În acest număr semnează:Florin Dochia, Julia Hasdeu, Mihai Dinu, Mioara Bahna, Mariana Cîlţ, Mihai Antonescu, Daniel Corbu, Raluca Neagu, Alexandra Mihalcea, Octavian Mihalcea, Emilia Dănescu, Daniela Şontică, Mirona Mara, Ela Dobre, Stéphane Mallarmé, Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Henri Michaux, Leonard Cohen, Liliana Ene, Michel Butor, Saint-John Perse, Jose Angel Valente, Samuel Beckett, Henri Prade, Charles Baudelaire
Să fii subversiv
Florin Dochia
Starea spiritului poetic contemporan este subiectul unei anchete lansate deunăzi de o publicaţie culturală online de limbă franceză (Recours au Poème), pornind de la afirmarea ideii unei poezii concepute ca acţiune politică şi meta-poetică revoluţionară. Primul „provocat” să se exprime este Basarab Nicolescu, fizician şi filosof franco-român născut la Ploieşti, autorul Manifestului transdisciplinarităţii (1996). Domnia sa contextualizează semnificativ: „Sunt convins că, mai mult decât cicloanele, tornadele, potopurile, epidemiile sau nenumăratele bombe, insurecţia poetică va mătura într-o zi Pământul, în numele drepturilor omului cosmic, ca o orbitoare lumină a dragostei.” Dacă, deocamdată, secolul 21 pare a fi, încă de la debut, pe urmele prevestirii lui Malraux, religios, violent religios, barbar, primitiv şi distructiv religios, dl. Nicolescu ne promite, plin de entuziasm, iluminarea viitoare, reinventând(u-se ca) un fel de Mesia contemporan. „Singura subversiune care poate face să explodeze această lume, invadată de o nouă barbarie şi pe marginea autodistrugerii sale, e subversiunea poetică. Poezia este suprema cunoaştere.” Insistenţa, altfel reconfortantă pentru cititor, este argumentată simpli şi, în opinia mea, convingător: „Ştiinţele descriu mecanica universului, în vreme ce poezia relevă dinamica sa secretă. Materia poetică este energia unităţii cosmice. Poeţii sunt căutătorii Terţului Ascuns, acel al treilea ireductibil aflat între subiect şi obiect. Între revelaţie şi revoluţie nu este decât un pas - acela la Terţului Ascuns. Iată de ce orice revoluţie nefondată pe o revelaţie este ucigaşă. Rigoarea spiritului poetic este infinit mai mare decât rigoarea spiritului matematic.”
Creaţia primordială a fost un act poetic, fără îndoială. Creaţia poetică este, a fost dintotdeauna, adaos la creaţia primordială, completare, updatare (ca să fiu în trend) a aceleia. Dl. Nicolescu constată, pe bună dreptate, că „Revoluţia socială a fost experimentată deja în cursul secolului al XX-lea şi rezultatele sale sunt catastrofale. Omul nou nu era decât un om gol şi trist. Oricare ar fi cosmetizările pe care conceptul de „revoluţie socială” nu va întârzia să le suporta în viitor, ele nu pot şterge din memoria noastră colectivă ceea ce a fost efectiv experimentat.” Suntem, din nefericire, mulţi dintre noi, supravieţuitori ai acelor experimente, efectuate pe „suflet deschis” şi, adesea, crimă. Şi putem pricepe lesne că, „Pentru a ne găsi locul nostru în această lume, avem nevoie ca noi legături sociale, durabile, să poată fi găsite. Noi legături sociale vor putea fi descoperite prin căutarea unor punţi poetice, atât între diferite domenii de cunoaştere, cât şi între diferite fiinţe ce compun o colectivitate, căci spaţiul exterior şi spaţiul interior sunt două faţete ale unei aşi singure lumi. […] Revoluţia de azi nu poate fi decât o revoluţie a inteligenţei, care să transforme viaţa noastră individuală şi socială într-un act atât estetic, cât şi etic, actul dezvăluirii dimensiunii poetice a existenţei. O voinţă politică eficace nu poate fi, în zilele noastre, decât o voinţă poetică.”
Am reprodus aici numai începutul pledoariei pentru poezie a lui Basarab Nicolescu, continuarea este tot mai analitică şi mai fără de cusur, mai uimitoare şi generatoare de întrebări: De ce ne lăsăm dominaţi de contingent? De ce ne rupem, pe zi ce trece, de noi înşine? De ce ne supunem docili domniei mediocrităţii? De ce acceptăm manipularea şi comoditatea primirii idelor de-a gata? La finalul lecturii, altă interogaţie, venind dinspre minunatul Arghezi: De ce nu sunt eu pe deplin, „cel ce gândeşte singur”?
Julia Hasdeu
Tălmăciri de Mihai Dinu
PAJ ADORMIT (PAGE ENDORMI)
Afară urlă vântul şi tunetul vuieşte.
În sală vinul trece din om în om. Regeşte
Petrece seniorul tronând printre vlădici,
Curteni, servitorime, pitici şi măscărici.
Doar juna castelană, din larma lor retrasă,
Purtând veşminte care o fac şi mai frumoasă,
Brodează aşezată în jilţul din iatac,
Unde-şi alină zilnic plictisul fără leac.
În rochia-i lucrată de mâini de târgoveţe
Se-ascund prin catifele turcoaze-n mii de feţe;
Pe gâtul alb ea poartă şirag de mărgărint,
La şold – psaltirea mică legată în argint.
Se-ncolăcesc mătănii pe braţul ei de înger
Şi-n pletele-i scăldate-n metalice răsfrângeri
Opalul, ametistul, safirul cel mai pur
Şi-amestecă lucirea de purpură şi-azur.
Din smalţul cingătorii-aurii ţâşneşte-o rază
Şi, ochi de-argint, inelul din deget luminează.
Alături focul arde-n căminul vechi, pe când
Contesa zăboveşte la lucrul ei, visând.
Spre-a nu-i curma alaiul de gânduri diafane,
Fereastra cu vitralii pictate şi blazoane
Filtrează-abia lumina amurgului discret,
Duios ca un adio şi trist ca un regret.
Jos, cuibărit în panglici, pe-o pernă verde, mare,
Seraficei stăpâne îi şade la picioare
Un paj micuţ şi rumen şi alb, pierdut în vis,
Cu ochii-nchişi şi-un zâmbet abia întredeschis,
De parcă i-ar surâde chiar mamei sale bune.
Neprihănit el doarme. Cu grijă, doamna-i pune
La loc zuluful care pe frunte i-a căzut.
Privind înduioşată la somnul lui tăcut.
Ca spicele mişcate de vânturi pe ogoare,
Bălaiu-i păr i-un abur de aur şi de soare.
Pe umăr pelerina albastră prinsă-o ţin
Doi mici dragoni de aur cu ochii de rubin.
Purtat la brâu, stiletul subţire stă la pândă
Să apere de duşmani făptura sa plăpândă.
Nevârstnic încă, pajul e nobil şi orfan.
Se teme de semeţul şi mândrul castelan
Şi-i fericit doar lângă contesa mult iubită.
Ea, admirându-i faţa ca de-un artist cioplită,
Contemplă cu tristeţe copilul solitar
Ce-n somn surâde, parcă vrăjit de-un vis fugar.
Îl ştie-al nimănuia şi-n inima-i pătrunde
Treptat fiorul unei compătimiri profunde.
Îşi spune că micuţul putea să-i fie fiu,
Să schimbe-n sărbătoare tot traiul ei pustiu
Şi că, numind-o mamă, balsamul mângâierii
I-ar fi-ndulcit noianul de zilnice mizerii.
Căci suferă. În veacul acesta ne-nţelept,
A cunoscut urâtul ce roade-adânc în piept
Şi sufletu-i romantic, fugind de spectrul urii,
În lunga-i sihăstrie s-a dăruit lecturii.
Departe de chemarea războinicelor veşti,
A tălmăcit în stihuri poeme latineşti.
Alături de altarul cu moaşte fără preţ,
Prinos al unor sfinte lăcaşuri sub un jeţ
Şi sub vitrină-n vrafuri zac scrieri vechi şi rare,
Infolii miniate şi evangheliare,
Ceasloave prăfuite, hrisoave de tot felul.
Nici un copil vreodată n-a-nveselit castelul.
Când soţul la turniruri pleca, ori la vânat,
Ea urmărea din umbra balconului sculptat
Gătiţi de luptă roibii nervoşi; apoi, smerită,
Îşi relua lectura o clipă părăsită.
Acum, privind la pajul ce doarme ghemuit,
De-un crunt amar îşi simte tot pieptul năpădit.
Ah, pentru ce sărmanul copil lipsit de mamă
Nu-i aparţine ca să-l adore fără teamă?
Căci s-ar iubi-ntre dânşii cu-o dragoste divină,
Fără ca nime-n lume să le găsească-o vină.
Ar cerceta aceleaşi cărţi scumpe împreună.
Ea trubadur l-ar face şi el, primind cunună
De lauri, ar ajunge-n Parnas şi Helicon,
Ca Dante şi Petrarca-n Florenţa şi-Avignon.
Cu câtă bucurie l-ar învăţa de bine:
Să nu-ndrăgească moartea din armele haine
Şi nici să nu se lase atras cu voia sa
Spre aspra şi cumplita plăcere de-a lupta.
Căci are-un suflet gingaş, înflăcărat, discret,
Şi-un chip ca de fecioară sub toca de valet.
Cât i-ar părea de bine ca-n turnul mohorât
Să se strecoare-o rază de dragoste şi cât
Ca-n asprul ei refugiu s-audă, de-o vrea Cerul,
Duioasa melopee ce-o tânguie truverul.
Contesa ştie-acestea şi, plânsu-şi înfrânând,
Se pleacă lin asupra copilului plăpând.
Apoi, depune-o mică, fugară, sărutare
Pe păru-n care mâna-i croise, blând, cărare.
Băiatul se trezeşte, mişcat de-acest sărut.
Cu braţele întinse, de copilaş pierdut,
El strigă: „Mamă!”, strigăt de dragoste şi frică.
Atunci contesa-n braţe cu grijă îl ridică
Şi îi vorbeşte-n şoaptă-ncercând să-l liniştească,
Dar pajul simte încă atingerea cerească
A buzelor şi-i pare, din cele petrecute,
Că însăşi buna-i mamă venise să-l sărute.
Vis dublu, vis prea dulce, dar iute destrămat!
Contesa se-nfioară. Copilul, ruşinat,
Tresare şi roşeşte cuprins de-amărăciune.
Apucă mandolina ca de-obicei şi-şi pune
Jos scăunelul între stăpână şi cămin.
Apoi, cei doi, cu-un unic şi dureros suspin,
Se regăsesc cum zilnic au fost şi vor mai fi:
Un fiu orfan de mamă şi-o mamă fără fii!
OGLINDA (LE MIROIR)
Oglinda cu ovalul fin
Un giuvaer de aur pare.
În loc s-o ţii ascunsă-n scrin,
Tu o purtai la cingătoare.
Ţi-o aninai pe şoldul mic.
Mai ştii, micuţă castelană?
Avea o ramă-n stil antic
Oglinda ta veneţiană.
Doi Cupidoni grăsuţi, buclaţi,
Hrăneau micuţe zburătoare.
Erau copii înaripaţi
Sau îngeri pruncii-aceia oare?
(Ştiu doar că-s vrednici să le-adori
Înfăţişările divine
Şi că-i dezmierzi adeseori
Cu degetele tale fine).
Albaştrii ochi cereau răspuns
Sfătuitoarei luminoase.
Nu cred că-avea ceva de-ascuns:
Erai frumoasă-ntre frumoase.
Ea, ştrengăriţa, te-a văzut
Pictându-ţi false aluniţe
Pe-obrazul ca de nou-născut
Şi-n colţul gingaşei guriţe.
Acei catifelaţi pistrui
Sporeau misterul din privire.
Cupidonaşilor sau cui
Să-i mulţumim de-acea lucire?
Ei ţi-admirau ştiuţii nuri,
Dar pentru cine, castelană,
Îţi reflecta obrajii puri
Oglinda ta veneţiană?
Mi s-a părut că văd cândva
Un conte plin de semeţie
Vorbind şoptit la uşa ta
Cu-o doamnă cunoscută mie.
Că nu-i arsese de vorbit
Era vădit. Seniorul falnic
Şi tânăr căuta grăbit
Din ochi surâsul tău şăgalnic.
Atunci un tremur îmboldi
Mânuţa-ţi albă să cuprindă
Cu-un gest înfrigurat, mai ştii?,
Fragila, scumpa ta oglindă.
Roşeaţa îţi împurpura
Obrajii palizi de veghere.
Te-ai ridicat de pe sofa,
Trecând la tine-n încăpere.
Ce-a mai urmat? Oglinzii doar
Putem să-i cerem dezlegarea,
Căci ei i te destăinui, iar
Tot ea-ţi răsfrânge tulburarea.
ÎN GRĂDINA LUXEMBURG
(AU LUXEMBOURG)
Cu chiote şi râset zburdau copiii-n parc.
În ochii limpezi ceru-şi boltea măreţul arc
Şi note picurate de glasuri cristaline
Stârneau pe-aleea tristă ecouri mai senine.
Un gureş vânt de iarnă, cumplit secerător,
Mai crud ca Sora-Moarte, suflând nepăsător,
Gonise de prin cuiburi cu ameninţătoare
Jeliri scatii şi mierle şi alte zburătoare.
Copacii-i despuiase de frunze răsfirând
Cununa lor bogată şi mândră pe pământ.
Cu trunchiuri închircite şi crengi întunecate,
Stafiile de arbori se zvârcoleau uscate
Şi în lentila ceţii creşteau copleşitor.
Netulburaţi, copiii-şi vedeau de jocul lor,
Cu cercul, cu sfârleaza, cu mingea şi-alte cele.
Vedeai cu încântare pe chipuri mititele
Şi feţe-mbujorate de-al vântului sărut
– Ucigător adesea sub chipu-i prefăcut –
Zulufii blonzi ce saltă pe frunţi şi ochii mari,
Şăgalnici, plini de viaţă şi ageri de ştrengari.
Voioşi şi fără grijă, zburdau pe săturate.
Sărmanii, cu mâini roşii şi nasuri degerate,
Uitau o clipă sumbrul bordei neprimitor
Unde zăcea bolnavă pe moarte mama lor.
Mişcând să n-amorţească mânuţele lor slabe,
Uitau de frig, de iarnă, de tristele cocioabe.
O, nevinovăţie, ce minunat cuvânt!
Copilăria-şi are în joc un reazem sfânt!
DE CE SUNT VOIOASĂ (POURQUOI JE SUIS GAIE)
De mă-ntrebaţi de unde atâta veselie,
Când inima-mi îndură o rană veşnic vie
Ce sapă în adâncuri făgaşul ei obscur,
Când vă-ndoiţi de răul ce-mi sfârtecă fiinţa,
Văzându-mi râsul care mi-ascunde suferinţa,
Voi vă purtaţi, prieteni, la fel ca toţi din jur.
Vă-nchipuiţi că vârsta-mi exagerează chinul,
Că nu prea am temeiuri de-a-nvinui destinul,
Că nu am plâns vreodată şi nu am suferit.
Sau credeţi că mâhnirea ce-o simt e numai dorul
Fecioarei ce roşeşte simţind prevestitorul
Fior dintâi al unui alean nelămurit.
Vă înşelaţi, ei bine. Căci răul ce mă roade
Nu-i urma ne-nsemnată a unei dulci ocheade
Ce umple de nelinişti un suflet inocent.
Nu. Rana mea e una mai grea. Şi de vă pare
Ascunsă-n voioşie e pentru că nu are
Din voi oricine parte de-acest avertisment.
Nu m-aţi putea vreodată-nţelege şi deplânge.
Aţi râde. Râsul vostru hrănit cu propriu-mi sânge
M-ar încărca de ură şi poate de dispreţ.
Căci în prietenie nu poţi cu-ngăduinţă
Să îl priveşti pe omul ce crunta-ţi suferinţă
O trece cu vederea cu un surâs glumeţ.
De altfel, nenorocul, vedeţi, nu-mi vine bine,
Necazul nu mă prinde. Să râd deci se cuvine.
Făcută-am fost pesemne să duc un trai solar.
Hidoasă voioşie ce plânsu-mi tăinuieşte!
Adeseori înfrântă, sleită sufleteşte,
Alerg să plâng în faţa preasfântului altar.
Doar Domnu-mi ştie păsul şi-n faţa crucii Sale
Când îngenunchi şi ochii-mi se umezesc de jale.
Spre fruntea mea smerită priveşte blând în jos.
Milos e doar acela ce-a suferit şi milă
Avea-va de-o curată, cucernică copilă
Cel ce din gheara morţii cu moartea
Lui ne-a scos.
Ştefania Oproescu: Pasărea de gheaţă
Mioara Bahna
Cu volumul de versuri Pasărea de gheaţă – Editura ATEC, Focşani, 2015 –, poeta vrânceană cu origine buzoiană Ştefania Oproescu revine în atenţia cititorilor cu o poezie de calitate, în care cerebralitatea perspectivei asupra vieţuirii temperează din capul locului eventualele fireşti efuziuni sau dureri (Trupul meu a încremenit într-o carapace de plumb), scriitoarea luându-şi „personajul”-eponim al cărţii (de fapt, fiind desemnată chiar de acesta) drept reper atitudinal: Pasărea de gheaţă învelită-n culori, / rătăcită din roiul visului, /m-a ales să-i alin plecarea din clipă / cu basmul focului sacru.
Periplul liric propus de poetă face, apoi, drumul invers, de la Moartea păsării de gheaţă – poemul iniţial, preambulul întregului – spre finalul cărţii, unde Pasărea de gheaţă, este o concluzie cu multiple conotaţii, între care ideea traseului sacrificial pe care-l presupune existenţa, aşa cum toată zbaterea liberei zburătoare se reduce, în cele din urmă, la o imagine emblematică pentru oricare dintre formele în care s-a întrupat viaţa: Pe altar, dimineaţă, o pasăre moartă.
Transpuse în vers liber, prin ingambament, poeziile Ştefaniei Oproescu traduc, prin intermediul imaginilor artistice, capacitatea poetei de a-şi păstra „recea cumpăn-a gândirii”, chiar şi în momente dintre cele mai tensionate, de mare dramatism, aşa cum sunt ultimele clipe şi cuvinte ale mamei – un fel sui-generis de addenda la viaţă –, cărora, cu luciditate, în pofida încărcăturii emoţionale maxime, fiica încearcă să le pătrundă noima care transcende imediatul, aducând în ele toată înţelepciunea unei existenţe, coroborată cu ştiinţă finală a înţelegerii semnelor la care, până în clipa ultimă, omul nu are acces, iar când i se deschide „poarta”, e prea târziu să le împărtăşească explicit şi celor pe care-i lasă în urmă revelaţiile pe care le are, încât fiecare să-şi ducă propria cruce până la capăt.
Între pasărea de gheaţă şi pasărea de sânge, poeta îşi delimitează spaţiul experienţei, certificându-şi, totodată, drumul vieţii, prin selectarea, filtrate prin transparenţa culorilor, a unor eşantioane de realitate şi vis (Se făcea că...), fragmente dintr-o călătorie, pentru care zborul – laitmotiv la nivelul ansamblului cărţii, cu multe ipostaze: alături de celălalt; doar înapoi; pe care-l învăţasem etc. – e cel prin care neliniştea, paradoxal, capătă substanţă, însemnând, concomitent, şi şansa de evadare din concret, dar şi posibilitatea de a contempla metastaza adevărului, mergând până în pântecul halucinaţiei. Constatarea care nu mai lasă loc amăgirilor, în această poezie în care luciditatea nu e abandonată nicicând, e că, până la urmă, Doar amintirile rămân / singururl zbor permis / prin memoria îngerilor căzuţi / după smulgerea aripilor.
Este o poezie confesivă, în care două sunt, cu precădere, preocupările poetei: debutul misterios al legăturilor cu arta (pus în relaţie cu Geneza, dinspre care curge necontenit pulbere de cuvânt, dar acesta se poate să se fi întâmplat şi În atelierul unui sculptor, unde am inhalat praful letal al formei) şi locurile natale, un fel de paradis pierdut (Pe locul unde au călcat /tălpile tale de copil, /s-a năpustit iarba să-ţi înece urmele), de unde păstrează chintesenţa unor senzaţii (în memoria care ţine trează mişcarea / între pontonul de venire şi cel de plecare), materializate, de pildă, în respiraţia... ierbii; brâuri de cătină, resturile casei, Valea Fântânii, luată treptat în stăpânire, în semn de răzbunare, de urmaşii şarpelui ucis de mama cu o nuia de alun şi lăsat să se usuce pe un gard sau în Pete arămii de soare în amurg, /strălucind prin frunzişul întunecat al arinilor şi mirosul de frunză strivită al apei, peste care tronează firesc amintirea părinţilor, pentru că Timpul acela a rămas înrămat / într-o după-amiază de duminică, /pictată pe umbra năruită a înverzirii.
Rareori însă, poeta face şi prospecţiuni în crusta viitorului. Spre exemplu, adresându-se unui interlocutor tăcut– pentru că poeziile Ştefaniei Oproescu din acest volum sunt construite, în mare parte, ca monolog adresat, iar pentru identitatea celui căruia îi vorbeşte posibilităţile de decodare sunt multiple, acesta însumând sacrul şi profanul, dar fiind şi un alter ego al artistei –, îl avertizează: O să-ţi vrăjesc aripile, încât Nici luna, nici răsăritul / nu vor risipi pulberea clipei. Efectul prezenţei celuilalt însă este proteic, discontinuu: uneori negativ (Mi-ai speriat zborul /cu bruma picurată pe aripi), dar, de cele mai multe ori, stimulativ-creativ: De n-aş fi cascadă, /aş putea fi cuib /în care ţi-aş putea adăposti / toate visele.
Atrasă de atributele vegetalului, de asumarea unei astfel de existenţe, de vreme ce condiţia umană e încă destul de mult tributară zonelor obscure ale fiinţei (Cred că partea de animal din mine /n-a depăşit instinctul de turmă), alegoric, poeta îşi reconfigurează traiul: Locuiam ca un mac în lanul de grâu / până au venit secerătorii / şi din verbul meu au făcut drog, /iar din inima ta, pâine. Traiul e însă o ruletă, unde se joacă totul. Şi. totuşi, Se întâmplă uneori chiar /să câştigi licurici / şi să crezi /că-i Lumina.
Nu lipseşte din acest volum nici tentaţia reinterpretării miturilor (iată, de pildă, Facerea: La început, n-a fost cuvântul, /ci o durere oarbă /rostogolindu-se de jur împrejur /până s-a făcut sferă de întuneric /pulsâns sub învelişul tăcerii), dar nici amărăciunea, transpusă în versuri cu accente psalmice, a omului apăsat de gândul efemerei treceri prin timp, păstrând ecouri din eminescianul Memento mori: Atât să dureze zidirea / (...) /între venirea din lacrima mamei /şi plecarea în ochiul pământului...? Speranţă sau resemnare însă, totul e repetiţie, fiindcă Am mai auzit asta...
Echilibrul dă nota definitorie a poeziei Ştefaniei Oproescu, chiar dacă, declarativ, prin vocea lirică, poeta dezvăluie: Cred că până în ultima clipă / voi respira la subţioara fricii, drept care, soluția salutară e în privirea înapoi, determinată de amitiri amăgitoare, tezaurizate împreună cu nostalgia cerului violet, aşternut peste Macii înşelători /fulgerând potecile înflorite ale cărnii şi amintirea florilor de măceş. Remarcabilă – poate ca singurul lux permis, într-un perimetru, în general, al sobrietăţii – este predilecţia poetei pentru o cromatică preluată de la natură, care sporeşte expresivitatea rezultatelor investigărilor senzorialului, dar, în acelaşi timp, intermediază accesul la idee, mai ales că poezia din volum are o pronunţată latură meditativă, destinul fiind una dintre temele asupra cărora se apleacă poeta: Uitasem în vârtejul plăsmuirilor /că destinul / nu iartă nesfârşiri / şi la soroc /a despicat pântecul gândului, /cuvintele gemene s-au risipit /ca seminţele alunecoase de mac /care amorţesc până şi rostirea memoriei.
Aşadar, asumâdu-şi destinul, dar păstrând fireasca nostalgie a trecerii timpului, cu tot ce presupune aceasta, cartea Ştefaniei Oproescu trasează, oarecum oximoronic, tablouri de suflet, în note sobre, Edenul de rumeguş, cu iluziile inerente, peste care vremea ruinelor stă la pândă, dar visând, utopic: să-mi aleg o singură clipă de viaţă /pe care s-o locuiesc la nesfârşit..
Confesiunea poetului sau dreptul la poezie
Vasile Ioan Ciutacu - Nici eu nu dorm
Mariana Cîlţ
A fi poet nu însemnă doar a scrie sau a publica... A fi poet înseamnă nu doar a-ţi dărui timpul cititorilor, ci a-ţi oferi lor sufletul întreg şi plin de iubire şi de viaţă, sacrificându-te pe tine pentru a-i face pe alţii mai buni, mai sensibili, mai cunoscători..
Acest lucru îl mărturiseşte (in)direct dl Vasile Ioan Ciutacu prin volumul Nici eu nu dorm..., volum publicat la editura Anamarol anul acesta (2015). După alte apariţii foarte inspirate şi primite favorabil de critică (Descântece pentru viaţă şi moarte, Spânzurat de-un fie de iarbă, Indulgenţe pentru un loc pe Corabia lui Noe, Iubeşte-mă începe ura), Nici eu nu dorm... devine o sentinţă-mărturisire pe care poetul o dă sau o împărtăşeşte lumii literare, anume că, în calitate de contemplator, surprinde mesajul naturii şi al vieţii, luând parte activ la tot ceea ce Divinitatea ne-a dăruit.
Sensibilitatea dlui Ciutacu o surprindem încă din primele cuvinte, arătând preţuirea pentru fundamentele destinului uman – mama şi iubirea: „Mamei mele ce nu uita să-mi spună că în viaţă iubirea e totul – de fapt un gând de când e lumea, dar care în gura ei vibra întotdeauna ca o noutate”.
Urmează un Argument care nu face altceva decât să dezvăluie alese calităţi morale: modestia şi generozitatea, transpuse în dorinţa de a-i bucura pe oameni: „Mulţumesc Proniei Cereşti că s-a întâmplat aşa şi ţie, cititorule, care te apleci asupra acestei noi cărţi, în speranţa că autorul nu poate sta decât alături de tine”.
Şi este adevărat că, în toate cele o sută cincizeci şi trei de poeme, legătura strânsă a eului creator cu receptorul răzbate prin cuvinte atent îmbinate şi sculptate parcă în forma brută a traiului în mijlocul naturii, în mijlocul semenilor, în mijlocul universului...
Titlurile poeziilor sunt bine alese, păstrând, cu eleganţă, frânturi din teme universale: iubire, primordial, timp, filozofie chiar (Întrebare, Arvună pentru zei, Porunca, Viu etc.).
Ne îndreptăm atenţia asupra primei poezii, Întrebare, care aduce în prim-plan condiţia scriitorului şi a operei într-o lume pervertită de tehnologie, de viteză şi de banalitate. Interogaţia aşezată simetric la incipit şi la final – „De mine mai întreabă cineva?” este, de fapt, o probă temeinică a prezenţei omului talentat printre cei deopotrivă cu el.
Am spus talentat pentru că, în realitate, întreg volumul Nici eu nu dorm... este o mărturie de necontestat a talentului dlui Vasile Ioan Ciutacu. Poezia care dă titlul volumului este aşezată a cincea, ceea ce nu credem a fi un lucru întâmplător, dacă ne gândim la simbolistica pe care o conţine cifra cinci de „număr al centrului, al armoniei şi al echilibrului” (Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Volumul I, editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 310). Această creaţie o considerăm o autodefinire a poetului sau o artă poetică minuţios realizată pentru că prezintă sugestiv toate frământările celui care capturează versul, aducându-l din vis în realitate: „Nici eu nu dorm, mă scoală cărările din vise/ De simt un jug pe ceafă ca o poruncă grea/ (...) Mi-e gândul treaz ca drumul trecut pe sub copite,/ Un cerb ciudat îmi bate cu coarnele în geamuri”.
De fapt, sunt numeroase creaţiile din această carte pe care le putem considera o artă poetică. De exemplu, primele versuri din Poezia prezintă tocmai acel punct din infinit în care inspiraţia se uneşte cu muzica divină, punctul şi infinitul neaflându-se altundeva decât în inima liricului: „Îmi studiam inima/ când mă apropiam de simfonia luminii/ şi n-o puteam descifra”.
De asemenea, în Plictis de moarte, motivul poetului este definitoriu şi arată faptul că, în ordinea universală, absenţa lui ar aduce o linişte prea apăsătoare, deci ar instala banalitatea: „C-altminterea fără de mine/ Nu ar mai fi iertări, păcate,/ Ci numai zările-ţi senine/ Și-n cer doar un plictis de moarte!...”
Într-un mod foarte reuşit, dl Vasile Ioan Ciutacu prezintă implicarea divină în tot ceea ce ţine de viaţa noastră, până în unghiul în care noi, oamenii, nu putem exista decât ca reflecţie a lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îşi transpune toată religiozitatea în noi, în general şi în poet, în special: „Mă iată, Doamne, lacrimă din toate/ Când miezul de lumină mă răzbate/ Și lutu-i o ghiulea ce glezna-mi bate/ De-aş sfărâma-o, Doamne, până crapă/ Adeverind luminii că sub pleoapă/ E-un cer ce-n mine caii îşi adapă” (Psalm I).
Totuşi, autorul se întoarce permanent la începuturi, implicând sentimentul definitoriu, iubirea, în existenţa prezentului, demonstrând astfel că rostul în lume este de a preţui dragostea ca pe un miracol şi ca pe o comoară aflată mai presus de toate averile lumii pământeşti, deci transformând existenţa efemeră în cea eternă: „Dă-mi, Doamne, putere/ să mă mai uit la cer./ Și-n loc de avere/ un dram de mister/ să-mi durez printre sfere/ coliba-n care, tu, Doamne,/ miracol diafan de putere/ femeia-mi înalţi din icoane” (RugăI).
Alte două aspecte definitorii ale operei dlui Ciutacu sunt natura (cu toate componentele ei – de la iarbă la vulcan, de la deşert la cercul polar) şi iubita (care, uneori, ia înfăţişarea Evei, iar, alteori, reprezintă prototipul idealităţii). Aceste ipostaze se împletesc firesc şi natural, dând substanţă şi autenticitate versurilor: „Sunt încă viu, puternic şi mă doare/ Zăpada ta ca un miros de floare,/ (...) Cărarea sângelui nedată-n floare,/ Frigul din tăcere-ţi pus ca să-mi refuze/ Făptura ta din rugăciuni de buze” (Confesiune).
Un element interesant şi care, de altfel, zugrăveşte originalitatea creaţiei, este îmbinarea modernului cu tradiţionalul. Ca atare, în poemele Nota de plată şi Ochii, repetarea apelativelor „lady” şi „darling” imprimă într-un cadru meditativ automatismul unei lumi noi, chiar frivole, obişnuite, însă, cu intruziunea gândurilor înalte.
Este de apreciat că autorul are o vastă cultură ce se oglindeşte negreşit în operă. De pildă, într-o poezie pe care preferă să n-o intituleze clasic şi pe care i-o dedică lui Guillaume Apollinaire, dl Vasile Ioan Ciutacu îşi identifică destinul cu al acestuia, mărturisind cu naturaleţe că eternitatea are numeroase faţete şi forme: „Rămân când voi mai credeţi şi mâine că am fost/ Acel cuvânt ce astăzi rosteşte depărtarea,/ Cum toate-n lumea asta se cumpănesc cu rost/ Sunt ca o scoică-n care se-adăposteşte marea”.
Astfel, unind poezia cu o construcţie a clasicului cu versul liber, poetul demonstrează, prin volumul de faţă, fără echivoc, că Nici eu nu dorm..., adjudecându-şi, printr-un talent autentic, dreptul la poezie, drept la care toţi care scriem visăm, dar pe care dl Ciutacu îl are natural, sigur şi meritat.
Iar în loc de concluzie nu putem alege decât cele patru versuri frumos scrise pe coperta a patra, sub poza autorului: „Nu asculta câinele-ţi lătrând... Mă tot caut.../ El simte străinul din sângele-mi în clocote,/ Dar asmute-l în cuvintele-mi ostenite/ Până le-or trezi a sărbătoare să clopote...”.
Poeme de închinat la ele
Mihai Antonescu
Nană, îţi şoptesc de-o primăvară/ Cum nu o să mai fie, nici nu fu/ Când fetele-s mireasmă tămâioară,/ În Paradisul de la Grand Vanjou.// Iar cucu pune straşină luminii/ Atâta cât să-şi ogoiască zborul/ Când înfloresc în somn toţi mărăcinii/ Şi-şi spală luna-n ceruri obrăjorul.// Nu bocete aud prin crânguri seara/ În Grand Vanjou e numai sărbătoare/ C-a renăscut din doine primăvara/ Şi-i apa vie-n sfintele bunare...
Scriu plângând şi-mi pare bine, uite, că barem izvorul lacrimilor nu mi-a secat. De-un sfert de secol umblu pribeag prin orbenia unei lumi grăbind oriîncotro, cu sufletul ars şi ultima nădejde ţinându-mă de mână. Credeam că nu voi mai afla poeme de închinat la ele, că dorul şi iubirea s-au pribegit pentru totdeauna, iar apostolii de-un neam şi-o limbă cu mine nu mai au pe cine să întoarcă la sfintele izvoare, de vreme ce ei înşişi s-au mutat în odihna părelnică a unei lacrimi. Ah, m-am înşelat şi-mi pare bine, Domane! A trebuit să stau o clipă locului, să nu mai alerg cu lumea asta risipindu-se fără noimă sau temeinic rost, atâta cât să mă ajungă din urmă o carte scrisă cu sângele inimii mele parcă, să-mi fac din ea toiag de iubit şi umblet pentru încă o singurătate, dacă va mai fi. Căci, iată, „melancolia şi răzvrătirea adolescenţei pierdute” despre care face vorbire un alt „frumos nebun” (Fănuş Neagu) în prefaţa cărţii BALADELE de la GRAND VANJOU, Editura RAWEX COMS, 2014, a poetului Nicolae Dan Fruntelată, despre întoarceri îmi şopteşte, despre un paradis niciodată pierdut cu adevărat, cel al fiinţei şi-al lăuntrului, cuib şi leagăn adevăratelor trăiri, rugăciune şi iertare cumva pentru vremelnicia cărnii: „Mă-ntorc la tine Grand Vanjou,/ precum la ţărmul fericirii mele/ miroase-a vin de struguri negri, orbi/ miroase-a iarbă crudă şi a stele./ Merg greu, târât, deşi aş vrea să zbor/ respir mai rar, atâta doar, mi-e dor/ la capăt însă-i paradisul meu/ copilăria frunzei de mohor./ Nu vreau să mai ajung vreodat-aici/ ai mei plecară toţi în cimitir/ e vară, viii-şi fac pomeni de vii/ şi îi aud, nu pot să mai respir./ Eu sunt departe, sufletu-i acolo/ azi-noapte l-am simţit plecând din trup,/ azi-noapte-am fost la tine Grand Vanjou/ din amintire nu pot să te rup./ Ard ierburile toamnei şi miroase/ ca-n viaţa mea care se petrecu/ o, Doamne, du-mă iar în visul tânăr/ în paradisul de la Grand Vanjou.” (POMANĂ DE VIU)
Prin câmpia lui fără umbră, prin absenţa unei lumi demne să-i fie jumătate într-un timp de încă iubit, de încă răzvrătire, poetul doar pe sine se mai caută, să întocmească pereche şi stavilă zădărniciei: „Ce faci, suflete, în ziua de Crăciun/ te bucuri de naştere ori de amintire/ stai la o masă cu toţi ai tăi/ câţi mai sunt, câţi n-au mai răbdat a fire/ Ce crezi , suflete, mai ninge lumina/ pe întristatele noastre poteci/ nu cumva ne-am pierdut şi iubirea/ în trecutul veac douăzeci?/ Adu-mi o sanie, Sfinte Crăciun,/ cu doi cai ţi-o mânză rândunică/ să mă mai poarte o dată în rai/ la mine acasă în Valahia Mică” (BALADĂ DE CRĂCIUN)
Poate un om iubi pentru toţi cei ce nu mai pot iubi? Poate el să sufere, să ierte rotundul vârstei ce-i este dată alinare şi blestem, barem pentru încă o izbândă? Poetul confesiv şi a multe răbdătorul ucenic la şcoala istoriei contemporane care este Nicolae Dan Fruntelată ne spune că da: „Ce-i cu voi, fraţii mei,/ scriitori din Balcani putrezi de ploaie/ de trădări şi de oarbe războaie?/ Niciodată nu v-aţi iubit, dar măcar/ pe ascuns v-aţi citit cărţile şi sufletul/ v-aţi apropiat de vreun pahar de alcool/ v-aţi îmbătat împreună, aţi urât împreună/ câte-un cuvânt ori o stare pe loc/ fraţii mei, cine v-a strâmbat sufletul/ şi v-a adus în acest straniu joc?/ Doamne, îndepărtează ispita/ nu mă blestema să nu-l iubesc pe Nichita/ pe Labiş să nu-l ating cu iubire/ nu-i goni pe toţi din cartea de citire/ nu-mi învăţa copiii în idoli falşi să creadă/ omoară-mă mai bine-ntr-o baladă/ şi pune-n locul meu un domn străin/ de la Fanar, de la Ierusalim/ şi pune-n locul meu o amintire/ pe Eminescu-n cartea de citire” (APEL CĂTRE CEI DUŞI)
Poet înalt şi frumos „ca o toamnă la Vânju Mare, cu sufletul risipit pe cercurile lunii şi versul dulce ca apa din bunare, acest patriarh al ultimului avanpost de românitate nealterată ce refuză să înveţe poziţia ghiocelului la care unii alţii ne tot îndeamnă, Nicolae Dan Fruntelată transferă frumuseţea şi lirismul autentic din BALADELE de la GRAND VANJOU în tot atâtea paşapoarte de bună vestire şi de sănătoasă întoarcere acasă a rătăciţilor de noi, parcă rugându-ne prin mărturia excelentelor poeme, să iubim, să creştem şi să ne petrecem sub acelaşi acoperământ de simţire şi limbă al unei străvechi moşteniri: „La curtea ta desculţ să vin/ în cânepă-mbrăcat şi-n sare/ un cântec vechi şi lung să-ngân/ ca un prinos de adorare/ tu să priveşti cu ochii reci/ ca o stea nordică, amară/ să crezi că n-am trecut măcar/ prin viaţa ta a doua oară/ Un cântec de la Oprişor/ despre un prinţ fugit de-acasă/ de dragoste şi de urât/ în depărtarea luminoasă/ un prinţ ce s-a născut şi el/ tot într-o iesle, la Scorila/ dar fără magi şi fără mit/ şi nimeni să-i împartă mila/ Nu sunt eretic, Doamne sfânt,/ dar Dumnezeu poate să vie/ oricând, oricum, pe-acest pământ/ să se boteze în câmpie” (BALADĂ ERETICĂ)
Aşa cum un copil ar bate stelele cu o nuia de salcie timpuriu înflorită, iar stelele i-ar binecuvânta părinţii pentru asta, tot astfel poetul Nicolae Dan Fruntelată bate în porţile dintr-o nefirească greşeală uitate închise ale spiritului românesc, nu cu pumnul, nici barem cu un toiag înflorit de atâtea osteneli şi umblet, ci, musai cu o carte, evanghelie de curăţie şi alean, cum rar mai întâlnim azi, din păcate: „Toamna cade-n grădinile sudului/ ca o veste străină/ rece soare şi felii mari de cer/ împărţi-vom la cină/ ne va trece prin ochi umbra unui cuvânt/ care încă mai doare/ pasăre sunt, pasăre eşti, iar plecând/ călător, călătoare/ iarba viselor mele creşte plânsă din somn/ gust de struguri ne-mbată/ vara mea te-am trăit, m-ai trăit/ ori n-ai fost niciodată?” (ÎN MARGINEA TOAMNEI)
Binecuvântate versuri, Doamne, nemuritor POETUL! Ave!
Nicolae Dan Fruntelată, BALADELE de la GRAND VANJOU, Editura RAWEX COMS, 2014
Octavian Soviany/
Cântecele desăvârşirii interioare
sau Un Francois Villon al postmodernismului românesc
Daniel Corbu
Octavian Soviany formează alături de Florin Iaru, Cristian Popescu şi Mircea Cărtărescu, triada poeţilor care folosesc cu dezinvoltură şi izbânzi textuale tehnicile şi recuzita postmodernă.
De la debutul editorial al poetului Octavian Soviany au trecut douăzeci şi nouă de ani, în care, după Ucenicia bătrânului alchimist (1983), i-au apărut opt cărţi de poeme: Cântecele desăvârşirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996), Textele de la Montsalvat (1997), Cartea lui Benedict (2002), Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful şi revoluţia (2012). Cum parodia, ironia, demitizarea şi spectacolul livresc sunt specifice postmodemismului, în toate cărţile enumerate descoperim în Octavian Soviany un poet postmodern cu substanţiale viziuni şi cu un autentic, absolut cuceritor discurs liric.
Născut la Braşov (23 aprilie 1954), echinoxist, făcând parte din şcoala ardeleană cea nouă, Octavian Soviany este o prezenţă destul de ciudat aparte între optzecişti şi, de ce am ocoli cuvântul, singulară, cumva asemănătoare cu a lui Şerban Foarţă printre şaizecişti. Iubitor de prozodie incantatorie, el actualizează mituri şi motive mitice cunoscute, într-un stil absolut original, cu o histrionică dar purificatoare retrăire a lor, în care ne lăsăm uşor cuceriţi de ludic şi livresc. Pot fi întâlniţi în textele lui: Salomeea, Ezechiel, Lazăr, Maria şi Marta, Melchior, Eufratul, Cei patru centauri, Hegembardt strămoşul nostru arab, dar şi personaje din mitologia noastră literară, apărute tam-nesam în „cafeneaua fără de moral”: Gagamiţă, Mangafaua, Miţa, Dom’ Mitică cel ce declamă balada rezonurilor etc.
Epicul, schema narativă, obligatorii într-un poem de Soviany, sunt ajutate de ritmul alert, de aluziile livreşti din toate epocile omenirii, combinaţii ludice, în linia postmodernismului recuperatoriu. Astfel, o carte de Octavian Soviany poate fi deschisă oriunde. Iată un fragment din Pildă cu Booz: „Strămoşii noştri Abrabam şi Sara/ Ies seara dintr-un tron adânc de brad/ Privind argaţii îmblăcind secara/ Şi caprele cum pasc prin Galaad”. Şi un altul, din Pildă cu Ezechiel: „Ezechiel bogatul nemilos/ Stătea posomorât sub o arcadă/ Căci - vai! - pe burdihanul său fălos/ Suiau cu scara dracii de corvoadă// Şi-1 tatuau cu mare meşteşug/ Fiind aşi în scripte dracii pasămite/ Cum sta bătut la tălpi şi tuns chilug/ Cu înmulţiri şi împărţiri greşite// Iar galbenii-adunaţi cu mare zel/ Şi tot ce mai strânsese ca tezaur/ I se turnau pe gât lui Ezechiel/ De trei casieri cu trei canini de aur// Vezi doar că peste râu pe malul drept/ Lazarus cel rufos stătea la soare/ Prosper acum şi-mpodobit la piept/ Cu panglica Legiunii de Onoare”.
Pe nedrept ignorat de făcătorii de topuri, marginalizat cu metodă, Octavian Soviany e un poet de primă linie, care onorează optzecismul şi postmodernismul românesc. Acest François Villon postmodern are meritul de a fi repus în drepturi, cu mijloacele postmodernismului, balada. Teme vechi (biblice, cavalereşti, de iubire) sunt repovestite şi reseminate prin vaccin postmodern. Astfel, Paradisul teribil, Parabola Crailor, Turnul lui Casanova – şapte capricii, Pildă cu Ezechiel, Căruţa lui Tespis sau Marile Imposturi sau Cantonierul moftangiului cinic sunt mari poeme ale literaturii române. Magnetice, îndemnând la citire şi recitire. Să cităm în întregime Cântec de mangafa, poem cu atmosferă caragialiană, în care se dovedeşte „Că mangafaua cât ar fi de hoaţă/ Îşi are la sfârşit Ploieştiul ei”: „Chiar dacă-ţi roade şalele rugina/ Ce trai nineaco cât eşti mangafa/ Hrănit cubaclavale de Didina/, Şi îndopat de Miţa cu halva!// De asta zic: Amorul merge strună/ Oricît ai fi bre Mache de gubav/ Că peste tot găseşti o damă bună/ Să-ţi dea un purgativ când eşti bolnav// Şi să îţi lege falca în năframă/ De te apucă colo o măsea/ Când înjuraţi guvernul sub dulamă/ Mai cu perdea mai fără de perdea// Halal de noi Didino! Asta viaţă!/ Tragi din ciubuc! Te-ndopi! Te dichiseşti!/ Atât doar: că mai e şi-o dimineaţă/ Când mangafaua pleacă la Ploieşti// Atuncea sari la trei dintre saltele/ Şi până una-alta în colţuni/ Chitindu-ţi mândru zgaibele de piele/ Mai iei o gură bună de tutun// Cu tărtăcuţa ta de oaie creaţă/ Mai încruntată ca de obicei/ Că mangafaua/ cât ar fi de hoaţă!/ Îşi are la sfârşit Ploieştiul ei// Şi salutând amicii cu giubenul/ Făcând cu ochiul fluturând din cap/ Întrebi la care linie e trenul/ Şi dacă-i rost de supt un ultim ţap// Sau smiorcăind în floacele mustăţii/ Didinei tale te mărturiseşti:/ - Ce mai rezon! Statuia Libertăţii/ Ştii căpcăuna aia din Ploieşti// În loc să şază ţeapănă pe soclu/ Ca orice ins de tuci pre legea sa/ Holbându-se prin ea atât binoclu/ Mănâncă zilnic câte-o mangafa// Iar după ce te-nghite pân’ la ghete/ Şi termină iavas de înghiţit/ Îşi pune pălărie şi barbete/ Se-mbracă în surtucu-ţi văruit// Şi vine mândră-n birjă la Didina/ Strigând din toţi bojocii uite-aşa:/ - Aprinde puico-n vestibul lumina/ Că se întoarce mangafaua ta// Pofteşte de mă freacă pe spinare/ Dă-mi iute capişonul de bumbac/ În timp ce tu suspini cu întristare/ Că orişicât te are la stomac// Cu tărtăcuţa ta de oaie creaţă/ Mai încruntată ca de obicei/ Că mangafaua/ cât ar fi de hoaţă!/ Îşi are la sfârşit Ploieştiul ei.”
Cartea de poeme Dilecta, este editată pe suport de hârtie, dar şi pe suport electronic. Track-urile de pe CD sunt de fapt cele cinci secvenţe ale cărţii: Prefaţă, Dilecta desnuda, Evantaiul Dilectei, Les billets doux, Grădina din Şiraz. Alerte, înţesate de un livresc de bună calitate şi de binefăcătoare parfumuri postmoderne, versurile sunt concepute în dulcele stil clasic şi subsumate de fiecare dată unei poveşti incitante, mai mult sau mai puţin exotice. Iată un fragment din ciclul Evantaiul Dilectei: „Ieşind din jupa-i verde ca un pumnal din teacă / În patul meu Dilecta suspină-n limba greacă. // Mă pomenesc, marchize, cuprins de gânduri triste: / N-o farmeci pe Dilecta cu versuri manieriste! // Castelul e acelaşi ca-n timpul lui Erasm / Tăcem. Şi-acum tăcerea aduce un orgasm. // Orchestra nu mai cântă gavote franţuzeşti. / Te-am implorat, Dilecta, să nu mă părăseşti. // când te sărut pe buze şi sunt focos ca junii / Pe fusta ta brodată îngălbenesc păunii. // Amorul nu mai este. A mai rămas speranţa, / Un şir de munţi desparte Italia de Franţa.”
Poet profund, experimentalist „în descendenţă dimoviană directă”#* scriind, cu dezinvoltura şi harul celui născut iar sau făcut, parcă un poem fără sfârşit, Octavian Soviany rămâne în panteonul poeziei optzeciste, majestuos, livresc şi exotic.
_________
*# Marin Mincu, Poezia română actuală, vol. I, Ed.Pontica, Buc. 1998, pag. 438
Raluca Neagu
m-am trezit la sfârşitul lumii fără să ştiu
am trăit toate apusurile prin geamul unui autobuz
sunt călătorul. ultima dată am inundat un oraş întreg
cu plânsul meu şi nu s-a prins nimeni.
în casă toate dorm
doar vecinul de sus repară din când în când liniştea cu un ciocan.
sunt prinsă în cuşca pisicii
ea îmi întinde un os cu gust de iubire şi apoi
îmi muşcă mâna dreaptă.
m-am învăţat cu trădarea
o ţin lângă inimă şi toarce
îmi e frică Doamne.
oricâte pietre arunc în urmă acasă tot departe e.
manequin
dacă totul se reduce la carne vreau să fiu un manechin de plastic
bărbatul meu o să mă găsească într-o vitrină
o să mă ascundă în dulap şi voi fi purtătoare de piele nouă
o să mă iubească în absenţă
în loc de ochi am două gloanţe
mă uit cum totul se strânge şi începe risipirea.
cerul poartă vânătăi proaspete despre care nu vorbeşte nimănui.
o să scriu un poem de iubire
inimii mele în cârje
o să îi şoptesc cuvinte frumoase şi ea o să se înfioare
din răni vor înflori
cuvinte şi mai frumoase
şi voi spune că am trăit
la umbra umbrei mele
cu grijă o să cos paşii-distanţă
să simt iubirea ca o sufocare
asta vreau
să respir cu greutate.
vreau să fiu acolo unde se termină lumina
iubirea nu a fost niciodată pură
săruturile au purtat întotdeauna o atingere de smoală
chiar dacă poeţii spun altceva.
privesc înăuntru şi scriu
stau strânsă cât un picior de ciupercă
dacă vreau ceva trebuie să aştept aşa m-a învăţat mama
ne trimitea la joacă şi ne punea răbdarea de gât.
pe uliţele satului mă ascundeam numai în urzici
strângeam durerea sub unghiile pe care le rodeam înainte de culcare
merit tot ceea ce mi se întâmplă
ţelurile mele sunt şurubelniţe roşii sub paturi
am mereu patru ani. le strâng în pumnii copilului fără canini
în timp ce întind braţul neatins de noapte
şi aştept să mă scoată cineva
şi nu vine nimeni
nici măcar nu am putere să strig
da-mi mâna
aşa se iese din întuneric.
smerenie
lecţia umilinţei începe cu un gol în stomac pe care nu-l plângi
îţi muşti buzele ca şi cum o mamă
te-ar ruja
să te înveţe cum e să fii femeie
scrâşnetul dinţilor se învaţă între generaţii şi
sacrificiul frumos e doar acela care doare în piept.
smerenia nu mă face un sfânt
am păcatul în coapsă
sunt născută din sângele mamei
nu mă mai întrebaţi de ce sunt tristă.
Alexandra Mihalcea
Pâinea noastră cea de toate zilele
În unele zile se făcea dimineaţă.
Atunci venea mama să ne dea de mâncare
Avea buza muşcată de somn
Şi ochii vineţi, pentru că bătaia e ruptă din Rai
Şi din cauza asta a bătut-o Dumnezeu în Vinerea Mare.
Eu îi spuneam „Lasă-ne, mamă! Du-te şi culcă-te.
Odihneşte-ţi pasărea verde din ochi. Dormi fără grijă,
O să-i mâncăm zilele tatei la micul dejun”.
Şi mama pleca plângând de durere,
Legănându-şi laptele în sânii tari ca de piatră
În care ne cioplise chipurile mie şi fraţilor mei.
Şi noi plângeam, că în sfârşit era dimineaţă
Şi ne era foame. Atunci venea tata şi ne spunea
„Mi-aţi mâncat zilele! Să o ia dracu’ de viaţă!”
Şi pleca plângând, îşi punea mâinile-n cap
Şi uniforma pe el. Se ducea la război,
Pentru că trebuia să lupte ca să câştige
Pâinea noastră cea de toate zilele.
Mama plângea iar - aşa făceau toate femeile
Când le plecau bărbaţii de acasă.
Trebuia să fie şi ea în rând cu lumea –
Cu toate că nu-i părea rău.
Asta însemna o gură în minus la masă,
Adică mai mult pentru noi.
Tata lipsea mult. Se întorcea
Numai atunci când se făcea dimineaţă,
Mirosind a femeie uşoară.
Mama se supăra iar şi plângea
Pentru că nu înţelegea de ce!
Că doar şi ea era mică şi slabă!
Numai noi ne bucuram că s-a făcut dimineaţă
Şi dimineaţa primeam de mâncare.
De cele mai multe ori
Noaptea ţinea cât era ziua de lungă.
Drumuri
(Cameliei)
În ultimul timp toate drumurile
Duc la aceeaşi casă,
În care mă aşteaptă o soră mai mare.
Sora mea îmi tălmăceşte visele
Şi îmi deschide fereastra
Să pot inspira,
Să mă vindec de negru.
Cineva îmi spune-ntr-o doară
„Să te gândeşti la mine.”
Şi eu mă prefac că n-aud,
Dar sora mea râde, pentru că ea ştie
Toate cuvintele pe care nu pot să le spun.
Cineva le-a scrijelit pe perete,
Le-a adunat într-un talisman
Şi mi le-a legat la gât,
Să nu cumva să le uit.
În ultimul timp toate trenurile
duc în aceeaşi gară.
Octavian Mihalcea
DOAR CONTRASTELE
undele primesc amprenta volatilă
chipurile înecului uneori
se mişcă pe faţa apei un vers nespus
e înţeles traseul oricărui punct
zvon căzut fără păcat într-un glas adânc
sunt importante doar contrastele
ce vor suporta învierea
suspans întors
poate îndreptare spre cioburile din oglindă
DARURI
va fi o fugă rece contra nisipului
închidere între ferestre arse
materie scursă pe la colţuri
pelerini ai altor simţuri
vom trăi sub raze inventate
primind multe daruri
inspirate apăsări
pentru interior
pentru istorie
DINCOLO
deodată surparea împrumută măşti
trăind ritmul balansului
insomnia binecuvântată
a cărnurilor
fluidul nu se stinge încă
prin ceea ce numim vene cunoscute
urmăreşti viaţa din umbră
repetat fior
înalt nivel
dincolo de crăpare
ALTĂ CIOPLIRE
mângâierea focului
geografia palidelor statui
iată imaginea paşilor unui festin
filosofia cercului înaripat
odiseea ferestrei cioplite
dintre bine şi frumos
să sperăm că nu vor răsări
iarăşi
din noi
icoanele străine
AER ŞI TĂLPI
iubeşti aripile
chiar mai mult decât forţa zborului
ameninţată pe maluri de aer frânt
te aşezi în genunchi
te rogi săgetării
înspumatului centru al ţintei
drum către inima culorilor
plutirea-i scrisă în liniile tălpii
regulă vie atunci când nu striveşte
OCHI ÎN OCHI
ecrane întunecate sau acel nume adevărat
amintiri la umbra sângelui când
nebănuite frunze încercuiesc pântecele
iar vocea coboară lângă adormirea cotidiană
dar un tablou nu seamănă cu altul
altă lume naşte obrazul fin
noi fixări ochi în ochi
Emilia Dănescu
Despre piatră
Mi-ai spus să scriu o carte
despre măr
şi nu am putut.
Mi-ai spus să scriu un poem
despre lacrimă
şi nu am putut.
Mărul a putrezit,
lacrima a secat
şi ţi-am spus că vreau să scriu
despre piatră
un poem, două poeme, trei...
poate o carte.
Odihna pietrei
Bat clopote în turn,
timpul se opreşte în loc.
Mă rog lângă o piatră,
învecinându-mă
cu odihna ei.
Linişte, nelinişte...
Bucurie, tristeţe...
Somn, nesomn...
Şi eu,
visând la ce va fi
să fie...
Dacă va fi.
Piatra dintr-un vis
Umbra mă ia de mână
şi mă duce spre tărâmuri
doar de ea ştiute...
Ma întreb de ce?
Lumi paralele, ulcior,
clepsidră, destin,
mister?
Beau apa din ulcior
Întorc clepsidra
şi aflu de ce...
La marginea drumeţiei
în timp şi spaţiu
o piatră în aşteptare...
Întind mâna şi o cuprind
în palma făcută căuş.
Visez visul până la capăt.
Privesc împrejuru-mi
E dimineaţă!
Umbra s-a făcut nevăzută
doar piatra
odihneşte în căuşul palmei
visând visul meu.
Din lumea pietrelor şi a nisipului
O lume a pietrelor calde
maleabile sub braţele apei
îmi sărută gleznele
rătăcinde pe malul râului.
Mă aplec, ridic o piatră
bălaie precum luna
oglindită în undele vii
fremătânde.
O privesc
cum odihneşte în palma mea
şi îi ascult şoaptele
venite din alte veacuri
Din lumea pietrelor
şi a nisipului.
Cum să tac
Plecasem în căutarea
unui loc cu pietre,
cu multe pietre.
Voiam să le dau rost
pe coperta unei cărţi
de versuri.
Deodată cerul se rostogoli
şi departele mi se puse
de-a curmezişul
Obosisem...
Am dat să mă aşez
pe un bolovan
şi iată,
bolovanul îmi vorbea
din tăcerea lui...
Atunci m-am aplecat
l-am ridicat şi l-am adăpostit
în cuibul palmelor mele
luându-l acasă.
Zile la rând l-am privit
cum odihnea
aşteptând să-mi mai vorbească
dar nu! nu mai vorbea...
Aşa am învăţat eu
cum să tac.
Tălpi de înger fugar
Stai şi ascultă!
Auzi piatra?
Câte are să-ţi spună!
Mărturii dintr-un veac demult uitat.
Dai deoparte înveliş cu înveliş
şi o respiri simţindu-i
mireasma în nări.
Miroase a stâncă
a tălpi de înger fugar
a femeie...
Strigătul pietrei
Peste pădurea mea cădeau pietre
ca nişte torpile
cu foc în spinare...
Aş fi vrut să-mi audă strigătul,
să cadă altundeva,
să-mi lase întreagă pădurea.
Dar nu.
Pietrele nu erau pietre.
Erau păsări purtând pe aripi
focul zeilor proscrişi odinioară.
Doar eu eram piatră
şi nu-mi auzeau
strigătul...
Aproape însera
Piatra nu se mişca,
Piatra nu vorbea,
Piatra doar mă privea
cum trec.
Deodată inima ei,
abur subţire din alt veac,
trecu drumul,
căutându-mi fiinţa.
Aproape însera...
Daniela Şontică
Le papillon de mes yeux fatigués
machine de jazz mulâtre
sous le ciel irlandais de l’été
si tu n’étais pas absent
avant de me rendre compte
que mon seul papillon
regard transmué
en machine éreintée.
Il arpente la ville en cherchant un livre rare
les librairies de livres anciennes sont sa deuxième maison
les vendeuses ne l’effrayent plus
qui lui demandent contrariées qu’est-ce qu’il cherche
« à vrai dire
répond-il poliment
ce que je cherche madame
c’est un livre rare voilà ce que je cherche »
« vous perdez votre temps »
mais une nouvelle librairie ouvre
et il y va pour nager dans le miel poussièreuse de ses rayons
« vous abîmez vos yeux en vain »
lui dit la vendeuse
« aucun souci madame je vois très bien de près »
et il plonge dans la lecture
s’y enfonçe jusqu’aux chevilles
jusqu’aux genoux
seules les épaules il se les protége
pour ne pas trop attirer l’attention.
Mais jusqu’à présent il n’a trouvé entre les lignes
aucun éclat de sa vie en argent.
A l’autre bout des os l’encens
et dans les plis du rideau
le boomerang de son regard
qui retrouve ma chair sans sommeil
et s’empare de moi
regardez
regardez à travers moi
qui ne suis qu’une mosaïque transparente
et mes jours – spectacle de caléïdoscope
et le monde porte la couleur du sang
nos miracles à nous s’accomplissent
dans cette nuit évidente
où nous ressuscitons les gens
qui se rebiffent à l’aube
et s’éclipsent vers d’autres royaumes.
Somnambule
dans le brouillard visqueux
miel amer sur le visage
antènes alentour qui captent le vide
et calment la mer des vibrations
dans ce pays où l’air devait se lever
j’habite. Moi.
Qui ondule noir dans cet interminable où
il n’y a pas des point d’appui.
C’est moi le violoniste des toits
je veux dire de tous les toits du monde
même les nourrissons me connaissent
qui ont peur de mes pas résonnant
jusqu’au creux de leur cœur
et même les chats
la nuit on fait du jogging ensemble
et l’on se marre de ces vers tristes
seuls vous ne me connaissez pas
avec vos montres réglées
à un autre temps
désolée mais
quand vous vous mettez à faire de la poésie
de l’ennui grassouillet de votre bonheur
la protubérance et non pas la caresse se fait jour
ainsi de vos mains naissent
le sombres en chair
qui vous abritent contre tout
et ce n’est jamais ce que vous croyez
c’est la pluie qui tombe sur les toits de tôle
ce sont les chats qui glissent des cimes
et la ville qui se déchire en se marrant
de son propre habit trop large
Je remarque mon ange déguisé en tulipe jaune géante
que des enfants heureux traînent telle une épitaphe
et comme son esprit envoient ses photons
aux privilégiés du désert
et aux imprudents qui dépêchent leurs filles
pour apporter de l’eau
au milieu de la nuit
sur le sable fauve je vois
la lumière s’écoulant de leurs vases.
A cet instant précis seul un cactus
parsème le chemin des vierges
sans crainte sans princes et sans monde.
Nos trop de mots en silence
laissent cet automne frustré
qui nous connaît à peine.
Dans le miroir
il n’y a que ce que nous avons laissé
à chaque année qui passe
ce rencontre ce sacrifice
automne différé
sans appareil lacrimal.
Les habitants sont agacés
las de cette identité d’emprunt
blasés avant la fin du malheur
ils ne reconnaissent que le plaisir
ils se tiennent enfermés
dans des carcasses affectées
ils allument la télé
ils regardent un monde qui ne les regarde pas
ils exultent d’une joie vague
ils joue à la répétition sans fin des choses
ils croient que tout est de passage
mais la pluie ronge
les piliers de cet univers en expansion.
Tes femmes tu les as surpris
dans les eaux de tes rivières
tu les laissent s’en aller
elles naissent plus belles encore
de leurs cheveux l’on tresse le paradis
tes femmes sont sages sont tristes
imparfaites puisque pas tout à fait tiennes
seul un amour vaudou montrerait
leur tristesse
tes cernes sont tombés par terre
tes femmes passagères
les regardent en train de trembler
maktub sensuel sous le pas de gazelle
de tes femmes plus belles encore
et plus sages
étrangères.
Traducere: Claudiu Soare
Mirona Mara:
Judec mult, critic mult, iert mult.
Mirona mă cheamă, este al doilea prenume al meu. Negoşanu este numele de căsătorie, iar înainte mă chema Petre Ema-Mirona. Când desenez, când sculptez, mă simt Mirona, asta e. Când am avut prima expoziţie, în Irlanda, am vrut să găsesc un nume care este doar al meu, să mă reprezinte ca artist şi să aibă o rezonanţă pentru irlandezi. Mara, în irlandeză, înseamnă mare, un fel de „seapoint” – loc frumos de unde se vede marea, am simţit că mi se potriveşte.
Da. Cella Serghi a scris „Cartea Mironei”, mama o citea la vremea aia şi mi-a ales acest nume.
De când eşti artist?
De când mă ştiu, am avut ceva în mână şi am desenat. Am făcut liceul de artă, în Constanţa, apoi m-am mutat la Braşov, la alt liceu de artă. Am studiat grafică de şevalet, din clasa a V-a până într-a XII-a, iar în Irlanda am continuat cu ceramica.
Ce-ai căutat in Irlanda?
Am plecat după o viaţă mai bună. Soţul meu a plecat întâi şi după un an am plecat şi eu, cu un contract de muncă pe IT. După liceu, am intrat la Şcoala Superioară de Jurnalistică, unde am avut profesori care erau „jurnaliştii zilei”, cum ar fi Jeana Gheorghiu, pe radio, care mi-a fost cea mai dragă. Am dat şi la Arte, dar am intrat la locurile cu plată. Cum eu nu aveam bani, m-am îndreptat către o altă pasiune a mea: scrisul. În ultimul an de facultate, am dat o proba de voce pentru o reclamă, mi s-a făcut o ofertă şi aşa am ajuns la radio. Am stat un an. După aceea am plecat din ţară.
Doar atât a fost? Dar de ce nu am ştiut că pictezi?
Nu prea spuneam. Ceramică nu făceam atunci, deşi întotdeauna mi-au plăcut modelajul, sculptura. Făceam grafică şi chiar aveam expoziţii, dar nu ştiu de ce nu s-a ştiut. Cred că doar Florin Dochia avea idee că am făcut Arte…
Cât ai stat în Irlanda?
Zece ani. Acolo mi s-a născut băiatul, Cael – e un nume irlandez, foarte vechi, înseamnă „oameni victorioşi”. Am făcut graphic design, am paginat o revistă de publicitate, soţul meu făcea web design, iar eu partea de grafică şi chiar contabilitate primară.
Ţi-a plăcut?
Munca pe care o făceam nu, dar îmi plăcea ţara. Şi acum îmi place. Vorbesc de Republica Irlanda, nu de Irlanda de Nord. Eu m-am simţit de-a lor.
Şi de ce te-ai întors?
Pentru puţin. Noi am zis să venim un an acasă, să înveţe şi Cael româneşte, să-şi cunoască rudele. Dar, după 6 luni, a murit socrul meu şi nu ne-a mai venit să plecăm aşa repede, s-au întins lucrurile, s-au făcut 3 ani jumate…
Primul an, am refuzat să cred că sunt aici, am zis nu, trebuie să treacă anul, o să mă întorc, va fi ca şi cum nu aş fi plecat de acolo.
Ce nu îţi place?
Îmi place mult Câmpina, dar simţeam că mi s-au tăiat aripile, că profesional nu am nici o şansă în România. Nu ştiu să mă promovez singură, când vine vorba de mine nu ştiu ce să zic, mi se blochează mintea, tot cred că cineva o să vadă şi o să zică „da, eşti bună, hai să te promovez”.
Din ce trăieşti?
Lucrez în continuare pentru Irlanda, de acasă, sunt freelancer. Nu am avut carte de muncă decât un an, la radio.
Deci nu vei avea pensie, va trebui să creezi non stop.
Da, nu am voie să mă opresc.
E mai uşor cumva, spre deosebire de România. Acolo nu trebuie să fii membru al Uniunii Artiştilor, ca să expui într-o galerie serioasă. Acolo te duci cu portofoliul tău, iar dacă ei consideră că există un public pentru tine, că există interes, te primesc în seria lor de expoziţii. Am avut expoziţii în Dublin, Barcelona, la ambasade, în orăşelul unde am stat noi, Bray.
S-a întâmplat, pur şi simplu. O artistă din Spania organiza un şir de expoziţii cu artiştii sub 30 de ani care locuiau în Irlanda, dar nu erau irlandezi. Ea vorbea de chestia asta la un radio în Spania, iar prietena mea, care locuieşte acolo, a auzit interviul, m-a sunat şi mi-a zis să iau legătura cu Rebeca Lopez. Am făcut-o şi aşa am ajuns să fim prietene şi să particip la expoziţiile pe care le organiza. Ea e pictoriţă, dar se pricepe bine la PR.
Vinzi la aceste expoziţii? Cu ce preţuri?
Da, am vândut, cu preţuri între 100 şi 800 de euro. Pe proiecte am luat şi mai mult.
Tu ai stabilit preţul?
Da, eu nu ştiu să pun preţul, dar cel care m-a ajutat zicea aşa: e lucrare mică, preţ mic, e lucrare mare, preţ mare. Eu nu văd lucrurile aşa, contează ce simt faţă de lucrare, cât din mine e acolo, sunt lucruri de care sunt foarte ataşată şi nu îmi vine să le vând, totuşi le vând, pentru preţul corect.
Sunt sclipiri de moment, frânturi, stări sufleteşti. Sunt eu, de cele mai multe ori, raportată la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Sunt stări. Sunt foarte personale lucrările mele, nu oricine le gustă. Ştiu asta, dar nici nu o să fac compromisuri. Eu mă las dusă de val, nu sunt genul de artist care face schiţe şi se gândeşte ce vrea să exprime. Eu încep de la starea pe care o am, muzele mele sunt stări. Am o stare, creionul în mână sau peniţa şi încep să desenez.
Pur şi simplu, văd. Chiar dacă e doar într-un colţ ceva, eu simt că e gata, ochiul meu ştie.
Câte lucrări ai făcut în viaţa ta?
Multe. Sute. Au fost ani în care am lucrat foarte mult.
Unde sunt ele?
Multe sunt în colecţii particulare din străinătate. În Germania, Irlanda, SUA, Norvegia, Spania, România. Altele au rămas în portofoliul meu… Altele au dispărut. Acum câţiva ani ne-a ars casa, în Câmpina. Tot ce am avut până în momentul plecării în Irlanda, ce nu am luat cu mine a ars. Un coş supraîncălzit a făcut scrum mansarda, care era a noastră. Îmi aduc aminte de câte un lucru, un caiet cu desene, a… era acolo, nu mai e. Acum încerc să-mi refac biblioteca, dar nu cu cărţi noi, ci cu cărţile pe care le aveam. Le caut în anticariate.
Sunt ai mei, soţul şi copilul. Sunt pisicile mele, părinţii, fraţii, surorile. Am oameni faini în viaţa mea. Un om e norocos dacă are 3 prieteni adevăraţi în viaţă. Toţi sunt plecaţi, iar aici, în Câmpina, am amici cu potenţial de prieteni.
Nu te întorci în Irlanda?
Da, o să mă întorc. Acolo îmi va fi mai bine din punct de vedere profesional, Cael ar avea un viitor, e şi el artist, are ochi şi o mână formată deja.
Picturile tale ar fi mai vesele acolo?
Nu, rămân aceleaşi. Ştii ce am lucrat vesel? Ilustratiile pentru copii. Am făcut ilustraţie pentru copii, îl aveam pe Cael mic şi-i pictam lui. Şi el lucrează. Desenează, modelează, pictează, e lângă mine tot timpul.
Ai avut expoziţii şi în Câmpina.
Da, în iunie 2014 şi în mai 2015. Doream să expun în Câmpina. M-am întâlnit într-o zi cu Florin Dochia şi am vorbit să facem o expoziţie. „Hai să facem, vineri”? „Nu, joi” – am zis eu, că vineri am altceva. Aşa s-a legat. Într-o săptămână, am pus la punct colecţia, am expus ce aveam înrămat, 26 de lucrări, ceramică şi grafică pe hârtie.
E durabil un tablou de grafică pe hârtie? Pot să-l las moştenire?
Da, nu se şterge. Poate doar să ardă… E o hârtie de calitate, tratată, tuşurile sunt tratate.
Nu mi-ai spus cum te-ai apucat de ceramică…
În Irlanda, o prietenă pasionată de ceramică a aflat de nişte cursuri de olărit. Şi cum nu avea curaj să se ducă singură, m-a luat cu ea. După ce ne-am jucat destul în lut, i-am spus profesorului să mă lase să fac ce vreau. Eu făcusem sculptură în liceu, nu fusese o joacă, şcoala a fost serioasă şi am avut profesori buni. Am trecut la avansaţi, unde am luat mai în serios treaba şi am învăţat ce înseamnă ceramică. Adică modelarea, arderea lutului, smălţuirea lui, pictatul, produsul finit. Eu nu fac oale, eu fac piese de sculptură ceramică. Nu fac bibelouri.
Dar îmi dai o cană din care pot să beau un ceai fierbinte, nu?
Bineînţeles. Eu le zic vase cu suflet.
Sunt strâmbe…
Da, aşa e. Simetria nu mă interesează, dar ele stau în picioare, deşi nu calculez nimic, ca şi în grafică. Nu fac vase de serie, sunt piese de artă, din care poţi să bei.
Costă să faci aceste vase?
În Irlanda nu am avut nici cuptorul meu, nici atelier, lucram în atelierul şcolii sau lucram acasă şi ardeam la prietenii care aveau cuptor. Apoi mi-am cumpărat un cuptor din Irlanda, pe care l-am adus în Câmpina. Printr-o minune, am dat doar 1200 de euro. El iniţial, costase 5000 de euro. Dar a ajuns din greşeală în Irlanda, în loc de Marea Britanie, şi îi costa mai mult să-l trimită înapoi decât să-l vândă, aşa că au lăsat din preţ. Eu nu am roata olarului, toate piesele le fac de mână. Din lut. Îl frământ şi îl aduc în forma pe care o vezi.
Cât timp îţi ia?
O oră sau mai multe. Arderea si pregătirea lucrărilor pentru ardere durează mai mult. Arderea e foarte scumpă, smalţurile sunt scumpe.
Se vând?
Da. Şi în România, dar comenzile cele mai multe vin tot din afară. Sunt căni care costă 80 de lei, unele – 200 de lei, în funcţie de materialele pe care le folosesc şi valoarea artistică.
Nu te-ai gândit să faci în serie?
Nu pot. Dacă aş avea un manager care să se ocupe de toate astea şi să-mi spună: vreau 19 căni, fă-le şi primeşti bani, atunci aş sta în atelier şi aş lucra. Dar când trebuie să stau să le promovez, să caut clienţi, atunci nu. Nu e de mine. Mai bine stau în atelier şi lucrez ce vreau, ce-mi trece mie prin cap.
Te simţi liberă?
Da, vreau să fiu liberă şi am tot sprijinul celor din jur să fac asta.
În afară de Mirona Mara, mai există şi pagina Konceptions, pe Facebook. Ce e cu ea?
E numele cu care am defilat eu, mai impersonal. Întotdeauna m-am gândit că femeia nu e luată în serios ca artist, aşa că acest Konception poate fi oricine. Acolo sunt doar lucrările mele, fără copii, fără pisici, prieteni. E drept, a apărut o dată şi o pisică.
Ce fel de modele ai?
Mă inspiră formele organice, motivele florale, florile şi plantele uscate. Mă feresc de dulcegării. Nu îmi place să desenez personajul de la cap la coadă, dar mă impresionează un fragment de faţă sau o mână interesantă, gesturi dintr-un om. Îmi plac tărtăcuţele, toamna cumpăr şi le desenez sau fotografiez.
Dacă eu vreau să cumpăr un tablou sau un vas de la tine, cum procedez?
În principiu, tot ce am e de vânzare, pentru preţul potrivit. Dar nu vând oricui. Fac şi dintr-astea. Dacă motivul mi se pare frivol, refuz.
Am văzut că ai şi fotografii artistice, confecţionezi şi bijuterii şi faci şi amprente copiilor…
Da, ce nu îmi iese din creion, fotografiez. Iar cu amprentele este o chestie care a prins foarte bine. Plăcuţele ceramice cu amprente în relief… Amintiri tangibile, cum îmi place să le numesc. Iau amprentele bebeluşului sau ale copilului şi le prelucrez în pozitiv. Le poţi atinge, ca şi când ai atinge mâna sau picioruşul, în realitate. Peste ani îţi vei aduce aminte cât era de mic, şi poţi să-i atingi degeţelele, e o senzaţie fantastică. Mai fac şi felicitări unicat, care ajung înrămate prin case… Am lucrat şi pentru un documentar de televiziune istoric, un proiect mai mare. Stringbow s-a numit filmul, eu am realizat ilustraţii în tehnică murală… A fost un proiect deosebit, o experienţă fantastică.
Ce îţi place mai mult, din tot ce faci?
Grafica rămâne prima mea dragoste, întotdeauna o să mă regăsesc desenând. Ceramica acoperă o altă parte a sufletului şi a mâinilor, câteodată simt în palme nevoia să modelez ceva. De pictat aş vrea să pictez mai serios, dar nu simt în culoare, simt alb negru, simt sepia, două culori. Iar când nu pot să fotografiez sau să pictez sau să modelez, scriu. Frânturi de gânduri, rar îmi iese o rimă. Judec mult, critic mult, iert mult.
Cum te vezi peste un an?
Nu am curaj să mă văd. Trebuie să lucrez foarte mult, să-mi depăşesc limitele, să-mi descopăr maturitatea. Vreau să expun mai mult, să am publicul meu.
Ela Dobre
Stéphane Mallarmé
[Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui...]
Frumoasa zi, vioaie şi virgină,
Va sparge cu arìpa-n ameţire
Acest lac dur şi-a gheţii bântuire
Va pune zborului târziu surdină.
Îşi aminteşte-o lebădă străină
De dansu-i mândru, de plutire,
Dar n-a cântat, nădejdea e subţire
Când iarna cu-a ei grijă va să vină.
Cu gâtu-n tremur de-albă agonie
În spaţiul refuzat - pasărea ştie
Că pana ei se va-mbrăca în hume.
Fantoma, care-n locu-acesta-nsemn e
Strălucitor, se-nchide-n vis să-ndemne
Exilul lebăda să o sugrume.
Traducere: Florin Dochia
Anna Ahmatova
Noapte albă
Ah, uşa nu e-ncuiată
Şi nici lumânări n-am aprins,
Sunt obosită deodată,
Să plec nimeni nu m-a convins.
Priveşte, răni câte s-au stins,
Se-nchide şi seara în brazi,
Un cântec de-alcooluri atins
Se-aude şi-al tău pare azi.
Se ştie că totu-i pierdut,
Ce-i viaţa - diabolic infern!
Sunt singură şi-orice-aş fi vrut
Ce vine-i deşertul etern.
06 februarie 1911, Ţarskoie Selo
Rugă
Dă-mi mie amarii ani ai bolii,
Nesomnul, sufocarea, jarul,
Ia-mi copiii, amicii, solii
Unui cânt, e tainic darul –
Şi-i ruga-n a Ta liturghie
După zile-ntregi de-agonie,
Cu nori peste sfânta Rusie,
Sus slava luminii să fie.
Mai 1915. Lunea Rusaliilor. Petersburg
***
Largă şi galbenă seară,
Blândă răcoare de april.
Vii cam târziu, anii zboară,
Mă bucur precum un copil.
Celor de aproape – mari, mici -
Privirea le râdă: temei,
Albastru caiet e aici
Cu stihul copiilor mei.
Regret, era jalea-mi secret
Când soarele-ardea fericit.
Regret, pentru tine, regret,
Prea multe poveri am trăit.
Traducere: Florin Dochia
Osip Mandelştam
În mlaştina enormă, limpede şi sumbră
În mlaştina enormă, limpede şi sumbră
Fereastră albă fără vlagă;
De ce am inima în umbră
Şi-nceată, grea - ce s-o atragă?
La fund toată povara cade,
Ţi-e dor de mâlul călduros -
Cum paiul ocolind adâncul
Fără efort vine de jos.
Că-n cap stă tandru se preface,
Că mi-a fost viaţa toată legănare;
Ca-ntr-o poveste despre vino-ncoace
Şi-un blând plictis plin de-ngâmfare.
Frunzele respiră vag
Frunzele respiră vag
Vântul negru freamăt e
Rândunele se retrag
În rotiri pe cer opac.
Blânda linişte în taină
Moartea inimii-mi susţine
Dulcele crepuscul vine
Ca o rază ce se stinge.
Şi peste pădurea-n seară
Strajă-i luna de aramă
De ce-i muzica de ceară
Şi tăcerea se destramă?
Traducere: Florin Dochia
Henri Michaux
Semne exterioare
Ameţelile sunt râurile mele luminoase.
Oboseala e înotul meu printre nuferi.
Veghea ce-apare atât de înaltă e răul meu şi nava pe care o văd nu va sângera nici un pic prin nara ancorei, dacă nu-mi pierd eu însumi puterea.
Stâlpi cu cap de vultur.
Stâlpi dubli.
Stâlpi rezistenţi, ca nişte sinucigaşi verticali.
Din nici o ţară, ştiu, nu îţi anunţi abordarea.
Te recunosc prea mult drept ceea ce eşti în realitate şi te înţeleg în ceea ce mă-mpinge-n dezolare.
Doamne!
A fost odată un şobolan,
Aşa că a trebuit să-l chinuiască,
Voi spune mai bine că era un berbec,
Aşa că a trebuit să-l zdrobească,
Dar era, jur, un elefant,
Şi, oricum, dacă sunt bine înţeles,
Unul din acele imense turme de elefanţi din Africa.
Cine nu sunt niciodată atât de mari
Şi, desigur, astfel încât să fie răsturnat.
Şi şobolanii urmează, şi apoi berbecii,
Şi tot aşa striviţi.
A fost odată o gloată
Şi tot aşa strivită
Şi nu doar gloata
Nu doar strivită… nu doar întoarsă…
O! apăsare!
O! anihilare!
O! piele a Fiinţei!
Faţă impecabil fermecătoare a distrugerii!
Săpun perfect,
Dumnezeu care ne cheamă cu strigăte mari.
Te-aşteaptă, această lume insolent rotundă.
Te-aşteaptă.
O!
Aplatizare!
O!
Dumnezeu perfect!
Statuile mele
Am statuile mele.
Secolele mi le-au lăsat moştenire: secolele aşteptării mele, secolele descurajărilor mele, secolele nedeterminării mele, ale nesufocării mele speranţa le-a făcut.
Şi acum ele sunt aici.
Ca vestigii antice, nici nu ştiu totdeauna sensul reprezentărilor.
Originea lor mi-e necunoscută şi se pierde în noaptea vieţii mele, în care numai formele lor s-au păstrat în inexorabila trecere.
Dar ele sunt aici şi marmura li se-ntăreşte cu fiecare an mai mult, albire pe fondul obscur al maselor uitate.
Muncile lui Sisif
Noaptea e un mare spaţiu cubic.
Rezistent.
Extrem de rezistent.
Grămadă de ziduri şi-n toate sensurile, care te limitează, care vor să te limiteze.
Ceea ce nu trebuie acceptat.
Eu nu ies.
Căci obstacolele, totuşi, deja le-am inversat.
Zidurile am împins.
Dar au rămas.
O! de asta au rămas.
Acum sunt în război mai ales cu tavanele.
Arcadele dure care se formează deasupra mea, căci e aici, le lovesc, le ciocănesc, le fac să sară, să strălucească, să crape, de găsesc aici mereu altele în urmă.
Niciodată obosit de ciocanul meu enorm, le administrez lovituri ce-ar ameţi un mamut, dacă s-a. mai găsi vreunul şi pe-aici.
Dar nu se găsesc decât arcade, arcade dure care trebuie, totuşi, să se rupă şi să cadă.
E vorba şi de a elibera acest loc ocupat de resturile care ascund ceea ce vine de dincolo, nu cred totuşi că prea mult, căci îmi pare evident că există încă o arcadă mai departe, mai sus, care va trebui să cadă şi ea.
Ceea ce e dur sub mine, nu prea mă încurcă, obstacol pa care nu pot, pe care nu trebuie să-l suprt, materie a aceluiaşi imens bloc detestat în care am fost pus să trăiesc.
Cu târnăcopul îl deschid, apoi îl deschid pe următorul.
Din hrubă-n hrubă, cobor mereu, spărgând arcadele, smulgând coloanele.
Cobor imperturbabil, neobosit ca să descopăr hrube fără sfârşit unde este un număr de care de mult timp am încetat să mai ţin cont, sap, sap mereu până la ceea ce, o muncă imensă făcută, sunt obligat să refac pentru a-mi da seamă de direcţia urmată, căci se termină prin a săpa în spirală.
Dar ajuns sus, sunt presat să cobor, chemat de imensitatea cămăruţelor de spart care mă aşteaptă.
Cobor fără a da atenţie la nimic, cu paşi de uriaş, cobor scările precum acelea ale secolelor – şi în fine, dincolo de scări, mă grăbesc în adâncul săpăturilor mele, mai repede, mai repede, mai dezordonat, până mă poticnesc la ultimul obstacol, pe moment final, şi mă întorc pentru a şterge cu o furie nouă, a şterge, a şterge, spărgând masa de ziduri care nu se mai termină şi care mă împiedică să pornesc cu dreptul.
Dar poate, într-o zi, situaţia va fi diferită.
Viaţa mea
Te duci fără mine, viaţă.
Te dai de-a dura.
Şi eu aştept încă să fac un pas.
Altundeva porţi bătălia.
Astfel mă părăseşti.
Nu te urmez niciodată.
Nu-ţi văd cu claritate darurile.
Puţinul pe care-l vreau, niciodată tu nu-l aduci.
Din pricina acestei lipse, aspir atâta.
Atâtea lucruri, aproape infinitul…
Din pricina puţinului care lipseşte, pe care tu nu-l aduci.
Traducere: Florin Dochia
Leonard Cohen
La o mie de sărutări adâncime
Poneii aleargă, fetele sunt tinere,
Există şanse ca să fie înfrânte.
Câştigi o vreme şi apoi se termină -
Mica ta linie câştigătoare.
Şi eşti somat acum să faci faţă,
Înfrângerii tale invincibile,
Îţi trăieşti viaţa ca şi cum ar fi reală,
La o mie de sărutări adâncime.
Fac trucuri, sunt pedepsit,
M-am întors pe Strada Boogie.
Îţi pierzi puterea şi apoi aluneci
În Marea Carte.
Şi poate am avut mile întregi de condus,
Şi promisiuni de ţinut:
Abandonezi totul ca să rămâi în viaţă,
La o mie de sărutări adâncime.
Şi uneori, când noaptea trece încet,
Infamii şi blajinii,
Ne adunăm inimile şi mergem,
La o mie de sărutări adâncime.
Constrânşi la sex, ne împingem peste
Limitele mării:
Am văzut că nu au mai rămas oceane
Pentru necrofagi ca mine.
Am reuşit să ajung pe puntea din faţă.
Am binecuvântat rămăşiţele flotei noastre -
Şi apoi am consimţit să naufragiez
La o mie de sărutări adâncime.
Fac trucuri, sunt pedepsit,
M-am întors pe Strada Boogie.
Presupun că nu vor da la schimb darurile
Pe care doreai să le păstrezi.
Şi tăcut este gândul la tine,
Dosarul tău este complet,
Cu excepţia a ceea ce am uitat să facem,
La o mie de sărutări adâncime.
Şi uneori, când noaptea trece încet,
Infamii şi blajinii,
Ne adunăm inimile şi mergem,
La o mie de sărutări adâncime.
Poneii aleargă, fetele sunt tinere,
Există şanse ca să fie înfrânte …
Recitare
Ai venit la mine azi dimineaţă şi m-ai tratat ca pe o bucată de carne.
Trebuie să fii bărbat ca să înţelegi cât de bine este, cât de dulce.
Geamănul meu din oglindă, ruda mea cea mai apropiată, te-aş recunoaşte şi în somn şi cine în afară de tine m-ar primi înăuntru,
La o mie de sărutări adâncime.
Te-am iubit când te-ai deschis precum un crin la căldură, înţelegi, eu sunt doar încă un om de zăpadă ce stă în ploaie şi zloată, care te-a iubit cu dragostea lui îngheţată, cu fizicul lui de mâna a doua, cu tot ceea ce este el, şi cu tot ceea ce a fost,
La o mie de sărutări adâncime.
Ştiu că a trebuit să mă minţi, ştiu că a trebuit să înşeli, să pozezi toată fierbinte şi rafinată în spatele voalului înşelăciunii, aristocratul nostru porno perfect, atât de elegant şi ieftin, sunt bătrân, dar încă îmi place asta,
La o mie de sărutări adâncime.
Sunt bun la iubire, sunt bun la ură, între ele îngheţ. Am exersat, dar e prea târziu, e prea târziu de câţiva ani deja. Dar tu arăţi bine, într-adevăr arăţi bine, lumea te adoră pe stradă. Dacă ai fi aici aş îngenunchea pentru tine,
La o mie de sărutări adâncime.
Toamna s-a mutat de-a lungul pielii tale, am ceva în ochi, o lumină ce nu are nevoie să trăiască şi nu are nevoie să moară. Un mister în cartea iubirii, obscur şi desuet, până să fie observat aici în timp şi sânge,
La o mie de sărutări adâncime.
Şi încă lucrez cu vinul, încă dansez obraz la obraz, trupa cântă Auld Lang Syne,
dar inima nu se va retrage. Am alergat cu Diz şi am cântat cu Ray, niciodată nu am avut graţia lor, dar o dată sau de două ori m-au lăsat să cânt
La o mie de sărutări adâncime.
Te-am iubit când te-ai deschis precum un crin la căldură, înţelegi, eu sunt doar încă un om de zăpadă ce stă în ploaie şi zloată, care te-a iubit cu dragostea lui îngheţată, cu fizicul lui de mâna a doua, cu tot ceea ce este el, şi cu tot ceea ce a fost,
La o mie de sărutări adâncime.
Dar nu trebuie să mă asculţi acum şi fiecare cuvânt, pe care-l spun, va fi folosit împotriva mea oricum.
La o mie de sărutări adâncime.
Suzanne
Suzanne te coboară la locul ei de la râu
Poţi auzi bărcile trecând
Îţi poţi petrece noaptea lângă ea
Şi ştii că este pe jumătate nebună
Dar tocmai de aceea vrei să fii acolo
Şi te hrăneşte cu ceai şi portocale
Aduse din China
Şi chiar când vrei să-i spui
Că nu-i poţi oferi dragostea ta
Atunci te duce pe lungimea ei de undă
Şi lasă râul să răspundă
Că tu ai fost mereu iubitul ei
Şi că vrei să călătoreşti cu ea
Şi că vrei să călătoreşti orb
Şi ştii că ea va avea încredere în tine
Căci i-ai atins cu mintea ta trupul perfect.
Şi Isus era pescar
Când a călcat pe ape
Şi a petrecut mult timp privind
Din turnul Său solitar de lemn
Şi când a ştiut cu siguranţă
Doar bărbaţii ce se înecau l-au putut vedea
El a spus: „Toţi vor fi pescari atunci
Până când marea îi va elibera”
Dar el însuşi era distrus
Cu mult înainte să se deschidă cerul
Urgisit, aproape om
El a căzut sub înţelepciunea ta ca o piatră
Iar tu vrei să călătoreşti cu El
Şi vrei să călătoreşti orb
Şi gândeşti că poate vei avea încredere în El
Căci ţi-a atins trupul perfect cu mintea.
Acum Suzanne îţi ia mâna
Şi te duce la râu
Poartă zdrenţe şi pene
De la voluntarii Armatei Salvării
Iar soarele se revarsă ca mierea
Asupra doamnei noastre din port
Şi îţi arată unde să priveşti
Printre gunoi şi flori
Sunt eroi în alge
Sunt copii în zori
Ei caută iubirea
Şi o vor căuta astfel mereu
În timp ce Suzanne ţine oglinda
Iar tu vrei să călătoreşti cu ea
Şi vrei să călătoreşti orb
Şi ştii că poţi avea încredere în ea
Căci ţi-a atins trupul perfect cu mintea
Traducere: Liliana Ene
Michel Butor
Penele lacului
Se trezesc zgomotele dimineţii
în corola muntelui
pe oglinzile de rouă
unde-i carnaval de păsări
lebede mute şi zburătoare
precum stamine şi pistiluri
se scutură ca să-ncerce a urca
valurile culmilor răsturnate.
În cătunul lămpilor senine
se-agită ciornele de seară
pe împroşcarea de pagini
unde revărsarea frazelor
se schimbă şi debarcă
printre podgorii şi livezi
să treacă vrând
ecluzele interdicţiei.
Saint-John Perse
Cântec
Calul meu se opreşte sub arborele plin de
turturele, fluier un fluierat atât de pur, care
nu-i făgăduială pentru ţărmurile sale că ţine toate
aceste fluvii. Frunze vii dimineaţa sunt ale
imaginii gloriei…
Şi asta nici nu înseamnă că un om n-ar fi trist
ci ridicându-se în faţa zilei şi agăţându-se cu
prudenţă în prăvălia unui arbore bătrân
sprijinit în bărbie de ultima stea
vede în fundul cerului marile lucruri pure
care-nconjură plăcerea.
Calul meu se opreşte sub arborele care gângure, eu
fluier un fluierat mai pur…
Şi pace acelora care se duc să moară, care nici n-au văzut această zi.
Dar despre fratele meu poetul, se aud
noutăţi. A scris încă un lucru foarte
agreabil. Şi cineva despre asta a
aflat.
Jose Angel Valente
Imagine
Din tot ceea ce eu n-am fost
a rămas absenţa
mai reală decât noi înşine.
Cuţitul durerii a ceea ce noi n-am fost,
Rană adâncă plânsul celui nenăscut.
Coline unde am văzut departe bufniţa
Santinelă a nopţii şi umbră-ntristată
Precum ceea de mine fără mine fugită.
Drum pe care nu l-am urmat
iubire niciodată iubită, prenume orb
şi al meu consumat fără să-mi fie dat.
Vidul vostru mă însoţeşte.
E târziu
şi umbra târzie şi ea, umbra lungă
în care niciodată
nu eram decât imaginea, ca voi,
a acestei melancolii.
Traducere: Florin Dochia
Samuel Beckett
Bing
Tot ştiut tot alb corp nud alb un metru gambe lipite ca şi cusute. Lumini căldură sol alb un curat pătrat niciodată văzut. Ziduri albe un metru pe doi plafon alb un metru pătrat niciodată văzut. Corp nud alb fix singuri ochii de-abia. Urme harababură cenuşiu palid aproape alb pe alb. Mâini spânzurate deschise faţă scofâlcită picioare albe călcâie articulaţii unghi drept. Lumină căldură feţe albe strălucitoare. Corp nud alb fix invizibil alb pe alb. Singuri ochii de-abia albastru palid aproape alb. Cap tigvă mai sus ochii albastru palid aproape alb fix faţă tăcere înăuntru. Scurte murmure de-abia aproape niciodată cu totul ştiute. Urme harababură semne fără sens cenuşiu palid aproape alb pe alb. Gambe lipite ca şi cusute călcâie articulaţii unghi drept. Urme singure imperfecte date negre cenuşiu palid aproape alb pe alb. Lumină căldură ziduri albe strălucitoare un metru pe doi. Corp nud alb fix un metru hop fix altundeva. Urme harababură semne fără sens cenuşiu palid aproape alb. Picioare albe invizibile călcâie articulaţii unghi drept. Ochi singuri incompleţi daţi albaştri albastru palid aproape alb. Murmur de-abia aproape niciodată o secundă poate nu singur. Dat roză de-abia corp nud alb fix un metru alb pe alb invizibil. Lumină căldură murmure de-abia aproape niciodată mereu aceleaşi tot ştiut. Mâini albe invizibile spânzurate deschise faţă scofâlcită. Corp nud alb fix un metru corp fix altundeva. Singuri ochii de-abia albastru palid aproape alb fix faţă. Murmur de-abia aproape niciodată o secundă poate o ieşire. Cap tigvă mai sus ochii albastru palid aproape alb bing murmur bing tăcere. Gură ca şi cusută fir alb invizibil. Bing poate o natură o secundă aproape niciodată asta despre memorie aproape niciodată. Ziduri albe fiecare urma sa harababură semne fără sens cenuşiu palid aproape alb. Lumină căldură tot ştiut tot alb invizibile întâlniri ale feţelor. Bing murmur de-abia aproape niciodată o secundă poate un sens asta despre memorie aproape niciodată. Picioare albe invizibile călcâie articulaţii unghi drept hop altundeva fără sunet. Mâini spânzurate deschise faţă scofâlcită gambe lipite ca şi cusute. Cap tigvă mai sus ochii albastru palid aproape alb fix faţă tăcere înăuntru. Hop altundeva unde de totdeauna altfel ştiut că nu. Doar ochii singuri incompleţi daţi albaştri găuri albastru palid aproape alb singură culoare fixă faţă. Tot ştiut tot alb feţe albe strălucitoare bing murmur de-abia aproape niciodată o secundă timp sideral asta despre memorie aproape niciodată. Corp nud alb fix un metru hop fix altundeva alb pe alb invizibilă inimă suflă fără sunet. Singuri ochii daţi albaştri albastru palid aproape alb fixă faţă singură culoare singură imperfectă. Invizibile întâlniri de feţe o singură strălucitoare albă la infinit altfel ştiut că nu. Nas urechi găuri albe gură fir alb ca şi cusuta invizibil. Bing murmure de-abia aproape niciodată o secundă mereu aceleaşi tot ştiut. Dat roză de-abia corp nud alb fix invizibil tot ştiut aproape niciodată afară înăuntru. Bing poate o natură o secundă cu imagine acelaşi timp un pic mai puţin albastru şi alb în vânt. Plafon alb strălucitor un metru pătrat niciodată văzut poate pe-acolo o ieşire o secundă bing tăcere. Urme singure imperfecte date negre harababură cenuşie semne fără sens cenuşiu palid aproape alb mereu aceleaşi. Bing poate nu singur o secundă cu imagine mereu aceeaşi acelaşi timp un pic mai puţin asta despre memorie aproape niciodată bing tăcere. Roze căzute de-abia unghiuri albe perfecte. Păr lung căzut alb invizibil perfect. Cicatrice invizibile acelaşi alb cărnuri rănite roz de-abia odinioară. Bing imagine de-abia aproape niciodată o secundă timp sideral albastru şi alb în vânt. Cap tigvă mai sus nas urechi găuri albe gură fir alb ca şi cusută invizibilă perfectă. Doar ochii daţi albaştri fixă faţă albastru palid aproape alb singură culoarea singure imperfecte. Lumină căldură feţe albe strălucitoare o singură strălucitoare albă la infinit altfel ştiut că nu. Bing o natură de-abia aproape niciodată o secundă cu imagine acelaşi timp un pic mai puţin mereu aceeaşi albastru şi alb în vânt. Urme harababură cenuşiu palid ochi găuri albastru palid aproape alb fix bing faţă bing poate un sens aproape niciodată bing tăcere. Alb nud un metru fix hop fix altundeva fără gambele sale lipite ca şi cusute călcâie articulaţii unghi drept mâini spânzurate deschise faţă scofâlcită. Cap tigvă mai sus ochi găuri albastru palid aproape alb fix faţă tăcere înăuntru hop altundeva unde dintotdeauna altfel ştiut că nu. Bing poate nu singur o secundă cu imagine acelaşi timp un pic mai puţin ochi negru şi alb întredeschis cili lungi implorator asta despre memorie aproape niciodată. Departe timp fulger tot alb perfect tot odinioară hop fulger ziduri albe strălucitoare fără urme ochi culoare ultimă hop albi perfecţi. Hop fix ultim altundeva gambe lipite ca şi cusute călcâie articulaţii unghi drept mâini spânzurate deschise faţă scofâlcită cap tigvă mai sus ochi albi invizibili faţă fixă perfecţi. Roză dată de-abia un metru invizibil nud alb tot ştiut afară înăuntru perfect. Plafon alb niciodată văzut bing odinioară o secundă sol alb niciodată văzut poate pe-acolo. Bing odinioară de-abia poate un sens o natură o secundă aproape niciodată albastru şi alb în vânt asta despre memorie nicicând. Feţe albe fără urme una singură strălucitoare albă la infinit altfel ştiut că nu. Lumină căldură tot ştiut tot alb inima suflă fără sunet. Cap tigvă mai sus ochi albi faţă fixă bătrână bing murmur ultim poate nu singur o secundă ochi negru şi alb întredeschis cili lungi implorator bing tăcere hop perfect.
Traducere de Florin Dochia
Cuvinte despre Bing
Beckett, prin anii şaizeci…
Aflat, fără îndoială, pe treapta cea mai înaltă a marilor experimentatori din literatura secolului al douăzecilea, Samuel Beckett nu a obosit în încercarea de a seca de valenţe cuvântul, chiar pe măsură ce acesta se îmbogăţea continuu din nou. Uimitoarele sale texte din anii şaizeci, Imagination morte imaginez, Assez, le Dépeupleur, Bing, Se voir, Sans, ating gradul zero al literaturii de ficţiune. Aplecarea studioasă asupra lor n-a lipsit, în deceniile următoare. Ea a dus până la punerea în scenă, luate fiind ca aparţinând de dramaturgia autorului, prin ansamblul structurat al montajului figurativ şi seriei de efecte figurative, în care Olivier Capparos, spre exemplu, găseşte că „subzistă punctul cheie ce restituie puterea spaţiului vid şi prin care realitatea poate fi recreată.” (La réalité théâtrale de Samuel Beckett). Acelaşi comentator subliniază ambiguitatea co-originarităţii vidului precedând orice ordine – între deşertul unei „lumini orbitoare” şi „maximumul de simplitate şi de simetrie”. Timp în afara timpului al locului „pre-natal”, inaugural de grad zero al recreării realităţii experienţei umane. Decopertând această viziune a elementarului, această ficţiune caută un refugiu şi îl găseşte în reziduurile memoriei şi ale imaginaţiei. E adevăratul refugiu - susţine Marek Kedzierski (Mise en forme de la morte) -, întrucât cuvintele se suprapun într-un edificiu în care totul este măsurabil - deci dominat - odată ce „constructorul” a stabilit regulile. „Forme de amenajare a Haosului” (M. K.), textele lui Beckett nu cer în mod necesar identificarea sursei şi nici ca decorul să se refere la real, ele fiind mărturia unei imaginaţii strict cerebrale, autonome, pe calea reducerii la minimum a elementelor macrocosmosului.
O interpretare cu deosebire interesantă găsim la Henri Prade (fondatorul laboratorului pentru probleme ale inteligenţei artificiale de la Institut de Recherche en Informatique din Toulouse), din al cărui mic studiu despre „Bing” reproducem ample fragmente.
„Ceea ce frapează în primul rând în «Bing» (sau în «Sans», publicat tot în culegerea «Têtes-Mortes», Les Éditions de minuit, 1972), este fluxul continuu de cuvinte, cvasi-aglutinarea lor; este absenţa punctuaţiei, a oricărei indicaţii de separări care să faciliteze identificarea a ceea ce ar putea constitui «unităţi lexicale independente». Foarte puţine articole [cuvinte articulate], chiar nedefinite, care rămân, în general, asociate unor entităţi abstracte («un sens», «o ieşire» «un metru» «o secundă»), cu foarte rare excepţii aproape («singuri ochii» «cărnurile rănite trandafirii»); nici mai multe posesive (numai «fiecare urmă a sa» «fără gambele sale».
Textul apare ca o suită de enunţuri reduse la esenţial, incomplete; enunţuri de frânturi, reluări, amplificări, întoarceri, alternanţe, expansiuni, repetiţii. Fără a da câtuşi de puţin impresia unei litanii.
E vorba de o spunere a realului, stranietatea sa, cât şi caracterul său familiar, de a-l deconstrui şi de a-l reconstitui, poate şi de a institui o distanţă între «scriptor»/lector şi real… Literatura este aici descifrare a lumii, cum a putut fi ea în alte contexte mai degrabă, problemă de de-scripţie, de divizare sau şi de recreare a lumii, de exemplu.
Ştiind despre legăturile privilegiate ale lui Beckett cu pictura (şi cu pictori precum Bram van Velde, mai cu seamă), eşti frapat de o anumită analogie cu munca pictorului care lucrează cu tuşe şi reluări succesive, culorile şi formele sprijinindu-se unele pe altele. Textul e de altminteri «punctat» de un mare număr de indicaţii de culoare: «alb» «albastru palid» «cenuşiu palid» «trandafiriu» «cenuşiu» «negru şi alb», … Ne putem gândi şi la activitatea privirii care descoperă progresiv un tablou, ca urmare a impresiilor care traversează spiritul «privitorului». Acest lucru este, de altfel, atât de aproape, îmi pare, de felul în care Beckett privea picturile lui Bram van Velde (cf. scurtului text al Beckett în cartea-omagiu lui Bram van Velde, «Celui qui ne peut se servir de mots» [«Celui ce nu se poate folosi de cuvinte»], publicată de Fata Morgana în 1975).
Scriitura pune aici în operă lucrarea combinatorie, prin repetarea grupurilor de cuvinte care-şi corespund. Dar această lucrare combinatorie e cu totul diferită de altele, contemporane lui, din operele experimentale ale [grupului] OuLiPo sau «Mille Milliards de Poèmes» de Queneau.
Există, pare, o voinţă de reprezentare minimală, în care tot ce este superfluu este şters (în ciuda aparenţei enormei redundanţe de expresii!)
Acest text, scris în 1966, e contemporan şi cu întregul ansamblu de preocupări ştiinţifice care încep atunci să apară, ceea ce nu poate fi cu totul întâmplător (chiar dacă Beckett nu avea un interes particular pentru acestea). De fapt, în anii şaizeci, inteligenţa artificială se preocupa de reprezentarea cunoştinţelor, imaginilor, informaţiilor. Dar dintr-o perspectivă radical diferită!
De fapt, ştiinţa, la modul general, e o problemă, dacă se poate spune aşa, de «cifrare» a lumii. E problemă de «codare», de «calcul» (logic), pentru a deduce, a diagnostica, a recunoaşte, a regăsi, a prezice, a sintetiza, a structura, a planifica, a descoperi soluţii…
Astfel, reprezentarea logică a descrierilor în limbaj natural vizează în inteligenţa artificială esenţialmente de a identifica ceea ce vrea să spună un locutor în situaţii practice date sau chiar a identifica subiectul unui articol de ziar, a încerca furnizarea unor elemente ale rezumatului.
Astfel, reprezentările formale existente n-ar face fără îndoială diferenţa între formulările din exemplul următor:
- Un om se află aşezat la o masă lângă un perete alb.
- Omul se află aşezat la o masă lângă un perete alb.
- Un om . Se află aşezat, la o masă lângă un perete, alb.
- Un om. Se află lângă un perete alb, aşezat la o masă.
- Alb. Lângă perete, un om. La o masă aşezat.
- Albă masă lângă perete om aşezat.
(Urmează o reprezentare standard în logica de ordinul întâi şi câteva concluzii):
S-ar putea introduce şi incertitudinea, credinţele, intenţiile, temporalitatea etc. şi să fie reprezentate.
Din contră, s-ar putea încerca parţial descrierea, cum un text precum «Bing» sau «sans» se constituie prin expansiune, revizuire progresivă, plecând de la «motivele prime» p, q, r, s, t, u, v, (fiecare motiv e constituit dintr-un grup de cuvinte mereu reutilizate în acelaşi ordin în text). […]
Bineînţeles, acest lucru nu ne-ar spune nimic despre alegerea motivelor iniţiale, felul de ale regrupa, regulile de alegere ce duc la adaosul de motive sau de grupe de motive, modificările lor etc…
Identificarea acestor motive pot, de asemenea, conduce la o nouă miză în pagina textului, care să ofere o altă lectură (care n-ar fi poate aceea voită de Samuel Beckett!)”
Calea aleasă de Henri Prade este numai o variantă de interpretare, mai degrabă tehnică, fie şi cu trimiterile, valabile, înspre zona construcţiei plastice. Putem alege şi alte căi, precum acelea ale interpretării scenice. Cu siguranţă, misterul, noutatea perpetuă nu vor fi pierdute niciodată. Şi acesta este semnul valorii unei opere literare.
Florin Dochia
Note noi asupra lui Edgar Poe
Charles Baudelaire
A citi Poe înseamnă a lucra asupra fiinţei tale inferioare, a-ţi pune în pericol propriile limite. De multe ori, poţi resimţi lectura ca pe un eşec. Dar merită să ţi-l asumi! Este un gest pe care l-a făcut Charles Baudelaire transcriind admirabil în franceză opera marelui Poe.
Redăm în continuare fragmente dintr-un text dedicat de acesta poetului: „Notes nouvelles sur Edgar Poe”. (F. D.)
I
« […] Trebuie că prin imensele colonii ale secolului prezent (sec XIX – n.t.) se face literatură nouă, dacă se produc acolo, cu certitudine, accidente spirituale derutante pentru spiritul academic. Tânără şi bătrână în acelaşi timp, America trăncăneşte şi flecăreşte cu o volubilitate uimitoare. Cine i-ar putea socoti poeţii? Sunt nenumăraţi. Micii povestitori? Umplu revistele. Criticii? Credeţi-mă că au pedanţi care fac exact cât ai noştri pentru a-i aminti fără încetare artistului de frumuseţea antică, pentru a-l întreba pe poet sau pe romancier despre moralitatea scopului său şi calitatea intenţiilor sale. Există pe acel pământ, ca şi la noi, chiar încă mai mult, scriitori care nu ştiu ortografia; o activitate puerilă, inutilă; compilatori din belşug, psihologi, plagiatori ai plagiatului, critici ai criticilor. În acest bulion de mediocrităţi, în această lume îmbibată de perfecţionări materiale, - scandal de un nou gen care face să fie înţeleasă grandoarea popoarelor trândave – în această societate avidă de uimiri, îndrăgostită de viaţă, mai cu seamă de o viaţă excitantă, un om a părut a fi mare, nu doar prin subtilitatea sa metafizică, prin frumuseţea sinistră sau fermecătoare a concepţiilor sale, prin rigoarea analizei, ci mare, de asemenea, şi nu mai puţin mare, ca şi caricatură. – Trebuie să mă explic cu oarecare atenţie; căci, recent, un critic imprudent se folosea, pentru a-l denigra pe Edgar Poe şi pentru a infirma sinceritatea admiraţiei mele, de un joc de cuvinte pe care eu însumi l-am aplicat nobilului poet aproape ca un elogiu.
Din sânul unei lumi lacome, înfometate de materialităţi, Poe s-a lansat în visuri. Înăbuşit cum era de atmosfera americană, a scris începând «Eureka»: „Ofer această carte celor care au credinţa că visurile sunt singurele realităţi”
A fost, aşadar, un admirabil protest; a făcut-o şi o va face în propria manieră, in his own way. Autorul care, în «Convorbire între Monos şi Una», dă drumul torentelor dispreţului său şi dezgustului pentru democraţie, progres şi civilizaţie; acest autor este acelaşi care, pentru a se face credibil, pentru a fermeca nerozia alor săi, a afirmat energic suveranitatea umană şi a fabricat ingenios minciunile cele mai flatante pentru orgoliul omului modern. Prins în acest joc, Poe îmi apare ca un pilot care vrea să-l facă să roşească pe maestrul său. În sfârşit, pentru a-mi sublinia ideea de o manieră încă mai netă, Poe a fost mereu mare, nu doar în concepţiile sale nobile, ci şi ca farsor.
II
Căci el n-a fost nicicând tras pe sfoară! – Nu cred că Virginianul care a scris liniştit în plin desfrâu democratic: «Poporul nu are nimic de a face cu legile, dacă acestea nu-l supun», a fost vreodată o victimă a cuminţeniei moderne; - şi: «Nasul plebei este imaginaţia ei; doar dusă de acest nas poate fi condusă uşor”; şi o sută de alte pasaje în care zeflemeaua plouă, deasă ca o mitralieră, dar în acelaşi timp nonşalantă şi trufaşă. – Adepţii lui Swedenborg îl felicită pentru Revelaţia magnetică, asemănători acelor noi şi iluminaţi care altădată băgau de seamă la autorul «Diavolului îndrăgostit» un revelator al misterelor lor; ei mulţumesc pentru marile adevăruri pe care tocmai le-a proclamat, - căci ei au descoperit (O, verificator a ceea ce vă poate fi verificat!) că tot ceea ce a enunţat este absolut adevărat; - deşi, mai întâi, recunosc aceşti oameni bravi, au avut bănuiala că ar putea fi la fel de bine o simplă ficţiune. Poe răspunde că, în ceea ce-l priveşte, nu s-a îndoit niciodată. Trebuie citat acest mic pasaj care mi-a sărit în ochi, tot răsfoind pentru a suta oară amuzantele sale Marginalii: «Enorma multiplicare a cărţilor din toate categoriile de cunoştinţe este unul dintre cele mai mari flageluri ale acestor timpuri! Căci este unul dintre cele mai serioase obstacole în faţa realizării oricărei cunoaşteri pozitive». Aristocrat de la natură mai mult decât prin naştere, Virginianul, om din Sud, un Byron rătăcit într-o lume urâtă, şi-a păstrat imposibilitatea filosofică şi, fie că defineşte nasul plebei, fie că ia peste picior fabricanţii de religii, fie că ridiculizează bibliotecile, rămâne ceea ce a fost şi ceea ce va fi mereu adevăratul poet, - un adevăr îmbrăcat într-un fel bizar, un paradox aparent care nu vrea să fie înghiontit de mulţime şi care cutreieră extremul orient când focurile de artificii se duc la culcare.
Dar iată, mai important decât orice, notăm că acest autor, produs al unui secol infatuat el însuşi, fiu al unei naţiuni mai infatuate ea însăşi decât oricare alta, a văzut clar, a afirmat imperturbabil răutatea naturală a omului. Este în om – spune – o forţă misterioasă de care filosofia modernă nu vrea să ţină seamă; şi, totuşi, fără această forţă fără nume, fără această înclinaţie primordială, o mulţime de acţiuni umane rămân inexplicate, inexplicabile.
[…] Această forţă primitivă, irezistibilă, este Perversitatea naturală, care face ca omul să fie fără încetare şi în acelaşi timp ucigaş şi sinucigaş, asasin şi călău; căci – adaugă, cu o subtilitate remarcabilă satanică – imposibilitatea de a găsi un motiv raţional satisfăcător pentru anumite acţiuni rele şi periculoase, ne-ar putea conduce la a le considera ca rezultatul sugestiilor Diavolului, dacă experienţa şi istoria nu ne-ar învăţa că Dumnezeu stabileşte adesea ordinea şi pedepsirea ticăloşilor; […] în ziua când scria: „Toată certitudinea este în visuri”, refula propriul americanism între lucrurile inferioare; […] transmitea regretele după vârsta de aur şi paradisul pierdut; plângea toată această măreţie a naturii, se ghemuia în faţa muşuroiului cald al furnicilor […]
El e acela care a spus, apropo de socialism, în epoca în care acesta nu avea încă nume, sau cel puţin acest nume nu era în întregime vulgarizat: „Lumea este infestată acum de o nouă sectă de filosofi care nu sunt încă recunoscuţi ca formând o sectă şi care, în consecinţă, n-au luat un nume. Aceştia sunt cei ce cred în toate vechiturile (cum s-ar zice: predicatorii învechiţi). Marele Preot în est e Charles Fourier, în vest Horace Greely. Şi mari preoţi sunt cu bună ştiinţă. Singura legătură comună în cadrul sectei este credulitatea – numind-o demenţă, n-ar fi prea mult. Întrebaţi pe unul sau pe altul de ce cred ceva sau altceva; şi, dacă este conştiincios (ignoranţii sunt astfel, în general), vă va oferi un răspuns analog celui pe care l-a dat Talleyrand, când a fost întrebat de ce crede în Biblie. „Cred – a zis – mai întâi pentru că sunt episcop de Autun şi apoi pentru că nu înţeleg absolut nimic. Ceea ce filosofii numesc argument este un fel al lor de a nega ceea ce este şi a explica ceea ce nu este”. […]
Toate aceste iluzii, interesante de altminteri, îşi au originea într-un fond de perversitate şi minciună, - meteor de noroi, - care supune dispreţului sufletele îndrăgostite de focul etern, ca Edgar Poe, şi exasperează inteligenţele obscure, ca Jean-Jacques, a cărui sensibilitate rănită şi gata de revoltă ţine loc de filozofie. Că acesta are dreptate să fie împotriva animalului depravat e incontestabil; dar animalul depravat are dreptul să-i reproşeze că invocă natura simplă. Natura nu produce decât monştri şi toată problema e de a se înţelege asupra cuvântului sălbatici. Nici un filosof nu va cuteza să propună drept model aceste nefericite hoarde descompuse, victime ale elementelor, hrană pentru vite, atât de incapabile să fabrice arme, cât şi să conceapă ideea unei puteri spirituale şi supreme. […] Omul civilizat a inventat filosofia, progresul, pentru a se consola de abdicarea şi decăderea sa. […]
III
Un asemenea mediu social zămisleşte în mod necesar erori literare corespunzătoare. Contra acestor erori se ridică Poe, de câte ori are prilejul, cu toată puterea. Nu trebuie deci să ne mirăm că scriitorii americani, recunoscându-i forţa singulară ca poet şi povestitor, au vrut totdeauna să-i infirme valoarea de critic. Într-o ţară unde ideea de utilitate, cea mai ostilă din lume ideii de frumos, primează şi domină totul, cel mai perfect critic e cel mai onorabil, adică acela ale cărui tendinţe şi dorinţe se apropie cel mai mult de tendinţele şi dorinţele publicului său - cel care, confundând capacităţile de producţie şi tipurile de producţie, va atribui tuturor un scop unic; - cel care va căuta într-o carte de poezie mijloacele de a-şi perfecţiona conştiinţa. În mod natural, va deveni cu atât mai puţin preocupat de frumuseţile reale, pozitive, de poezie; va fi cu atât mai puţin şocat de imperfecţiuni şi, de asemenea, de greşeli de execuţie. Edgar Poe, din contră, împarte lumea spiritului în intelect pur, gust şi sens moral, aplică o critică în sensul că obiectul analizei sale aparţine uneia dintre aceste trei diviziuni. El era înainte de toate sensibil la perfecţiunea planului şi corectitudinii conceperii, execuţiei; demontând operele literare ca piese mecanice defecte (pentru scopul pe care vor să-l atingă), notând cu minuţiozitate viciile de construcţie; şi, când trecea la detaliile operei, cu expresia sa, la stil într-un cuvânt, verifică minuţios, fără omisiuni, erorile de prozodie, greşelile gramaticale şi toată această masă de zgură care, la scriitorii neartişti, mânjesc cele mai bune intenţii şi deformează concepţiile cele mai nobile.
Pentru el, imaginaţia este regina facultăţilor, dar prin acest cuvânt înţelege ceva cu mult mai mare decât ceea ce se presupune a conţine noţiunea pentru simţul comun al cititorului. Imaginaţia nu e fantezia; ea nu e nici sensibilitatea, chiar dacă e dificil de conceput un om imaginativ lipsit de sensibilitate. Imaginaţia este o facultate cvasi-divină care sesizează în primul rând, dincolo de metodele filosofice, raporturile intime şi secrete ale lucrurilor, corespondenţele şi analogiile. Onorurile şi funcţiile pe care i le conferă aceste facultăţi îi dau o asemenea valoare (cel puţin când se înţelege profund autorului), încât un savant fără imaginaţie n-ar apărea decât ca un folos savant, sau cel puţin ca un savant incomplet. Între domeniile literare în care imaginaţia poate obţine cele mai curioase rezultate, se pot găsi comori, nu cele mai bogate, cele mai preţioase (acestea aparţin poeziei), dar cele mai numeroase şi cele mai variate, se află aceea pe care Poe o iubea în mod particular, Nuvela. Ea are asupra romanului de mari proporţii avantajul imens că adaugă concizia intensităţii efectului. Această lectură, care poate fi săvârşită dintr-o singură respiraţie, lasă spiritului o amintire mult mai puternică decât o lectură pe bucăţi, întreruptă adesea de plictiselile afacerilor şi grijile intereselor mondene. Unitatea impresiei, totalitatea efectului constituie un avantaj imens care poate da acestui gen de compoziţie o superioritate cu totul particulară, în punctul în care o nuvelă foarte scurtă (fără îndoială, un defect) curge încă mai bine decât o nuvelă prea lungă. Artistul, dacă e abil, va combina elementele cele mai potrivite spre a obţine efectul dorit. Dacă prima frază nu e scrisă în vederea pregătirii acestei impresii finale, opera e neîmplinită de la început. În întreaga compoziţie, nu trebuie să se strecoare un singur cuvânt care să nu fie o intenţie, care să nu tindă, direct sau indirect, spre perfecţionarea desenului premeditat.
Este un punct prin care nuvela are o superioritate chiar asupra poemului. Ritmul e necesar dezvoltării ideii de frumos, care e scopul cel mai mare şi cel mai nobil al poemului. Or, artificiile ritmului sunt obstacole insurmontabile acestei dezvoltări minuţioase a gândirii şi expresiei care are ca obiect adevărul. Căci adevărul poate fi adesea ţelul nuvelei, iar raţionamentul, cel mai bun instrument pentru construcţia unei nuvele perfecte. De aceea acest gen de compoziţie, care nu se află la un asemenea grad de elevaţie ca o poezie pură, poate furniza produse mai variate şi mai uşor apreciate de comunitatea cititorilor. Mai mult, autorul unei nuvele are la dispoziţie o multitudine de sunete, de nuanţe ale limbajului, tonul raţional, sarcastic, umoristici, ce repudiază poezia, şi este disonanţă, ofensă adusă ideii de frumuseţe pură. […] Ştiu că, în toate literaturile, au fost făcute eforturi, adesea eroice, pentru a crea povestiri pur poetice; Edgar Poe însuşi a făcut-o foarte frumos. Dar acestea sunt lupte şi eforturi care nu servesc decât la a demonstra forţa adevăratelor mijloace adaptate scopurilor corespunzătoare şi m-aş feri să cred că, la câţiva autori, cei mai mari care se pot alege, aceste tendinţe eroice ar veni din disperare.
IV
[…] Recurg desigur la articolul intitulat The Poetic Principle şi găsesc aici, chiar de la început, un protest viguros contra a ceea ce s-ar putea numi, referitor la poezie, erezia lungimii sau dimensiunii, - valoare absurdă atribuită poemelor întinse. «Un poem lung nu există; ceea ce se înţelege printr-un poem lung este o perfectă contradicţie de termeni». Într-adevăr, un poem nu merită acest titlu decât dacă excită spiritual, dacă înalţă sufletul şi valoarea pozitivă a unui poem e dependentă de această excitare, de această înălţare a sufletului. Dar, ca necesitate psihologică, toate excitările sunt fugitive şi trecătoare. Această stare singulară în care sufletul cititorului a fost, ca să zicem aşa, tras cu forţa, nu va dura cu siguranţă decât tot atât cât lectura unui asemenea poem care depăşeşte tenacitatea entuziasmului de care natura umană este capabilă. […]
Trebuie adăugat că un poem prea scurt, care nu furnizează un pabulum suficient excitaţiei create, care nu e egal apetitului natural al cititorului, esta tot atât de plin de defecte. Căci oricât ar fi de strălucitor şi intens efectul, el nu va fi durabil; memoria nu-l va reţine; precum un sigiliu care, pus prea lejer şi prea în grabă nu are timp să-şi imprime imaginea în ceară. […]
Intelectul pur vizează adevărul, gustul ne arată frumuseţea, simţul moral ne învaţă datoria. E adevărat că simţul din mijloc are conexiuni intime cu cele două din extreme şi nu e separat de simţul moral decât printr-o singură şi neimportantă diferenţă pe care Aristotel nu a ezitat s-o aşeze printre virtuţile unora dintre operaţiile sale delicate. De asemenea, ceea ce exasperează mai cu seamă omul de gust în spectacolul viciului, e diformitatea, disproporţia. Viciul lezează dreptatea şi adevărul revoltă intelectul şi conştiinţa; dar, ca ofensă adusă armoniei, ca disonanţă, va răni în mod deosebit anumite spirite.
Traducere: Florin DOCHIA
* Publicate ca prefaţă la „Nouvelles histoires extraordinaires”, în 1857, aceste „Note noi asupra lui Edgar Poe” constituie cel de-a treilea text important dedicat de Baudelaire, traducător al poeziei autorului american în limba franceză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu