudinea de gânduri senine ce străbat de-a lungul şi de-a latul poezia sa. Doar pe alocuri, tristeţea se strecoară pe sub umbre, stare provocată, probabil, de lipsa unor răspunsuri pe care poeta nu le găseşte în gândul transparent, de aici, probabil, confesiunea „Nu mai aveam nimic de purtat / decât panglica singurătăţii / ce îmi plângea pe încheietură.” (Umbra). În general, atmosfera poeziilor ei rămâne destinsă, se joacă de cele mai multe ori cu viziuni stranii, dar care primesc credibilitate prin candoarea viziunii ori sentimentul detaşării de problemele împovărătoare.
Drumul pe care Anastasia îl parcurge în gând reprezintă o descoperire a unei lumi privite cu ochi blânzi în care ea încearcă să ne întâmpine „pe o bicicletă gri metalic”. Căci, da, dacă nu v-aţi dat încă seama, ea este îngerul.
J. W. von Goethe
Regele ielelor
(1778)
Călare prin noapte şi vânt oare cine
Goneşte? E tatăl, el fiul în braţe îl ţine.
Îşi strânge copilul aproape la piept.
Şi îl încălzeşte pe braţul lui drept
- Băiete, de cine te temi cu privirea plecată?
- Tu nu-l vezi pe-al ielelor rege, o tată,
Au nu-i vezi coroana şi coama măreaţă?
Copile, acelea sunt numai fuioare de ceaţă.
„Copilule drag, haide, vino cu mine
Şi mă voi juca multe jocuri cu tine.
Prea plin este ţărmul de flori felurite
Iar mama mea poartă veşminte aurite”
- O tată, o tată, n-auzi ce-mi promite
Al ielelor rege cu vorbe şoptite?
- Copile, copile, dar te linişteşte,
Acela e vântul, prin ramuri foşneşte.
„Băiatule drag, haide, vino cu mine
Copilele mele te-aşteaptă, ştiu bine.
Copilele mele vor fi pentru tine
La leagăn, cu dansuri şi cântece line”.
- O tată, o tată, dar nu vezi tu oare
Rusalce şi iele în bezna din zare?
- Copile, copile, degeaba privesc,
Sunt sălcii bătrâne ce sure sclipesc.
„Mi-e drag chipul tău, mă-ncânţi, te doresc,
De nu vrei să vii, am să te răpesc.”
- O tată, o tată, mă strânge ca-n cleşte,
Vai, regele ielelor rău mă răneşte!
Tremură tatăl în goana cea mare,
Copilul ce geme îl strânge mai tare.
Ajunge la curte cu greu şi trudit;
Copilul în braţele lui a murit.
Traducere: Dan Dănilă
Cesare Pavese
Va veni moartea și va avea ochii tăi
Va veni moartea și va avea ochii tai
Această moarte absurdă care ne-nsoțește
De dimineața până seara, ne-ncetat,
Surdă, ca un vechi regret
Sau ca un viciu absurd.
Ochii tăi vor fi un cuvânt iluzoriu,
Un strigăt tăcut, o liniște.
Așa-i vezi în fiecare dimineață
Când te-apleci asupra ta în oglindă.
Dragă speranță, în acea zi vom ști și noi
Că ești viață, că ești nimic.
Pentru toți, moartea are o privire
Va veni moartea și va avea ochii tăi.
Va fi ca renunțarea la un viciu,
Sau ca ivirea unui chip mort în oglindă,
Ca ascultarea unor buze închise.
Coborî-vom muți în abisul etern.
Agonie
Voi colinda străzile până la epuizare
Voi ști să traiesc singură și să fixez cu privirea
Chipuri trecătoare, dar să rămân aceeași.
Această răcoare ce urcă în căutarea venelor mele
Este o înviorare pe care nu am mai simțit-o așa,
În nicio dimineață: mă simt mai puternică
Decât corpul meu, iar un fior mai rece-mi însoțește dimineața.
Departe sunt diminețile celor douăzeci de ani,
Iar mâine douăzeci și unu. Mâine voi ieși pe strada
Unde-mi amintesc fiece piatră, fiece fâșie de cer.
De mâine, lumea va reîncepe să mă vadă
Voi sta dreaptă și voi putea să mă opresc
Să mă privesc în vitrine.
Diminețile unui timp când nu știam
Nici că sunt tânără, nici că sunt eu cea care trece-
O femeie stăpână pe ea însăși.
Fata firavă ce-am fost s-a trezit
Dintr-o jale ce dura de ani,
Iar acum pare că nici n-a fost.
Și-mi doresc culori. Culorile nu plâng,
Sunt ca o-nviorare. Mâine culorile se vor întoarce.
Fiecare va ieși în stradă, fiecare corp într-o culoare, chiar și copiii.
Acest corp îmbrăcat în roșu
După atâția ani de paloare își va relua viața.
Voi simți în jurul meu alunecând priviri
și voi ști că sunt eu. Aruncând o privire
mă voi vedea printre oameni.
În fiecare nouă dimineață voi ieși pe străzi,
Căutând culori.
Pământul și moartea
Tu ești ca un pământ
Pe care nimeni nu l-a mai spus.
Tu nu aștepți nimic
Decât cuvântul
Care va tâșni din străfunduri
Precum fructele dintre ramuri.
Un vânt te-ajunge.
Lucruri uscate și moarte
Te-mpovărează, iar cu vântul
Vin rămășițe și cuvinte vechi.
Tu tremuri, deși e vară.
Unde ești tu, lumină, e dimineață
Tu erai viața și lucrurile
În tine, treji, respiram
Sub aerul ce e încă în noi.
Fără chin și fără foc,
Fără-această umbră apăsătoare a zilei
Aglomerată, diferită. Oh, lumină,
Seninătate îndepărtată, respirație neliniștită/ temătoare
Indreaptă-ți ochii nemișcați și limpezi spre noi.
Dimineața ce trece e-ntunecată
Fără lumina ochilor tăi.
Prietenul care doarme
Ce-i vom spune astă-noapte prietenului ce doarme ?
Cuvântul cel slab răsare pe buzele
Incercate de-o grea suferință.
Îi vom privi buzele inutile
Ce nu spun nimic,
Vom vorbi în șoaptă.
Noaptea va avea chipul vechii dureri
Ce reapare în fiecare seară, impenetrabilă, vie.
Tăcerea trecută va suferi
Ca un suflet mut în întuneric.
Îi vom vorbi nopții ce respiră ușor.
Vom auzi secundele ce picură-n tăcere
Dincolo de lucruri, în neliniștea zorilor
Ce vor veni pe neașteptate,
Săpând tăcere moartă în tot.
Lumina inutilă ne va arăta chipul absorbit al zilei
Secundele vor tăcea, iar lucrurile vor vorbi șoptit.
Luceafăr
Bărbatul solitar se trezește când marea e încă-ntunecată,
Stelele sclipesc,
Un suflu cald urcă dinspre mal,
Unde-i culcușul mării
și-mblânzește vântul.
Aceasta-i ora când nimic nu se poate-ntâmpla
Și totuși, pipa atârnă stinsă-ntre dinți.
Nocturn e și clipocitul șoptit.
Bărbatul singuratic a aprins déjà un foc de ramuri
și-l privește înroșind pământul.
Chiar și marea, în curând, va fi ca focul, doar văpăi.
Nimic nu-i mai trist decât zorii unei zile
In care nimic nu se va-ntâmpla.
Nimic nu-i mai trist decât inutilul.
O stea verzuie atârnă obosită în cer, suspendată-n zori.
Vede marea înca-ntunecată și-o pătează cu foc
In care bărbatul, pentru a face ceva, se scaldă,
Vede și-alunecă în somn printre văile muntelui
Unde-i un pat de zăpadă.
Mai merită să iasă soarele din mare
și să-nceapă nesfârșita zi ?
Mâine se vor întoarce leneși zorii cu diafană lumină
și va fi ca ieri și nimic nu se va-ntâmpla vreodată.
Barbatul singuratic ar vrea doar să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Bărbatul, încetișor. Își pregătește pipa și-o aprinde.
Traducere: Alexandra Irimia
Cornel Sântioan Cubleşan
„Poezia şi pictura sunt surori”
- Poezia şi pictura sunt surori. Cred că mai întâi am debutat în poezie, copil fiind. Am scris odată un poem despre un cocoş, care se urcase pe un gard. Era un cocoş alb şi mi se părea că era ca un înger. Astfel, poezia s-a născut în sufletul meu, privind natura şi, bineînţeles, fiecare om o vede altfel. Ai o revelaţie, vezi un cocoş – un înger. Altul… vede şi zice: ce bun ar fi de tăiat. Fiecare om are, în faţa naturii, un anumit sentiment, o anume legătură cu sau faţă de un obiect, faţă de altă fiinţă sau orice altceva. Legat de pictură… Era un învăţător care picta, în satul în care am copilărit, în Sântioana, în Ardeal. După ore, se retrăgea într-o cameră, unde picta. M-a chemat şi pe mine, pentru că văzuse că mai mâzgălesc una, alta. Mi-a plăcut momentul acela, în care simţi mirosul
culorilor, jocul pensulei. Îmi dădea un carton pe care mai pictam o floare sau mai ştiu eu ce. Aşa a început dragostea pentru pictură.
Am terminat liceul la Gherla. Acolo pictam, fiind iniţiat de profesorii de desen, într-un atelier de pictură. După liceu, mi-am depus dosarul la Cluj, la Institutul de Artă Plastică. Nu am fost primit, din cauză că tata fusese arestat. Avusese probleme cu Securitatea. M-am înscris la o şcoală tehnică, am lucrat vreo doi ani într-o fabrică, m-am făcut UTC-ist, reuşind să mă înscriu şi să urmez la Iaşi, tot Institutul de Artă Plastică.
După terminarea studiilor, cum aţi reuşit să găsiţi şi să păstraţi calea către artă?
- Într-adevăr, mulţi colegi nu mai pictează. Trebuie să ai ceva înlăuntrul tău, care nu te lasă în pace. M-am însurat, toate bune. Eu am o nelinişte care mă împinge ori să pictez, ori să scriu. Această nelinişte m-a făcut să lucrez iar, după o pauză de câţiva ani. Şi mergând în Bucovina mea, am făcut un peisaj. Între timp,
mă căsătorisem a doua oară, ajungând, cu acest prilej, în Prahova, la Ploieşti. Peisajul pictat mi l-au pus cei de aici într-o expoziţie. Îl arătasem unei colege, pictoriţă, care l-a dus la Niki Kruch, mare sculptor. El mi l-a băgat într-o expoziţie. Îl numisem „Peisaj din Bucovina”. De atunci, am început să expun curent la galeriile din Ploieşti. Mai târziu, am expus şi la Bucureşti, devenind, în timp, membru al UAP Ploieşti şi membru UAPR.
- Din pictura română, mai puţin îmi place Grigorescu. E un mare pictor, dar mie mi se pare un pic prea dulceag. În schimb, îmi place Lucian Grigorescu foarte mult, prin modalitatea sa de a interpreta Universul, peisajul, portretul. Dar mai ales peisajul, stilizarea formelor, culoarea, felul cum lucrează vibraţia pensulei pe pânză. Lucian Grigorescu are multă viaţă în pânzele lui, în petele de culoare. Mi-a plăcut mult Petru Popovici, stilul său, coloritul. Îmi mai plac Palady, Pătraşcu, Valter Paraschivescu, Dan Platon, Florin Şuţu, Ion Şinca şi mulţi, mulţi alţii.
De fapt, ce anume vă place să pictaţi?
- Îmi plac foarte mult peisajul, pictura abstractă şi-mi place mult şi pictura metaforică. Adică, oarecum, metafora într-un stil cubist, ca să zic aşa. Se iau anumite forme sau fragmente de forme din realitate - să zicem un portret sau ceva din natură -, la care asociezi, pe baza unor idei sau a unei compoziţii, şi scoţi o structură.
Vă consideraţi un artist consacrat, împlinit?
- Dacă vorbim de pictură… Sunt oameni care intră în galerii, sunt colecţionari de artă, care cumpără. De curând, la o licitaţie, am reuşit să vând un peisaj de iarnă. Sunt oameni cu bani. Există oameni care îndrăgesc arta, dar care nu pot să cumpere, există oameni care îndrăgesc arta şi pot să cumpere, există oameni snobi care cumpără pentru a arăta că au bani, că sunt intelectuali.
Sunteţi cu gândul la expoziţia pe care vreţi să o pregătiţi. Dar cu scrisul cum rămâne?
- Da, aş putea. Ideea de bază este gândul, dorinţa ascunsă a fiecăruia dintre noi, de a ajunge undeva. Toţi avem „golful” nostru, acel loc unde, aşa cum trag vapoarele la adăpost, tot aşa ne căutăm şi noi liniştea, spre finalul vieţii. Personajul central va fi tatăl meu.
Mult succes!
- Mulţumesc.
25 ianuarie 2011
Carmen NEGREU
Polina Barskova
Mesajul lui Ariel
Tatăl tău e strivit de greutatea mării
El e amploarea valului, coralul.
Tatăl tău devine briză a mării.
Pielea lui e coaja
acoperită cu furnici speriate.
Albul ochilor – mândre perle.
Ochii galbeni – perle din gunoi.
Craniul său - coral.
Totul sună în el, tremurând.
Nimic nu dispare în el
dar totul se transformă
în ceva ciudat, gros, promiţător.
Nereide curioase se cufundă în această soluţie.
Uită-te la transformarea tatălui tău
de fapt, nimic din el nu dispare, ci mai degrabă se transformă
în tine, pentru tine, Ferdinand: tatăl tău trăieşte!
Tatăl tău doarme.
Tatăl tău e o minge
roşie
spălată sub podul cel nou.
Tatăl tău e păcatul.
El - jarul
orbirii care mă stăpâneşte când îl privesc: coaja se topeşte.
E o bolboroseală rece care se scurge din gură.
Tatăl tău încă trăieşte, dar moţăie.
Uită-te la somnul lui, Ferdinand.
Un firicel de salivă i se prelinge pe bărbie.
Aşa coboară şarpele de pe stâncă,
aşa şi lanţul gros în lotcă.
Oftează, dar nu afară, ci-n lăuntru:
El ţine sunetul în el, cu noi deloc nu îl împarte.
El doarme, Ferdinand. Străluce gheaţa pe buzele subţiri.
Respiraţia – un lucru foarte mic, înconjurat de vise.
Traducere: Florin Dochia
Ted Hughes
Vântul
Casa asta a fost departe pe mare toată noaptea,
Pădurile se prăbuşesc în întuneric, colinele vuiesc,
Vânturile bătătoresc câmpurile sub fereastră
Încalecă neagra amiază şi bâjbâie umede
Până când ziua înfloreşte; apoi, sub cer portocaliu
Dealurile parcă s-au mutat, iar vântul a ameninţat,
Fulger tăios, negru luminos şi smarald
Curbat precum lentilele unui ochi malefic.
La amiază, am escaladat o parte a casei până la
Uşa de cărbune. O dată ce am ridicat privirea –
Prin vântul de foc care mi-a crestat pupilele
Cortul de pe dealuri s-a zbătut şi a deformat frânghiile,
Câmpurile freamătă, orizonul e-o grimasă,
Ce răsună la fiecare secundă şi se evaporă cu un fâlfâit;
Vântul alungă o coţofană şi un pescăruş
Cu spate negru, curbat domol precum o bară de fier. Casa
A sunat ca un pocal verde fin în nota
Pe care fiecare secundă ar nărui-o. Acum adânc
În scaune, în faţa unui foc mare, noi ne strângem
Inimile şi nu putem întreţine cartea, gândul,
Sau unul pe celălalt. Privim focul arzând în vâlvătăi,
Simţim temeliile casei mişcându-se, dar nu ne mişcăm,
Privim fereastra vibrând, pătrunzând în interior,
Auzim pietrele plângând sub orizonturi.
Privim focul aprins,
Şi simt rădăcinile cum mută casa, dar şezi,
Văd fereastra cum tremură să intre,
Aud pietrele cum strigă în orizonturi.
Vulturul se adăposteşte
Stau în vârful pădurii, cu ochii închişi.
Inerţie, fără vise care denaturează
Între capul meu cu ciocul coroiat şi picioarele încovoiate:
În somn repet crime perfecte, mănânc.
Confortul copacilor înalţi!
Forţa aerului şi raza soarelui
Sunt în avantajul meu;
Am sub control faţa pământului.
Picioarele-mi sunt blocate pe scoarţa dură.
A fost nevoie de întreaga Creaţie
Pentru a produce piciorul meu, fiecare din penele mele:
Acum păstrez Creaţia în picior
Sau zbor în sus şi rotesc totul încet –
Ucid unde îmi place pentru că totul este al meu.
Nu există nici o sofistică în corpul meu:
Maniere mele sunt ruperea capetelor -
Repartizarea morţii.
Pentru că traiectoria zborului meu este directă
Prin oasele celor vii.
Fără argumente care să-mi susţină dreptul:
Soarele e în spatele meu.
Nimic nu s-a schimbat de când am început.
Ochiul meu nu a permis nicio schimbare.
Voi păstra lucrurile astfel.
Luna Recoltei
Luna în flăcări roşiatice, luna recoltei,
Se rostogoleşte de-a lungul dealurilor, săltând uşor,
Un balon vast,
Până dispare şi apune
Pentru a se aşeza la capătul cerului, ca o monedă aurie.
Luna recoltei a sosit,
Vestind delicat prin rai, precum un fagot.
Şi pământul răspunde toată noaptea, ca un tambur profund.
Aşa că oamenii nu pot dormi,
Şi ies afară, acolo unde ulmii şi stejarii stau
De veghe în genunchi, într-o linişte religioasă.
Luna recoltei a sosit!
Toate vacile şi toate oile
O privesc împietrite, în timp ce ea creşte
Umplând cerul, ca şi cum roşul se aprinde, şi lunecă
Mai aproape şi mai aproape precum sfârşitul lumii.
Până când câmpiile aurii pline de grâu
Ţipă: „Suntem coapte, recoltaţi-ne!” iar râurile
Asudă printre dealurile care se topesc.
Traducere: Liliana Ene
Interviu cu Ted Hughes
El, Sylvia Plath şi ceilalţi
După absolvirea din 1954, a avut timp de doi ani diferite joburi în Londra şi apoi s-a întors la Cambridge, pentru a iniţia publicarea unei reviste literare împreună cu prietenii, fără succes însă. La petrecerea de inaugurare, a cunoscut o tânără studentă americană care venise recent în Anglia cu o bursă Fulbright. Numele ei era Sylvia Plath şi, în câteva luni, erau deja căsătoriţi. Timp de alţi doi ani (1957-1959), Hughes a predat engleza şi scrierea creativă la Universitatea Massachusetts, în Amherst. Atât Hughes, cât şi Plath au petrecut fiecare moment liber scriind poezie. Mai târziu, Hughes afirma: „Era tot ceea ce ne interesa, tot ceea ce făceam.” Când s-au întors în Anglia, în 1959, el începuse deja să publice cu succes, fapt care a agravat tensiunile existente deja în mariajul lor. Cu toate că aveau doi copii şi că au locuit o perioadă în zona rurală Devon, ei s-au înstrăinat din ce în ce mai mult, iar când Hughes a început o relaţie cu altă femeie, Plath l-a părăsit, s-a mutat la Londra împreună cu cei doi copii şi în 1963 s-a sinucis. Pentru cititorii americani, acest lucru a părut a fi încheierea carierei lui Hughes, dar el a continuat să scrie foarte multe cărţi cu subiecte diverse şi foarte multă poezie, ceea ce l-a plasat printre cei mai proeminenţi poeţi ai generaţiei sale. În 1981, a fost numit poet laureat al Marii Britanii. Adesea a fost atacat dur pentru ceea ce mulţi critici au considerat a fi rolul său în sinuciderea Sylviei Plath şi, ca executor testamentar al operei ei literare, el a agravat situaţia, prin distrugerea unor părţi ale jurnalelor ei personale. Nu a vorbit decât spre sfârşitul vieţii sale despre relaţia lor, într-o carte de poeme care descriau căsătoria lor şi finalul tragic. Volumul „Scrisori aniversare”, publicat în 1999, a devenit un best-seller internaţional, chiar dacă nu i-a împăcat pe duşmanii săi şi nici nu i-a mulţumit în întregime pe prieteni.
Următorul extras face parte dintr-un interviu cu Ted Hughes publicat în Paris Review, în primăvara anului 1995.
*
Aţi fost asociat cu Mark Strand şi cu W.S. Merwin. Cum vedeţi scrierile lor în comparaţie cu ale dumneavoastră?
Cunosc opera lui Merwin destul de bine. Pe a lui Mark Strand mai puţin, deşi mă uit pe cărţile lui foarte atent oriunde le găsesc. Am fost apropiat al lui Bill Merwin în trecut. L-am cunoscut la sfârşitul anilor ‘50 prin intermediul lui Jack Sweeney care conducea la vremea aceea Biblioteca de Poezie Lamont de la Harvard. Ei aveau o casă la Londra şi, atunci când eu şi Sylvia ne-am întors acolo, în 1959, ne-au ajutat foarte mult. Dido Merwin ne-a găsit apartamentul, l-a mobilat pe jumătate, apoi gătea pentru Sylvia, pe când era însărcinată cu fiica noastră. Acesta a fost cel mai înalt punct al prieteniei mele cu Bill. El era un scriitor important pentru mine, în perioada respectivă. Era un moment crucial în poezia lui – aveau loc acolo foarte mari transformări; ieşea din crisalidă. Şi presupun că, datorită faptului că eram atât de apropiaţi, locuind doar la câteva sute de yarzi distanţă, schimbările sale interioare erau parte din cursul osmotic al sentimentelor dintre noi. Foarte important pentru mine. Atunci am început să scriu cel de-al treilea volum de poeme – care a devenit cartea intitulată Wodwo. El m-a ajutat să ies şi eu din crisalidă. Şi a fost destul de important pentru Sylvia, puţin mai târziu, când au început să apare poemele din volumul Ariel, la sfârşitul anului 1962. Una din legăturile ascunse în spatele volumului Ariel a fost setul de traduceri din Neruda, pe care Bill le-a făcut atunci pentru BBC. Încă am un exemplar. Nu numai Neruda a ajutat-o. Astfel ea a văzut cum Bill l-a folosit pe Neruda. Nu a fost singura ei legătură, dar a fost una. Cred că Bill a ajuns cel mai departe pe drumul său decât oricare scriitor american sau britanic la care mă pot gândi. Resurse şi abilităţi uimitoare.
Ce credeţi despre eticheta „poezie confesională” şi despre tendinţa multor poeţi de a lucra în acest fel?
Goethe şi-a numit opera o mare confesiune, nu-i aşa? Privind opera sa în sensul cel mai cuprinzător, am putea spune acelaşi lucru despre Shakespeare: o totală examinare de sine şi acuzare de sine, o totală confesiune – foarte dezgolită, cred, atunci când priveşti în interiorul ei. Poate că este acelaşi lucru cu orice scriere care are viaţă poetică reală. Poate că toate poeziile, în măsura în care ne mişcă şi se conectează cu noi, sunt o revelaţie a ceva ce scriitorul nu vrea de fapt să spună, dar care are nevoie disperată să comunice, să fie distribuit. Probabil este nevoia de a păstra ascuns ceea ce face din ele poezie. Scriitorul nu îndrăzneşte să pună acel ceva în cuvinte şi, astfel, îl dezvăluie pieziş, adus pe furiş, prin analogii. Cred că scriem ceva pentru amuzament, dar, de fapt, simţim nevoia disperată de a spune lucruri, de a le împărtăşi. Adevăratul mister este această nevoie ciudată. De ce nu ne putem ascunde, pur şi simplu, şi să păstrăm tăcerea? De ce trebuie să ne dezvăluim? De ce fiinţa umană simte nevoia să se confeseze? Poate că, dacă nu ai avea această confesiune secretă, nu ar exista un poem – nici măcar o poveste. Nu ar exista scriitori. Dacă majoritatea poeziilor nu par a fi în niciun sens confesionale, este pentru că strategia de disimulare, de abatere, poate fi atât de obsesivă încât este aproape în întregime un succes. Analogia cu marfa de contrabandă încărcată pe un cargou interesant, care pare a fi acolo doar de dragul ei – subiect de discuţie de interes general –, dar, la sfârşitul poemelor Paradisul pierdut şi Samson agonizând, de exemplu, John Milton ne spune ceea ce aproape l-a dus la execuţie. Noutatea câtorva din piesele cele mai tulburătoare ale lui Robert Lowell din Studii asupra vieţii, a unora din poemele Annei Sexton şi ale Sylviei, a fost felul în care au încercat să arunce acest bagaj, modul deliberat în care au şters analogiile ascunse. Sylvia a mers cel mai departe, în sensul în care secretul ei e fost cel mai periculos pentru ea. Avea nevoie disperată de a-l dezvălui. Nu se poate supraestima dorinţa nestăpânită de a scrie astfel. A trebuit să scrie acele lucruri – chiar împotriva intereselor ei vitale. A murit înainte ca ea să ştie ce vor face cu viaţa ei romanul The Bell Jar şi volumul de poezie Ariel, dar a trebuit să le scrie. A trebuit să spună tuturor, precum acele grupuri de Nativi Americani, care spuneau periodic tot ceea ce era greşit şi dureros în vieţile lor în prezenţa întregii familii. Nu era bine s-o faci în secret; trebuia să o faci în faţa celorlalţi. Poate că, de aceea, le este atât de greu poeţilor să publice. Nu ajută la nimic să şopteşti poemele unui preot sau unui confesor. Şi nu au făcut-o pentru faimă, deoarece au continuat să o facă şi după ce au aflat ce este faima. Nu, până revelaţia nu este de fapt publicată, poetul nu simte nicio eliberare. În toate acestea, Sylvia a fost un caz extrem, cred.
Ne puteţi spune mai multe lucruri despre Sylvia?
Eu şi Sylvia ne-am cunoscut fiindcă ea era curioasă în privinţa grupului meu de prieteni de la universitate, iar eu eram curios în ceea ce o privea. Lucram în Londra, dar obişnuiam să mă întorc în Cambridge, în weekend. Vreo şase dintre noi am creat un grup poetic. Principala activitate colectivă era să bem în Anchor şi interesul comun, în afara camaraderiei şi a atracţiei reciproce, erau cântecele tradiţionale irlandeze, scoţiene şi galeze – cântece folk şi balade pamflet. Cântam mult. Să înregistrezi cântece folk era un lucru rar în acele zile. Interesele noastre poetice erau mai mult înţelese reciproc, decât discutate. Dar am tipărit o foaie volantă de critică literară. Într-una din ediţii, unul dintre noi, galezul nostru, Dan Huws, a demolat un poem pe care-l publicase Sylvia, Cariatide. Mai târziu, el i-a devenit prieten apropiat şi a scris o frumoasă elegie la moartea ei. Acel atac i-a atras atenţia. De asemenea, ea l-a cunoscut pe Lucas Myers, un american, prieten foarte bun cu mine. Luke era foarte întunecat şi slab. Putea fi incredibil de sălbatic. Exact ceea ce sperai de la Tennessee. Poemele lui ne însufleţeau – vocabularul lui Hart Crane, al lui Wallace Stevens, caraghios. Sylvia era interesată de el. În jurnalele ei, a notat visele ocazionale în care apărea Luke în mod clar. Atunci când el a publicat o revistă plină de propriile noastre poeme şi a lansat-o în cadrul unei mari petreceri dansante, Sylvia a venit să vadă cum arătăm noi ceilalţi. Până în acel moment, nu avusesem ochi pentru ea. Auzisem foarte multe lucruri despre ea de la o prietenă britanică, care împărţise diverse responsabilităţi cu ea. Iat-o deodată lăudând versurile lui Luke în faţa lui Luke şi versurile mele în faţa mea. După ce am început să o cunosc şi să-i citesc poemele, am văzut imediat că era un fel de geniu. Destul de repede, ne-am promis unul altuia şi ne-am dedicat scrierii celuilalt. Cu un an înainte, începusem să scriu din nou, după anii de devastare a universităţii. Am scris ceea ce a devenit unele dintre cele mai antologate poeme ale mele : The Thought Fox, poemele jaguarului, Wind. Înţeleg acum că, atunci când ne-am cunoscut, scrierile mele, ca şi ale ei, părăsiseră vechea traiectorie şi începuseră să se mişte şi să caute. Pentru mine, desigur, ea nu era doar ea însăşi: ea reprezenta America şi literatura americană în persoană. Nu ştiu ce am fost eu pentru ea. În afara celor mai monumentali clasici – Tolstoi, Dostoievski etc. – lecturile mele erau complet diferite de ale ei. Dar minţile noastre au devenit curând două părţi ale unei singure operaţiuni. Visam mult la vise împărtăşite sau complementare. Telepatia noastră era vulcanică. Nu ştiu dacă versurile noastre au împrumutat unele de la altele, dacă ne-am influenţat în acest fel. Poate că alţii văd acest lucru într-un mod diferit. Metodele noastre nu erau aceleaşi. A ei era să adune o grămadă de obiecte însufleţite şi de cuvinte bune şi să creeze un model; modelul ar fi fost proiectat de undeva din adâncul sinelui, din mitul ei foarte clar dezvoltat. Pare clar dezvoltat acum pentru un cititor – în ciuda faptului că atunci era total inconştient pentru ea. Metoda mea era să găsesc un final şi să desenez restul dintr-o dezordine ascunsă. Metoda ei era specifică unui pictor, a mea era mai narativă, poate. În tot timpul cât am fost împreună, ne-am uitat unul la versurile celuilalt în fiecare stadiu – până la poemele din Ariel, din octombrie 1962, când ne-am separat.
Ştiţi cum îşi folosea Sylvia jurnalele? Erau jurnale sau caiete de notiţe pentru poezie şi ficţiune?
Ei bine, cred că Janet Malcom a scris în mod just în revista New Yorker despre jurnale: foarte mult din ceea ce este în ele este practică pentru un posibil roman, mici capitol pentru romane. Schiţa constant un lucru ce se întâmpla şi-l transforma în ceva ce se putea potrivi într-un roman. Se gândea la jurnalele ei ca la note de lucru pentru un ultim roman, deşi, de fapt, nu cred că vreuna din aceste note a ajuns în romanul The Bell Jar. A schimbat anumite lucruri pentru a le face să funcţioneze, pentru a face un gen de expunere simbolică a unui sentiment. Ea nu scria o povestire a vreunui eveniment; ea încerca să ajungă la un alt fel de clasic, cum ar fi copilăria, vitalul. Unele dintre scurtele sale povestiri duc tehnica la un stadiu avansat. Dorind să exprime acel sentiment de demult.
Ce s-a întâmplat cu ultimul roman al Sylviei Plath, cel care nu a fost niciodată publicat?
Eu sunt la curent cu un fragment de roman de şaptesprezece pagini. Mama ei spunea că a văzut un întreg roman, dar eu nu am ştiut niciodată despre el. Cele 16-17 pagini despre care ştiam au dispărut. Şi, ca să vă spun adevărul, întotdeauna am bănuit că mama ei le-a luat pe toate, cu ocazia uneia din vizitele sale.
Aţi vrea să ne vorbiţi despre arderea jurnalelor Sylviei Plath?
Ceea ce am distrus, de fapt, a fost un jurnal care acoperea poate două sau trei luni, ultimele ei luni. Şi era pur şi simplu trist. Nu am vrut să fie văzut de copiii ei. În special ultimele ei zile.
Dar despre volumul Ariel? Aţi rearanjat poemele din acest volum?
Ei bine, nimeni nu dorea să publice volumul în SUA aşa cum îl lăsase ea. Singurul editor interesat de acolo ar fi vrut să păstreze doar douăzeci de poeme. Teama lui era că întregul lot ar fi putut provoca un gen de eliminare, de repulsie. Şi, la momentul respectiv, puţini editori de reviste ar fi publicat poemele, puţini le-au plăcut. Calităţile nu erau atât de evidente în acele vremuri. Aşadar, chiar de la început, a existat o problemă în privinţa modului în care va fi prezentată cartea. Eu doream ca volumul să expună întreaga sa anvergură şi varietate. Îmi amintesc că i-am scris editorului, care mi-a sugerat să păstrăm douăzeci de poeme, o scrisoare cam lungă şi exagerată, în care i-am spus că simt că acest lucru este imposibil. În mine se dădea o luptă între a tăia anumite lucruri şi a adăuga altele. Eram dornic să adaug câteva din ultimele poeme. Dar adevărata problemă era, după cum am spus, că editorii americani cu care discutasem nu doreau volumul aşa cum era. Cei de la „Faber” din Anglia erau fericiţi să publice cartea în orice formă. În final, a fost un compromis – am tăiat unele lucruri şi am pus altele. Din acest motiv, am fost acuzat teribil de faptul că am provocat dezordine în ceea ce intenţiona ea şi chiar am suprimat o parte a operei sale. Dar aceste acuzaţii s-au dezvoltat după 20-30 de ani de la eveniment. Se bazează pe simpla ignoranţă a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Nu mai târziu de 6 ani de la acea primă publicare, toate ultimele ei poeme au fost publicate în volume – tot ce ar fi pus ea în propriul volum Ariel şi cele pe care le-ar fi păstrat. Evident, faima ei crescândă i-a determinat să le publice. Şi cu mulţi ani în urmă, pentru oricine era curios, am publicat cuprinsul şi ordinea propriului ei manuscris – aşadar, dacă cineva vrea să vadă cum era Ariel, este destul de uşor. Pe de altă parte, cât de finală era ordinea ei? Amesteca tot timpul poemele în manuscrise – căutând noi conexiuni, succesiuni mai bune. Ştia că existau mereu noi posibilităţi, toate fluide.
Traducere: Liliana Ene
Steven B. Katz
3 poeme noi despre ştiinţă şi tehnologie
Balada Meciului cu Moartea
Cu drogul prin creier fugind,
Cu ego-ul în pat aruncat;
Braţu-nfăşurat şi-n atele legat.
Doctoru-a spus: „Să te văd odihnind!”
Şi-n al minţii raliu, adormind,
Cu Moartea la trântă m-am luat,
Sumbrul vrăjmaş mi-am înfruntat
La capăt de pat înflorind.
„Domnilor, e timpul!” Arbitrul a zis.
Am vrut să mă târăsc spre pat.
În sus, spre falnicul jilţ, m-am uitat.
„Jucaţi!” a fost tot ce El a decis.
Am auzit pacienţii: dă-i bice!
Ridică moralul, odat’!
Am auzit cum frunze se zbat,
Pregătite serviciul să-mi strice.
„Joacă, Moarte!” Arbitrul a spus.
Soţia-mi să plângă a-nceput.
„O iubire!” Arbitru-a cerut.
Şi Moartea să zboare s-a pus.
Moartea, prieteni, va să zboare, deci,
Cu pantofii în aer, ca o torţă;
Stăteam acolo în cămaşa de forţă,
Cu picioare umflate, goale şi reci.
Zbura de colo-colo şi înapoi
Serviciu după serviciu a servit;
„Avantaj, Moartea!”, am auzit.
Şi i-am văzut chipul apoi.
Şi i-am văzut, prieteni, chipul,
Şi i-am văzut chipul apoi:
Ochii ei de anti-materie erau goi
Gura sa, un gol în spaţiul ca nisipul.
Un lob - Moartea a sărit şi-a bătut,
Am văzut o stea explodând.
Mingea peste univers ricoşând.
Cu 6 la 0 am pierdut.
„Să nu mişte mâna” zic doctorii, abrupt,
„Trece printr-un atac cerebral.”
Retur cu viteza luminii, Mortal.
Racheta-mi de tenis s-a rupt!
Din nou e braţul meu pansat -
Întârzii treizeci de secunde.
„Întoarce trupul, acul te pătrunde”,
Aud cum spun infirmiere apăsat.
„O.K.”, zice Moartea, „ce a rămas,
să vedem.”
Patru la patru scorul era;
Inima în fibrilaţii intra;
Curând pe teren un mort o s-avem.
Apoi Moartea din nou a servit.
„Protestez!”, să strig am tot vrut.
Dar Arbitrul, băieţii de tuşă au dispărut.
Moartea în ochi m-a privit.
Sus în tribune-am alergat, întins:
„E mingea e prea departe”, am strigat;
Dar mulţimea de pe arenă s-a evaporat;
Luminile au pâlpâit şi s-au stins.
Moartea la plasă a venit şi zâmbea;
S-a întins şi de mână m-a prins.
„Altădată, prietene”, Moartea a zis;
„O să jucăm din nou, cândva”.
Cu drogul prin creier fugind,
Cu ego-ul în pat aruncat;
Braţu-nfăşurat şi-n atele legat.
Doctoru-a spus: „Să te văd odihnind!”
Plutind liber la Gravitaţie Zero
(26 Aprilie 2007)
Pentru Stephen Hawking, astrofizician
prin lamele electronice, dar mereu visând
la nemărginire, la găuri negre în timp şi-n spaţiu
în care ar călători cu infinit nesaţiu,
cu chipu-absent de pe ecranele tv,
redus la greutatea lui atomică,
noi cărţi, zâmbete şirete, nescrise vreodat’,
până la nimicnicie corpul apăsat –
eliberat de gravitaţia pământului
imponderabilul să-l simtă plin,
eterul fostei tinereţi, la naşterea dintâi –
liber căzând în golf, lângă corăbii
plutind deasupra într-o graţie de arc,
un obiect cosmic de-abia bine făcut.
Transparenzgesellschaft *
Lumina fluorescentă
este precum HD-ul doar
este propriul tău corp
supraveghezi
În transparenţă
poţi vedea
unde se vor ghemui
combatanţii
În faţa pielii tale
trosnindu-şi capetele
înainte să apară
în lumina delicată
a oglinzii
mediului social
Traducere: Liliana Ene & Florin Dochia
…………………….* Societatea transparentă (în germană în original)
sursa: Katz, Steven B. (2014) «3 Poems: „Ballad of the Match with Death”; „Set Free at Zero Gravity”; „Transparenzgesselschaft”», Survive & Thrive: A Journal for Medical Humanities and Narrative as Medicine: Vol. 1: Iss. 1, Article 1. Published by the Repository at St. Cloud State, 2014
Leonard Cohen
În viaţa-mi secretă
Te-am văzut azi dimineaţă,
Mergeai atât de repede.
Se pare că nu pot pierde încleştarea
De trecut.
Şi mi-e atât de dor de tine
Nu e nimeni la orizont.
Şi încă facem dragoste
În viaţa-mi secretă.
Zâmbesc când sunt furios.
Înşel şi mint.
Fac ce trebuie să fac
Pentru a depăşi momentul.
Dar ştiu ce e greşit
Şi ştiu ce e corect
Şi aş muri pentru adevăr
În viaţa-mi secretă.
Rezistă, rezistă fratele meu,
Sora mea, ţine-te tare.
Mi-am primit în sfârşit ordinele.
Voi mărşălui în zori,
Voi mărşălui noaptea,
Trecând dincolo de graniţele
Vieţii mele secrete.
M-am uitat prin ziar.
Te face să-ţi doreşti să plângi.
Nimănui nu îi pasă dacă oamenii
Trăiesc sau mor.
Iar vânzătorul vrea ca tu să te întrebi
Dacă situaţia e neagră sau albă.
Slavă Domnului că nu-i aşa simplu
În viaţa-mi secretă.
Îmi muşc buza.
Cumpăr ce mi se spune:
De la cel mai recent hit,
Până la înţelepciunea bătrânului.
Dar sunt mereu singur.
Şi inima mi-este ca gheaţa.
Şi e-nghesuială şi frig
În viaţa-mi secretă.
Hei, nu putem spune adio
Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastre adânci şi calde,
părul tău pe pernă precum o somnoroasă furtună aurie,
da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiu că nu suntem primii,
în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mine şi ca tine,
dar acum este vorba de distanţe şi amândoi trebuie să încercăm,
ochii tăi sunt blânzi, cu durere,
Hei, nu ne putem spune adio.
Nu caut pe altcineva în timp ce cutreier,
hai cu mine până la colţ, paşii noştri vor rima întotdeauna
tu ştii că dragostea mea merge cu tine aşa cum dragostea ta stă cu mine,
este doar felul în care se schimbă, ca linia ţărmului şi marea,
dar să nu vorbim despre dragoste sau despre lanţuri sau despre lucruri pe care nu le putem dezlega,
ochii tăi sunt blânzi, cu durere,
Hei, nu ne putem spune adio.
Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastre adânci şi calde,
părul tău pe pernă precum o somnoroasă furtună aurie,
da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiu că nu suntem primii,
în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mine şi ca tine,
dar să nu vorbim despre dragoste sau despre lanţuri sau despre lucruri pe care nu le putem dezlega,
ochii tăi sunt blânzi, cu durere,
Hei, nu ne putem spune adio.
Suzanne
Suzanne te coboară la locul ei de la râu
Poţi auzi bărcile trecând
Îţi poţi petrece noaptea lângă ea
Şi ştii că este pe jumătate nebună
Dar tocmai de aceea vrei să fii acolo
Şi te hrăneşte cu ceai şi portocale
Aduse din China
Şi chiar când vrei să-i spui
Că nu-i poţi oferi dragostea ta
Atunci te duce pe lungimea ei de undă
Şi lasă râul să răspundă
Că tu ai fost mereu iubitul ei
Şi că vrei să călătoreşti cu ea
Şi că vrei să călătoreşti orb
Şi ştii că ea va avea încredere în tine
Căci i-ai atins cu mintea ta trupul perfect.
Şi Isus era pescar
Când a călcat pe ape
Şi a petrecut mult timp privind
Din turnul Său solitar de lemn
Şi când a ştiut cu siguranţă
Doar bărbaţii ce se înecau l-au putut vedea
El a spus: „Toţi vor fi pescari atunci
Până când marea îi va elibera”
Dar el însuşi era distrus
Cu mult înainte să se deschidă cerul
Urgisit, aproape om
El a căzut sub înţelepciunea ta precum o piatră
Iar tu vrei să călătoreşti cu El
Şi vrei să călătoreşti orb
Şi gândeşti că poate vei avea încredere în El
Căci ţi-a atins trupul perfect cu mintea.
Acum Suzanne îţi ia mâna
Şi te duce la râu
Poartă zdrenţe şi pene
De la voluntarii Armatei Salvării
Iar soarele se revarsă ca mierea
Asupra doamnei noastre din port
Şi îţi arată unde să priveşti
Printre gunoi şi flori
Sunt eroi în alge
Sunt copii în zori
Ei caută iubirea
Şi o vor căuta astfel mereu
În timp ce Suzanne ţine oglinda
Iar tu vrei să călătoreşti cu ea
Şi vrei să călătoreşti orb
Şi ştii că poţi avea încredere în ea
Căci ţi-a atins trupul perfect cu mintea
Traducere: Liliana Ene
Invenţia estetică
Paul Valéry
Dezordinea este esenţială «creaţiei», în măsura în care aceasta se defineşte printr-o anumită «ordine».
Această creaţie de ordine ţine, în acelaşi timp, de formaţiunile spontane pe care le putem compara cu obiecte naturale care prezintă simetrii sau cu figuri «inteligibile» prin ele însele; şi, pe de altă parte, ţine de actul conştient (adică: acela care permite distingerea şi exprimarea separată a unui scop şi a unor mijloace).
Pe scurt, într-o operă de artă, două tipuri de elemente constitutive sunt totdeauna prezente: 1. acelea cărora nu le concepem generarea, care nu se pot exprima în act, deşi pot fi apoi modificate prin act; 2. acelea care sunt articulate, care pot fi gândite.
Există în orice operă de artă o anume proporţie din aceste tipuri de elemente constitutive, proporţie care joacă un rol considerabil în artă. După cum dezvoltarea unuia sau altuia este preponderentă, epocile, şcolile de diferenţiază. În general, reacţiile succesive care marchează istoria unei arte neîntreruptă în timp se reduce la modificările acestei proporţii, reflectarea succedând spontanul în caracterul principal al operelor şi reciproca. Dar aceşti doi factori sunt mereu prezenţi.
Compoziţia muzicală, de exemplu, cere traducerea în semne a actelor (care au sunete ca efecte), de idei melodice sau ritmice care se detaşează de «universul sunetelor» considerat ca «dezordine» - sau mai degrabă ca ansamblu virtual al tuturor ordinilor posibile fără de care această determinare particulară să ne fie, prin ea însăşi, imaginabilă. Cazul Muzicii e în mod particular important – e acela care arată, în starea cea mai pură, jocul formaţiunilor şi al construcţiilor combinate. Muzica dispune de un univers de alegeri, - acela al sunetelor prelevate din ansamblul de zgomote, bine delimitat de acesta, şi care sunt, în acelaşi timp, clasate şi reperate de instrumente ce permit producerea identică prin acte. Universul de sunete fiind astfel bine definit şi organizat, spiritul muzicianului se găseşte, într-un fel, într-un singur sistem de posibilităţi: starea muzicală îi este dată. Dacă se produce o formaţiune spontană, ea creează imediat un întreg ansamblu de relaţii cu totalitatea lumii sonore şi lucrarea reflectată va veni să-şi aplice actele pe aceste date: va consista în exploatarea diverselor lor raporturi cu domeniul căruia îi aparţin elementele lor.
Prima idee se propune aşa cum este. Dacă excită nevoia sau dorinţa de a se realiza, ea va căpăta un scop, care e opera, şi conştiinţa acestei destinaţii cheamă întreg aparatul de mijloace şi tipul de acţiune umană completă. Deliberări, polarizări, tatonări apar în această fază pe care am numit-o «articulată». Noţiunile de „început” şi de „sfârşit”, care sunt străine producţiei spontane, nu intervin decât în momentul în care creaţia estetică trebuie să capete caracterul unei fabricări.
În materie de poezie, problema este mult mai complexă. Rezum dificultăţile pe care le oferă:
A. Poezia este artă a limbajului. Limbajul este o combinare a funcţii cu totul eteroclite, coordonate în reflexe câştigate printr-o folosire ce consistă în tatonări nenumărate. Elemente motoare, auditive, vizuale, mnemotehnice formează grupuri mai mult sau mai puţin stabile; şi condiţiile lor de producere, de emisie şi efectele recepţiei lor sunt sensibil diferite de la persoană la persoană. Pronunţia, tonul, înălţimea vocii, alegerea cuvintelor: - pe de lată parte, reacţiile psihice excitate, stare celui care vorbeşte… atât de multe variabile independente şi de facturi nedeterminate. Un anume discurs nu va ţine nicidecum cont de eufonie; un altul, de suita logică; un altul, de verosimilitate… etc.
B. Limbajul e un instrument practic; mai mult, e atât de ataşat de „eu”, încât exprimă, comprimat, toate stările sinelui, pe care virtuţile estetice (sonorităţi, ritmuri, rezonanţe ale imaginii etc.) le neglijează constant; se ajunge la a le considera aşa cum se iau în vedere, în mecanică, frecările (Dispariţia Caligrafiei).
C. Poezia, artă a limbajului, e, deci, constrânsă să lupte contra practicii şi accelerării moderne a practicii. Ea va pune în valoare tot ceea ce poate pentru a se diferenţia de proză.
D. Aşadar, cu torul deosebit de muzician şi mult mai puţin fericit, poetul este constrâns să producă, cu fiecare creaţie, universul poeziei, - adică: starea psihică şi afectivă în care limbajul poate îndeplini un rol cu totul diferit de acela de a semnifica ceea ce este sau a fost ori urmează să fie. Şi în timp ce limbajul practic este distrus, resorbit, odată scopul atins (înţelegerea), limbajul poetic trebuie să tindă la conservarea formei.
E. Semnificaţia nu este, aşadar, pentru poet, elementul esenţial şi, finalmente, singurul, al limbajului: nu este decât unul dintre elementele constitutive. Acţiunea poetului se exercită prin intermediul valorii complexe a cuvintelor, adică în acelaşi timp compunând sunet şi sens (simplific…) precum algebra operează asupra numerelor complexe. Îmi cer iertare pentru această imagine.
F. La fel, noţiunea simplă de sens al cuvintelor nu e suficientă poeziei: tocmai am vorbit de rezonanţă, la figurat. Voiam să fac aluzie la efectele psihice care produc grupurile de cuvinte şi fizionomii de cuvinte, independent de legăturile sintactice şi prin influenţe reciproce (adică ne- sintactice) ale vecinătăţilor lor.
G. În fine, efectele poetice sunt instantanee, ca toate efectele estetice, ca toate efectele senzoriale.
Poezia este, de altfel, esenţialmente «in actu». Un poem nu există decât în momentul spunerii sale şi adevărata sa valoare este inseparabilă de această condiţie a execuţiei. Asta ne arată până la ce punct învăţarea poeziei este absurdă, când se dezinteresează cu torul de pronunţie şi de dicţiune.
Din toate acestea rezultă că, fără tăgadă, creaţia poetică este o categorie foarte particulară între creaţiile artistice; din pricina naturii limbajului.
Această natură complexă face ca starea născândă a poemelor poate fi foarte diversă: uneori, un anume subiect, uneori, un grup de cuvinte, uneori, un simplu ritm, uneori (chiar) schema unei forme prozodice pot servi de germeni şi se dezvoltă în piesă organizată.
Este un fapt important de notat această echivalenţă de germeni. Am uitat, printre cele citate, să menţionez pe acelea mai uimitoare. O filă de hârtie albă; un timp gol; un lapsus; o eroare de lectură; o gumă agreabilă în mână.
Nu voi intra în examinarea muncii conştiente şi a problemei de analiză a actelor. Nu am vrut decât să dau o idee foarte sumară a domeniului invenţiei poetice propriu-zise care nu trebuie confundată, cum se întâmplă constant, cu aceea a imaginaţiei fără condiţii şi fără substanţă.
Surse: «Cahier du Centre International de Synthèse sur l’Invention» 1938 şi Œuvres (1) «Variété: Théorie poétique et esthétique», Gallimard, Bibliothèque de la pléiade, Paris 1957, p. 1412-1415]
Traducere: Florin Dochia
De partea lucrurilor
Francis Ponge
Versiune modernă la De Natura Rerum a lui Lucreţiu, Le Parti Pris des Choses [De partea lucrurilor] se vrea, în acelaşi timp, poetică şi ştiinţifică. Inspirându-se din două modele literare, lecţia despre lucruri şi fabula, Ponge oferă în acest volum o poezie cu caracter enciclopedic şi didactic, având o finalitate evidentă: a ajunge la o lecţie.
Intrăm în opera lui Ponge ca şi cum am intra într-un pod în care se-ngrămădesc amintiri din copilărie pe care le descoperim sub draperii pline de praf, esenţa a ceea ce am uitat: o ladă, o stridie sau o lumânare. Explicându-ne că lucrul nu este obiect şi ceea ce este în joc este chiar limba, ne propune o poezie revoluţionară - asta n-ar fi decât în alegerea de obiecte puţin cam subversive – şi pare că vrea să se rupă de codurile sociale, de tradiţiile care aduc neobosit poezia la un material nobil. El prezintă Omul ca reificat de lumea capitalistă şi industrială şi cititorul se simte de-a lungul lecturii sale o greutate politico-socială, o critică, din păcate mută, a valorilor fără îndoială pierdute.
Autorul admite un obiectiv: să facă din De partea lucrurilor o cosmogonie, să construiască un discurs asupra naturii – divizată în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal – în care lucrurile să fie realităţi. Astfel, lucrul devine pretext al unui exerciţiu poetic şi lingvistic. Ponge lucrează asupra sensurilor, cuvintelor, semnificatului, formei lucrurilor. În jurul prozei, descoperim versuri ascunse (vezi „Portocala”), sonorităţi (asonanţe şi aliteraţii), trebuie dovedit cu orice preţ că nu sunt cuvintele unicele producătoare de sens, ci ele pot fi ceea ce vrem să fie şi pentru asta Ponge se joacă cu limba, cu polisemia, cu dimensiunile semantice sau chiar cu fenomenele vizuale (vezi „Gimnastul”). Autorul dă cuvintelor o semnificaţie poetică şi ele devin, sub pana lui, concomitent, metaforă şi topică, el reîntemeiază lucrurile spre a le face întemeietoare de sens.
Dar, mai ales, în inima poeziei lui Ponge, în inima lucrurilor, găsim această realitate informă a cuvântului care trebuie să producă o formulă, o preţiozitate poetică. Neezitând să se compare cu un melc în poemul cu acelaşi titlu, autorul oferă propria lecţie despre lucruri opunând uzului cotidian al cuvintelor un cuvânt regenerat, care ar fi cuvântul poetic: oricine doreşte poate deveni poet atâta vrem cât ia, după Ponge, cea mai bună parte care „e, aşadar, de a considera toate lucrurile ca necunoscute şi a se plimba sau a se întinde sub copaci sau pe iarbă, şi apoi să o ia de la început.” (Cécile Dumont)
Stridia
Stridia, de grosimea unei pietre mijlocii, ne apare mai aspră, de o culoare cam uniformă, strălucitor albicioasă. E o lume îndărătnic închisă. Totuşi, poate fi desfăcută: trebuie atunci ţinută-n palma căuş, cu o cârpă, şi, folosind un cuţit ciobit şi nu chiar de-ncredere, se încearcă de mai multe ori. Degetele curioase se rănesc, unghiile se rup: e o treabă grosolană. Loviturile pe care le-a încasat îi marchează suprafaţa cu cercuri albe, un fel de halouri.
Înăuntru se găseşte o lume întreagă, în care se bea şi se mănâncă: sub un firmament (strict vorbind) perlat, cerurile de sus se prăbuşesc peste cerurile de jos, ca să formeze un fel de iaz, un sac vâscos, verzui, care se leagănă plin de mirosuri şi la vedere franjurat ca o dantelă negricioasă pe margini.
Arareori, gâtul lor sidefiu ia formă de perlă, cu care ne-mpodobim numaidecât
Portocala
Ca şi-n burete, există în portocală o aspiraţie de a-şi recâştiga consistenţa după ce a trecut prin proba expresiei. Dar acolo unde buretele reuşeşte mereu, portocala - niciodată: căci celulele-i sunt sparte, fibrele-i sunt rupte. În timp ce singură coaja îşi reface lesne forma datorită elasticităţii ei, un lichid de ambră se răspândeşte, însoţit de prospeţime, de parfumuri suave, sigure, - dar adesea şi de conştiinţa amară a unei expulzări premature a seminţelor.
Trebuie să luăm partea vreuneia dintre cele două feluri de a suporta opresiunea? Buretele nu e decât muşchi şi se umple cu vânt, cu apă curată sau cu apă murdară după: e o gimnastică nedemnă. Portocala are gustul bun, dar e prea pasivă – şi sacrificiul mirositor… îl face asupritorul, într-adevăr, cu uşurinţă.
Dar asta nu vorbeşte atât despre portocală, cât aminteşte modul special în care ea parfumează aerul şi-şi bucură călăul. Trebuie pus accentul pe culoarea glorioasă a lichidului ce rezultă şi care, mai mult ca sucul de lămâie, obligă laringele să se deschidă larg pentru pronunţia cuvântului ca şi pentru ingestia lichidului, fără vreo grimasă a gurii strepezite, căci nu tulbură papilele gustative.
Şi rămânem fără cuvinte care să mărturisească admiraţia trezită de învelişul mingii ovale, tandre, fragile şi roze în acea umedă, poroasă sugativă, cu o piele extrem de subţire, dar foarte pigmentată, atât de plăcută la gust şi chiar destul de puternică încât să prindă demn lumina sub forma unui fruct perfect.
Dar la sfârşitul unui prea scurt studiu, făcut pe cât de bine posibil, trebuie să ajungem la seminţe. Acel grăunte, de forma unei minuscule lămâi, oferă la exterior culoarea lemnului alb al lămâiului, la interior un verde de mazăre sau de germen de vară. Aici se regăsesc, după explozia senzaţională a unei lanterne veneţiene de savoare, culori şi parfumuri care este mingea fructului însuşi, - duritatea relativă şi verdeaţa (oricum nu chiar aşa de insipidă) a pădurii, a ramurii, a frunzei: micuţă adunare, dar, cu siguranţă, motivul fructului de a fi.
Pâinea
Suprafaţa pâinii e minunată din pricina acestei impresii aproape panoramice pe care o oferă: ca şi cum am avea la dispoziţie, în mână, Alpii, Munţii Taurus sau Cordiliera Anzilor. Astfel încât o masă amorfă pe cale de a izbucni a fost împinsă, pentru noi, în cuptorul stelar, în care, întărindu-se ea, s-a aranjat precum nişte văi, creste, dealuri sau crevase… În toate aste planuri atât de precis articulate, aste dale subţiri în care lumina-n straturi îşi culcă focul, - făr-a privi spre dedesubta şi nedemna moliciunea. Subsolu-acesta laş şi rece pe care-l numim miez are ţesutul precum alea al buretelui: frunze şi flori sunt siameze, lipite prin toate ondulaţiile-odată. Când pâinea îmbătrâneşte stând, aceste flori se ofilesc şi mor: se depărtează una de alta şi chiar ţesutul lor li se sfărâmă… Dar mă lăsaţi: căci pâinea-n gura noastră va să fie mai mult obiect pentru respect, decât pentru consum.
Ploaia
Ploaia, în curtea în care o privesc căzând, coborând de la înălţimi diferite. În centru e o perdea (sau reţea) fină, discontinuă, cădere implacabilă dar relativ lentă de picături atât de uşoare, o precipitare sempiternă fără vigoare, o fracturare intensă a unui meteor pur. La mică distanţă de pereţii din dreapta şi din stânga cad cu zgomot picături mai grele, individuale. Aici ele par de greutatea unui bob de grâu, acolo ca un bob de mazăre, altundeva aproape ca o bilă. Pe rame, pe tocurile ferestrelor ploaia curge orizontal în timp ce pe faţa inferioară a aceloraşi obstacole ele atârnă ca nişte săculeţi convecşi. De pe suprafaţa întreagă a unui mic acoperiş de zinc care susţine privirea ea se prelinge în strat subţire, moarată din pricina curenţilor foarte varia, prin imperceptibile ondulaţii şi umflături ale învelitorii. Din jgheabul învecinat prin curge cu reţinerea unui curent tubular fără prea mare înclinare, prinde brusc forma unei frânghii perfect verticale, destul de grosolan împletită, până la sol, unde se sparge şi stropeşte cu ace strălucitoare.
Fiecare din formele sale are o alură particulară: corespunde unui zgomot anume. Ntregul trăieşte cu intensitate, ca un mecanism complicat, atât de precis pe cât de supus hazardului, ca o ceasornicărie al cărei resort e greutatea unei mase dată de vaporii în precipitare.
Soneria de la sol a sforilor verticale, susurul jgheaburilor, minusculele lovituri de gong se multiplică şi rezonează în acelaşi timp într-un concert fără monotonie, nu fără delicateţe.
Când arcul s-a destins, unele rotiţe continuă să mai funcţioneze câtva timp, din ce în ce mai încet, apoi toată maşina se opreşte. Atunci când soarele reapare, totul dispare curând, strălucitorul aparat se evaporă: a plouat.
Uşa
Regii nu se ating de uşi. Ei nu ştiu ce înseamnă această fericire: să împingi în faţa ta cu blândeţe sau asprime unul dintre ale mari panouri familiare, să te întorci spre el ca să-l aduci în poziţia iniţială, să ţii cu braţele tale o uşă.
Fericirea de a simţi golul din stomac, prin nodul său de porţelan, la unul dintre acele obstacole înalte ale unei încăperi; acest corp la corp rapid prin care un moment mersul e oprit, ochiul se deschide şi trupul întreg se acomodează cu noul său apartament.
De o mână prietenoasă o mai reţine încă, înainte de a o împinge hotărât şi a o închide, - se aude un declic al arcului puternic, dar bine uns, care-o asigură plăcut.
Lădiţa
La jumătatea drumului între cuşcă şi-nchisoare, limba franceză are o lădiţă, simplă cutiuţă ajurată pentru transportul acestor fructe cam sufocate, cu siguranţă atinse de boală.
Aşezată astfel ca, după folosire, să poată fi spartă fără efort, nu serveşte de două ori. Aşa că durează încă mai puţin decât produsele fleşcăite şi-negrite pe care le conţine.
La toate colţurile străzilor care duc spre pieţe, străluce fără vanitatea lemnului de brad. Încă neagră cu totul şi uşor derutată de-a fi într-o poziţie jenantă la răscruce, aruncată fără vreo şansă de revenire, acest obiect e, în definitiv, foarte simpatic – asupra sorţii căruia s-a convenit, totuşi, să nu se insiste prea mult.
Lumânarea
Uneori, noaptea, reînvie o plantă singulară a cărei lumină descompune încăperile mobilate în munţi de umbre.
Foaia ei de aur adastă impasibilă în cavitatea unei coloane de alabastru pe o tulpină cu totul neagră.
Fluturii prăfuiţi o asaltează de preferinţă când luna-i sus şi-n ceţuri îmbracă pădurea. Dar odată atinşi de foc sau mai zbătându-se în luptă, toţi freamătă la marginea unei frenezii vecină cu stupoarea
Cu toate acestea lumânarea, prin pâlpâirea luminilor pe cartea brusc eliberată de umbrele iniţiale, încurajează cititorul - atunci se-apleacă peste farfurie şi se îneacă în mâncarea lui.
Gimnastul
Cum îl indică G-ul, gimnastul are cioc şi mustaţă groasă, lor li se alătură o meşă mare cu buclă de-agăţat femei pe fruntea joasă.
Pe trup i se mulează maioul, care face două pliuri la vintre, şi poartă, ca un Y, coada la stânga.
Destule inimi să le devasteze, însă vrea cast să se păstreze şi-i blestemu-i să-nceteze!
Mai rozaliu decât e natural şi mai puţin agil ca o maimuţă, el sare s-o agaţe mânat de zelul pur. Apoi, din capul prins în sfoara cu noduri, e semn de întrebare-n aer, ca un vierme pe grămada-i de gunoi.
În cele din urmă, uneori, alege să se îndoaie ca o omidă, dar sare în picioare şi atunci un luceafăr adulat al prostiei umane vă salută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu