În acest număr semnează:
Christian Crăciun, Daniel Marian, Mioara Bahna, Valeriu Marius Ciungan, Carmen Duvalma, Mariana Cîlţ, Ion Scorobete, Virgil Diaconu, Diana Dăscălescu, Dragoș D. Onea, Cornel Sântioan Cubleşan, Dan Dănilă, Alexandra Cherecheș, Sylvia Plath, Aimé Césaire, Guillaume Apollinaire, Samuel Taylor Coleridge, Theodore Roethke, Samuel Beckett, Hélène Révay, Joseph Brodsky, Grace Cavalieri, Liliana Ene, Florin Dochia
Poezia de după poezie
Christian Crăciun
Autorul acestei analize are un fel de alergare de tip suveică printre poeme, stabilind asociaţii surprinzătoare între un vers, o imagine dintr-un poem cu altele din cu totul alt volum sau dintr-un poem alăturat, care se luminează reciproc şi surprinzător. Sunt ceea ce autorul numeşte „relee semantice”, un singur exemplu, de la pagina 142; Pean (Necuvintele) – Descrierea lui A (Epica Magna) – Daimonul meu către mine (Epica Magna). Criticul demonstrează că acesta este şi modul de lucru al poetului. Paralela esenţială în acest comparatism sui generis este cea dintre „fondul elegiac şi sacral” din cele 11 Elegii şi privirea sinceră dincolo de „tunelul orange” din Noduri şi semne. Volume de citit în oglindă, după „schimbarea la faţă” a poetului. „Acest tip pnevmatic de expiere poetică, prefigurat altădată de Psalmist, a produs şi cele 56 de poeme livide ale volumului pe care îl comentăm. Un volum polemic şi tragic despre moarte”. (90) Volumul acesta ca un cântec de lebădă reprezintă „o ştire veşnică”, „o nedumerire semiotică orientată existenţial”, o poezie despre miracolul naşterii prin condamnarea la moarte. Limbajul este, de aceea, miraculos. Nodul este enigma, arătarea, revelaţia. Semnul este prezenţa, cel care arată. „Ca icoană, un nod se remarcă prin precizia paradoxală a înţelesurilor pe care le înnoadă, prin claritatea tainică a unei poezii iconice care nu se lasă epuizată, care ţine să rămână deschisă, în vreme ce înţelesul «ideii scrise» e limpede şi previzibil încă de la primele versuri iar vraja ei calofilă aparţine majoritar performanţei estetice şi abilităţii manevrelor lingvistice” (99) De exemplu o analiză deosebită este dedicată Semn 22, poem adresat cuvântului atins de Cuvântul. Această mângâiere de aripă a Duhului este esenţa ultimei poetici nichitiene. „Cuvântul este un cap fără de craniu / un cimitir fără de morţi. / Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poţi, / un înţeles făr`de-nţelegere, / un răspuns nechemat, / o alegere votată pe scoici, alegere / pentru peştele pictat… / cuvântule cap fără craniu, / cimitir fără morţi”. O cântare de Prohod anunţând obşteasca Înviere! Nu prin idei, ci prin Imagini. Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. În altă lucrare am prezentat teoria imaginalului, a accesului la cerul de deasupra cerurilor care este cerul imaginilor în filozofia arabă. Gândirile cu vedere ale lui Nichita, ca şi întreaga demonstraţie a hermeneutului său din „tablou cu orbi”, mi se pare că se cuplează de minune cu această considerare mistică a poeticităţii de dincolo de estetic. Duhul ordonează supraceresc imaginile, precum constelaţiile, şi numai vederea poetului răzbate până în acele abisuri înalte unde descoperă candid „lupul cu gât de lebădă” sau „vulpea demiurgică şi vicleană”, trăind firesc, într-o alergare de a duce Vestea. „…trăirea harismatică a teologiei are o poetică mai înaltă (în sensul de mai profund frumoasă) decât poetica oricărei poezii, fiindcă este însăşi Poezia Cuvântului, Cel după a cărui frumuseţe a fost făcută lumea. Atinsă de Cuvânt, harisma poeticii se poate alinia liniştită harismei teologice” (121) Asta nu înseamnă că hermeneutul nu are şi abilităţi strict literare deosebite, vezi cum analizează imaginile amintite: a „lupului cu gât de lebădă”, a lebedei sau a vulpii demiurgice.
Ce este însă această stare post-poetică? „Spre deosebire de orizontul sacral care strânge subtil şi peste tot liniile de fugă ale perioadei «glorioase» a poeziei lui Nichita, poezia finală – şi cu precădere «Noduri şi semne» - are «ambivalenţa» icoanei, ca orice împreună lucrare a Cuvântului cu poetul, fiind lucrată la vedere de poet şi într-ascuns de puterea Cuvântului”. (123). E o „izbitură de graţie” cu zice splendid autorul (care are un har deosebit al formulării memorabile) prin care poetul accede nu numai la o interlume a imaginilor ci şi la un alt tip de limbaj, apt să dea seama despre „ceva” de care limba naturală a uitat. Nichita vorbeşte, ca orice mare poet, şi despre partea de uitare (imensă!) a limbii sale. „La Nichita «apostolatul» creaţiei sale poetice are ca fundament o nedumerire semiotică orientată existenţial pe două direcţii:una care contemplă genuin cuvintele şi le percepe ca făpturi ale vorbirii şi alta care deplânge mereu uluită alienarea limbajului în urma Căderii noastre ancestrale şi, consecutiv, starea mizerabilă a cuvintelor, a puterii lor agonice, dacă nu cumva de-a binelea moartă” (140) Este o exagerare să numim ultima poezie a lui Nichita „un rapt mistic”? Un poet simte căderea lumii ca o cădere a limbajului, o alterare ireversibilă a Sensului. De aceea el caută, chiar fără să ştie, Cuvântul. „compasiunea lui Nichita faţă de pătimirile semantice ale limbajului poetic, mila lui faţă de cuvintele vorbirii sunt mai intense şi mai personalizate decât oricare mizericordii arătate vreuneia dintre făpturile vii. Fiindcă fără Cuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept, gratuit! Ele nu merită acelaşi blestem, pentru cel al lumii care a respins Lumina Cuvântului venit la «ai Săi». Cu toate că limba şi cuvintele n-au pricini de căinţă, ele îşi poartă totuşi împreună cu stoicism şi smerenie impotenţa cuvântătoare şi faptică. În premieră absolută, poetul compătimeşte cu limbajul şi doar de formă cu existentul! O milă atipică, fără precedent, pentru care Epica Magna este epica acestei stranii împreună pătimiri a firii şi vorbirii, a limbajului cuvântător, după petrecerea uciderii Cuvântului Întrupat – o evenimenţialitate apocaliptică ce «schimbă în cuvinte» existentul” (147)
Aruncând fleşuri surprinzătoare între texte contigui sau depărtate – demonstrând astfel că opera nichitiană este o imensă ţesătură, criticul tinde doar să arate că lumina finală este cea a Cuvântului. Iată cum se încadrează în acest sistem excepţionalul poem explicativ sintetic Daimonul meu către mine „Teologic, «Schimbă-te în cuvinte» înseamnă Încuvântează-te, cere Cuvântului în-logizarea moaştelor , pe care focul nu le păgubeşte, asupra cărora n-are putere. Moaştele sunt minunate şi vrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei, fiindcă amândouă, mărturiseşte Biserica, sunt pe jumătate înviate. Puterea Învierii Domnului este venerată în ele! Faptul că poemul se referă la mutarea trupului în cuvinte, ce vizează dobândirea cărnii/logos a moaştelor o dovedeşte indirect însăşi enumerarea organelor şi mădularelor care se cer în-cuvântate, toate viitoare şi posibile moaşte (…)Dar fără «strania» atingere a Cuvântului de cuvinte «vorba va arde/verbul va putrezi/iar cuvântul nu se va întrupa ci se va destrupa». La urma urmei, în ce constă înlogizarea pe care o cere daimonul, cum ar trebui răspuns somaţiei «Schimbă-te în cuvinte!»? Răspunsul e unul singur: crede în Cuvântul şi te vei în-logiza! Pentru Nichita şi pentru discursul poeziei lui ultime – anunţă daimonul, ratarea acestei atingeri divine poate să reprezinte o grozăvie semantică cât o ştire veşnică” (151) Acest eseu despre Cuvânt este una dintre poeticile cele mai interesante din câte s-au scris în teoria noastră poetică. Se face o convingătoare analiză comparativă între tehnica picturală a perspectivei şi pictura icoanei – pe de o parte - şi cele două tipuri de poezie: cea din cuvinte şi cea din necuvinte. „Poezia iconică este o poezie «schimbată la faţă», o poezie la care principalele categorii mundane – spaţialitatea, durata şi mişcarea – au toate faţa schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul «înţelesurilor de deasupra cerurilor» să-şi găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană, în pământescul şi cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei «arhitecturi care fluctuează şi care se mişcă, care se dilată şi se restrânge şi devine casă pentru înţelesul poeziei» - sună definiţia impecabilă, telegrafiată simplu şi pe înţelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă” (161) „Textul lui Nichita atestă rudenia de final a poemului iconic cu icoana – faptul că ambele abrogă orice determinări dinamice spaţio-temporale. Distanţarea netă şi definitivă de «geometria mincinoasă», lineară şi expirată a poeticii «ideii scrise» se regăseşte perfect simetric şi în biografia imaginii iconice” (162) „Pentru iconar, (ca şi pentru poemul poetului metalingvist) icoana nu mai este un plan, o centralitate spaţială simulată tridimensional, ci un prag – spaţiu teologic paradoxal care umple intervalul dintre înăuntru şi în afară, un prichici aparţinând atât lumii create, cât şi celei necreate” (163) „Deprinşi şi subjugaţi de unitatea iluzorie a fugii înţelesurilor spre un singur centru focal, propriu poeticii ideii scrise, facem greşeala să respingem poetica cu mai multe centre focale, ca fiind ruptă. Preferăm sensul unic, al unui înţeles poetic restricţionat, multiplelor sensuri şi semnificaţii ale aceluiaşi înţeles. Versurile, urmând unul după altul, ne par, fiecare în sine, rupte, risipite şi despletite semantic, fără relaţie între ele. Ruptura versurilor ne pare pustie, vacantă, - nelocuită de nimeni şi de nimic. Oare aşa să fie?” (163) „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală şi de aceea mai populară, mai accesibilă şi mai la îndemâna cititorului, ca icoanele livrându-şi calm şi treptat taina, stârnind minţii şi sufletului tinderea spre înalt şi totdeauna rămânându-le alături” (179) „…a fi iconic în cultură înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu Cuvântul să-şi dea chip, să devină cultură, în vreme ce a fi sacral înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeu şi a te precipita să-I imaginezi Chipul” (184) „Ce câştig aduce poeziei dimensiunea iconică, iconicitatea? Cel mai mare câştig constă în faptul că Dumnezeu Cuvântul şi puterile Sale divine se aşază toate Prunc în braţele poeziei. De aici decurge şi capătă substanţă poetică adierea unui inefabil total necunoscut şi încă «nesuit la inima omului»” (185) Natura acestor texte ale poetului nu este elementar estetică, ele transmit o informaţie iniţiatică. „Poezia lui Nichita nu are ca scop ideea de a place ci de a învăţa”. (179) Este un alt fel de scris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise” pentru sau în favoarea unui nou limbaj, de fapt cel mai vechi. Poate aici stă adevărata revoluţie a limbajului poetic produsă de Nichita Stănescu. După părerea mea, sunt patru momente de inflexiune în istoria limbii poeziei româneşti - şi asupra naturii, succesiunii şi structurii acestor revoluţii mai este încă de meditat şi de scris - ele se numesc: Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu… QED, cu voia Celui de la care vine Cuvântul, altă dată. Reacţia culturală a noastră la aceste căutări-aflări ale poetului pe care mulţi îl ştiu doar ca un genial şi impenitent boem a fost una de reţinere nedumerită, dar şi de negare vehementă şi neînţelegătoare, tocmai din cauza unghiului de abordare, rămas „în urma” poeticii iscoditoare de duh a lui Nichita. „Volumele pe nedrept boicotate ale lui Nichita inaugurează în premieră modernitatea surprinzătoare a poeziei iconice, produsă de metalingvistica unui melod necanonic al tainei limbajului şi al lucrării pnevmei Cuvântului asupra cuvintelor”. (175) Atenţie, acest tip de poetică nu este lipsită de pericole majore, ea elimină ludicul gratuităţii imaginare în favoarea unei răspunderi capitale. Cum zice iscusitul hermeneut, Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtie cuvinte de care nu poate să răspundă” (176) În faţa cui? Poezia lui e cărarea spre arătare. „Nu cumva poemelor li s-ar fi cuvenit o hermeneutică literară potrivită altitudinii şi nuanţelor la care s-a ridicat întregul discurs al poetului? S-au gândit oare comentatorii că sunt solicitaţi să-şi exprime părerea asupra unor poeme care, întocmai scrierilor mistagogice, cer o serioasă viaţă spirituală şi o serioasă dispoziţie teologică”(178)
Această „scară” este parcursul unui eseu spectaculos şi periculos ca un mers pe sârmă deasupra Niagarei. Limbajul e mai bogat decât suntem învăţaţi să-l considerăm. Faptul că eseistul are acces profesional la cel puţin trei limbaje: cel pictural-iconic, cel poetic şi cel teologic oferă armătura de rezistenţă a eseului său, care ne convinge că Nichita poate şi trebuie citit şi astfel. Poezia „se mută” surprinzător în altă parte, redevenind indicială, arătare a unui dincolo care în limba noastră înseamnă moarte. Este, sigur, o entropie a limbajului, de care poetul cu antenele sale ultrasensibile este mai conştient decât noi. Și din mijlocul acestei entropii care încremeneşte lumea ţâşneşte din ciocniri galactice de cuvinte, fulgerul unei aşteptate învieri. A lumii şi a limbii deopotrivă, căci una sunt. „Poetica «ideii scrise» îmbujorată, performeră şi coruptibilă, a fost abandonată ca un linţoliu nedesfăcut, drept mărturie certă a unei stranii învieri metalingvistice a poeziei” (185)
Silvia Bitere - S-Via/ Del Mar
Daniel Marian
Poezia mea e o chestiune serioasă;
pe o bancă / departe în lume;
niciodată beată de fericire
Mă gândesc la toate acestea în timp ce pătrund cu prudenţă şi chibzuinţă în noua aranjare dimensională pe care Silvia Bitere o creează în demersul său literar „S-Via/ Del Mar”. De prima şi prima dată, poeta pe care am ajuns să o cunosc în ipostazele ei contrapuse în formule când amabil-jucăuşe, când extrem de serioase-chiar-războinice, fără a se disloca din argumentele-i fireşti, face şi desface în aşa fel cele care sunt, încât acuitatea atenţiei să fie bine polarizată.
Astfel, din start: „Poezia mea este o chestiune serioasă. La originea ei trăieşte veşnic fantezia, de unde nu-mi pot imagina dacă fantezia este sau nu şi ea serioasă, dar cu siguranţă este VIE!”. Iar spiritul liber spre ţărmuri de oricare cât şi spre neţărmuri de niciunele, se produce faţă cu cititorii: „celor care mă citesc – cu iubirea voastră cu tot! de ce trebuie mereu s-o iau de la capăt să vă mulţumesc…”
Trecând din balans intrinsec şi bănuit în exponenţial categoric şi constructiv, Silvia Bitere se-aruncă iat-o ca-ntr-o coridă: „le văd feţele zilnic cum apar prin ziare/ ba le şi aud cum ai auzi un lanţ ruginit de fântână/ care nu mai poate de durere să tragă la găleată/ nu vrem nu vrem/ mii de voci zbiară din amuş/ lăsaţi pământul în pace/ nu-l locuiţi cu oameni strâmbi…” (nu vrem).
Propunerea lirică e bifurcată, pentru că astfel vieţuirea fiind, iar dacă e să facem referire la consecvenţa din limbaj, aceasta apare doar după anume cifru, şi e ok astfel: „… pe o bancă departe în lume trăia un suflet gol/ şi lipsa lui nu se vedea din ceruri/ crescuse iarba peste el în straturi groase acoperit era/ care suflet să trăiască o aşa pieire dată…” (poem pentru ea). Dar, greutatea într-adevăr greutate se dă de iveală-n altă parte: „aceasta este S-Via se va striga de sus/ de sub cel mai falnic prun atârnat din cer/ cu fructele spre pământ/ de aici vor bea toţi bărbaţii transformaţi în piatră/ câte un pahar în cinstea ei şi a prunului…” (poem în cinstea bărbatului).
Într-o întâmplare pe care o putem crede dintotdeauna, curge o zi cum era şi firesc de ieri, de azi, de mâine, timpul se numără de la sine cu exactitate fără însă a se defini, o constantă gravă hălăduind printre necunoscute: „… crede şi tu se pot schimba vieţile dacă îţi priveşi chipul în oglindă/ în fiecare dimineaţă te iei de mână hai/ astăzi eşti mai frumoasă ca ieri/ atunci cred ştii cred că sunt ţinută în leagăn cu două/ frânghii atârnate de cer/ îmi mulţumesc în gând că exist/ prind soarele cu o mână îl pun pe inimă ca la şcoală/ când doamna de pictură ne învăţa/ nu trebuie să stea în colţul foii niciodată” (niciodată în colţul foii).
Condiţia celei care scrie este cât se poate de limpede exprimată, chiar se transpune în mod conştient pe o scară valorică bine desenată: „eu am tăcut şi din noaptea mea tăcută s-a ridicat un om/ avea să meargă în direcţia în care fusese strigat pe nume/ în chip vădit scufundat în alcoolul zilelor/ ca simplu mergător era chemat…” (niciodată beată de fericire). Eh, destinul, generos cu o treaptă mai sus decât simpla lui propovăduire în termeni incomozi de complezenţă…
Chiar că n-aş fi înţeles vreodată de ce, dar cred că nu e poet care să nu simtă nevoia vâltorii iscate din încercarea de autodefinire elegantă şi în acelaşi timp autoironică. La Silvia Bitere, acest element necesar se conjugă într-un mod aparte, fără echivoc şi cu atât mai puţin emfazat, parcurgând spectrul gândirii de la lucid la translucid. De pildă: „aşa fac toţi poeţii/ trăiesc din trucuri/ din acele minunate escrocherii sentimentale/ le pun pe seama vecinului care este pe rând/ gropar/ agent de circulaţie internă/ casier/ ş.a.m.d./ drame fericiri tablouri întregi/ … / altfel spus eu sunt femeie/ nu am cum să fiu poet/ am fost dedusă matematic/ să susţin teorema coastei în plus/ şi de aceea/ am să nasc în continuare copii poeţi/ pentru oameni” (toţi copiii mei sunt poeţi).
Nu întârzie să apară şi completarea de rigoare, care să dea rotundul firescului şi aşa cum de altfel şi trebuie, umbră de echivoc nu e, ci e-n văzul lumii faptul: „… am vrut să fiu bărbat/ mai cu seamă să plec în lume bărbat/ cu arcuri în spinare săbii buzdugane/ să lovesc în stânga în dreapta zidurile omenirii/ până când Dumnezeu să-mi strige/ nu aşeza virgula între subiect şi predicat/ el merge ea merge// noi nu murim ca la carte/ eu mă schimb aici/ am ripostat/ eu, plâng; ea, plânge/ nu suntem egali în crucea mamii noastre/ cerul apa munţii sunt însuşiri ale ochiului/ echidistanţe/ vezi?/ de ce te-aş minţi dalila dalilo dalilae” (dalila dalilo dalilae).
În spiritul şi-n registrul caracteristic pentru Silvia Bitere, se circumscrie o stare de directă asumare cu deplină responsabilitate: „… am băut puţină horincă înainte/ şi am scris direct din măr…” (amintiri din bucătărie/ selfie de memorie). Gestul predilect al surplusului de înţeles sprijinit pe imagine face parte din arsenalul covârşitor cu care eram obişnuiţi atunci când am decis să abordăm după caz blândul sau crudul existenţial astfel privit din unghiul de unde se poate ţinti cel mai bine înspre înscrisul poetic. (2015)
Magda Grigore - Vânătorul de sacru
Mioara Bahna
Valorificându-şi experienţa existenţială şi, în cadrul ei, pe cea livrescă, poeta îşi pune creaţia sub semnul căutării permanente a înţelesurilor transcendente, pe un fundal disconfortant, determinat de convingerea că armonia lumii s-a stins şi, în consecinţă, ochiul lumii nu se mai închide deloc, rămânând la pândă şi observând, fără tulburări sentimentale majore, că adevărurile adevărate /nu mai ajung la suprafaţă, / nu ne mai ajung, /nu mai depun mărturie pentru noi. Este vorba de o poezie introspectivă, în care autoarea parcurge distanţa de la lume spre sine printr-o confesiune calmă, remarcând că Lucrurile subtile se fac văzute /doar celor care au răbdare. Observaţiile însă nu o privesc numai pe poetă, ea pare a întreprinde un studiu de psihologie, avându-i ca „subiecţi” pe semeni, în general: Răbdarea fiecăruia sprijină într-un fel /motivaţia celuilalt de a gândi, /iar cuvântul este piatra căzută din cer, /talismanul omenescului. În plus, poezia devine, în unele cazuri, o pledoarie pentru încredere în ceilalţi: Parsifal, spaima de cel neasemenea /nu e prielnică vieţii, usucă. Şi cheia înţelegerii tuturor e, desigur, sacrul: Lumea are semne de ne-nţeles, / trebuie doar să-mblânzeşti sacrul.
Fără a fi elegiacă, poezia din acest volum este, în multe situaţii, încărcată de austeritate, fiind rezultatul unei priviri retrospective, potrivit căreia Clipele rămân în urma ta să te strige, /ceasurile se întind după tine plângând, /zilele vorbesc despre întâmplarea de a fi... şi Când te uiţi înapoi lumea se vede, /când te uiţi înainte vrei să migrezi, /înapoi, spre ordinea veche ca un popas /în care poţi să-ţi tragi sufletul /şi să-ţi vindeci orbirea umbrei de azi.
Orientată spre contemplarea lumii, poeta îşi exprimă, adesea, aforistic gândurile, aşteptând însă, mereu, girul lui Parsifal, căruia îi mărturiseşte că Dumnezeu e indiferent şi că Istoria, Parsifal, se scrie sub ziduri, /acolo stă îngropat pustiul ei, /în seminţe. Tot lui îi destăinuie paradoxurile pe care le descoperă, de pildă, că Vezi tu, cu cât creştem, /cu atât suntem mai mici, /iar frica noastră stă mai bine /cu picioarele înfipte în pământ.
Nu lipseşte din volum nici sentimentul suprem, dar Dragostea e ritualică, /rătăcirile femeii duc până în infern şi, totuşi, Iubirea e vulnerabilă, Parsifal, ca malul, /fragilă, concesivă, /sfârşeşte prin a fi ruptă-n bucăţi. Psihologia feminină a dragostei e disecată atent, cu luciditate: iubirea femeii găseşte în închipuire /mai mult decât îi poate aduce cu sine /bărbatul... De aceea, o concluzie intermediară care se impune este că noi nu putem fi fericiţi, câtă vreme trăim doar în trecut, fiindcă, dacă Prezentul profan ne face cuminţi, /trecutul ne-a înşelat fără întoarcere.
De remarcat este şi că, în arhitectura poemelor sale, Magda Grigore este preocupată să aducă, mai ales, chintesenţele, începând cu Geneza – de pe când lumea era /un simplu ghem de aur /pe care Dumnezeu, la amiază /îl lovea uşor cu piciorul şi din el se destrămau subţiri secundele /gata oricând să rupă firul invizibil /ce leagă între ele lumile toate –, trecând, apoi, prin episoade esenţiale care gravitează în jurul conştiinţei ei, şi ajungând să adune vieţuirea directă şi pe cea mediată de cultură, spre a-şi limpezi, în cele din urmă, după ce iniţierea se va fi încheiat, perspectiva asupra propriei fiinţe.
Dedicată, aşadar, lui Parsifal, cartea Magdei Grigore este o amplă meditaţie pe tema condiţiei umane limitate, aşezată sub dintotdeauna remarcata tiranie a timpului, căreia i se adaugă numeroasele scăderi pe care chiar omul le are sau le dobândeşte, dar pe care ajunge uneori să şi le evalueze, căutând, în acelaşi timp, să-şi înţeleagă complexa relaţie cu sacrul.
Valeriu Marius Ciungan
CELELALTE ZĂRI
Şi nu a fost să fie
cuvântul
poezie
nu a fost să fie
a rămas piatră
neînsufleţită
pe pământ
grăunte sterp
de piatră
dus de vânt
pe-un ţărm pustiu
de pietre
neînsufleţite
pe ţărm de piatră
cenuşiu
albi pescăruşi
cu cioc flămând
de pietre
de pământ
plutind pe brize
pe pale calde, largi
de vânt
îşi caută pe alte mări
-n albastre
celelalte zări
un sens
un vers
o plajă albă
de hârtie
o poezie
din cuvinte
ce n-au fost să fie
poezie!
Carmen Duvalma
Noapte
Deodată s-a făcut frig între noi
şi s-a lăsat brusc noaptea,
am uitat că suntem tineri
şi o lună subţire priveşte hipnotic mereu înapoi.
Mergeam prin noapte ca doi bătrâni
călcând pe ani ca pe secunde,
noaptea creştea uriaşă pe urmele noastre
şi înaintea noastră mereu aceeaşi noapte neagră
ne aştepta triumfătoare, o ceaţă grea
ni se lăsa pe buze, ca nişte laşi
muşcam din ea într-o tăcere răscoaptă...
Celula
Pe aceeaşi scenă în faţa ochilor noştri
istoria se joacă a doua oară,
scenă de repetiţie obsedantă.
În fiecare noapte avem acelaşi vis
care ne devorează lacom viitorul.
Cineva s-a trezit ţipând în celula sa
şi fiecare dintre noi e fericit
şi se bate cu pumnul în piept
visând că el a ţipat.
Noi avem acelaşi vis
deşi fiecare doarme în celule bine diferenţiate
de pereţi solizi, surâzători şi surzi.
Şi totuşi cineva bate cu un deget firav
în fiecare noapte în peretele surd
plătindu-şi îndrăzneala cu viaţa.
Iar noi auzim în somn şi visăm mai departe
şi nimeni nu aude, nimeni nu poate deschide ochii,
ori nu poate vorbi cu gura încleştată de somn
în celula unde se moare fără istorie.
eu nu mai sunt demult aici
aştept să se întunece în cameră
în acel moment în care lucrurile îşi pierd conturul
toate obiectele din jurul meu se îmbrăţişează
mereu la aceeaşi oră a înserării
din nou îmi vin în memorie
lucrurile pe care le-am pierdut
oamenii care m-au trădat
umbrele mişcătoare de pe pereţi
lumini şi umbre amintiri amestecate
ce înlocuiesc visele în orele de veghe
până ce simt că respir aerul vechi al camerei mele
ce nu mai există decât în mintea mea
tot răul din lume şi din toate timpurile
s-a adunat în acel loc numit camera neagră
cu mobile negre strălucitoare aerul sufocant
toate se îndreaptă acum spre mine
închid ochii şi o lume nouă urcă deasupra nopţii
nu mă îndur să o ucid încă de la început
continuând să respir în locul ei
cu o singură privire aş putea să-i şterg orice urmă
în acea clipă a nopţii la ora la care m-am născut
nu pot dormi stau de veghe
şi nu mai ştiu nimic despre mine
decât acea stradă întunecoasă şi îngustă
pierdută de secole în ceţurile de deasupra Tamisei
unde mi se întorc toate amintirile
lucruri şi întâmplări
toate au pierit devenind amintiri
nimic nu mai are vreun sens
în faţa veşniciei
doar fluidul luminos şi continuu
spre care fără voia mea mă îndrept
nimic nu mă mai poate atinge
eu nu mai sunt demult aici
azi am simţit că trebuie să părăsesc
lucrurile ce am crezut că-mi aparţin
amintirea camerei cu mobile întunecate
umbre şi lumini contopindu-se continuu
ca amintirile impregnate
fără voia noastră în prezent
formând scene mişcătoare pe pereţi
umbrele întunecate din copilărie
tabloul cu mere roşii cu frunze ruginii
privit de aproape un chip înspăimântător
strigăte în noapte
liniştea somnului cu lacrimi
lumini şi umbre
pe pereţi ţurţuri de lumină
amintindu-mi de bunica
ţurţurele topit de la marginea acoperişului
avea gustul transparent al fericirii
mi-amintesc numai lujerele subţiri
adiere îndepărtată de regina nopţii
printre mobilele negre ale memoriei
Obsesie
Spre ziuă lumina farurilor
e din ce în ce mai palidă
ai impresia că în orice clipă
se vor topi ca o lumânare
poate numai din cauza ploii
care nu se mai sfârşeşte
inundându-mi amintirile
Obsesiv mă întorc din nou în timp
ajungând să simt parfumul de atunci
al lucrurilor din cameră
obiecte reci fără de stăpân
fără de suflet
mă concentrez amintindu-mi-le
până reuşesc să mă transform pe rând
în fiecare lucru din cameră
Doar eu şi cu tine
între noi spaţiul ca o ninsoare
dincolo de ea moartea
ne priveşte insistent de câteva secole
până ce moartea ne va despărţi
şuieră vântul ca o amintire de dincolo
te priveşti în oglindă
şi nici nu te mai recunoşti
pe măsură ce desluşeşti chipul meu
din ce în ce mai clar în oglindă
apropiindu-se de tine ca un semn
ori ca o întâlnire peste secole
dincolo de imaginea chipului tău
privirea mea întunecată urmărindu-te
învinge moartea de atunci
Te privesc cu ochii fiecărui lucru din jurul tău
în timp ce plouă continuu deasupra mea
picăturile de ploaie devin aşchii fine de gheaţă
noaptea se albeşte din ce în ce mai mult
voi sta cu tine în memorie până la ziuă
când voi privi fără să vreau
spre geamul albit de zăpadă
şi te voi pierde în această viaţă
cum aş pierde un vis din memoria atât de fragilă
într-o dimineaţă rece şi ceţoasă de decembrie
Oraş după ploaie
Şi iată că poetul nu a mai vrut ca altădată
să se uite la lună şi la stele, să le numere
colţurile mincinoase şi sclipitoare,
rupându-le ca pe petalele unei margarete:
mă iubeşte, nu mă iubeşte, până la nebunie,
ci s-a ridicat în picioare de parcă atunci s-ar fi sculat
dintr-un somn lung ori din moarte,
văzând uimit lucrurile din jurul său ca pentru prima oară
cu ochii proaspeţi ai nou-născutului,
de parcă atunci ar fi văzut
scheletul parfumat al unui oraş după ploaie,
cu contururi strălucinde de arbori uriaşi şi goi
într-o fericire de aer ce se lăsa
cu picături de rouă pe asfaltul ud al prezentului.
Autoportret cu urme
Şi iată, mamă, că nu ştiu unde am plecat,
nu ştiu dacă mă voi mai întoarce acasă vreodată,
în loc de arme port un poem în buzunar
şi pe retină imaginea unei lumi pierdute,
tălpile mele lasă urme sterile de spaimă
ce s-au înfipt fără milă ca un cuţit în asfalt,
încă mai sper în cuvântul care ar face lumea mai sfântă,
în seara asta luna se aşază lângă mine
visând uriaşă pe o margine de trotuar,
tălpile mele lasă acum urme de sânge,
niciodată nu voi mai găsi drumul paralitic spre casă,
în loc de arme port un poem în buzunar
şi pe retină imaginea unei lumi pierdute.
Mariana Cîlţ
SPECTACOL
Sufletul meu se juca,
alerga pe câmpul plin cu flori
de nu-mă-uita,
în timp ce soarele
îi dădea ceva straniu
din strălucirea sa.
Oamenii se opreau
să privească spectacolul
Poeziei,
în ei rămânând rătăcită
o fărâmă de infinit
de care nu mai ştiau
ce gust are,
ce miros,
ce vis...
...fiecare destin amorţit
se reîmplineşte,
scena plină de versuri
e din nou aplaudată
de inimi...
PARIU
Aproape că am uitat
cum este
să-mi oglindesc
marginea irisului
în oglinda lacrimii
unui vers,
să sorb abisul
din polenul cupei
de regina nopţii,
totul în vis,
totul la preţul
de un destin
sau o dragoste.
Pe marginea sufletului meu,
câteva gânduri
îşi joacă şansa
la prezent,
poate e ultima carte,
poate e chiar asul din mânecă
sau – dacă nu –
sentinţa la ignorare.
DORINȚĂ
Aş vrea atât de mult
să fiu pentru o zi
magiciană:
dimineaţa aş transforma
clipele în speranţe
pe care le-aş lăsa
să zboare în lume,
la prânz
aş vărsa o lacrimă
în cupa cu minuni
a unei zâne bune,
aşa de fantezie –
mai mult –
iar seara
aş schimba culorile
unui curcubeu
în zâmbete
şi le-aş aşeza
pe chipul câtorva persoane
însingurate.
DIALOG
Mi se pare straniu
că tocmai atunci
am descoperit
că dialogul
e un monolog
al unor persoane care,
pentru o vreme,
devin o singură fiinţă
cu mai multe voci.
DRAGOSTE
Alcătuim un singur trup
respirăm ca un arbore care-şi fabrică propriul
sânge
ochii tăi ard
un foc pe care nu-l vad se scurge subtil
razelor de soare le simt
parfumul proaspăt
alcătuim oglinzi paralele
o unda a fasciei derutează firescul
etichetei neostenit oferim chip
legământului decodificat
înaintăm în acelaşi pas
pe o stradă cu proiect înalt se lucrează
chiar în afara programului
pentru că dincolo de orice invidie se
recuperează întârzierile estimate de ceasornicul
generos
numai astfel gură pe gură stările fizice
îşi transmit între celule clocotul
de linişte captată
CONSEMN
Să nu pleci stăruie astrul tăcerii
complimentar
să apăs tastele oricât de reci
să mai fac un rabat la intoleranţă
să deschid fereastra până
în Calea Lactee
să domolesc ascendenţa semnului minus
să mă descriu în certitudinea
secvenţei tale
dragoste
chiar dacă mă latră câinii în inbox
ori nu mai răspunzi la mesaje
să decantez luminişul după-amiezii
rezervele de inconstanţă
gândurile prea nesărate
nămolurile din fotografiile ades expuse
povestea în stare să se frângă
pe final
abia apoi să rostesc
să pun pe mine o haină sobră
impermeabilă
pentru un timp care cine ştie ce va culege
ca o albină
neputincioasă
ÎNTINDERE
În conturul visului o marginea reflexă
Aduna mărgelele cu care ne spălăm
teama de a ne pierde
înstelează în iarba cruda
bolta misterioasa
ne îmbrăţişam în mătasea albastră
globulele roşii ni se topesc
în carnea dorinţei
pândă fierbinte e replica ta in mine
semne incidente aleargă
complementar aceluiaşi chin
serpentina e deschidere
la pagina neîndestulată
ÎNCURAJARE DE FOND
Într-o mână ţin inima mea în cealaltă
inima ta
cu amândouă mă leg la ochi
să te văd doar pe tine
intru în casa ideală şi te aştept
până una alta
îngrijesc grădina interioară
a bucuriei
firescul
iubirea să stăpânească ordinea lucrurilor
preparatele pe aragaz
temperatura optimă la cada din baie
paharele luna
patul alb desfăcut
să se desferece toate piedicile
să te primească
de azi până într-un mâine fără final
nesomnul
căruia închinăm
Luiza şi bărbaţii din palincă
Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, care surâde timid din spatele ochelarilor ei fumurii. Ea are cerceii sferici şi sânii mici. Între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.
Aflu că îşi pregăteşte doctoratul cu principiul terţului inclus. Eu încerc să intru în zâmbetul ei şi îi depăn povestea dimineţilor mele cu Noica. Ba chiar îi spun ceva despre contradicţia unilaterală, dar între noi se strecoară sticla cu palincă a lui Petru, care ne arde gura şi dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!
Sticla se plimbă între noi până la ultima picătură.
Luiza are colanţi violet strânşi violet pe picior.
Ea are cerceii sferici şi sânii mici.
Luiza este palinca ce se plimbă între noi şi ne arde gura!
Şi care dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!
Ea este palinca ce se plimbă între noi până la ultima picătură.
Luiza, până la ultima picătură!
Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.
Autocarul opreşte în tabără şi ne aruncă în camere.
Eu dorm singur într-o încăpere cu cinci paturi.
Luiza are colanţi violet. Strânşi violet pe picior.
Degetele ei sunt lungi. Sânii mici. Două vrăbii singure.
Prea singure. Nici nu mai ştiu când am scris poemul
„Luiza sau Mic tratat de lolitologie”.
Luiza sau
Mic tratat de lolitologie
Talia ta înfruntă cu succes ziua mohorâtă de toamnă.
Decolteul bluzei afişat discret în seara banchetului
avea să fie un semn pentru soarele neaşteptat de a doua zi,
care m-a izbit drept în tâmple.
Ştiu că pieptul tău poate să aprindă focul de tabără.
Sau flacăra din cearşafurile aşteptării, Luiza,
ştiu că războiul aşteaptă în colanţii tăi violet.
Şi că sânii tăi adormiţi se vor trezi
ca două vrăbii în palmele mele,
Luiza, nici prin minte nu mi-a trecut
că bătaia mea de inimă va ajunge chiar în braţele tale
şi că te va pune pe jar.
Nici prin minte nu mi-a trecut
că voi fi operat pe cord deschis de privirile tale.
Sânii tăi au aprins cearşafurile aşteptării, Luiza,
tu eşti singurătatea mea cu două tăişuri.
Secol pe sfârşite
Secolul îmi bate cu putere în tâmple.
Leprele de toată mâna au ajuns din nou la putere.
Tresele lor sunt bine ascunse sub noile carnete de partid.
Abia început, secolul este deja pe sfârşite, prietene,
copiii străzii visează codrii de pâine-n canale.
Uneori mi se pare că secolul meu este Apocalipsa adusă la zi.
Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.
Atâta doar că cireşul nu mă lasă să-mi pierd minţile
şi mă trage de mânecă atunci când trec pe lângă el
şi mă fac că nu l-am văzut. Şi îmi pune cireşe la urechi!
Cât despre prinţesă, ce să spun?
Ea îmi umple ziua cu freamătul ei, cu văzduhul.
Ea este un psalm scris chiar de mâna Lui.
Un psalm în care pot să văd începutul lumii
şi lumina dintâi.
De fapt, eu pe trupul prinţesei am învăţat să citesc Facerea.
Facerea, această Apocalipsă cu beregata tăiată.
conduşi de poezie
mai ştii când ţi-am spus
că se vor strânge atâtea texte
încât ieşirea din lumea asta
o să se astupe
vom fi ţinuţi ostatici
într-un loc
pe care noi înşine l-am creat
vom fi forţaţi
să mărturisim totul
până ne vor sângera gurile şi ochii
nu vom avea apă
nu vom mai fi conducători,
vom fi conduşi.
pregăteşte-te,
se î
n
t
â
m
p
l
ă
.
constant
în lumea lui homo sapiens sapiens
la masa rotundă
se aruncă vulgar
cuvinte
din minţile scindate,
poeţii nu sunt făcuţi să doarmă,
ei ard marginea textelor;
de la un timp, biscuiţii
vor să îşi facă de cap
ies singuri din
c
u
t
i
e
.
mii de bucăţi colorate
amnezicul de pe strada 14
a clacat în faţa tramvaiului
a fost îndesat
în maşina de tocat trupuri.
cuţitul era ascuţit
trecutul i-a fost ciopârţit
în mii de bucăţi colorate
care au curs odată cu sângele
pielea cu aspect de şerveţel folosit
a trecut aproape intactă prin sită
ochii i-au rămas înfipţi într-o sârmă.
era în toiul distracţiei când
membrele i s-au încrucişat
şi au blocat m
a
ş
i
n
a
.
introvertire
rapid
am schimbat sufletul
din galben în negru
l-am îndesat în carapace
l-am forţat să tacă
până i-a devenit un reflex
acum este introvertit
nu a ştiut să sângereze
nu a ţipat
pe sunete de chitară
s-a transformat
într-o afecţiune
la nivelul g
â
t
u
l
u
i
.
l-am lăsat ascuns pe o treaptă
de mâine
nu o să mai deschid ochii
în acelaşi loc în care i-am închis
din trup, o să fiu hologramă
prin care cuţitul nu pătrunde
prin care acidul nu curge.
aş vrea să-mi fii atât de prieten
încât să vrei să îmi mai asculţi inima
atât de prieten
încât să vrei să mai simţi vibraţia cuvintelor mele
atât de prieten
încât să-ţi fie dor.
există un loc în bucătărie
unde nu ai limită la vicii
nici la cuburi de zahăr brun
poţi să citeşti ziarul dimineaţa
fără să respiri
s
a
c
a
d
a
t
.
Traiectorie
Pe trotuarul stingerii,
La-nmormântarea sunetelor,
Pe calea tăcerii,
Cu paşii rari
Cu paşii reci
Tu pleci...
Pe alt trotuar molipsit,
La pomana tăcerii,
Pe lăturalnice căi,
Fără paşi
Fără picioare
Tu pleci...
Lente
Timpul trece mort...
Funest convoi jelind înaintează.
Iritant miroase-a cimitir,
În oraşul mort...
Sfâşiat, asfinţitul bate a pierdere de duh,
Cel din urmă ceas fredonând,
Goticul farmec, fără suflare,
Imagini din piatră redând.
Cu adieri de lumânări şi descompuneri
Dementă paradă de doliu,
În taină, cu inimi răpuse
În ochii lumii îşi plânge Mortul.
Trupuri seci, ne-nsufleţite...
Sună sumbru, monoton,
Aceeaşi melodie
În oraşul somnului de veci.
Sfâşiat, asfinţitul bate a moarte,
Cel din urmă ceas fredonând...
Goticul farmec din piatră
Imagini fără suflare redând...
Jalnic trece timpul mort
Prin oraşul mort.
Cu cântece de mort,
Trece timpul mort...
Vis
Copacii destinului pe pământ îşi uită
crengile de somn.
Părtaş asediului nocturn, coşmarul
respiră ca frigul polar...
cu ură şi ceaţă.
Luând forma rebeliunii,
cu-atingeri nedefinite,
cenuşa onirică striveşte zborul molecular.
Trântite-au fost aspiraţiile
şi mă-ntreb... ce-a făcut din mine
pasărea ce a zburat spre înaltul singurătăţii...
De-atunci, nesfârşitul umblet mi-l port
pe revelaţii de sfinţi şi izolate monologuri.
Ritual
În note de inocenţă trecerea-n ruină
îşi cere partea.
E noaptea morţilor,
noaptea îngerilor decedaţi...
Unii musafiri nepoftiţi,veniţi de pe stradă
au fost aruncaţi de la masă
ei necinstind sărbătoarea.
La pământ zarurile-au căzut,
cioplite crucile-au fost,
săpate hăuri în lut...
Cu toate astea, unii invitaţi
au fost trişti, alţii au râs cu sfială,
puţini au degenerat şi în jale,
ba chiar şi leşinuri au fost.
Mai degrabă trebuiau instruiţi...
Doar Arhanghelul, pe urmele alaiului,
cu gesturi nedeghizate
a zăvorât porţile nimănui...
Altă stare de spirit
Deşi nimeni nu te-a descris,
Despre tine s-a vorbit îndelung...
Pădurile de eucalipt şi acum mor
pentru tine.
Călăuză au vrut să îţi fie
astrele toate, dar nu te-au aflat.
S-a vorbit chiar şi despre un dublu sens
cu simptome pe obraz înmiresmat de crini,
născând îndemnul la înmormântare.
Şi după ce tăiată ai fost
de la rădăcini
s-a aşteptat căderea frunzelor...
Curtea păcii
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
Plâns pe paşii de ceară,
Taina morţii fanfarele rostesc....
Strivind gălăgia udelor pieţe.
Marmura albă şi rece... spune pe nume,
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
Cum mi-a promis, timpul fragil n-a zăbovit...
Dragostea fetei mi-a tras pleoapele...
Şi ochii ei, ca floarea de silur...
Au plâns pe faţa mea infinit destinul...
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
Codruţ Radi este la a treia expoziţie de grafică la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia. Radi este un artist complex, poet cu o structura aparte, sensibil, cu trăiri existenţiale, reacţionând şi la influenta mediului, socialului. Arta graficii este o soră a picturii, desenul nu poate lipsi în artele plastice. Civilizaţia tehnologică actuală ne îndepărtează de natură, de mişcare, de aerisire sufletească, toate acestea inducând alienarea omului.
Arta vine în ajutor, ne luminează înţelegerea, asimilarea ei duce la o altă dimensiune. Muzica, pictura, arhitectura, grafica sunt elemente care întregesc dimensiunea fiinţei umane. Culoarea, linia, forma, mesajul simbolic, al obiectului de artă, sunetul, înnobilează spiritul, dezvoltă bunul gust, simţul măsurii, al armoniei lumii.
Graficianul, mai ales, este constrâns, adesea, să se supună exigenţelor ce decurg din însuşi scopul pentru care lucrează: ilustrarea unei cărţi, dezvoltarea unor idei, viziuni, atacarea unui portret, peisaj etc., aşa încât, practicând genuri diferite, el este nevoit să se adapteze, să afle soluţii adecvate în varietatea posibilităţilor tehnice, mai numeroase decât în pictură.
Continuând buna tradiţie a graficii romaneşti, realiste, Codruţ Radi se inspiră în aceste lucrări din frumuseţea nemuritoare a monumentelor, a castelelor, a palatelor, a bisericilor, construcţii arhitecturale ale urbei, perspectiva unor străzi, case trotuare. Acestea îmi amintesc de tehnica unor buni graficieni romani: Mihai
Petrescu, în „Balcoanele Mangaliei”, aici, puterea de expresivitate a liniei, îngroşate, subţiri, arcuite, ferme, spontane, sugerând forme, dând viata compoziţiei; Lucia Cosmescu, unde golul-plinul, alb-negru, dau ritmuri compoziţiilor; compoziţiile graficianului Vasile Dobrian, ale lui Marcel Olinescu, construcţii urbane, monumentale, echilibrate.
Grafica în cărbune, susţinută, uneori, de tuşe sensibile de pastel, ocru, ocru-oranj, impresii în alb-negru, reprezentarea a vechi construcţii arhitecturale: monumente de artă, castele, palate, biserici şi construcţii ale urbei, case vechi, perspective cu trotuare, străzi alunecând spre orizont. Viziuni pitoreşti, semne ale
civilizaţiei noastre. Viziune realistă, uneori cu tente de expresionism, o racordare a timpului prezent cu trecutul, cu istoria, sentiment patriotic.
Reprezentările alb-negru reuşesc să impresioneze, să ne aducă, în memorie şi în suflete, luminile timpului trecut şi prezent.
Expresivitatea liniei, alternanţa ritualurilor, plinuri, goluri, alb-negru, laconismul expresiei plastice au putere de sintetizare. Uneori, linia are inflexiuni melodioase, alteori forţă, geometrizări eficiente.
Cazinoul din Slănic-Moldova se impune în spaţiu, albul este dominant, pe un fond ocru-auriu, suprafeţe largi, cer deschis cu câteva tuşe care animă. Contururile scot în evidenţă forma clădirilor. Impresionant monumentul lui Al. Ioan Cuza, Iaşi, liniile unei perspective ne duce acolo şi mai departe, siluetele umane dau viaţă cadrului. Monumentul, bine situat în centrul compoziţiei domină piaţa, aminteşte de vremuri glorioase. „Podul de fier” degajă stabilitate, valurile, arcurile podului vin să dea armonie întregului, barca, din planul întâi, animă staticul. Impresionant, Cazinoul din Constanţa, arcurile coloanelor dau
ritmuri, plinurile şi golurile, arcadele largi, spaţiul gol de alături devine simbolic,
amintind de lumi apuse, de domni plini de viaţă şi de vise, de doamne şi domniţe strălucind de frumuseţe şi elegantă. Pe orizont se profilează silueta măreaţă a Castelului Peleş, pe un fond de griuri stinse turnurile sugerează ascensiunea, se aud trompetele, se zăresc cavalerii, silueta reginei, umbra regelui, se aud glasuri, invocând, se aruncă flori, se topesc pe cer, rămâne tăcerea. Trecem în „Grădina Cişmigiu”, alburi şi negruri, griuri luminate, încearcă să suplinească, în
umbră, culoarea. Ajungem la „Biserica Antim”. Măreţie, arcade sublime, cupola zveltă, turn, ţinând timpul pe umeri, armonie divină.
Desigur, un periplu artistic se continuă, îl aşteptam pe poetul Codrut Radi, sufletul Cenaclului Lucian Blaga, cu o nouă expoziţie, talentul, timpul, sunt de partea lui.
Ion Scorobete
DRAGOSTE
Alcătuim un singur trup
respirăm ca un arbore care-şi fabrică propriul
sânge
ochii tăi ard
un foc pe care nu-l vad se scurge subtil
razelor de soare le simt
parfumul proaspăt
alcătuim oglinzi paralele
o unda a fasciei derutează firescul
etichetei neostenit oferim chip
legământului decodificat
înaintăm în acelaşi pas
pe o stradă cu proiect înalt se lucrează
chiar în afara programului
pentru că dincolo de orice invidie se
recuperează întârzierile estimate de ceasornicul
generos
numai astfel gură pe gură stările fizice
îşi transmit între celule clocotul
de linişte captată
CONSEMN
Să nu pleci stăruie astrul tăcerii
complimentar
să apăs tastele oricât de reci
să mai fac un rabat la intoleranţă
să deschid fereastra până
în Calea Lactee
să domolesc ascendenţa semnului minus
să mă descriu în certitudinea
secvenţei tale
dragoste
chiar dacă mă latră câinii în inbox
ori nu mai răspunzi la mesaje
să decantez luminişul după-amiezii
rezervele de inconstanţă
gândurile prea nesărate
nămolurile din fotografiile ades expuse
povestea în stare să se frângă
pe final
abia apoi să rostesc
să pun pe mine o haină sobră
impermeabilă
pentru un timp care cine ştie ce va culege
ca o albină
neputincioasă
ÎNTINDERE
În conturul visului o marginea reflexă
Aduna mărgelele cu care ne spălăm
teama de a ne pierde
înstelează în iarba cruda
bolta misterioasa
ne îmbrăţişam în mătasea albastră
globulele roşii ni se topesc
în carnea dorinţei
pândă fierbinte e replica ta in mine
semne incidente aleargă
complementar aceluiaşi chin
serpentina e deschidere
la pagina neîndestulată
ÎNCURAJARE DE FOND
Într-o mână ţin inima mea în cealaltă
inima ta
cu amândouă mă leg la ochi
să te văd doar pe tine
intru în casa ideală şi te aştept
până una alta
îngrijesc grădina interioară
a bucuriei
firescul
iubirea să stăpânească ordinea lucrurilor
preparatele pe aragaz
temperatura optimă la cada din baie
paharele luna
patul alb desfăcut
să se desferece toate piedicile
să te primească
de azi până într-un mâine fără final
nesomnul
căruia închinăm
Virgil Diaconu
Luiza şi bărbaţii din palincă
Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, care surâde timid din spatele ochelarilor ei fumurii. Ea are cerceii sferici şi sânii mici. Între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.
Aflu că îşi pregăteşte doctoratul cu principiul terţului inclus. Eu încerc să intru în zâmbetul ei şi îi depăn povestea dimineţilor mele cu Noica. Ba chiar îi spun ceva despre contradicţia unilaterală, dar între noi se strecoară sticla cu palincă a lui Petru, care ne arde gura şi dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!
Sticla se plimbă între noi până la ultima picătură.
Luiza are colanţi violet strânşi violet pe picior.
Ea are cerceii sferici şi sânii mici.
Luiza este palinca ce se plimbă între noi şi ne arde gura!
Şi care dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală!
Ea este palinca ce se plimbă între noi până la ultima picătură.
Luiza, până la ultima picătură!
Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis.
Autocarul opreşte în tabără şi ne aruncă în camere.
Eu dorm singur într-o încăpere cu cinci paturi.
Luiza are colanţi violet. Strânşi violet pe picior.
Degetele ei sunt lungi. Sânii mici. Două vrăbii singure.
Prea singure. Nici nu mai ştiu când am scris poemul
„Luiza sau Mic tratat de lolitologie”.
Luiza sau
Mic tratat de lolitologie
Talia ta înfruntă cu succes ziua mohorâtă de toamnă.
Decolteul bluzei afişat discret în seara banchetului
avea să fie un semn pentru soarele neaşteptat de a doua zi,
care m-a izbit drept în tâmple.
Ştiu că pieptul tău poate să aprindă focul de tabără.
Sau flacăra din cearşafurile aşteptării, Luiza,
ştiu că războiul aşteaptă în colanţii tăi violet.
Şi că sânii tăi adormiţi se vor trezi
ca două vrăbii în palmele mele,
Luiza, nici prin minte nu mi-a trecut
că bătaia mea de inimă va ajunge chiar în braţele tale
şi că te va pune pe jar.
Nici prin minte nu mi-a trecut
că voi fi operat pe cord deschis de privirile tale.
Sânii tăi au aprins cearşafurile aşteptării, Luiza,
tu eşti singurătatea mea cu două tăişuri.
Secol pe sfârşite
Secolul îmi bate cu putere în tâmple.
Leprele de toată mâna au ajuns din nou la putere.
Tresele lor sunt bine ascunse sub noile carnete de partid.
Abia început, secolul este deja pe sfârşite, prietene,
copiii străzii visează codrii de pâine-n canale.
Uneori mi se pare că secolul meu este Apocalipsa adusă la zi.
Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.
Atâta doar că cireşul nu mă lasă să-mi pierd minţile
şi mă trage de mânecă atunci când trec pe lângă el
şi mă fac că nu l-am văzut. Şi îmi pune cireşe la urechi!
Cât despre prinţesă, ce să spun?
Ea îmi umple ziua cu freamătul ei, cu văzduhul.
Ea este un psalm scris chiar de mâna Lui.
Un psalm în care pot să văd începutul lumii
şi lumina dintâi.
De fapt, eu pe trupul prinţesei am învăţat să citesc Facerea.
Facerea, această Apocalipsă cu beregata tăiată.
Diana Dăscălescu
conduşi de poezie
mai ştii când ţi-am spus
că se vor strânge atâtea texte
încât ieşirea din lumea asta
o să se astupe
vom fi ţinuţi ostatici
într-un loc
pe care noi înşine l-am creat
vom fi forţaţi
să mărturisim totul
până ne vor sângera gurile şi ochii
nu vom avea apă
nu vom mai fi conducători,
vom fi conduşi.
pregăteşte-te,
se î
n
t
â
m
p
l
ă
.
constant
în lumea lui homo sapiens sapiens
la masa rotundă
se aruncă vulgar
cuvinte
din minţile scindate,
poeţii nu sunt făcuţi să doarmă,
ei ard marginea textelor;
de la un timp, biscuiţii
vor să îşi facă de cap
ies singuri din
c
u
t
i
e
.
mii de bucăţi colorate
amnezicul de pe strada 14
a clacat în faţa tramvaiului
a fost îndesat
în maşina de tocat trupuri.
cuţitul era ascuţit
trecutul i-a fost ciopârţit
în mii de bucăţi colorate
care au curs odată cu sângele
pielea cu aspect de şerveţel folosit
a trecut aproape intactă prin sită
ochii i-au rămas înfipţi într-o sârmă.
era în toiul distracţiei când
membrele i s-au încrucişat
şi au blocat m
a
ş
i
n
a
.
introvertire
rapid
am schimbat sufletul
din galben în negru
l-am îndesat în carapace
l-am forţat să tacă
până i-a devenit un reflex
acum este introvertit
nu a ştiut să sângereze
nu a ţipat
pe sunete de chitară
s-a transformat
într-o afecţiune
la nivelul g
â
t
u
l
u
i
.
l-am lăsat ascuns pe o treaptă
de mâine
nu o să mai deschid ochii
în acelaşi loc în care i-am închis
din trup, o să fiu hologramă
prin care cuţitul nu pătrunde
prin care acidul nu curge.
aş vrea să-mi fii atât de prieten
încât să vrei să îmi mai asculţi inima
atât de prieten
încât să vrei să mai simţi vibraţia cuvintelor mele
atât de prieten
încât să-ţi fie dor.
există un loc în bucătărie
unde nu ai limită la vicii
nici la cuburi de zahăr brun
poţi să citeşti ziarul dimineaţa
fără să respiri
s
a
c
a
d
a
t
.
Dragoș D. Onea
Traiectorie
Pe trotuarul stingerii,
La-nmormântarea sunetelor,
Pe calea tăcerii,
Cu paşii rari
Cu paşii reci
Tu pleci...
Pe alt trotuar molipsit,
La pomana tăcerii,
Pe lăturalnice căi,
Fără paşi
Fără picioare
Tu pleci...
Lente
Timpul trece mort...
Funest convoi jelind înaintează.
Iritant miroase-a cimitir,
În oraşul mort...
Sfâşiat, asfinţitul bate a pierdere de duh,
Cel din urmă ceas fredonând,
Goticul farmec, fără suflare,
Imagini din piatră redând.
Cu adieri de lumânări şi descompuneri
Dementă paradă de doliu,
În taină, cu inimi răpuse
În ochii lumii îşi plânge Mortul.
Trupuri seci, ne-nsufleţite...
Sună sumbru, monoton,
Aceeaşi melodie
În oraşul somnului de veci.
Sfâşiat, asfinţitul bate a moarte,
Cel din urmă ceas fredonând...
Goticul farmec din piatră
Imagini fără suflare redând...
Jalnic trece timpul mort
Prin oraşul mort.
Cu cântece de mort,
Trece timpul mort...
Vis
Copacii destinului pe pământ îşi uită
crengile de somn.
Părtaş asediului nocturn, coşmarul
respiră ca frigul polar...
cu ură şi ceaţă.
Luând forma rebeliunii,
cu-atingeri nedefinite,
cenuşa onirică striveşte zborul molecular.
Trântite-au fost aspiraţiile
şi mă-ntreb... ce-a făcut din mine
pasărea ce a zburat spre înaltul singurătăţii...
De-atunci, nesfârşitul umblet mi-l port
pe revelaţii de sfinţi şi izolate monologuri.
Ritual
În note de inocenţă trecerea-n ruină
îşi cere partea.
E noaptea morţilor,
noaptea îngerilor decedaţi...
Unii musafiri nepoftiţi,veniţi de pe stradă
au fost aruncaţi de la masă
ei necinstind sărbătoarea.
La pământ zarurile-au căzut,
cioplite crucile-au fost,
săpate hăuri în lut...
Cu toate astea, unii invitaţi
au fost trişti, alţii au râs cu sfială,
puţini au degenerat şi în jale,
ba chiar şi leşinuri au fost.
Mai degrabă trebuiau instruiţi...
Doar Arhanghelul, pe urmele alaiului,
cu gesturi nedeghizate
a zăvorât porţile nimănui...
Altă stare de spirit
Deşi nimeni nu te-a descris,
Despre tine s-a vorbit îndelung...
Pădurile de eucalipt şi acum mor
pentru tine.
Călăuză au vrut să îţi fie
astrele toate, dar nu te-au aflat.
S-a vorbit chiar şi despre un dublu sens
cu simptome pe obraz înmiresmat de crini,
născând îndemnul la înmormântare.
Şi după ce tăiată ai fost
de la rădăcini
s-a aşteptat căderea frunzelor...
Curtea păcii
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
Plâns pe paşii de ceară,
Taina morţii fanfarele rostesc....
Strivind gălăgia udelor pieţe.
Marmura albă şi rece... spune pe nume,
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
Cum mi-a promis, timpul fragil n-a zăbovit...
Dragostea fetei mi-a tras pleoapele...
Şi ochii ei, ca floarea de silur...
Au plâns pe faţa mea infinit destinul...
Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...
În lumina trecutului
Cornel Sântioan Cubleşan
Arta vine în ajutor, ne luminează înţelegerea, asimilarea ei duce la o altă dimensiune. Muzica, pictura, arhitectura, grafica sunt elemente care întregesc dimensiunea fiinţei umane. Culoarea, linia, forma, mesajul simbolic, al obiectului de artă, sunetul, înnobilează spiritul, dezvoltă bunul gust, simţul măsurii, al armoniei lumii.
Continuând buna tradiţie a graficii romaneşti, realiste, Codruţ Radi se inspiră în aceste lucrări din frumuseţea nemuritoare a monumentelor, a castelelor, a palatelor, a bisericilor, construcţii arhitecturale ale urbei, perspectiva unor străzi, case trotuare. Acestea îmi amintesc de tehnica unor buni graficieni romani: Mihai
Grafica în cărbune, susţinută, uneori, de tuşe sensibile de pastel, ocru, ocru-oranj, impresii în alb-negru, reprezentarea a vechi construcţii arhitecturale: monumente de artă, castele, palate, biserici şi construcţii ale urbei, case vechi, perspective cu trotuare, străzi alunecând spre orizont. Viziuni pitoreşti, semne ale
Reprezentările alb-negru reuşesc să impresioneze, să ne aducă, în memorie şi în suflete, luminile timpului trecut şi prezent.
Expresivitatea liniei, alternanţa ritualurilor, plinuri, goluri, alb-negru, laconismul expresiei plastice au putere de sintetizare. Uneori, linia are inflexiuni melodioase, alteori forţă, geometrizări eficiente.
amintind de lumi apuse, de domni plini de viaţă şi de vise, de doamne şi domniţe strălucind de frumuseţe şi elegantă. Pe orizont se profilează silueta măreaţă a Castelului Peleş, pe un fond de griuri stinse turnurile sugerează ascensiunea, se aud trompetele, se zăresc cavalerii, silueta reginei, umbra regelui, se aud glasuri, invocând, se aruncă flori, se topesc pe cer, rămâne tăcerea. Trecem în „Grădina Cişmigiu”, alburi şi negruri, griuri luminate, încearcă să suplinească, în 
Desigur, un periplu artistic se continuă, îl aşteptam pe poetul Codrut Radi, sufletul Cenaclului Lucian Blaga, cu o nouă expoziţie, talentul, timpul, sunt de partea lui.
Dan Dănilă
Traducción del rumano de Alexandra Cherecheș
EXILIO
Horrorizado enfrente del vaso de cicuta
juraste no volver al presente mezquino,
dejar la ciudadela – esa mujer infiel
que, para contemplarte, te agota y te adormece;
exánime, al alba, descubres sus dibujos
hechizantes en brazos y pecho, tienes
ojeras azuladas, como tras un ataque
del gran vampiro de la pampa – Se marchó
y esa palabra no dicha es el caracol
que no volverá a despertar otra primavera,
es la cáscara blanca que cierra su espiral helada
Como el sueño en la nieve, la insinuación de un soñar
en las fibras del cuerpo con dulces agujas de hielo:
el cuento del tiempo cumplido, relatado con temor,
el último llanto dura como la odisea o el camino olvidado
del hombre-Gilgamesh – de nuevo, la aurora boreal
corta sus venas sobre ti, recubriéndote firme
como a una rosquilla de seda negra, inestimable,
reservada para devanar nuevamente el hilo
encima de otra pulpa, del mellizo bien momificado
SILENCIO
¿Cuál es la mejor lengua para los silencios,
qué palabras pueden bendecirse a sí mismas?
Las rimas decayeron en la edad de las langostas
sobre el cénit ensangrentado, tendido como una
bandera de esas antiguas guerras, imposibles de
traducir al gusto de los soldados ensordecidos
por el fragor, después, el grito bárbaro del himno
de lucha: un silencio de cera artificial en los oídos, eco
de la última palabra de una edad pacífica,
apagada sin gloria en el polvo del camino
de vuelta al hogar, secreto y sinuoso
Por los anfiteatros calcinados bailan los cuervos,
Orfeo es una estatua achicharrada con la nariz rota,
en su boca no hay sitio siquiera para un nido
de pájaro cansado; así ha acabado el que tocaba
la lira – rumor de abismo sobre la cascada,
sordo gimoteo sin muerto en el cementerio vacío,
un estribillo dormido, desgarro profundo
en un frágil y enfermo corazón de piedra.
PARÍS
Durante la ocupación, Cioran en bicicleta
por la Plaza de la Concordia – entre coches blindados,
inválidos, megáfonos con Edith Piaf
y carritos con helado rosa – blanco – azul,
sutiles formas de la resistencia
En los cafés todos callaban de modo provocador,
de modo filosófico – se vaciaban los cajones,
los manuscritos iban en paracaídas
sobre las mesetas alpinas de Suiza,
pero nadie dejaba
la ciudad del absurdo, camuflada,
la ciudad del champán y del coñac,
de las medias de seda
En los sótanos de la Gestapo
se aplicaban las torturas más crueles:
la prohibición de dormir, la orden de escribir
acerca de todo y de todos – ni siquiera se sabía entonces
que, no muy lejos,
en una buhardilla del Barrio Latino,
todo eso era un modus vivendi.
MOTIVOS
Siempre hay un motivo para desesperar,
para desaparecer – el mundo, esa amada
olvidadiza o el pozo a la que todas
las bocas sedientas abandonan. Quizá el aire
incrédulo que nos respira o una tormenta
surgida de repente. Las caídas inevitables,
casi deseadas, una estación tras otra.
Cambiantes, las alegrías simples, el diario ensueño,
la inocencia de los misterios (la brizna de hierba, el ave,
la carne vegetal). La vida, la senda que los recorre,
el camino por esta cuerda. Y, a veces, el tiempo
suspendido del amor. Entonces pareces comprender,
conectado a aquella red ultrasecreta. O
te asombras por todo y constatas que uno escribió
siglos atrás sobre lo mismo. En otra lengua,
en otro continente y, después, alguien tradujo
estos mensajes esenciales. Pero nadie aún
ha descrito el perfume femenino tras la partida temprana,
una sombra ahora inane a la que ahuyentas
después de desatarle las sogas. Y su cabello
calla, sin memoria, como un arco encrespado
y es tarde ya para buscar la partitura.
LA BOCA DE LA VERDAD
Abro el libro hacia la mitad
y pongo mi palma sobre su boca – pero
nunca me muerde, aunque a veces
yo mienta diciendo que mi amor es solo suyo.
¿Podría ser desdentado un oráculo omnívoro,
podría ayunar, harto de carne humana,
de manos perdidas por las hojas? Quizá
la verdad esté en medio; el libro se despierta
y un siglo después siente apenas el calor
de los dedos que lo hojean. Mueve
sus páginas, cruje como una chinche que
parecía exánime. Nosotros escuchamos
lo que queremos, lo que podemos escuchar
con ese sentido imperfecto de fiera amansada.
La boca de la verdad habla con parábolas.
Y su silencio también calla con parábolas y
nos aterroriza con el sabor de lo infinito.
PASABA ASÍ
Tenía prisa y los árboles me perseguían
para hablarme sobre su vida ultrasecreta
o para colocarme dos hojas en los hombros.
Espera, no vaya a molestarse el viento,
por haberme ido sin él; espera, nos duelen las raíces.
Tenía prisa; el río iba detrás de mí, sobrepasando
su caudal. Espera, voy perdiendo mi hilo, escucha
mi órgano de agua limpia. Después cumplí los cincuenta.
Me detuve, estaba ya exhausto y todo alrededor
quedó consternado. Ya no tenía motivos
tenaces; de repente, me avergoncé. Os espero,
árboles. También a vosotros, ríos. Empieza a crecer
el bozo de mis raíces y, por dentro, una flora
secreta de capilares que inventan palabras.
A veces me leo a mí mismo en soledad, cuando
el neón del baño comienza a chirriar como un grillo
perdido. Tampoco hay silencio en la cocina, aunque
las mujeres que leían mi porvenir en la taza de café
hace mucho que se han ido y mi fe anda perdida.
Abro los libros y en ocasiones caen fotos de amadas
sobre mis rodillas. Jamás cae dinero, jamás
caen billetes de avión hacia arenas doradas.
Sylvia Plath
O corabie în iarnă
La acest chei nu sunt debarcări despre care se poate vorbi.
Un tablou cu barje portocalii şi roşii, şi containere
Încătuşate de ponton, învechite, stridente
Şi aparent indestructibile.
Marea pulsează sub o peliculă de ţiţei.
Un pescăruş stă ţeapăn pe creasta unei barăci,
Călărind pale de vântul, sigur pe el
Ca pădurea şi nemişcat, învelit în cenuşiu,
Întregul port fără de viaţă este ancorat în
Cercul irisului său galben.
Un dirijabil pluteşte ca o lună pe cerul zilei
Sau ca un trabuc de cositor peste un patinoar cu peşti.
Viitorul e întunecat ca o gravură veche.
Pescarii descarcă trei butoaie de crabi mici.
Pilonii danei par a se prăbuşi
Şi cu ei acel edificiu şubred
Depozite, macarale, coşuri de fum şi poduri
În depărtare. Peste tot în jurul nostru apa alunecă
Şi cleveteşte în jargonul ei excentric,
Transportând miasme de cod şi de marinar bătrân.
Mai departe, valurile vor mesteca sloiuri de gheaţă –
E o lună săracă pentru aceia care dorm prin parcuri şi pentru îndrăgostiţi.
Chiar şi umbrele noastre sunt albastre şi reci.
Ne doream să vedem soarele răsărind
Şi întâlnim, în schimb, această corabie cu nervuri îngheţate.
Bărbos şi murdar, un albatros de chiciură,
Relicvă a vremii dure, stă
Într-o peliculă sticloasă.
Soarele îl va distruge destul în curând:
Fiecare lovitură a valului străluceşte precum un cuţit.
Traducere: Liliana Ene
Aimé Césaire
Eu însumi, Teroare, eu însumi
Vise eşuate ofilite fac la nivelul feţei râurilor
grămezi formidabile de oase mute
speranţele prea repede se târăsc pedant
ca şerpi îmblânziţi
nu se pleacă nu se pleacă niciodată
în ce mă priveşte rămân pe insulă fidel
în picioare ca preotul Jehan puţin înclinat spre mare
şi ros de fruntea valurilor şi de excremente de păsări
lucruri lucruri vă dăruiesc
nebuna mea faţă violentă sfâşiată în adâncurile vârtejului
faţa mea tandră de golfuri fragile în care încetineşte limfa
eu însumi Teroare eu însumi
fratele acestui vulcan care cu siguranţă vorbeşte fără cuvinte
meditează la un nu ştiu sigur ce
şi chiar trecerea pentru păsările vântului
care se opresc adeseori să doarmă un anotimp
tu însuţi catifelare tu însuţi
traversat de sabia eternă
şi zilnic avansând
marcat cu fierul roşu al lucrurilor întunecate
şi al soarelui reamintit.
Şi suntem verticali acum...
Şi suntem verticali acum, ţara mea şi cu mine, cu părul în vânt, mâna mea mică acum în pumnul ei enorm şi forţa nu e în noi, ci deasupra noastră, cu o voce care învârte noaptea şi audienţa ca penetrarea unei viespe apocaliptice. Şi vocea spune că Europa de-a lungul secolelor ne-a gravat cu minciuni şi ne-a umflat de pestilenţă,
căci nu e nimic mai adevărat decât că opera omului e sfârşită
că nu avem nimic de a face cu lumea
că parazităm lumea
că ajunge să ne punem în pas cu lumea dar
opera omului vine numai să-nceapă
şi rămâne omului să cucerească orice interdicţie imobilizat în colţurile fervorii sale
şi nici o rasă nu are monopolul frumuseţii, inteligenţei, forţei
şi e loc pentru toţi la întâlnirea cu cucerirea şi ştim acum că soarele se învârte în jurul pământului nostru luminând teritoriul care ne-a fixat voinţa singură şi că orice stea cade din cer pe pământ la dorinţa noastră fără limită.
Traducere: Florin Dochia
Guillaume Apollinaire
Noapte renană
Paharu-mi e plin cu vinul ca focul
Alean de luntraş e în cântec rostit
El spune că şapte femei umplu locul
Sub lună cu păr pân’ la glezne-mpletit
Mai tare cântaţi şi în horă dansând
Tristeţea luntraşului n-o s-o aud
De puneţi în juru-mi fetele în rând
Cu fixă privire şi păr verde crud
Rinul e beat unde viţele îl ştiu
Aurul nopţii îi tremură-n ape
Vocea tot cântă prorocind a pustiu
Zânele verzi spun că vara-i aproape
Paharu-mi se sparge în râset zglobiu
Totdeauna
Totdeauna
Vom merge mai departe fără a avansa vreodată
Şi din planetă în planetă
Din nebuloasă în nebuloasă
Don Juanul a o mie trei comete
Chiar fără a mişca pământul
Caută forţele noi
Şi ia în serios fantomele
Şi câte universuri uită
Câte sunt marile uitări
Cine oare ne va face să uităm una câte una părţi ale lumii
În care e Cristofor Columb cel căruia-i va trebui uitarea unui continent
A pierde
Dar a pierde cu adevărat
Ca să laşi loc descoperirii
A pierde
Viaţa ca să găseşti Victoria
Umbră
Sunteţi din nou lângă mine
Amintiri ale tovarăşilor mei morţi în război
Măslină a timpului
Amintiri care nu fac atât cât una singură
Cum o sută de blănuri nu fac atât cât un cojoc
Cum mii de răni nu fac atât cât un articol de ziar
Aparenţă impalpabilă şi întunecată care a luat
Forma schimbătoare a umbrei mele
Un indian stă de veghe pentru eternitate
Umbră - vă târâţi lângă mine
Dar nu mă mai auziţi
Nu veţi mai cunoaşte poemele divine pe care le cânt
În timp ce eu vă aud vă văd încă
Destinaţia
Umbră multiplă pe care soarele v-o păzeşte
Voi care mă iubiţi atât încât nu mă părăsiţi niciodată
Şi care dansaţi în soare fără a stârni pulberea
Umbră cerneală de soare
Scriere a luminii mele
Casete cu regrete
Un zeu care se smereşte.
Traducere: Florin Dochia
Samuel Taylor Coleridge
(1772-1834)
Prima venire a iubirii
O, fără de cusur e speranţa primei iubiri în mintea plină de tandreţe!
Ca prima stea a Evei trăgând cu ochiul printre nouraşi de puf;
Mai dulce decât vântul din sud-vest cel plin de blândeţe,
O, luncile ei cu sălcii, torente alunecând din umbră-n zăduf,
Şi câmpiile de aur ale zeiţei Ceres; - ciuta înecată-n fâneţe
Ridică sprânceana şi îi opreşte secera-n stuf.
Pace domestică
Spune-mi, pe care sfânt pământ
Pacea Domestică este-n avânt —
Fiică a lui Halcyion, a cerului faimă!
Ea zboară departe pe aripi de spaimă,
Din acea măreţie a puterii de Stat,
Din zbuciumul urii unui Renegat,
Într-o vale îşi are sălaşul, în sat
Ascultând clopotele de Sabat!
Încă i se văd paşii de jur împrejur,
Blânda-i Onoare fără de cusur,
Iubirea e părinte al spaimelor plăcute,
O întristare, lacrimi, zâmbet iute,
Folos trecutu-i - dă de ştire
E amintirea sânul-izvor de fericire.
Sărut
Dacă-n legende poţi să crezi uşor,
E Cupidon unic născocitor
Al Miedului Plăcerii ce-n Potir
Arzând Nectar cu al iubirii fir,
Stropi magici Seara a lăsat uşor,
Din steaua idalină – zâne-n zbor:
A pus un dar gingaş la sfânt Destin,
Al minţii făr’ de pată dulce-Alin —
Visări aprind culori, chip strălucit
Speranţa – al durerii parazit.
Chimistul orb aude zgomot plin,
Potirul aburind ţipă-n suspin;
Sunete dulci exaltă, ca şi când
Lin murmură hulubul cântec blând.
Finalu-aduce Pizma în zadar,
„Sărut” numim acum plăcutul Dar.
Zeul dă parte-n Cipru bun-cuvânt,
Restul pe gura Sarei e încânt.
...........................
Idalină = aparţinând zonei Idalium, oraş antic în Cipru
Cântecul Glicinei
Din cer în ţarnă aplecat,
Zăream un arbore-nsorit:
O pasăre s-a legănat -
O, dulcea mea, ce te-a vrăjit?
Coboară-n flori, clipeşte-n cânt
Negură albă-n copac trist;
Ochi de foc, cioc de aur sfânt,
Şi restul e de ametist!
„Adio-adio!” - a cântat.
Visul de-amor a încetat.
Doar mugurii nu vin târziu,
Şi-n rouă-i luciul argintiu.
Dulce lună Mai
Hai să fugim, hai;
În depărtări, hai!
Timp, realitate şi imaginaţie
O alegorie
Pe platoul dintr-un vârf de munte,
(Nu ştiu pe unde, un tărâm vrăjit)
Cu aripile largi, cu vânt în frunte,
Doi chipeşi prunci tot fug neistovit,
O soră şi un frate!
Ea înainte-i, el în spate;
Fugind, ea capul şi-a întors, grăbit,
Priveşte şi urechea-i vorbe sorb:
Pentru că el, vai! este orb!
Pe locul dur şi drept el trece-uşor,
S-ajungă primul cată-ai fi cu spor.
Traducere de Liliana Ene şi Florin Dochia
Theodore Roethke
Valsul tatălui meu
Ţi-era de whiskey răsuflarea
Orice băiat ar fi năuc;
Eu rezistam, aveam vigoarea:
Un vals era cam greu să duc.
Ne-am hârjonit până când vase
Pe jos din rafturi au ajuns;
Dar mama vrut-a să ne lase
Chiar de-ncruntarea-i fu răspuns.
Mâna cu care mă ţineai
Era în cot bătătorită;
Urechea-mi, pasul de-l ratai,
De catarama-ţi răzuită.
Băteai un ritm în capul meu
Cu palma ta muncită şi murdară,
Apoi spre pat valsai din greu
Ţinând cămaşa-mi într-o doară.
Elegie pentru Jane
(Studenta mea, aruncată de un cal)
Îmi amintesc buclele ei, moi şi umede ca lujere de viţă;
Şi privirea ei ageră, un zâmbet oblic de peştişor;
Şi cum, vorbind, silabele delicate ţâşneau de bucurie,
Iar ea se legăna în plăcerea propriilor gânduri,
O pitulice, fericită, cu coada în vânt,
Cântecul ei freamătă printre ramuri şi crenguţe.
Umbra cânta cu ea;
Frunzele, şoaptele lor se transformau în sărut,
Şi pământul moale cânta în văile albite sub trandafir.
Oh, când era tristă, cădea într-o atât de pură adâncime
Nici măcar tatăl nu o putea găsi:
Zgâriindu-şi obrazul în paie,
Agitând cea mai limpede apă.
Vrabia mea, nu eşti aici,
Aşteptând ca feriga, cea cu umbră spinoasă.
Feţele pietrelor ude nu mă pot consola,
Nici muşchiul, lovit de ultima rază.
De-aş putea să te trezesc din somnul acesta,
Draga mea desfigurată, porumbelul meu jucăuş.
Peste acest rece mormânt îmi mărturisesc dragostea:
Eu, fără niciun drept aici,
Nici tată, nici iubit.
Călătorie în interior
În lunga călătorie în afara sinelui,
Sunt atât de multe ocolişuri, locuri frânte, întrerupte şi reci
Unde argila alunecă periculos
Iar roţile din spate atârnă la marginea genunii
La virajul brusc, momentul de întors.
Mai bine rămâi aproape, atent la pietriş şi la pietrele ce cad.
La cursul apei ce crapă drumul, butuci bătuţi de vânt şi canioane,
Pâraie înghiţite în mijlocul verii de urletul inundaţiilor în valea îngustă.
Trestii bătute de vânt şi de ploaie,
Cenuşii de la iarna lungă, arse la bază la sfârşitul verii.
Sau cărarea îngustându-se,
Şerpuind în sus către şuvoaiele cu pietre ascuţite,
Către culmile înalte cu anini şi mesteceni,
Prin mlaştina vie cu nisipuri mişcătoare,
Calea este blocată în cele din urmă de un brad căzut,
Codrul se întunecă,
Viroagele ameninţă.
Traducere de Liliana Ene şi Florin Dochia
Samuel Beckett
Cascando *
1. de ce să renunţi numai dintr-o disperare
de moment?
eşecul nu este mai bun decât dezolarea
orele de după plecarea ta sunt atât de cenuşii
mereu vor începe să cureţe prea
curând ghearele sfârtecă orbeşte patul dorinţei
scoţând la suprafaţă oasele foştilor iubiţi
orbite pline cândva cu ochi precum ai tăi
întotdeauna este mai bine prea curând decât niciodată
neagra lipsă le murdăreşte feţele
spunând din nou
că nouă zile nu au înecat niciodată pe cel iubit
nici nouă luni
nici nouă vieţi
2. spunând din nou
dacă nu mă înveţi, nu voi cunoaşte
spunând din nou că există un final
egal cu ultimele dăţi
ultimele dăţi ale începutului
ultimele dăţi ale iubirii
ale cunoaşterii simulării necunoaşterii
un final egal cu ultimele dăţi ale rostirii
dacă tu nu mă iubeşti, nu voi fi iubit
dacă nu te iubesc pe tine, nu voi iubi
cuvintele reci freamătă din nou în inimă
iubire, iubire, iubire, prăbuşire a bătrânului scafandru
fărâmiţând pe cel fidel
paloarea cuvintelor
îngrozit din nou
de a nu iubi
de a iubi, dar nu pe tine
de a fi iubit, dar nu de tine
de a şti prefăcându-mă că nu ştiu
de a simula
eu şi toţi cei ce te vor iubi
dacă te vor iubi
3. dacă nu cumva te iubesc
Notă : Termenul Cascando face referire la descreşterea volumului şi la decelerarea ritmului în muzică.
ce aş face eu fără această lume?
ce aş face eu fără această lume, fără chip, fără întrebări
unde a fi durează doar o clipă, unde fiecare clipă
aruncă în vid uitarea existenţei
fără acest val în care la final
corpurile şi umbrele sunt înghiţite împreună
ce-aş face eu fără această linişte în care mor şoaptele
vibrând în delir spre ajutor, spre iubire
fără acest cer care pluteşte
deasupra pământului împietrit
ce aş face ce am făcut ieri şi cu o zi înainte
uitându-mă prin hubloul meu, căutând un alt
rătăcit ca mine, prins în vârtej departe de tot ce e viu
într-un spaţiu convulsiv
printre voci fără glas
care-mi asupresc intimitatea.
Traducere: Liliana Ene
A vedea noaptea ridicându-se.
Introducere în poezie lui Beckett
Hélène Révay
Samuel Beckett s-a născut în Irlanda [Foxrock, County Dublin, 13 aprilie – Vinerea Mare] 1906 şi a murit la [Paris, Franţa, 22 decembrie] 1989. Ştim că acest autor are multiple faţete, pe rând, prozator, dramaturg, realizator de film, dar, de asemenea, poet.
A aborda poezia lui Samuel Beckett este cam şi cum ai coborî într-un beci şi respiraţia ar deveni greoaie, ca şi cum ai plonja în abisurile unei gândiri care se ciocneşte cu ea însăşi şi cu lumea care o înconjoară, cum ai vorbi o limbă spartă de tăceri.
De la Os d’Echo [Echo’s Bones / Oasele Ecoului (1935)] la Peste soit de l’horoscope et autres poèmes [Whoroscope (1930) / Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, 2012, Les Éditions de Minuit], trecând prin Poèmes suivi de Mirlitonnades [(1976-1978), Les Éditions de Minuit, Mirlitonnades, Collected Poems (London: John Calder, 1984, reprinted 1999) / Poeme urmate de Mirlitonade*], autorul irlandez ne prezintă o poezie zguduită de cele mai întunecate anxietăţi, pline de umor şi deziluzie, dar care anunţă totdeauna o formă de răscumpărare în efortul stenic de a afirma viaţa.
Această voce care se înalţă, e poate cântecul acelora care au părăsit acest pământ. Mergând înapoi pentru a merge înainte, poate... De aici simpla încercare de a «câştiga câţiva milimetri mizerabili », cum spunea Beckett însuşi?
În această lume poetică, traversăm dorinţe veştede, amanţi caraghioşi, iubiri născute moarte. Dar totdeauna şi mai presus de toate, o voce singulară care se înalţă spre ceva care ar putea să pară cer.
Pentru că lumea e nebună, pentru că anii trec prin epoci ele însele depăşite. Pentru că adesea cuvintele sunt absente ca să exprime ceea ce se preferă a fi tăcut.
Adesea, ochii vi se-neacă-n lacrimi, vă muşcaţi buzele, clănţăniţi din dinţi şi, apoi, deodată, râdeţi! Beckett se joacă cu subiectele cele mai grave, dar totdeauna cu o mare agilitate. Râsul devine atunci un veritabil antidot pentru suferinţă, ceea ce vine să tonifice drama subiacentă, precum în aceste câteva versuri din Poeme urmate de mirlitonade: «în faţă / răul / până la ceea ce / aduce râsul».
Beckett se dezvăluie fără fard, se povesteşte pe sine abrupt, se arată fără nici o pudoare. Nuditate şi simplitate sunt cuvintele cheie. S-ar putea aproape vorbi de diary, de jurnal intim. Poate e asta, în poezie, pe cât învăţăm să-l cunoaştem mai bine. Dar a aborda poezia lui Samuel Beckett înseamnă şi să fie nevoie să te păzeşti pe tine însuţi, ca să rămâi un cititor cu acea privire curată, inocentă.
Într-adevăr, Beckett e un autor care nu se oferă direct şi care nu încetează să se închidă, cu cât te apropii mai mult, cu atât devine mai opac. Opacitatea pare atunci doar o modalitate de lectură, ca acel procedeu ce caută să deruteze cititorul. Căci Beckett se joacă. El se joacă cu cititorul său. Se amuză cu el prezentându-i adesea o poezie extrem de erudită, în maniera unui Joyce scriind Ulise, caz în care cititorul, dacă nu are în minte sau sub ochi cartea lui Homer, întâmpină dificultăţi de urmărire şi de înţelegere a acţiunii. Un poem din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, intitulat Precept, ilustrează, totuşi, o stigmatizare a erudiţiei: «Trece anii de studiu la deşeuri / Curajul necesar anilor de rătăcire / Într-o lume ce devine politicoasă / Cu nepotrivirile erudiţiei».
În Poeme urmate de mirlitonade, ca şi în din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, se observă, într-adevăr, multiple simboluri şi referinţe ascunse pe care trebuie să le descopere şi să le interpreteze cititorul : trimiteri la Biblie, la Dante, dedicaţia lui Joyce sub forma unui poem acrostih, trimiteri la Keats, autor pe care Becket îl admira mult.
În Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, Beckett consacră chiar un poem întreg filosofului Descartes şi vieţii sale cotidiene şi, în particular, pasiunii sale pentru ouăle de găină clocite cel puţin şase zile!
Dar alături de aceste ocheade spre erudiţie se poate observa un Beckett care poetizează cu prospeţime şi cu cea mai mare simplitate precum în aceste câteva versuri din Poeme urmate de mirlitonade:
„lemn singur
se distrează arde face sex o mierleşte ca înainte”
Astfel, a aborda poezia lui Beckett înseamnă să mergi alături de autor, cu o lanternă în mână, în subsolurile lumii unde întunericul e presat de un asemenea grad de intensitate, încât pare să reflecteze lumina. Chiar că poetul, pe firul cuvântului, se oglindeşte în apele adânci. Este figura care luminează.
Am deschis Poeme urmate de mirlitonade şi mi-a căzut sub ochi primul poem al volumului. Viziunea asupra femeii. O anumită viziune. Deja, forma şi fondul se confundă, aşa cum a declarat însuşi autorul irlandez într-o frază celebră frază: „Fondul este forma”. Cuvintele şi grupurile de cuvinte se repetă astfel de o manieră ameţitoare, se întorc unele împotriva celorlalte în ritmul valurilor murind pe plajă. Iată acest poem:
„ele vin
altele şi aidoma
cu fiecare e altul şi e aidoma
cu fiecare absenţa dragostei e alta
cu fiecare absenţa dragostei e aidoma”
Un val, apoi un altul care îl acoperă imediat ce moare, se dizolvă în nisip. Limbaje succesive fără ritm deja prestabilit, fără schelet, doar un vers după altul. Celălalt vers acoperindu-l pe cel precedent cu un ultim efort. Laitmotiv pulsatoriu. Explozie de energie, apoi scufundare. Valurile, liniare, lipsa de dragoste a acestor femei generată de ele se exprimă în mod repetitiv. E o traiectorie liniară care ajunge totdeauna în acelaşi non-loc, la aceeaşi lipsă de dragoste. În filmul Quad, al lui Beckett, se găseşte un pic din această logică a repetiţiei şi a epuizării posibilului atât de scump autorului irlandez.
Totuşi, aici, nu asistăm la deplasarea pe o scenă, indivizi cu glugă şi indistincţi, cu acelaşi veştminte şi gesturi (chiar dacă femeile sunt uneori «altele» şi «aidoma», ceea ce creează o anumită banalitate colectivă), dar avem ca reper cuvinte sau grupuri de cuvinte care se repetă de o manieră obsesivă în interiorul unui spaţiu închis.
Astfel, în acest poem, ca în poezia lui Beckett, în general, se caută a se epuiza câmpul posibilului prin repetiţia articulată. Se poate observa atunci un narator care anunţă dragostea ca această sciziune între partea masculină şi partea feminină. În biografia Beckett, James Knowlson subliniază acest lucru. Într-adevăr, Beckett, atunci când se uită la un tablou de Jack Yeats, zice:
„Găsesc, de exemplu, că există ceva teribil în felul în care Yeats pune una lângă alta două figuri, un cap de bărbat şi un cap de femeie, înspăimântătoare acceptare a două entităţi care nu se confundă niciodată.” [1]
În poemul Cascando (v. pag. 35 – n. trad.), din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, această dificultate de a iubi merge până la teroare.
Totuşi, Alain Badiou, în cartea sa Beckett, indestructibila dorinţă, subliniază că prin teatru cuplul a irumpt la Beckett, şi asta odată cu «duo-urile» Vladimir/ Estragon (Aşteptându-l pe Godot) şi Hamm et Clov (Final de partidă).
„Fără îndoială, în teatru (…) vine în faţa scenei ceea ce nu va mai înceta să fie în mijlocul ficţiunilor lui Beckett cuplul, Cei Doi, vocea celuilalt şi, în final, dragostea.” [2]
Întâlnirea, după Badiou, „face să apară Cei Doi, ea fracturează izolarea solipsistă! [3] căci izolarea solipsistă este o tortură, este subiectul care se întoarce contra propriei sale anunţări.
Beckett vorbeşte el însuşi de întâlnire şi o descrie ca pe ceva de extremă forţă, atât de puternică, totuşi, încât „nimic, nici în sentiment, nici în corpul plin de dorinţă” nu e pe măsura sa. [4]
Astfel, a citi poezia lui Beckett înseamnă să păstrezi acea dubla privire; aceea a mărturiei imobile a fugii de lucruri, dar şi aceea a cititorului sensibil la umorul muşcător care vine de multe ori să lumineze drama. Căci în poezia beckettiană se pare că asistăm la degenerescenţa totală, ca în poemul Moartea lui AD, din Poeme urmate de mirlitonade, din care iată un extras:
„şi aici să fii aici încă aici
presat contra vechii mele mese înnegrite de sifilis
zile şi nopţi strivite orbeşte
să fii aici să nu fugi şi să fugi şi să fii aici”
Sau, încă, în poemul „bun bun este o ţară” în care povestitorul pare pradă rătăcirii şi spaimei în faşa unei lumi de neînţeles şi învechite:
„bun bun este o ţară
în care uitarea în care apasă uitarea
dulce pe lumile nenumite
aici capul tace capul e mut
şi se ştie nu nu se ştie nimic
[…)
singurătatea mea ştiu că va durea ştiu
(…)
vrei să merg de la A la B nu pot
nu pot ieşi sunt într-o lume fără urme”
Spaimă, singurătate, izolare care sunt încă subliniate în debutul unui alt poem:
„a fi acolo fără fălci fără dinţi
unde ajunge plăcerea pierderii
cu acela prea fără preţ
ca să câştige”
Astfel, în poezia lui Beckett, dragostea se erodează în continuare, dorinţa fuge, corpul care puţin câte puţin în zdrenţe. Se merge atunci spre o lume în dezagregare. Autorul pare că face veştminte pentru cei mai sărmani oameni.
Mai mult, vedem adesea în Samuel Beckett un autor al negaţiei şi al disperării în faţa unei lumi al cărei sens dispare puţin câte puţin, în care paşii nu par a duce undeva şi în care totul devine circular şi sufocant.
Într-adevăr, alături de Beckett, pare că ba coborâm în straturile inferioare, ba că urcăm. Această poezie nu este, în aparenţă, nici o apologie a vidului, nici o teorie a abisului, ci tinde mai degrabă spre un fel de conversie, spre o voinţă de înălţare care pleacă de jos (mereu de jos) pentru a ajunge încă şi mai jos, căci nu e aşa că Beckett poate, în final, să se expună?
Pentru a vedea noaptea ridicându-se. Noaptea ridicându-se…
.........................
[1] James Knowlson, Beckett, France, Babel, 2007, p 445
[2] Alain Badiou, Beckett, l’increvable désir, France, Hachette, 1995, p. 47
[3] ibid, p. 56
[4] ibid, p. 55
* Ceea ce a numit «mirlitonnades» este răspunsul estetic la pierdere: a mâzgăli poezii foarte scurte pe orice resturi de hârtie, pentru a le putea salva - un plic, un carton de bere, chiar o etichetă de la o sticlă de whiskey Johnnie Walker, Black Label. Biograful James Knowlson constată că Beckett numit iniţial aceste versuri „rimailles” sau „versicules”, înainte de a ajunge la „mirlitonnades”, pe care unii editori l-au tradus cu „triluri de păsări”; dar, având în vedere definiţia la „mirliton” din Oxford English Dictionary, numele reaminteşte, de asemenea, de „zumzet” sau de sunetul produs de un instrument muzical care seamănă cu un Kazoo.
Traducere: Florin Dochia
Sursa: Recours au Poème / Poésies & Mondes poétiques
Spiritul generos al poeziei americane
Interviu cu Joseph Brodsky
Joseph Brodsky a fost al cincilea poet american laureat (lucrând în perioada 1991-1992 la Biblioteca Congresului). Acest interviu a fost iniţial realizat la Biblioteca Congresului, în octombrie 1991, şi a fost difuzat în emisiunea Poetul şi Poemul, la postul public de radio WPFW-FM. A fost publicat pentru prima dată în American Poetry Review (Revista Americană de Poezie) în anul 1992. Nu a fost niciodată publicat online.
Joseph Brodsky este originar din Leningrad, acum Sankt-Petersburg. Poezia sa a fost publicată în douăsprezece limbi. A trăit în SUA, începând din anul 1972, când a fost exilat din Uniunea Sovietică. A câştigat Premiul Fundaţiei John D. şi Catherine T. MacArthur. Volumul de eseuri Less than one (Mai puţin decât unul) a fost distins, în 1986, cu Premiul Naţional Book pentru critică. În 1987, Joseph B a câştigat în Premiul Nobel pentru Literatură.
- Primul dvs. discurs la Biblioteca Congresului (octombrie 1991) a fost publicat în The New Republic. Acolo vă prezentaţi ca fiind un activist pentru poezie, un entuziast: „Specialistul în poezie ca activist pentru poezie”. Aşa aţi vrut să fiţi primit?
B: E bine dacă oamenii simt în acest fel, dar mesajul principal este că pur şi simplu cred cu sinceritate că postul, fiind plătit de către Biblioteca Congresului din Washington, mă face proprietatea publicului pentru acest an. Este în spiritul funcţionarului public. Preocuparea mea este accesul publicului la poezie, acces care mi se pare foarte limitat, în mod stupid, şi aş dori să schimb această stare de fapt, dacă e posibil.
- Credeţi că puteţi face acest lucru?
B: Este nevoie de mai mult decât un discurs rostit aici, la bibliotecă. Este nevoie de editori, de antreprenori, care să investească bani în idee.
- În afara dorinţei de mai multă poezie publicată şi distribuită, dvs. aduceţi o nouă viziune asupra poeziei americane. Vreţi să ne dezvăluiţi câteva dintre sentimentele dvs. despre poezia acestei ţări?
B: Practic, cred că este o poezie remarcabilă, o poezie extraordinară, pe care această naţiune o are şi nu o bagă în seamă. Pentru urechea mea şi pentru ochiul meu este o lecţie continuă de autonomie umană, de individualism, de încredere în sine. Este o poezie de care scapi cu greu. Ea are propriile sale defecte şi vicii, dar nu suferă de starea proastă tipică poeziei continentului european, de auto-mărire din partea poemului, în care poetul însuşi se consideră o personalitate... toate acele afinităţi prometeice şi de „rang înalt”. Aceste lucruri sunt străine spiritului generos al poeziei americane, cel puţin în ultimul secol. Diferenţa dintre poetul american şi omologul său european, la o examinare finală, este o poezie a responsabilităţii... o responsabilitate faţă de semenii săi umani. Aceasta este o diminuare a aplicabilităţii etice a poeziei. Ceea ce face un european – francez, german, italian, rus – este să mişte degetul însetat de reproş. El îl învârte la 360 de grade tot timpul, încercând să indice cine este vinovat, încercând să explice duşmăniile lui şi ale societăţii. Un american, în cazul în care îşi îndreaptă degetul către ceva, cel mai probabil o face arătând spre sine sau spre ordinea existenţială a lucrurilor.
- Şi numiţi acest lucru o lecţie de curaj?
B: Da, dacă doriţi.
- Aţi fost exilat din Rusia în 1972, fiind condamnat anterior la cinci ani de muncă silnică într-un lagăr de muncă arctic. Oare eforturile intelectualilor şi ale scriitorilor ruşi au contribuit la eliberarea dvs.?
B: Nu numai ale lor. Şi ale oamenilor din străinătate. O persoană care a intervenit în interesul meu a fost părintele bombei cu hidrogen, Edward Teller.
- Iar dvs. aţi acceptat apoi invitaţia de a veni în această ţară?
B: Am fost pus într-un avion cu o singură direcţie, fără bilet de întoarcere, şi un prieten de la Universitatea din Michigan, acum decedat, Carl Proffer, un om de excepţie, profesor de limbi slave, m-a întâlnit şi m-a întrebat dacă aş dori să vin la Universitatea din Michigan ca profesor de poezie.
- Acum, scrieţi poezie în special în limba engleză?
B: Scriu poezie în primul rând în limba rusă. În limba engleză scriu eseuri, prelegeri, prezentări, scrisori de referinţă, recenzii.
- Cât de mult ne scapă? Vedem şi auzim traduceri în limba engleză ale poeziilor dvs. şi unele sunt numite geniale în orice limbă.
B: Nu se poate spune că vă scapă prea mult. Nu puteţi spune că vă scapă prozodia altei limbi. Nu puteţi rata acustica altei limbi. Originalul este înrădăcinat în eufonia limbii ruse. Pe aceasta, desigur, nu o puteţi avea şi nici nu o puteţi rata. Nu puteţi rata ceva ce nu cunoaşteţi.
- Aşadar, nu ar trebui să ne simţim ca şi cum am primi doar nouăzeci la sută din ceva ce este absolut.
B: Ai un poem în limba engleză, bun sau rău. Nu se poate să fantazezi despre cum ar fi în original.
- V-am observat recent recitând fără a vă uita pe hârtie. Puteţi recita fiecare dintre poeziile dvs. în limba rusă?
B: Pe de rost? Nu cred. Nu mai pot. Până la vârsta de patruzeci de ani le ştiam pe toate.
- De obicei, vă mulţumesc traducerile poemelor dvs.?
B: E o senzaţie foarte specială atunci când primeşti traducerea propriului tău poem. Pe de o parte, eşti teribil de încântat de faptul că ceva ce ai scris este interesant pentru un englez. Sentimentul iniţial este plăcerea. Pe măsură ce începi să citeşti, totul se transformă foarte repede în groază şi devine un amestec extrem de interesant între cele două sentimente. Nu există nici un nume pentru asta nici în limba rusă, nici în limba engleză. E o senzaţie cât se poate de schizofrenică.
- Nu există un cuvânt pentru bucurie şi teroare (joy and terror).
B: Beroare! (Jerror!)
- Devotamentul dvs. pentru meserie, precum şi faţă de spiritul poeziei, este bine cunoscut. Sunteţi celebru pentru respectul faţă de formă, metrică, structură. Din moment ce sunteţi un om care apreciază individualismul, trebuie să vă întreb dacă credeţi că ar putea exista vreo experienţă poetică, ce nu ar ţine de domeniul structurii formale?
B: Cu uşurinţă. Nu sugerez o cămaşă de forţă. Mă gândesc doar că, atunci când poetul recurge la un anumit mijloc, fie că este vorba despre versul metric sau despre cel liber, el ar trebui să fie cel puţin conştient de diferenţe. Poezia are un trecut foarte bogat. De exemplu, atunci când cineva apelează la vers liber, acela trebuie să-şi amintească de faptul că tot ceea este etichetat cu epitetul „liber” înseamnă „liber de ce.” Libertatea nu este o condiţie autonomă. Este o condiţie determinată. În fizică este determinată de statică. În politică este condiţionată de sclavie şi despre ce fel de libertate se poate vorbi în termeni transcendentali. Liber nu înseamnă liber, ci eliberat, , „liber de” – liber de metri stricţi, deci, în esenţă, este o reacţie la metri stricţi. Vers liber. Un individ care tocmai recurge la el trebuie să meargă, într-o manieră miniaturală, prin istoria versului în limba engleză, înainte de a se elibera de el. În afară de aceasta, poţi începe cu un mijloc împrumutat, cu alte cuvinte, cu un mijloc care nu îţi aparţine mai mult decât îţi aparţin metri stricţi.
- Predaţi scrierea creativă?
B: Nu. Predau lectură creativă. Cursul meu este descris ca fiind predarea „conţinutului şi strategiei în poezie lirică” – Ce este poetul după?; Cum face acest lucru?; Ce intenţionează?
- Criticii vă atribuie tot felul de lucruri cu privire la meseria dvs. ... forţe morale, sociale concretizate în meserie.
B: Toate aceste lucruri sunt aici.
- Sunt, de asemenea, foarte interesată de piesele dvs. de teatru şi mă întreb dacă credeţi că primesc destulă atenţie.
B: Nu cred, dar nici nu mă aştept la mai mult.
- „Marbles” a fost jucată doar o singură dată?
B: O dată sau de două ori aici, dar peste tot în Europa.
- Asta îmi aminteşte de Howard Nemerov. Literatura lui dramatică este printre cele mai bune dintre cele scrise în limba engleză, şi abia a putut fi pus în scenă. Când am citit „Marbles”, am crezut că am văzut o altă faţă a scrierii dvs.
B: Este de fapt acelaşi lucru.
- Temele sunt aceleaşi, dar personajul devine puţin mai sălbatic pe scenă.
B: E foarte natural ca unul care scrie poezie să scrie piese de teatru. Un poem, şi mai ales poemul împovărat cu toate acele bariere formale ale rimei şi ale metrului, este în esenţă o formă de dialog. Fiecare monolog este o formă de dialog, datorită vocilor din interiorul lui. Ce este „A fi sau a nu fi”, dacă nu un dialog? Este o întrebare şi un răspuns. Este o formă dialectică, şi, nu-i de mirare faptul că un poet ajunge la un moment dat să scrie piese de teatru.
- Vă place teatrul?
B: Îmi place să-l citesc, dar nu să merg la teatru. De multe ori a fost o ruşine.
- Începeţi cu o cunoaştere instinctivă a elementelor teatrului – izolarea deţinuţilor într-o celulă („Marbles”).
B: Poetul într-un poem este un scenograf, un regizor, un instructor al corpului etc. Să luăm, de exemplu, „Home Burial” de Robert Frost. Este o mică dramă perfectă. Este, de asemenea, o piesă de balet. Chiar şi lui Alfred Hitchcock i-ar plăcea. Există un stâlp de balustradă care joacă un rol substanţial.
- Şi ar trebui să menţionăm comprimarea acţiunii de scenă. Poemul în sine este o comprimare a spaţiului. Cuvântul „Marbles” aduce la suprafaţă mai multe sensuri - colocvialism, joc, statuile concrete de pe scenă, toate acestea. Care a fost cuvântul din limba rusă care a captat toate aceste nuanţe?
B: Acelaşi. Marbles (Statui). Dar are mai puţine nuanţe decât are în engleză.
- În poezia dvs. există umor, ironie, asimetrie. Dar, în teatru, este un umor grosolan. Cred că e mult mai curajos şi că aveţi şansa de a vă elibera puţin mai mult.
B: Posibil, dar nu cred că sunt mai liber în proză decât într-un poem.
- Momentul în care aţi aflat că aţi câştigat Premiul Nobel pentru literatură trebuie să fi fost unul foarte important.
B: A fost amuzant. Eram în compania lui John Le Carré, într-un restaurant din Londra şi un prieten a intrat cu ştirea.
- Discursul dumneavoastră de acceptare a premiului este unul dintre cele mai bune eseuri pe le-aţi scris vreodată. Cred că trebuie să fi fost o plăcere să scrieţi acel discurs – să aveţi această oportunitate – şansa de a spune tot ceea susţineţi. Probabil v-a fost uşor să scrieţi, deoarece aţi avut prilej de a spune tot ce credeţi şi cine sunteţi. Care credeţi că este singurul lucru care răsună din discurs?
B: Nu ştiu exact. Aş sfătui pe orice scriitor să-l pregătească în prealabil pentru atunci când se va întâmpla; atunci când primeşti Premiul Nobel, ai la dispoziţie doar o lună pentru a-ţi scrie discursul şi brusc nu ştii ce să spui, de parcă ai avea un pistol la tâmplă. Îmi amintesc ca mă grăbeam să-l scriu şi a fost al naibii de greu. N-am fost niciodată mai nervos decât atunci.
- Deci credeţi că toţi scriitorii ar trebui să scrie un discurs de acceptare pentru premiul Nobel, doar pentru a-l avea la îndemână?
B: Da, pentru orice eventualitate.
- Ei bine, nu este o idee rea să ai un crez.
B: Să începi cu unul.
- Chiar dacă nimeni nu-l vrea.
B: Poţi să-l utilizezi pentru tine.
- Sunteţi mulţumit de discursul de acceptare?
B: Da, sunt mulţumit în mai multe aspecte.
- L-aţi citit în limba rusă.
B: În ultimul moment. Când am intrat, m-am răzgândit. Am avut două versiuni ale acestuia, în rusă şi în engleză.
- Şi în ultimul moment v-aţi simţit mai confortabil cu rusa. A fost apoi publicat în The New Republic. Ar trebui să-l retipăriţi.
B: Ar fi frumos, pentru că e un discurs bun.
- Spune că poezia este singurul lucru care contează.
B: Poate că remarca cea mai valoroasă din discurs este că există două sau trei modalităţi de cunoaştere disponibile pentru specia noastră: analiza, intuiţia, şi cea care era la dispoziţia profeţilor biblici - revelaţia. Virtutea poeziei este că, în procesul de compunere, se pot combina toate trei, dacă eşti norocos. Cel puţin poţi combina două: analiza şi intuiţia - o sinteză. Rezultatul net poate fi revelator. Dacă aruncăm o privire dură asupra planetei şi asupra cui o locuieşte... acum, în Occident, avem accentul pe rusesc, pe „raţiune”. Se oferă recompensă pe ea. Iar Orientul are reflexivitate şi intuiţie. Un poet, implicit, este cel mai sănătos specimen posibil - o fuziune a celor două posibilităţi.
[…]
- Ce credeţi că va cunoaşte viitorul despre noi din ceea ce spunem?
B: Se vor şti destul de puţine lucruri despre noi. Vom fi judecaţi după literatura pe care o lăsăm.
- Ce literatură va rămâne?
B: Un mileniu de acum înainte... Nu ştiu dacă oamenii vor mai exista, dar în cazul în care vor fi interesaţi de secolul al XX-lea, vor citi cărţile scrise în secolul al XX-lea.
- Aţi predat la Universitatea din Michigan. Aţi fost profesor invitat la Queens College, Smith College, Universitatea Columbia şi Cambridge. Vi s-a acordat titlul de Doctor Onorific la Williams College şi la Universitatea Yale.
B: Şi în alte câteva locuri... Universitatea din Rochester, de asemenea, Oxford, Anglia, printre altele. Dar să rămânem doar la acestea – să nu se înţeleagă că mă laud.
- De fiecare dată, aţi scris un discurs?
B: Din păcate, da.
- Ar trebui să fie adunate într-o carte?
B: Ei bine, nu.
- Are Joseph B. vreo poezie care nu a fost publicată?
B: Multe.
- Cum scrieţi poeziile? Ele se adună singure ? Mergeţi culegând imagini până în momentul în care începeţi să scrieţi?
B: Eu nu adun lucruri în mod deliberat sau cu bună ştiinţă. Poemul începe întotdeauna cu primul vers, sau cu un vers oarecare, şi de la acela porneşti. Este ceva ca un zumzet în care încerci să potriveşti versul şi apoi continui astfel.
- Misticii spun că debutul existenţei speciei umane are legătură cu sunetul, cu vibraţia sunetului.
B: Frumos din partea lor.
- Cu poetul este la fel? La dvs. vibraţia este prima?
B: Un anumit ton... un ton care are în mod ciudat destulă greutate psihologică, o diminuare, pe care încerci cumva să le potriveşti. Singurul lucru organic, care este pertinent pentru poezie, este precum modul în care trăim. Exişti şi treptat ajungi la un anumit ton în capul tău. Liniile se dezvolta precum ridurile, precum părul gri. Acestea sunt ridurile într-un anumit sens, în special când vorbim despre compoziţie ... Asta îţi dă riduri! E într-un fel lucrarea timpului asupra omului. Te cizelează sau te desfigurează sau îţi face pielea uscată.
- Deci te erodează şi tu îl cari cu tine?
B: Faci cu propoziţiile ceea ce face timpul cu tine.
- În formarea poeziei, aveţi mereu în preajmă părţi de strofe de asemenea?
B: Desigur.
- Şi tehnologia... Folosiţi scrisul de mână mai întâi?
B: Da, eu nu am un computer. Apoi, tastez cu un singur deget. Computerele nu-mi sunt de folos.
- Care deget?
B: Arătătorul de la mâna dreaptă.
- Am văzut un poem scris de dvs. în The New Yorker în luna ianuarie şi mă întrebam câte publicaţi în decursul unui an, în periodice.
B: Acest lucru variază. Anul trecut am publicat în jur de zece.
- Zece poeme noi într-un an. Este destul de puţin.
B. Da, dacă eşti norocos. Mi-am petrecut jumătate de an în Irlanda şi am publicat mai multe poezii în suplimentul literar al revistei The Times.
- Se spune că, atunci când aţi fost în lagăr, la momentul decesului lui Eliot, aţi fost capabil să scrieţi versurile pentru el în douăzeci şi patru de ore.
B: În două sau trei zile, da.
- Aşadar sunteţi extrem de concentrat, dar el a şi însemnat mult pentru dvs. Asta a ajutat.
B: De asemenea, în mod extraordinar, în acele condiţii, am avut o formă, un model pentru acel poem. Am împrumutat din poemul lui W.H. Auden, „In memory of Yeats.” Am făcut unele modificări. Am făcut în prima parte o schemă a rimei uşor diferită.
- Aţi învăţat limba engleză traducând poezie?
B: Citind şi traducând.
- Vers cu vers. Cum este engleza dvs. acum?
B: Nu ştiu. Uneori, chiar sunt mulţumit, dar adesea nu ştiu ce să spun. Mă pierd.
- Nu credeţi că se întâmplă în orice limbă?
B: Cu o corcitură ca mine, se întâmplă poate mai frecvent.
- Gândiţi şi visaţi în ambele limbi?
B: Oamenii gândesc cu gândul şi visează cu visul. Apoi le confruntă prin intermediul limbii. Când creştem, devenim fluenţi în asta şi din acest motiv credem că gândim într-o anumită limbă.
- Vă inspiraţi din visele dvs.?
B: Frecvent. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să compun poezii când m-am trezit.
- Visele nu sunt întotdeauna utile, cu excepţia încărcăturii emoţionale.
B: Subconştientul este o sursă, dar o compoziţie este o întreprindere extrem de raţională în multe sensuri. Ne putem gândi la vis ca fiind sursă de inspiraţie, dar apoi îl aşezi pe hârtie şi începi să-l corectezi. Înlocuieşti cuvintele. Este o invazie a raţionamentului. Poezia este o artă incurabil semantică. Trebuie să-i dai sens. Asta este ceea ce o diferenţiază de alte arte... de toate celelalte arte.
- O numiţi cel mai înalt punct al expresiei umane.
B: Aşa este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu