URMUZ No. 7-8 iulie-august 2015

descarcă pdf

citeşte e-book

În acest număr semnează: 

Virgil Diaconu, Florin Dochia, Radmila Popovici, 

Ada Carol, Alina Naiu, Miruna Mureşanu, 

Cristiana Maria Purdescu, Cornel Sântioan Cubleşan, 

Emil Cătălin Neghină, Diana Trandafir, Liliana Ene;

 

Traduceri din:

Guillaume Apollinaire, Arthur Rimbaud, 

Jorge Luìs Borges, Marina Ţvetaeva, 

Alfred Jarry, Danièle Faugeras, 

Saint John Perse, Ismaël Billy, Czeslaw Milosz

     Absurdistan   

Virgil Diaconu

Absurdistan este noua orânduire socială, culmea civilizaţiei atinsă de noul mileniu. Este statul ai cărui cetăţeni pot fi consideraţi adevărate modele umane, indivizi exemplari. 

„Perfecţiunea noastră stă în raţiune. Raţiunea nu poate fi dobândită decât prin lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor”, spune încă din primul ei paragraf Legea Morală din Absurdistan. Dar şi Preşedintele însuşi, care ne vorbeşte în fiecare zi, de dimineaţa până seara, pe marile ecrane.

Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor este scopul statului Absurdistan. Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor se asigură foarte uşor, printr-un fel de tratament, cu aşa-numita pastilă antiemoţii, pe care o luăm zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca la lucru.  

Ea este doza noastră de fericire. O pastilă pe zi şi ai scăpat de emoţii, de visuri sau de regrete. O pastilă pe zi şi ai devenit un cetăţean onorabil; un cetăţean raţional. Ai devenit cetăţeanul perfect al Absurdistanului. Ai devenit cetăţeanul absurdistan.   

Pastila antiemoţii şi educaţia primită de la Educatorii Raţiunii au dat până acum rezultate destul de bune. În Absurdistan n-ai să vezi nici oameni râzând, nici oameni plângând, nici oameni visători, nici oameni trişti. Şi mai ales nu ai să vezi oameni îndrăgostiţi. În Absurdistan nu ai să întâlneşti decât oameni echilibraţi, raţionali. Decât oameni perfecţi.

Niciun cetăţean absurdistan nu are voie să refuze doza. E interzis! Cu toate astea, s-au descoperit persoane care şi-au aruncat pastilele, în secret, la canal; şi care au revenit în acest fel la vechile emoţii şi sentimente. La interzisele emoţii şi sentimente. 

Toţi cei care au fost prinşi aruncându-şi doza au fost pedepsiţi. Toţi cei care au fost prinşi râzând sau au fost găsiţi în întuneric răpuşi de tristeţe, toţi cei care au îndrăznit să se îndrăgostească sau să se revolte, deci toţi cei care s-au întors la sentimente şi emoţii au fost declaraţi infractori afectivi, duşmani ai raţiunii, ai Guvernului şi au fost pedepsiţi.

Cei mai periculoşi infractori afectivi sunt cei cunoscuţi sub numele de artişti. Preocuparea principală a artiştilor, aşadar, a muzicienilor, pictorilor, poeţilor este aceea de a provoca emoţii. Deşi se ştie că în Absurdistan nu ai voie să provoci emoţii; că nu ai voie să trezeşti sentimente. E interzis! 

Nu pleca urechea la artişti şi nu lua seama la ispitirile lor. Aceşti farsori, aceşti vânzători de iluzii sunt cât se poate de periculoşi, pentru că ei tulbură sufletele, creează dezechilibre emoţionale, deci se opun Raţiunii. Perfecţiunii.

Dar Forţele de Ordine au fost întotdeauna vigilente şi au ars la vreme toate operele artiştilor: toate cărţile de poezie, toate tablourile, instrumentele muzicale, discurile de vinilin, CD-urile. Pentru că toate acestea nu sunt altceva decât mijloace de infecţie afectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.

De curând, Forţele de Ordine au descoperit că artiştii fac parte din REZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea mai importantă a Scutierilor este prinderea revoluţionarilor şi judecarea lor.

Când am pătruns într-una din casele secrete ale Rezistenţei, am rămas înmărmurit: obiectele găsite înăuntru – vasele de aramă, gramofonul, ceasul cu pendulă, cărţile cartonate, discurile, tablourile –, nu mai fuseseră văzute de mine decât în Manualul Forţelor de Ordine, unde erau fotografiate şi descrise pentru a putea fi recunoscute la nevoie.  

Pe abajurul unei lămpi de birou se cocoţaseră doi canari aurii, al căror ţipăt, devenit insuportabil, m-a făcut să scot pistolul. De ce m-am oprit? O scoică uriaşă aflată pe acelaşi birou şi care mi s-a părut că se tânguie când am dus-o la ureche era un semn că marea există cu adevărat…

Desigur, toate aceste mărturii ale decadenţei trebuiau arse, iar artiştii prinşi trebuiau predaţi Justiţiei. Însă curiozitatea m-a îndemnat să pun un disc la patefonul cu pâlnie. Atunci, Boleroul unuia numit Ravel m-a trântit în fotoliu, făcându-mă să visez. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan nu se visează. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan visurile sunt interzise! 

În acel moment mi-am dat seama că în dimineaţa aceea uitasem să-mi iau doza antiemoţii. Altfel cum să-mi explic faptul că eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, m-am lăsat învins de emoţii? De ucigătoarele emoţii?

Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene, al Inchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilor bolşevici, m-am lăsat furat de emoţii: am ascultat la nesfârşit Boleroul, i-am lăsat în viaţă pe canarii de aur şi am salvat de flăcări casa secretă a Revoltei.  

Aceasta a fost clipa în care m-am hotărât să trec în Rezistenţă. Şi să lupt până la capăt. Ca un ales al urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus. 

27 ianuarie 2015

     Adrian Suciu - Profetul popular   

Florin Dochia

Adrian Suciu este unul dintre poeţii care se scrie pe sine. Să fim bine înţeleşi, nu scrie despre sine, ci chiar se scrie pe sine, se construieşte continuu pe sine din cuvinte, este o reluare, cu fiecare poem, a muncilor Făuritorului lumii, Acela care, inevitabil nonconformist, căci nici o conformitate nu exista, a pornit să inventeze şi să se inventeze. De făcut, poetul o face în răspăr, eliberat de convenţii (nici convenţiile nu existau pe vremea Modelului lui Suciu…), lovind în spiritele pudibunde cu biciul cuvântului curat, sincer, frust, verde. „N-am scris nimic. / Numai Dumnezeu ştie să scrie / şi a scris o singură dată.” – de unde necesara corectură: se re-scrie pe sine după un model pierdut, adică se reinventează continuu din tot felul de fragmente, cioburi, fâşii, materiale de reciclat smulse din furtunile şi puhoaiele vieţii cotidiene. 

Profetul popular predică acelora care nu se pot ridica pe înălţimile esteticii înalte şi ale credinţei ascetice şi care trăiesc pur şi simplu într-o ordine pre-stabilită, impusă, limitată şi apăsătoare. Pentru salvarea lor, el nu pune ordine în haos, ci pune haos în ordine. Pe direcţia deschisă cândva de Urmuz, trecând deloc nepăsător pe lângă Kafka, Ionesco şi mai ales Beckett, experienţa pe care o face Adrian Suciu în materie de limbaj este cu totul particulară. Jocurile inteligenţei, evident în respectul teoriilor poetice valéryene, în fond, beneficiază de verbul sprinten, de vioiciunea expresiei surprinzătoare devenite deja marcă a poeziei sale. 

Poemul de deschidere este construit după model urmuzian (ca şi acela intitulat Excitatorul); personajul Suciu este un membru de vază al familiei Algazy & Grummer & Cotadi & Dragomir & Emil Gayk & Ismaïl & Turnavitu & Stamate. «Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii / şi cancerului şi-a murit într-un tandru accident / de trotinetă / la vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur, / i se trage şi de la numele de filosof dac. / […] / Suciu a iubit o femeie specială, manechin de lopeţi, / şi a avut multe neînţelegeri cu ea / din pricina bărbii lui ţepoase care constituia / un dezavantaj major la sexul oral / şi la mâncatul ciorbei.» Consecvent şi cerinţei avangardiste, foarte potrivită azi: „épater les bourgeois”, personajul Suciu are un comportament social dintre cele mai inconformiste, violente (vezi: „Suciu pune femeile pe spate, / pe caldarâmul suav al patriei şi pe pământul reavăn” şi mai ales continuarea, amintind de Marchizul de Sade), dar face şi dovada unei gândiri dintre cele mai senine şi-nţelepte: «Şi se întorcea Suciu de la băi ostenit / de cât de trecător fusese, cu mâţa şi cu iubita. Dar / despre dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă / ar mai fi fost printre noi. Căci el era pasionat / de cunoaştere iar nu de dragoste. Propoziţia / „Eu sunt identic cu mine însumi” el ar fi socotit-o falsă / întrucât, până ce s-ar termina rostirea lui „mine însumi”, / „eu” ar fi deja expirat, adică ar fi altul / decât la începutul enunţului.» Gândire pe care o trimite continuu să „eşueze” în parodie, în derizoriu, precum versurile de la finalul poemului prim & întregul poem Rozosina şi Mugurel, care se încheie în stil veterotestamentar, după ce traversase şi adusese în aşternuturi sonorităţi kantiene («Mugurel a iubit-o din prima şi s-au zvârcolit în pat / cu tavanul văruit deasupra şi legea morală în suflet»).

Cartea lui Adrian Suciu este şi una a deşertăciunii deşertăciunilor. O punere la îndoială netulburată a capacităţii omului de a atinge cumva, vreodată, transcendentul, de se ridica la vreun nivel oarecare de spiritualitate. Eşecul este stare normală, iar «din Profetul popular n-a mai rămas decât, / o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ», după ce făcuse marile sale prorociri: «„Fiecare om are o vacă” / De aceea zic: „să scrie fiecare pe pielea vacii lui”» şi «„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu / va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”». Poemul intitulat Psalm, e, de fapt, o foarte serioasă declaraţie de dragoste necondiţionată şi o de-plângere a neputinţei umane de a se ridica deasupra cărnii: «Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii / cu moartea în sânge! Să-ţi părăseşti fiii / încremeniţi de durere prin oraşe în care / se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie / flacăra lumânării, să-ţi tacă inima pentru o clipă / să te locuiască un cancer flămând. // […] // Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde / nepedepsit de scrisorile tale şi tu să fii fericit pentru asta!» Expresia sentenţioasă încarcă, adesea, de sens metafora, acolo unde locul parodierii îl ia gluma amară: «Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii. Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mână. / […] // Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit. / Dumnezeu râde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii / o să-ţi facă ficaţii praf!” /[…]/ Şi moartea umblă / nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf. // Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e tare milă de ea!» În Fiii cerului, răspărul devine pedeapsă pentru păcate necunoscute, interdicţia lipsită de sens stabileşte o atmosferă kafkiană, care se continuă în Ogoarele spaimei, Prin tâmpla furnicii…

Poet al paradoxului, de asemenea, Adrian Suciu ţine la păstrarea unei solemnităţi a discursului, retorica înaltă, mai mult sau mai puţin parodică, mai mult sau mai puţin psalmică, refuzând celebrul sfat verlainian: „Prends l’éloquence et tords-lui son cou!” Secţiunile intitulate Vulturii tandri şi Să bei singur au o solemnitate încărcată de eros şi mai ales de thanatos, ca să rămânem în temenii clasici ai judecăţii. Lauda femeii ajunge până la constatarea că «O femeie îl poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.» şi «În visul femeii, Dumnezeu însuşi se teme să facă lumină.», iar «dragostea / nu mai seamănă / decât cu ziua de odihnă a măcelarului.» Dumnezeu este o prezenţă nelipsită în cearta cu sine şi cu lumea, adesea la limita blasfemiei. Adrian Suciu Îl ia alături de el în tristeţea singurătăţii («Nimeni nu ştie cum e să bei atât de singur / încât să dai nume ţuicii tale.»), când «Moartea e un prieten bun care, într-o zi, / va trăda.» Undeva, tonul poemului aminteşte de celebrul vers rilkean «Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?» («Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?», în versiunea Mariei Banuş) şi pare că de la o aceeaşi întrebare pleacă: «Doamne, Dumnezeul meu, ce ţi s-au mai albăstrit ficaţii / de când bem! Îmi placi dimineaţa, când transformi treiul / de treflă în patru de treflă şi clienţii localului dintr-o dată / ajung la esenţa divină. Am întristat pe mulţi povestindu-le / despre cum te-aştept acasă înfăşurat / într-un frig ponosit iar tu vii / târând cheia de fildeş de la iatacul celei cu ţâţe mari. /[...]/ Nimic nu-ţi ascund, Doamne, / căci tu mă ştii pe de rost, cum ştii / meniul de la cantina săracilor; fără mine, / ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită. // Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor / şi de-ar fi să porneşti revoluţii şi incendii, / dacă vei trăi mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va folosi! / Fără mine, nu eşti decât un drojdier orfan / chinuind o limonadă prin străvechile noastre bodegi!»

Volumul de poeme Profetul popular al lui Adrian Suciu s-ar putea reduce la esenţa unui singur vers, de la pagina 72: «Mă tem că am început să spun adevărul». Aceasta este marea spaimă a poetului, atunci când constată: «Scriu în alfabetele morţii. /[…] / Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris / şi am îndurat: eu sunt / cel ce nu sunt.»

   Raul Bribete – să nivelezi un munte cu tăvălugul   

Florin Dochia

Un tânăr poet care ştie şi poate foarte mult şi îşi caută continuu, neliniştit, expresia proprie este Raul Bibete. Volumul său cel mai nou, „să nivelezi un munte cu tăvălugul” (Brumar, Timişoara, 2015), dă seama de o eliberare a eului poetic înspre un neoromantism de tip rilkean, cu precădere, în continuarea unei direcţii tot mai evidente a poeziei româneşti contemporane. Nu ne vom aştepta, desigur, să găsim prea mulţi susţinători ai acestei constatări, de vreme ce majoritatea comentatorilor sunt încă dependenţi de viziuni post-şaizeciste şi post-optzeciste (dacă nu chiar şi mai revolute), adunate, cam alandala, sub semnul a ceva numit „postmodernism”. Raul Bribete este, s-ar putea spune, un poet postmodern, odată ce, în textele sale, se manifestă, liber şi concomitent, urme de impresionism, expresionism şi, fără îndoială, un dilematic neoromantism existenţialist, de felul celui lesne remarcat la poetul Rilke, dar şi la contemporanii Kafka, Thomas Mann, Musil… E mai degrabă un postmodern al contemplării meditative (postmodernism as neo-romanticism), decât al zadarnicei fragmentări sceptice (postmodernism as intensification of modernism). (v. Walter Benjamin, The Writer of Modern Life: Essays on Charles Baudelaire). Deci o revizitare şi revitalizare a unei estetici „învechite”, străine capitalismului postindustrial, dar şi altor relaţii decât acelea cu sine însuşi şi cu o presupusă divinitate lipsită de aură. Altfel spus, un tribut mai degrabă lui Charles Baudelaire, decât lui T. S. Eliot; coerenţei nostalgiei şi a splinului, decât scepticului şi fragmentarului. Fără a absolutiza, totuşi…

Temele poeziei lui Raul Bribete sunt el însuşi – fiinţă singulară şi însingurată – faţă cu obiectele, stările şi întâmplările lumii înconjurătoare. O situare cu precădere în furtuna interioară, care răspunde redundanţei informaţionale a lumii cu o redundanţă personală, menită să acopere sunetul celeilalte. „Eu tac înafară / Şi urlu înăuntru”, de vreme ce „Totul, în lucruri şi în mine, nu mai tace.” Universul asurzitor şi apăsător contemporan este cel ce provoacă angoasa perpetuă, iar răspunsul poetului se vrea a fi o tăcere sfidătoare: „Tăcerea mea e poate mai cu tâlc decât sfatul unui înţelept / Analfabet”. Ce-i iese lui Raul Bribete este un fel de verbozitate adesea excedentară, încărcată de continue definiri şi redefiniri ale relaţiei cu lumea şi cu sine. Nimic nu este sigur, „Totul se reduce / La suprafaţa plană a unei coli de hârtie. (...) Totul este ca în palmă: / Mai neted ca suprafaţa unei mobile Biedermayer”. Este un fel de litanie în aceste versuri lungi şi aglomerate, încărcate de obiecte şi de efecte, de afirmaţii absolute şi de întrebări mai degrabă retorice. Trei sunt obiectele simbolice care apar deseori pentru a determina stări şi sensuri: iedera, iepurele şi marmura – toate anunţă proximitatea extincţiei. Poemul Faldurile marmurei este revelator: „Să muşti din marmură / să conţii în interiorul tău moartea / să te uiţi pe etichetele iederei şi să deguşti sevele / ca pe buchetul vinului preferat. / aici, în Dumnezeu, / parcă m-aş încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care îşi măreşte circumferinţa / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei / în trunchiul arborelui. (…) sunt iederă franţuzească urcând încet, / şi atât de sigur pe piatra funerară, / pe faldurile îngerului de marmură încrâncenată (…)”.
Cele mai multe texte se aşază lesne, prin urmare, într-un gothic revendicat deschis, unde „înţelesul / luminează ca o lanternă inversă” (Tribulaţii II), iar „prietenul deschide gura, şi, pământ, şi numai pământ, / pătrunde pe masa din bucătărie din gura lui deschisă. / gesturile mele sunt pământ şi atingere sfărâmicioasă. //(…)// deodată pământ limpede mi se prelinge din urechi / şi nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care, halucinant / sunt la rândul lor, şi ei umpluţi cu pământ.” (Lumea din care fumegăm – un excelent poem al degradării lumii contemporane, al fantasmelor care acaparează realitatea şi o transformă în neant.)
Un neoromantism viguros străbate toată cartea lui Raul Bribete. Nu se poate cita îndeajuns pentru a releva soliditatea construcţiei poetice şi siguranţa cu care obligă cititorul să iasă din comoditate şi să se exploreze. Iată (fragmente din) poemul Darul, dedicat unei intimităţi definindu-se într-un transcendent asumat iniţiatic: „Atingere oarbă. (…)/ atingere a sării de aur cu trupul / marelui turbion de cuvinte // ax al lumii mă simt /(...)/ inima mea arsă cântă ca o corabie otrăvită; /(…)/ Lumi mor şi iau naştere. / în faţa şemineului ne închipuim / tot felul de animale rare / cărbuni aprinşi, acum, / primesc forme de jderi lunecând, / pe rând, unul în pieile celuilalt / într-o întotdeauna amăgitoare formă / care se destramă îndată // (…) // Pipăi lumina cu gândul, / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” Dacă Blestemul sună atât de borgesian („Ca şi cum ai fi blestemat / Să citeşti dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârşit”), poemul Azi e doldora de nostalgia pierderii trecutului şi a imposibilităţii câştigării unui viitor oarecare („am străbătut un drum / atât de lung, // încât nu-mi mai amintesc / de unde vin / e ca şi când m-aş ajunge din urmă / alergând pe suprafaţa / unei mingi vărgate / sau mărgea uriaşă / de sticlă colorată”).
Egoul este stăpânul absolut, în poezia lui Raul Bribete, egoul nestăpânit, desfăcut şi refăcut continuu, într-o combinaţie de austeritate şi fervoare, ca în excelentul text intitulat Sunt eu până la capăt deşi nu ştiu / dacă sunt până la capăt eu, care începe astfel: „Cobor din mine ca dintr-un tren de lux. Niciodată, dar niciodată, / simt că nu am fost până la capăt Raul Bribete, adică de ce / mai continui să scriu, poate dintr-o imperioasă necesitate / de a fi când nu sunt, poate dintr-o apatică speranţă în mai bine.” Şi undeva, mai departe: „grija cu care mor aduce cu grija pentru detaliu a picturilor flamande”. Poetul nivelează un munte cu tăvălugul pentru a-l re-constitui şi a şi-l apropria; în concepţia lui, poetul nu are nimic de dăruit, numai pe sine, aproape ca o autopsie, ca o expunere largă a structurilor sufletului. El este Făuritorul, „eu, Raul Bribete, am hotărât să ridic în spinare / această colină, s-o aduc la nivelul mării cu tăvălugul cuvintelor mele. / Io, Raul Bribete, am hotărât.”
Raul Bribete susţine, şi de această dată, cu poezia sa, direcţia plină de consistenţă a liricii româneşti contemporane, dedicată temelor mari existenţiale, rezistente la mode şi experimente lipsite de substanţă, fără a pierde, din vedere, vreodată, evitarea contingentului, a circumstanţialului. 

     Radmila Popovici     

/ev/

mâinile sus
jos fruntea taci
ţăcănito
cascadoriile
se amână

cel mai strâns
somn
îşi arată
de după deal
coarnele

băsmăluţele
se înrolează
în plâns

degeaba

intestinelor
nu le poţi reproşa
ghiorăitul
cenzura clipitului
a început

un doi

/entropie/

sub ciuperca de metal oameni mărunţi
aleargă pe loc nu se lovesc cap în cap
nu se calcă pe picioare aici de mult
nu s-a mai atins umăr de umăr obraz
de obraz fiecare nară e pe cont propriu

sub ciuperca de metal nu se naşte nu se
moare nu se râde nu se urăşte mişcarea
nici înapoi nici înainte este unica activitate
individuală şi colectivă adusă la perfecţiune

subciupercarii nu au nevoie de legi de regi
ei nu încalcă nimic se mulţumesc cu bolta
gri şi cu cele câteva forţe rămase din fizică

m-am trezit sub ciuperca de metal şi am uitat
totul

***

greierii anunţă o noapte fără capăt
ţârâitul atinge frecvenţa maximă
timpanele se sparg oul crapă

misiune îndeplinită

/stâncă-mă/

argintul timpului stele
privindu-se ţintă în ochi
gata să încalce toate
legile universului inimi
crocante coaste plămâni
muşcând unul din altul
până la sânge valuri
sculptând o mare roşie
în care gândurile se lasă
la fund ca icrele
ultimului peşte

număr număr număr
cerceii fecioarelor inelele
văduvelor ceasuri busole
şi perle număr până
şi paşii cifrelor strivind
moartea acestei nopţi
frumos pieptănate

solzii jubilează
învolburarea

taie-mi în stâncă
pe-o cruce un nume
de pasăre

/nocturne/

duminică lasă-mă
să deochi sânul
de munte al nimfei
cum alăptează cu nori
stratus şi cumulus
albastrul
sătul abia la chindie
să dezghioc marea de
sare să amestec
praful cu umbrele şi
facăsecoacăserupăse
ducăsecusuteletoatele
uitatele să mă curăţ de
silabe ca de blestem

ţintesc punctul
erelor himere depăn
misterul creşte
pe clipă ce scade
invadându-mă
golindu-mă definitiv
de mine

iată chiar acum
nocturne de chopin
îşi schimbă rochiile
văd vezi şi tu degete
albe şi negre aprind
pe clape muzica şi ea
le cântă o carte

geamuri sparte

un vânt şi-o vântoaică
valsează furtuna
capete sub coifuri
vând libertate
arheologi dezgroapă
lacrima gigantică

numai şerpii ştiu
să păstreze
în scorburile lor
tainele lumii

închid ochii şi-i văd
răsărind pe ai tăi
cititorule de vise

/ierburi/

înseram prelung nopţile
se lăudau fiecare cu bijuteria sa
de lună săgetam bolta cu noi
constelaţii ea răspundea
în plapume subţiri mătăsoase
făceam schimb de degete
pentru a le atinge mai altfel mai
felin maiul mierii cânta din şuviţe
încoronând împletirea lianelor
dansam să nu strivim
nisipul ne săruta adierile
celulă cu celulă mi-e teamă
de flori mi-ai zis urmărind
pâlpâirea culorilor aerul
avea gropiţe în obraji
ierburile din sân
nu se mai închinau
bolilor

uuuuuuuuuuuu

trei păsări gri
sfârtecă paginile
acestui cer abia
tipărite

/fir/

jocul nimereşte
încă o dată
cu glonţul vieţii
în ochi sperie
liliecii îndrăgostiţi
dorm în continuare
să nu caut untul
vorbelor înţepenite
în congelatoarele
raţiunii

gândaci decoloraţi
râcâie pe toate oazele
în toate oasele
de la gaia la kali
pentru a nu se împiedica
de semne de urme
cu turmele

auri sacra fames

dar aurul mai coace
munţi şi apele
mai râd cascade

ziua înnod timpul
sub uşile de biserică
ale rănilor deschise

noaptea
trage de fir
şi-l destramă

arde-l sau redă-mi-l
ariadna

/ping-pong/

limbile visului
mă aruncau în aer
minge
de ping-pong
deasupra caselor
bolnave de una
şi aceeaşi

trăiam în sfârşit
libertatea
balonului de săpun

fericirea e o furtună
şi scapără
când uiţi să vrei

până te sparge
spinul
primului gând

            eveniment                  

    Artgothica, Sibiu, 2015     

După drumul spre Sibiu de anul trecut, în compania încântătoare a regretatului prieten Gherasim Rusu Togan, am ales, în vara asta, singurul interregio accesibil din Câmpina, Bucureşti-Timişoara-Bucureşti – 1621/1622. O călătorie cu trenul, care putea să stârnească amintiri din secolul trecut, din vremea în care alternativa la calea ferată pe distanţe lungi era aproape exclusă. Dar nu nostalgiile m-au năpădit, ci tristeţile, dezamăgirile, la vederea ruinelor şi pârloagelor ce se arată în deplinătatea lor de la geamul vagonului, la margini de oraşe, la margini de sate din ce în ce mai pustii. Unde e ţara mea frumoasă, de ce se lasă totul pradă abandonului, unde sunt oamenii harnici şi plini de speranţă? Cu o întârziere de 50 de minute, am ajuns în gara prăfuită a oraşului de pe Cibin şi am intrat în spaţiul magic medieval la care visam deja, de câteva săptămâni. Casa cu cariatide e aceeaşi dintotdeauna, oamenii la fel de prietenoşi, fie că-s vechi cunoştinţe, fie că sunt cunoştinţe noi sau chipuri pentru nume cunoscute. Primii: Adrian Suciu, Dan Herciu, Niu Herişanu – cele trei suflete ale Artgothicii.

Prima dezbatere, de vineri, la care ajung este dedicată schimbărilor de paradigmă carte pe hârtie / carte digitală & online (io i-am spus hipertext, cum m-am obişnuit de câţiva ani), la care Dan Mircea Cipariu are contribuţia consistentă; concluzia este inevitabilă: nimic nu mai poate fi schimbat, tiparul pe hârtie şi digitalul (sub toate formele) se cuvine să coexiste, să-şi ocupe spaţiul-timp aferent fiecăruia, noile generaţii deja suferind schimbări de atitudine inclusiv neuronală faţă de informaţie, comparabile cu acelea constatate de Platon la răspândirea scrisului. Noaptea poeţilor a fost chiar întunecată, o biată veioză aruncându-şi lumina într-un colţ rezervat recitatorilor, atmosfera de mister subliniind misterul poeziei, în aşteptarea fantasmelor care mai apr din când în când, sub forma unor oaspeţi întârziaţi.

O masă din curte este destinată ofertei de carte şi reviste – adaug şi eu acolo cele trei numere din Urmuz 2015, Revista Nouă şi 2 volume de poezie proprii: orb pe mare şi Ferestre spre curtea interioară.

Sâmbăta se deschide cu un atelier de traduceri gestionat de invitaţii din Israel, pe care-l ratez cu nonşalanţă, din ebraică apropiindu-se de mine numai muzicalitatea implicită unei limbi cu totul străine. Abia după-amiază, în Sala Oglinzilor din sediul Forumului Democrat al Germanilor din România, asistăm la Medalionul literar George Almosnino, susţinut de Nora Iuga (soţia), Valeriu Mircea Popa şi Angela Baciu. Apoi se decernă Diplomele de Excelenţă şi anunţă premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”: Lucian Vasilescu (pentru volumul Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea) şi Merlich Saia (debut cu Garda de corp) Anca Hirschpek (Premiul Editurii Grinta pentru manuscris); Trofeul Mopete nu s-a acordat la această ediţie. La orele 20.30, ne-am mutat în curtea interioară de la Art Café, unde, sun bagheta bine strunită a lui Adrian Suciu, ca şi altădată, ne-a prins miezul nopţii citind şi ascultând poezie. Într-o ordine deliberat alfabetică, cei aflaţi acolo şi care s-au expus publicului, într-un fel sau altul, s-au numit: Ionela-Violeta Anciu, Mircea Arman, Angela Baciu, Cristina Berinde, Dan Mircea Cipariu, Adrian Cârstea, Rita Chirian, Daniel Corbu, Ioana Crăciunescu, Silviu Dachin, Florin Dochia, Menahem  Falek, Bogdan Federeac, Wolfgang Fuchs, Gabriela Garlonţa, Silviu Guga, Niu Herişanu, Dan Herciu, Nora Iuga, Riri Silvia Manor, Alina Naiu, Emil Cătălin Neghină, Cornel Octavian, Ioan Es. Pop, Valeriu Mircea Popa, Merlich Saia, Nicolae Silade, Adrian Suciu, Petruța Şerban, Robert Şerban, Simona Toma, Lucian Vasilescu, Tudor Voicu, Marie Vrânceanu, Laurenţiu Vedinaş…

Dacă am uitat pe cineva, cu voie sau fără voie, să fiu iertat. (Florin Dochia)

     Ada Carol     

Printre gene

Lui R.M. Rilke

Tânjesc să mai stea încă o seară vara pe la noi!

Aş putea să-mi citesc cărţile - toate,

sau aş putea învăţa o nouă limbă străină…

Te ascult, lume, cum te învolburezi 

şi te retragi prin vene şi artere.

Mai multe suflete respiră, din care suntem desprinşi.

Iubitul meu încruntat munceşte departe,

Eu îmi păstrez echilibrul într-un picior.

Ce bine că trandafirii sunt roşii şi icoana e nouă!

(Scriu despre asta ca să mai pot zâmbi :)

Mă întreb: oare somnul nu ne-a încurcat pe toţi? 

Un singur suflet respiră, în care suntem cuprinşi.

Uniţi

Sub cupola nucului,

nu mai bate vântul şi ciorile au amuţit. 

Aşteaptă şi ele…Aşteaptă

să cadă răsuflarea întretăiată

care îmi abureşte privirea. Mâinile tale 

mă strâng şi mă ard. Vreau 

să te las puţin în urmă şi apoi să mă întorc 

ca să te privesc: numai când 

ochii tăi mă cuprind cu întregul

albastru simt că ştiu cine eşti.

Rezoluţie de Anul Nou

Sper încă să ne întâlnim cândva,

printre amintirile crescute cale de-o şchioapă:

Maci în ninsoare eram şi nu auzeam

cum cad cortinele cu aripi de înger.

Te-am înmânat deci visului,

ca să ajungi să-mi răsfiri

şuviţa pe malul izvorului…

Iar acum te găsesc pregătit să iubeşti.

Istovit de dorinţele împlinite,

eşti poate ceva mai viclean

dar tot copil ai rămas!

Cuta dintre sprâncene o vom netezi cu zâmbete.

3 cireşe

Gând monoton înflăcărat:

tu, tu şi iar tu!

Una câte una, îmi încântă gura

cu suc şi parfum…

1, 2, 3 dorinţe rotunde, roşii:

să ne sărutăm din nou

pentru prima dată în acest an,

să mă săruţi iar şi iar să te sărut…

Ṣi apoi să ne îmbarcăm

în odiseea fabuloasă

printre ramuri cu cireşe coapte,

vâslind pe apele Sfinxului

până la Apus.

Negare cu madlenă

Eu nu alerg după tine…

Merg doar încet, foarte încet, pe urma ta.

Mă agăţ de un zâmbet întâmplător, de cuvinte

presărate din mers, care lasă

urme fine pe timpan şi retină.

Uneori sărutările furate

mă înalţă sau plutesc îngândurată

pe oglinda unei priviri de sfinx.

Dar merg tot mai departe, cu inima înfrânată,

prietenă cu tot timpul din lume…

Poate vreodată, într-o altă galaxie,

mă voi opri la tine în prag şi, istoviţi

de preumblarea aştrilor de zi sau de noapte,

vom înmuia madlenele pe rând, alene,

într-o singură ceaşcă cu ceai fierbinte

râzând, cu capul dat pe spate,

într-un moment regăsiţi şi pierduţi.

Paradoxul volatil

Pe calea deschisă cu buzele

nu va păşi decât cel în umbra căruia

îngenunchez acum.

Umerii lui vor purta capa

păcatelor noastre, iar pintenii

îi vor străluci împungând luna sub coaste. 

Vom merge cu spatele, înlănţuiţi,

până când gleznele vor tulbura

malul unui pârâu de munte.

Acolo cătuşele se vor desprinde din carne

iar fluierele picioarelor noastre vor alcătui

o aripă numai bună de zbor…dacă n-ar fi

doar una!

Alina Naiu

Registrele cu morţi

iartă-mă, deci,

pe mine, cea care stă în genunchi

şi vede în trădările de sine

un semn că destinul încă îşi face treaba

ca un funcţionar prost plătit

care ia pauza de masă la ora

când rugăciunile sunt cele mai absente.

dar pentru ce să mă rog,

când nici întunericul

şi nici lumina nu sunt ale mele?

n-aş frânge moartea,

darămite felia de pâine.

ascultă-mi pildele

şi umileşte-te

când vin să te întreb

târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile:

unde sunt ochii tăi de lup vegetal

unde sunt degetele cu vârfurile arzând

să pâlpâie în noapte

să rescrie în alfabetul uitării

tot ceea ce n-a fost rostit?

creşte în mine toată această singurătate,

tristă ca o cale ferată,

ca un drum făcut de nouă ori până acasă.

mă număr pe degete

ştiu că n-o să încap în registrele cu morţi

din moment ce despre naşterea mea

nu s-a vorbit la facerea lumii.

Convenţie între mine şi mine

dorinţa de a mângâia obrazul propriilor mele halucinaţii - 

aici este nebunia nesfârşită.

chiar şi vulturii au puţină milă

la vederea trupurilor muribunde ale prăzii.

mamă şi tată, 

toate astea nu înseamnă nimic!

am învins atât de mult,

încât am început să privesc lumea

cu aceeaşi dragoste cu care victima sărută lama cuţitului.

ce repede curg cuvintele.

- e durerea mea, aceea care nu se simte - 

ce-o să se aleagă de mine

după ce noaptea aceasta se va sfârşi?

când, iată,

aş putea cu adevărat 

să pierd răsăritul soarelui,

să ratez lovitura pe care-o primeşte retina

la fiecare zbatere a pleoapei.

mă aşez în faţa geamului

şi îmi aprind o ţigară.

e şi asta o convenţie între mine şi mine,

un teatru. 

mă judec singură cât se poate de bine.

Ziduri de piatră

nu ne e dor unul de altul decât în poemele noastre.

scriem scrisori kilometrice în ziduri de piatră

ca moartea să nu dărâme

dragostea ce nu ne-a uitat.

adorm clonele râzând în paturi separate

şi ne arată dinţii lor blânzi de copii cu părul bălai.

ninge cu o iarnă întreagă din ceruri

cad zodiace abandonate cad capete încoronate

oamenii pleacă înainte să cânte cocoşii.

vin umbre din marile pieţe

şi ne vând pe nimic vânzători ambulanţi de pământ.

Somnul de veci

dorm acest somn

în garsoniera mea, pe strada mea, în oraşul meu,

în viaţa mea

dar,

Doamne,

a cui este noaptea pe care o dorm?

scriu aceste poeme

cu mâna mea le scriu, cu mâna mea leg sfori

de picioarele lor lungi de porumbei albaştri nepăsători

şi întregul cer fatidic se poticneşte în zborul lor.

îţi spun că mă cheamă Alina

şi nu mai ştiu care dintre noi se naşte,

în care dintre noi se moare

când glasurile înecate de pământ ale fiilor mei rostesc

iată, femeie!

acesta îţi este sfârşitul

     Alina Naiu     

Registrele cu morţi

iartă-mă, deci,

pe mine, cea care stă în genunchi

şi vede în trădările de sine

un semn că destinul încă îşi face treaba

ca un funcţionar prost plătit

care ia pauza de masă la ora

când rugăciunile sunt cele mai absente.

dar pentru ce să mă rog,

când nici întunericul

şi nici lumina nu sunt ale mele?

n-aş frânge moartea,

darămite felia de pâine.

ascultă-mi pildele

şi umileşte-te

când vin să te întreb

târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile:

unde sunt ochii tăi de lup vegetal

unde sunt degetele cu vârfurile arzând

să pâlpâie în noapte

să rescrie în alfabetul uitării

tot ceea ce n-a fost rostit?

creşte în mine toată această singurătate,

tristă ca o cale ferată,

ca un drum făcut de nouă ori până acasă.

mă număr pe degete

ştiu că n-o să încap în registrele cu morţi

din moment ce despre naşterea mea

nu s-a vorbit la facerea lumii.

Convenţie între mine şi mine

dorinţa de a mângâia obrazul propriilor mele halucinaţii - 

aici este nebunia nesfârşită.

chiar şi vulturii au puţină milă

la vederea trupurilor muribunde ale prăzii.

mamă şi tată, 

toate astea nu înseamnă nimic!

am învins atât de mult,

încât am început să privesc lumea

cu aceeaşi dragoste cu care victima sărută lama cuţitului.

ce repede curg cuvintele.

- e durerea mea, aceea care nu se simte - 

ce-o să se aleagă de mine

după ce noaptea aceasta se va sfârşi?

când, iată,

aş putea cu adevărat 

să pierd răsăritul soarelui,

să ratez lovitura pe care-o primeşte retina

la fiecare zbatere a pleoapei.

mă aşez în faţa geamului

şi îmi aprind o ţigară.

e şi asta o convenţie între mine şi mine,

un teatru. 

mă judec singură cât se poate de bine.

Ziduri de piatră

nu ne e dor unul de altul decât în poemele noastre.

scriem scrisori kilometrice în ziduri de piatră

ca moartea să nu dărâme

dragostea ce nu ne-a uitat.

adorm clonele râzând în paturi separate

şi ne arată dinţii lor blânzi de copii cu părul bălai.

ninge cu o iarnă întreagă din ceruri

cad zodiace abandonate cad capete încoronate

oamenii pleacă înainte să cânte cocoşii.

vin umbre din marile pieţe

şi ne vând pe nimic vânzători ambulanţi de pământ.

Somnul de veci

dorm acest somn

în garsoniera mea, pe strada mea, în oraşul meu,

în viaţa mea

dar,

Doamne,

a cui este noaptea pe care o dorm?

scriu aceste poeme

cu mâna mea le scriu, cu mâna mea leg sfori

de picioarele lor lungi de porumbei albaştri nepăsători

şi întregul cer fatidic se poticneşte în zborul lor.

îţi spun că mă cheamă Alina

şi nu mai ştiu care dintre noi se naşte,

în care dintre noi se moare

când glasurile înecate de pământ ale fiilor mei rostesc

iată, femeie!

acesta îţi este sfârşitul

aceasta îţi este salvarea

tu te temi de fericire

căci ea îţi va aduce nefericirea.

fiii mei îmi apropie pleoapele una de alta,

cu degetele lor murdare de pământ şi de sânge

cine mă trăieşte, cine mă cheamă

pe care parte a corpului se doarme cel mai bine somnul de veci?

Cutia milei

am scris cam tot ce se putea scrie.

cei ce au venit înaintea mea

m-au născocit pe mine şi m-au agăţat de ghearele vulturilor

şi s-au numit profeţi.

m-am spălat în toate bălţile din lume.

tot n-am putut să-mi îndepărtez mizeria de pe trup.

o mie de pansamente am pe oase.

prin carnea mea curge sângele mieilor

sacrificaţi în numele Domnului.

poate că sunt o femeie frumoasă

dar nu mă poate vedea nimeni.

dacă s-ar uita cineva la mine,

ar fi lovit de coastele fiarei care mă poartă ca pe-un scut.

despre tot am vorbit.

îmi simt limba grea

de parcă nici n-aş fi rostit vreun cuvânt.

am scris şi ceea ce nu se putea scrie.

sunt marea revelaţie a profeţilor mincinoşi cu care am stat la masă.

ororile înţelepciunii aduc după sine alte orori.

am o cutie a milei în loc de suflet.

    Miruna Mureşanu    

MONOLOG

*
în afară de faptul de-a plânge
aş mai putea călători o vreme înapoi
printre culorile ce par mai mult o imitaţie
o sălbatică fugă de sine

aş putea să-mi port privirea ascunsă
în tânguirea blândă-a pădurii
repetând frumuseţea iernii pe care-o rescriu
atât de târziu

aş putea să mai fiu până la împlinirea vremii
o călăuză a visului rătăcit în memorie
fără glorie părând timpul meu

aş putea să-i povestesc lui Dumnezeu
frumuseţea iernii din care-am venit
atunci când vremea se va fi-mplinit

*
văd scara-n toate părţile deschisă
ea pare că-mi reţine umbra de la sine

eu nu ştiu dacă urc sau de cobor
doar fiinţa mi-o zăresc căzută între spini
odată cu lumina
care mă cere chiar pe mine-n schimb

eu trec atunci prin ea murind urcând
sub cerul calm imaterial

pare-un final strălucitor şi ireal

nu ştiu de voi urca până la capăt scara
printre pereţii nesfârşiţi de timp
ştiu doar că dintre spini pe Dumnezeu Îl strig

*
când învelişul crud al luminii
desparte clipa-n depărtări neştiute
privirea mea pare o cale de lacrimi
prin văgăunile timpului mute

o ipostază-a unui ochi crepuscular
în răsuflarea grea a ninsorii
împodobind plânsul neauzit al icoanelor

tot mai departe de casă
privirea mea pare o cale de lacrimi
o sărbătoare ce nu se repetă
şi-n care dorm fără timp amintiri
desprinse de povestea cuibului gol
din învelişul crud al luminii
între cerul de jos şi cerul de sus
privirea Lui cum o cale de lacrimi
fiinţa mi-o-mparte în depărtări neşiute
prin văgăunile timpului mute

*
priveam lumina fără să o văd
în paşii mei neauziţi veghind
se-mpleticea-n miresmele de fân cosit


o flacără inconsistentă îmi stăruia-n memorie
înfăşurată-ntr-o cenuşă diafană
era precum o bucurie calmă
şi nu aveam niciun răspuns
numai uimirea-nvinsă de splendoare

după o vreme-n oase răsfirată îmi părea
cum o povară blândă a unui trup absent
în trupul meu de carne aproape transparent

în paşii mei neauziţi veghind
înfăşurată-ntr-o cenuşă diafană

mi-e teamă-acum să n-o alung
şi o privesc fără s-o văd
vreau s-o ajung
prin bucuria calmă ce mă doare
şi prin uimirea-nvinsă de splendoare

*
vorbind adeseori cu mine
găseam răspunsul dat de-altcineva
care era acolo în adânc
şi m-aştepta de nu ştiu când
şi mă-nvăţa să plâng

părea că s-a născut cu mine-odată
complice chiar cu iarna minunată

iar uneori chiar El părea că plânge
acolo în adânc la mine-n sânge

când eu nu bănuiam
că-ntre pereţii sufletului meu
plângea chiar Dumnezeu

 Wildenau, Austria

     Cristiana Maria Purdescu    

E TOAMNĂ

E toamnă şi e cald ca vara,
Pădurile sunt încă verzi,
Necuprinsă-i în suflet amărăciunea,
Tu nu vrei să mă vezi.

Şi păsări pe ramuri mai cântă,
Şi fierbe mustul în vii,
Necuprinsă-i în suflet amărăciunea,
Tu nu vrei să mă ştii.

Şi uit de părinţi, de surori şi de toate,
În focul iubirii se-aprind ochii mei,
Necuprinsă-i în suflet amărăciunea,
Tu nu vrei să mă vrei…

ËSHTË VJESHTË

Është vjeshtë dhe ngrohtë si në verë
Pyjet janë ende të blerta,
I papërfshirë në shpirt hidhërimi,
Ti s’dëshiron të më shikosh.

Dhe zogjtë në degë po këndojnë,
Dhe vlon mushti në vreshtë,
I papërfshirë hidhërimi në shpirt,
Ti nuk po don ta dishë.

Dhe harroj prindërit, motrat e krejt,
Në zjarrin e dashurisë ndizen sytë e mi,
I papërfshirë në shpirt hidhërimi,
Ti nuk don të më duash.

DINTRE TOATE

Străzi bătute de ploi,
Frunze de-acum ruginii
Şi noi,
Despre noi ce mai ştii?

Îmi vorbesc de tine
Fereastra şi strada-ntunecată,
Un fulger taie din cer
O bucată.

Cer, jumătate de cer,
Dragoste jumătate,
Numai pustiul rămâne întreg
Dintre toate.

NGA TË GJITHA

Rrugë të rrahura nga shirat,
Gjethe tashmë të ndryshkura
Dhe ne,
Për ne çka po dimë?

Më flasin për ty
Dritarja dhe rruga e errët,
Një vetëtime e pret në qiell
Një copë.

Kërkoj, gjysmën e qiellit,
Gjysmën e dashurisë,
Nga çdo gjë në këtë botë,
Vetëm shkretëtira mbetet tërësi.

TOT MAI MULŢI

(Actorilor decedaţi)
Tot mai mulţi se retrag în cimitirele
împodobite cu trandafiri,

joacă la teatrul absurd al morţii.
Îmbrăcaţi într-un abur transparent
pun piese demult apuse, scenarii
pierdute în mucegai.

Uneori se retrag
în spatele scenei şi, grăbiţi,
dau autografe îngerilor de bronz

GJITHNJË E MË SHUMË

(Aktorëve të vdekur)

Gjithnjë e më shumë tërhiqen në varrezat
E stolisura me trëndafila
Lozin në teatrin absurd të vdekjes.
Të veshur me një avull transparent
Vënë pjesët kaherë të perënduara, skenarët
E degdisur në myshk.
Nganjëherë tërhiqen
Në shpatullat e skenës dhe, të përngutshëm,
U japin autografe engjëjve në bronz.

CU GÂNDUL

Te-am descompus în molecule
Cu gândul să te scot din materie,
Dar tu zâmbeşti abstract şi intermitent.

Misterul lumii tale,
O virtuală rătăcire.
În lumea mea
Sporeşti iluzia,
Baţi discret a iarnă.

ME MENDIMIN

Të çkomponova në molekula
Me mendimin të të nxjerr nga materja
Por ti buzëqesh me ndërprerje abstrakte.

Misteri i botës sate,
Një degdisje virtuale.

Në botën time
E shton iluzionin,
Troket diskret në dimër.

EŞTI GÂND…

De două zile te aştept plângând
Şi mor puţin câte puţin de două zile.
Eşti gând la mine-n gând
Şi scriere subţire...
Crâmpeie de imagini, chip
Pictat în versuri seara, ca aseară,
Te-am inventat şi n-am cerut nimic,
O, nălucire, dulcea mea povară!

JE MENDIM...

Qe dy ditë se të pres duke qarë
Dhe vdes nga pak qe dy ditë.
Je mendim im në mendim
Dhe një shkrim i hollë.

Ngërçe përfytyrimesh, fytyrë
E piktuar në vargje mbrëmjesh, si mbrëmë,
Të inventova e s’kërkova asgjë,
O, fanitje, pesha ime e rëndë!

DE S-AR IVI

Umbra se-ngroaşă mult, mai mult,
Întristarea-mi rupe trupul în fâşii.
Cântecul nopţii selenare,
Iubite, nu vrei să-l ştii.

Misterele, pragul înserării,
Gustul dragostei tot mai amar,
Sarea din apele mării,
Măcar de s-ar ivi un pot, măcar.

PO TË FANITESHIN

Hija po ntrashet gjithnjë e më shumë
Trishtimi ma shkëput trupin në fasha.
Kënga e netëve të hënëzuara
I dashur, pse s’don ta dishë.

Misteret, pragu i muzgëtimit,
Shija e dashurisë prore më e hidhur,
Krypa e ujërave të detit,
Së paku sikur të fanitej një mundet, së paku.

Traducere de Baki Ymeri

   În lumina timpului: Ştefan Macovei   

Cornel Sântioan Cubleşan

Artist de sorginte ţărănească, moldovean neaoş, crescut în lumea tradiţiilor româneşti, în lumina colindelor, a graţiei divine, în atmosfera satului de munte, a spaţiului pur, elemente care îl vor marca în creaţiile sale viitoare, Ştefan Macovei s-a născut în comuna Neagra, Neamţ, sub protecţia energiilor Ceahlăului, admirând măreţul pisc al muntelui. Se visa încă de mic artist, când a început să cioplească în lemn. La paisprezece ani, ajunge în Bucureşti, absolvă Liceul de Artă, apoi Facultatea de Arte Plastice. Foarte talentat şi în pictură, alege, totuşi, sculptura, expunerea în volume a trăirilor, ideilor. În anul 1973, ajunge în oraşul petrolului, Ploieşti, confrate de branşă cu artiştii în vogă, pe atunci, Munteanu, Platon, Rugină, Strâmbu, crescând cota valorilor în arta plastică. Opera sa, diversă ca exprimare, de dimensiuni diferite, lucrări de atelier, monumente mari, ridicate în pieţele publice ale Ploieştiului şi nu numai, comenzi,

lucrări de inspiraţie personală, exprimând crezul, personalitatea sa, în armonie om-divinitate, om-spaţiu social, afectiv, Artistul a asimilat cultura, s-a îmbogăţit structural de aura capodoperelor vremurilor. Ritmul şi abundenţa descoperirilor în toate domeniile, experienţele cele mai îndrăzneţe, inclusiv în câmpul artelor, năvala noului sub cele mai diverse forme, conceptele noii estetici, au influenţat demersul artistic al tânărului şi talentatului sculptor.

Să amintim pe Constantin Brâncuşi, care s-a impus asupra întregii lumi, Dimitrie Paciurea, Carol Stork, Frederic Stork, Constantin Bălăcescu, Vladimir Negel etc. Mari artişti, înaintaşi, în lumina cărora au crescut şi cresc urmaşii. Macovei - o structura complexă, om de spirit, patriot, vizionar, viaţa i se petrece în atelier, uneori se retragă la Breaza pentru reculegere, scurt răgaz de tihnă sufletească, alteori îşi ia o mică vacanţă pentru a-şi spori, vitaliza forţele, inspirând aerul, energia satului natal, Neagra, din preajma Ceahlăului. Sever cu sine însuşi, abordând subiecte cu teme diferite, executând comenzi diverse, adâncit, adesea, în lectura vechilor hrisoave, sursă inepuizabilă de inspiraţie, de idei, artistul îşi duce munca de Sisif în tăcere, în acord cu Spiritul Divin.

O bogată zestre lasă artistul în lumina timpului, lucrări de artă monumentală: „Monumentul Eroilor”, bust monumental, „Nichita Stănescu”, Parcul Central Ploieşti, Monument ecvestru „Mihai Viteazul”, Parcul Mihai Viteazul Ploiesti (co-autor), Monumentul Eroilor Ariceşti-Zeletin, Monument Funerar „Înger”, Neagra, Neamţ, Bust Monumental „Constantin Stere”, Parcul C. Stere Bucov, Prahova etc. Alte mari personalităţi, scriitori, mari figuri ale istoriei româneşti, mari muzicieni, între care: Antonie Vodă, Ienachiţă Văcărescu, busturile marilor Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, care se află la Ambasada României la Helsinki, George Enescu; plăci comemorative din marmură şi efigii din bronz: Yehudi Menuhin, Sinaia, Nicolae Simache, Cosminele etc. Un efort uman, artistic, de a lăsa românilor valorile neperisabile, un preţ care costă o viaţă de om. 

Amintesc taberele de sculptură care au influenţat, într-o oarecare măsură, mersul artistic: Căsoaia - Arad, Reci - Covasna, Valea Doftanei etc.

Ştefan Macovei abordează atât figurativul, cât şi non-figurativul, metafora, cu mult aplomb, cu reuşite deosebite. Portrete reprezentative, tema familiei, tema maternităţii, evoluţiile, plăsmuiri din mitologie şi de sorginte livrescă, inspiraţiile biblice, originale ca viziune, realizări plastice definindu-i crezul artistic. Arta sa este o punte de legătură cu arta românească tradiţională, artă echilibrată, o anume căldură lirică, în spiritul veacului pe care îl trăim, o perpetuă preocupare pentru stil.

Portretul este o provocare pentru orice artist, portretele sale sunt sculpturale, un ascuţit spirit de observaţie redând caracteristicele fizionomice, psihologice ale personajelor, capacitate de redare a detaliilor care servesc la întregirea compoziţiei. Portrete de tip clasic, la începuturi, redate după studii îndelung elaborate, exprimă gânduri, trăiri, emoţii, sentimente, adâncul sufletesc. Bustul marelui poet Eminescu, un Eminescu intangibil, privind în sfere înalte, în nemurire, un Constantin Brâncuşi, un Garabet Ibrăileanu, din bronz şi granit, portret, o realizare artistică deosebită, cum puţine se află în sculptura actuală, stilizare subtilă, expresivă, prestanţă, clarviziune, în rând cu portretul „Basarab I” a lui Neculai Păduraru, care câştiga în picturalitate şi pierdea în spaţialitate, de factură expresionistă. O altă realizare de excepţie, basorelieful genialului Yehudi Menuhin, stare de graţie, cufundat în sferele trăirii creaţiei, Nichita Stănescu, scrutând zările altei lumi, Cristul în suferinţa martiriului, o compoziţie bine echilibrată, sugestivă.

Galeria de portrete este largă, valoroasă, o adevărată arhivă culturală şi sentimentală. Talentul şi imaginaţia sculptorului Ştefan Macovei cuprinde arii diverse ca idei şi trăiri, cu reprezentări care ne fascinează, ne duc în lumi de vis.

Impresionantă statuia funerară a gimnastei C. Simionescu, aflată în Bucureşti, aerodinamică, iluminând spaţiul, supleţe, vigoare, voluptate a volumelor. Rar am văzut asemenea frumuseţi cum sunt „torsurile”, imn închinat frumuseţii de nebănuit a femeii, formelor stilizate, aproape de perfecţiune, rotunjimi luate de la sfere, jocuri de lumini şi umbre stârnind simţurile: femeia fecundă, femeia rod, „Tors 2”, femeia munteancă, forme planturoase, femeie maternă, mama şi iubita, ipostaze ale feminităţii, voluptate a sânilor. Torsuri de bărbaţi, vigurozitate, diversitate, stil. Torsurile feminine şlefuite până la esenţe, delicateţe, poezie. „Mugur”, esenţe ale formei, simbolizând înflorirea. Ştefan cultivă filosofia pozitivistă, filosofia kantiană, ordinea înţeleasă. Iubitor de ţară, de glie, de istorie, glorifică vitejia, eroismul dacilor prin diferite compoziţii, portrete etc. „Eroismul unui ostaş” reprezintă, simbolic, sacrificiul mareşalului Antonescu, fiinţa sa eroică, răstignită parcă pe peretele timpului, o trăire interioară, a durerii, neputinţei, neînţelegerii de către semeni. În „Dacica”, basorelief, personajele trăiesc momentul luptei, tensiunea momentului, portrete bine individualizate. Decebal, patetism.

Reluând ideea fiinţei-mamă, trebuie să remarc frumuseţea „maternităţilor”. Modernitate şi tradiţie în stil, tema „familiei”, modernitatea ca pe un corolar al unei lecţii bine asimilate. „Mamă şi copil”, ritm melodios al volumelor, „Maternitate”, compoziţie în arc de cerc, suavitate, forme rotunde, stilizate, legături sufleteşti, indestructibile, curaj artistic, mesaj plastic. În „Victorie”, original în compoziţie, viziune esenţializată. „Familia”, în lumea sculpturii, la Macovei, ca temă, atitudini plastice la soluţii plastice asemănătoare. Aceste lucrări, prin mesaj şi măiestrie artistică, valenţe valorice asemenea sculptorilor Radu Aftenie - „Familie”, Gheorghe Iliescu Călinesti – „Familia”, Axinte Liana Cornelia – „Fulg”, tehnică asemănătoare, de aceeaşi intensitate emotivă etc.

Rădăcinile artistului pleacă din frumuseţile nepieritoare ale paleoliticului, „Venus din Wilendorf”, din neoliticul românesc, „Gânditorul de la Hamangia” şi soţia etc., mesaj al fertilităţii, care au caracter sintetic.

Compoziţii inspirate din mitologie, din mituri populare româneşti: „Satir”, „Gorgona”, părţi în lumină, umbră, plinuri, goluri, care accentuează anumite trăsături, detalii. Uneori, o tentă expresionistă pune în valoare expresia plastică, psihologică, exprimând nelinişti, tensiuni, emoţii, îndemnând la reflecţie, la descifrarea unor sensuri, sugestii ce ţin de universul existenţial al omului. Artistul se orientează spre direcţii ale curentelor moderne şi postmoderne, în creaţia sa caută să fie totul semnificativ, atent la demersurile sale, la evoluţia artei viitoare în lupta cu timpul.

Va urma 

Breaza, iunie-iulie, 2015

Emil Cătălin Neghină

Montmartre

Albe erau nopţile, la cabaret, albastre sau violete...

în jur mirosea a femei fine şi a fete dansatoare cochete...

barba-mi duhnea a vin franţuzesc şi-a tutun olandez, foarte bun...

dar în fiecare moment, ca un dement,

alergam gâfâind după idei şi femei...

le-amestecam în pahare în care fusese şampanie sau gin,

sau cine mai ştie ce vin androgin...

şi le beam nesătul, să le uşurez,

ca să fie în lume bine şi cu mine mereu huhurez

De-o vreme serile-s mult mai reci fără voi şi cârciumile-s pustii

ca tot oraşul în care nimeni nu e interesat de nimic.

Nimeni nu mai bea cu mine,

doar femeile lui Lautrec îmi zâmbesc,

şi din când în când,

mai ales când mi se toarnă-n pahar alcool botezat,

îmi sună-n urechea de dreapta cântecele lui Aristide Bruant,

şi-mi zburdă prin faţa ochilor, râzând de clienţii mofluzi,

Cha-u Kao – clownăreasa...

şi-apoi în urechea din stânga mă strigă Gilbert Becaut, 

susurând poemele noi despre veşnicele beţii

cu toate vinurile Franţei.

Prietene vechi, nu stinge lumina,

că-mi pleacă poemele călare pe butoaie!

Oamenii fug de poeţi ca de ciumă,

deşi străzile pe care locuiesc şi păşesc 

sunt botezate cu numele lor.

Se mândresc cu ei după ce mor,

ca pruncii care nu şi-au stricat de tot jucăria.

Şi în Paradisul acestui pahar e-un întreg Univers,

ascuns întotdeauna… mereu de găsit …

Îl mângâi, îl alint şi-l pălmuiesc până cabaretul se-ntoarce

pe dos, cu susul în jos, şi-ncepe să se zbată

ca un fluture la lumina lămpii, cum doar el ştie s-o facă,

cu o bucurie simetrică, sinceră şi dreaptă.

Sunt rănit clar de liniştea neliniştii cetăţii!

E trist când cetatea devine oraş. Monstruos!

Poetul e-un cadavru de ulei

cu care se hrăneşte singurătatea pictorului.

Nu mă părăsi, Yvette Guilbert!

Uite, pentru tine închin un pahar plin ochi cu voalurile tale

deschise... aprinse...

Uite, La Goulue, am rugat două pânze preparate să te primească… 

să te primească pe ele… ca pată!

Ăsta e parchetul, întâi rece şi apoi cald.

Ce scaldă în baia de bere-aş mai face,

dacă mi s-ar potrivi la cămaşă, ca mansardă,

cravata cu muzici gonite din Lesbos!…

Nu te pierde, Paradisule al meu,

nu pleca din delirul utopiilor concrete!

Uite, vopsele şi vin!

Avril, Jean Avril, desfă-te la rufe, vreau să te pictez,

vreau să te decoafez, pozează-mi... şi să răsune în cearcăne

dragostea fină şi dragostea brutală, să ascultăm cum se termină şi nu mai există ceasornicele!

Tot cabaretul, tot Montmartre-ul, Parisul tot, tot ce există în Universul ăsta dansează pe buza paharului meu...

în care se-mpiedică tristeţea genunchilor ei,

care acum e prin aer…  plecată puţin în eter.

Am femei în pahare, pe ele le beau, nu pe mine, nu pe voi.

Luna va exagera cu rotunjimea ei.

Carnea de cer se va opri lângă zidul pe care îl ţin

să nu trepideze violent.

Mâine dimineaţă va fi fără-ndoială totul banal,

dar seara, când turnul Eiffel o să înceapă cu mine să bea,

am să port costum de tweed, joben şi baston,

şi-am să fiu din nou atât de bogat,

încât o să bem până-n zori bandajaţi în milioane de răni

şi-ntr-o mare de dansatoare goale lângă supe de chef.

Şi apoi, tremurând, am s-alung toate dimineţile din oraş,

şi-am să vă salut reverenţios şi dulce-amar

afişând zâmbetul ţinuturilor călătorite

numai de visători beţivani,

am să ies din paharul ce-i gol şi-am să intru tiptil,

să nu mă simtă vânzătorii de indulgenţe, în paharul cel plin,

şi-am să visez că, în sfârşit, am pictat împreună cu Lautrec...

cu paharele umplute ochi

gudurându-se printre noi femei ce petrec,

şi că în sfârşit ne-am pilit suficient

cât să fim toleraţi... şi cu ochii zglobii...

suprasaturaţi de decor... uite-aşa am să zbor…

Montmartre

                              

Blanches étaient les nuits, au cabaret, bleus ou violets…

autour se sentait l’odeur des femmes fines et des coquettes danseuses…

mon barbe puerait de vin français et tabac hollandais, de très bonne qualité…

mais chaque instant, comme un fou, je courais après des idées et des femmes, en haletant…

je les mélangeais dans des verres où avait été champagne ou gin,

ou qui sache encore quel sorte de vin androgyne,

et je les buvais avidement, pour les alléger,

pour que dans le monde soit de bien et avec moi toujours la hulotte.

De quelque temps, les soirées sont beaucoup plus froides sans vous et les bistrots déserts

comme toute la ville où personne n’est intéressé de rien.

Personne ne boit plus avec moi,

seulement les femmes de Lautrec me sourissent et de temps en temps,

surtout quand on coule dans le verre de l’alcool baptisé,

dans mon oreille droite sonnent les chansons d’Aristide Bruant,

et gambade sous mes yeux, en riant des clients désillusionnés,

Cha-u Kao – la clownesse…

et puis dans mon oreille gauche, Gilbert Becaut m’appelle,

en susurrant les nouveaux poèmes sur les ivresses éternelles

avec tous les vins de la France.

Vieux ami, n’éteint pas la lumière,

car mes poèmes s’en vont à cheval, sur les tonneaux !

Les hommes courent des poètes comme de la peste,

même si les rues où ils habitent et marches

portent leurs noms.

Ils se vantent avec eux après 

Ce qu’ils sont morts,

comme les bébés qui n’ont pas cassé entièrement leurs joujoux.

Et dans le Paradis de ce verre il y a un Univers tout entier,

toujours caché…toujours à trouver.

Je le caresse et je le gifle jusqu’à ce que le cabaret se tourne,

à l’envers, le dessus dessous, et commence de s’agiter

comme un papillon dans la lumière de la lampe, comme seulement lui sait le faire

avec une joie symétrique, sincère et juste.

Je suis clairement blessé du silence du trouble du château fort !

Il est triste quand le château fort devient une ville. Monstrueusement !

Le poète est un cadavre en huile

dont la solitude du poète se nourrit.

Ne me quitte pas, Yvette Guilbert !

Voila, je toaste pour toi un verre pleine de tes voiles

clairs… vifs…

Voila, La Goulue, j’ai prié deux toiles de t’accueillir…

de t’accueillir sur elles….comme une tache !

Celui-ci est le parquet, au début froid et puis chaud.

Quel bain je ferrais dans le bain de bière,

s’il s’assortissait à mon chemise, comme une mansarde,

la cravate avec des musiques bannies de Lesbos !...

Ne te pertes par, mon Paradis,

ne quitte pas le désir des utopies concrètes !

Voila, des teintures et du vin !

Avril, Jean Avril, déshabille-toi je veux te peindre

je veux te décoiffer, pose pour moi…et 

qu’il résonne dans les cernes

l’amour fin et l’amour brutale, écoutons

comment se finit et les montres n’existent plus !

Tout le Cabaret, tout le Montmartre,

tout le Paris, tous ce qu’il existe dans cet Univers

dance sur le bord de mon verre…

Dont la tristesse de ses genoux se heurte,

qui est maintenant dans le ciel… partie un peu dans l’éther…

J’ai des femmes dans les verres, ce sont elles que je bois, pas moi, pas vous.

La lune va exagérer avec sa rondeur.

La chair de ciel s’arrêtera auprès du mur que je tiens

pour qu’il ne trépide violemment.

Demain matin tout sera, sans doute, banal,

mais le soir, quand la tour Eiffel commencera à boire avec moi,

je serais habillé avec mon costume tweed, le chapeau et le bâton,

jt je serai de nouveau si riche,

que nous allons boire jusqu’à l’aube, bandé avec de millions de blessures

et dans une mer de danseuses nues auprès des soupes de distraction.

Et puis, en tremblant, je vais chasser de la ville, tous les matins,

et je vais saluer revereusement et doux-amer

en affichant le sourire des contrées voyagées

seulement par des ivrognes rêveurs,

je vais sortir du verre vide et je vais entrer en cachette

dans le verre pleine, pour que les vendeurs d’indulgences ne me sentent pas

et je vais rêver, enfin, que nous avons peint avec Lautrec…

les verres pleins

en frétillant parmi nous des femmes qui se divertissent

et qu’enfin nous sommes assez ivres

pour être tolérés … et les yeux folâtres…

sursaturés du décor … ainsi je vais voler !!       

traduction: Emilia Hasmaţuchi

Montmartre

White were the nights at the cabaret, violet or blue...

a scent of stylish dames and sassy dancing girls all around...

my beard reeked of French wine and Dutch tobacco, very fine…

but every clock tick, like a lunatic

I was gasping chasing ideas and women…

mixing them in glasses that were once filled with champagne or gin,

or who knows what kind of androgynous wine…

and I was insatiably drinking them in, to lessen their load,

so the world could be at ease and myself, a lonely owl.

The evenings have been much colder without you for some time and the taverns deserted

like the entire city where nobody’s interested in anything.

Nobody drinks with me anymore,

only Lautrec’s women smile at me

and from time to time,

especially when they pour me diluted alcohol,

songs of Aristide Bruant ring in my right ear

and laughing at the bankrupt customers, skipping in front of me,

the clown woman passes – Cha-u Kao...

and then in my left ear Gilbert Becaut calls for me

purling new poems about the everlasting drunkenness with all the wines of France.

Leave the lights on, old buddy,

otherwise my poems leave astride barrels!

People run away from poets like plague,

although the streets they live and walk on bare their names.

They take pride in them after they die

as babies do with their halfbroken toys.

And inside the Paradise of this glass there’s an entire Universe,

hidden forever... forever to be found...

I caress it, I fondle and I slap it until the cabaret

turns upside down and starts fluttering

like a butterfly in candlelight, as it alone can do it,

with symmetrical, sincere and righteous joy.

I’m clearly wounded by this citadel’s restful restlessness!

It’s sad when citadels become cities. Gruesome!

The poet is an oil cadaver

that the painter’s loneliness feeds on.

Don’t leave me, Yvette Guilbert!

Look, for you I raise the glass brimful with your veils

unfolded... inflamed...

Look, La Goulue, I begged two prepared canvases to receive you...

to receive you on them... as a stain!

This is the parquetry, cold at first, then warm.

How I’d bathe in beer,

if the tie of banished melodies from Lesbos fitted my shirt, as an attic!...

Don’t perish, Paradise of mine,

don’t leave the concrete utopias delirium!

Look, dyes and wine!

Avril, Jane Avril, unfold your body linen, I want to paint you,

to undo your hair, pose for me...

and let the graceful love and brutal love ring in the eyes’ dark rings,

let’s listen to its ending and the clocks cease to exist!

The entire cabaret, the entire Montmartre, the whole Paris,

all that exists in this Universe dances on the lip of my glass...

in which the melancholy of her knees stumbles,

floating now in the air... for a little while departed in the ether.

I have women in my glasses, it’s them that I drink, not me, not you.

The moon will overdo its plumpness.

The ethereal flesh will stop by the wall that I lean against

to prevent it from violently shaking.

Undoubtedly, tomorrow morning everything will be dull,

but in the evening, when the Eiffel Tower will start drinking with me,

I’ll wear tweed, top hat and cane

and I will be once more so rich

that we will drink till dawn bandaged in millions of wounds,

in a sea of naked dancing girls near the banquet soups.

And then, trembling, I will cast all the mornings out of this city

and I will solemnly salute you bitter-sweet,

displaying the smile of realms traveled

only by drunken dreamers,

I’ll step out of the glass that is empty and I will enter quietly,

not to be noticed by the dealers of indulgences, in the glass that is full

and I will dream that finally I painted with Lautrec...

with brimful glasses

party women fawning upon us

and that finally we got plastered enough

to be tolerated... and with sparkling eyes...

supersaturated with the décor... just like that I will soar...

translation by Mihai Curtean

Diana Trandafir

Oration in red and white  

I don’t remember when you damned me

To be a part of this autumn landscape

Every kiss a leaf

Hugs are night birds and the maidens

Cover their nakedness with incertitude

Waving under their neighbors’ nose

Their romantic poems eyelids.

My eyeballs are over dilated

I have become the four act drama

Written baldly in the mask book

Please don’t mention the autumn.

I am the happy woman sleeping with the sky under pillow

 Still waiting the expiring date

From the street false notes come

An accordion (seems a worldly song)

Wanders Thursday on a tram and spits illusions

Like shells of seeds

There all people have their hands tied behind and turn the world around

When I awake I feel wolf’s hair has grown through my pores

It’s the city I roam only in dreams

The phones rings harsh

I creep slowly under the sink

Why don’t you answer

You ask bored.

 You want to see me again tomorrow

 The earth has been turning

Has been turning around your shoulders around my thighs

You found nothing in your defense

At least something about the red stained retina

The room’s wallpaper knows me best

Every time I’m naked

White walls hide people

I don’t even blame you for falling in love on a Thursday

When you love or die all stereotypes apply

That is why now you wait patiently near the gold fish tank

To be judged or loved.

 The world dies in rounds and I sit squat on the floor

 You really are blind

Or you imagine the gods have granted you powers

To find forgiveness before time

Through my squatted defies I only control air

Still my right knee doesn’t fail me

Errs only the first born crept in womb

Like through the needle of the eye

Sits hidden there not to swallow whole

To much sea water.

 Another identical sinking

 And the world is flooded with beauty

Don’t tell me the sky is blue

Even if sometimes you think 

I have forgotten the perspective lesson

I’m cold

Again I was awaken by our morning cries

Heavy is my body

Like a dead corpse

Trembles the shine loaded with

White birds dizzy by sunlight

Soon it will be over

Simple

A whirl and we’ll be thrown to the ground

With incomparable gracefulness.

Translation: Cătălin State

Guillaume Apollinaire

Frumoasa roşcată

Iată-mă înainte de toate un bărbat plin de sens

Cunoscând despre viaţă şi despre moarte atât cât poate cunoaşte un muritor

Care a-ncercat durerile şi bucuriile dragostei

Care a ştiut uneori să-şi impună ideile

Cunoscând câteva limbi

Care a călătorit nu prea rău

Care a văzut războiul Artileriei şi Infanteriei

Rănit la cap trepanat sub anestezie

Care şi-a pierdut cei mai buni prieteni în înspăimântătoarea luptă

Ştiu vechiul şi noul astfel încât un om singur să poată să ştie cât doi

Şi fără să mă îngrijorez azi de acest război

Între noi şi pentru noi prietenii mei

Judec această lungă ceartă dintre tradiţie şi invenţie

Drept Ordinul Aventurii

Voi a căror gură e făcută după imaginea aceleia a lui Dumnezeu

Gură care este ordinea însăşi

Fiţi indulgenţi când ne comparaţi

Cu aceia care au fost perfecţiunea ordinii

Pe noi cei care am căutat insistent aventura

Nu suntem inamicii voştri

Vrem să ne dăruim vaste şi stranii domenii

În care misterul în floare se oferă aceluia care vrea să-l dezvăluie

Sunt acolo focuri noi în culori niciodată văzute

Mii de fantasme imponderabile

Cărora trebuie să li se dea realitatea

Vrem să explorăm bunătatea ţinutul enorm în care totul e tăcere

Este şi timp care poate fi vânat şi făcut să revină

Îndurare pentru noi cei care luptăm mereu la frontierele

Nelimitării şi viitorului

Îndurare pentru erorile noastre îndurare pentru păcatele noastre

Iată că vine vara anotimpul violent

Şi tinereţea mea a murit astfel că primăvara

O soare e vremea raţiunii ardente

Jacqueline Kolb, frumoasa roşcată 

Şi aştept

Să-i urmez mereu forma nobilă şi dulce

Încât să înţeleagă că numai pe ea o iubesc 

Vine şi mă atrage ca un magnet

Ea are figura fermecătoare

A unei adorabile roşcate

Pletele ei sunt de aur se spune

Un frumos fulger care va dura

Sau aceste flăcări ce urcă

În trandafirii oranj care se trec

Dar râdeţi de mine

Oameni de pretutindeni mai ales oameni de aici

Căci sunt atât de multe lucruri pe care nu îndrăznesc să vi le spun

Atât de multe lucruri pe care nu m-aţi lăsa să le spun

Aveţi milă de mine

Traducere: Florin Dochia

Arthur Rimbaud 

Dulapul

Mare dulap cioplit; întunecat stejar,

Prea vechi - un aer omenesc bătrân a luat;

Atunci când e deschis, o umbra toarnă iar,

Ca un şuvoi de vin, parfumuri de-mbiat.

E plin de vechituri, un talmeş-balmeş rar,

Ţoale gălbui şi trenţe mirosind, de-altdat’,

Pentru femei sau prunci, din ofilit moar,

Chiar al bunicii voal, cel cu grifoni pictat.

Un loc de-aflat medalii, meşe de păr blond,

Portrete, flori uscate, parfum vagabond

Ce cu-alte parfumuri de fructe se-adună.

Dulap din alte vremi, istorii ascunzând,

Ai vrea pe cineva care să le mai spună,

Când lent ţi se deschid negrele uşi, gemând.

Traducere: Florin Dochia

Jorge Luìs Borges

Întreaga mea viaţă

Aici din nou, cu buzele încărcate de memorie, unic şi asemănător vouă.

Sunt acea intensitate amorţită care e un suflet.

Am persistat în aproximarea fericirii şi m-am bucurat de favoarea durerii.

Am traversat marea.

Am cunoscut multe pământuri; am văzut o femeie şi doi sau trei bărbaţi.

Am iubit o fată trufaşă şi albă şi de o

linişte hispanică.

Am văzut o mahala infinită unde se împlineşte o nemurire lacomă de apusuri.

Am savurat nenumărate cuvinte.

Cred din tot sufletul că asta este chiar totul şi că nu voi mai vedea

sau face lucruri noi.

Cred ca zilele şi nopţile mele se cumpănesc în sărăcie şi bogăţie cu cele ale lui  Dumnezeu şi cu acelea ale tuturor oamenilor.

Traducere: Florin Dochia

Marina Ţvetaeva

August - aştri

August - aştri,

August - stele

August - grupuri

Viţă de vie şi scoruş

Ruginiu - August!

Desăvârşit, binecuvântat,

Os domnesc,

Ca un copil se joacă August.

Ca mâna, inima mângâie

În numele imperiului său:

August! – Inimă!

O lună mai târziu săruturi

Roze târzii şi fulgere târzii

Potop de stele –

August! – Lună de zile

Potop de stele!

În rai

Pe umeri amintiri prea mult apasă

Pentru pământ plăti-voi doar în rai

Cuvinte vechi sunt eu la nouă casă

Nu se păstrează ce nu ai.

Unde sunt cetele în zbor de îngeri 

Şi unde harpe, crini şi coruri de copii

Unde sunt alte toate, eu adun doar plângeri

Priveşte ca să ştii.

Închipuiri de rai cu zâmbet ce priveşte

În crugul strâns al fetelor virgine

Eu voi cânta, lumeşte, nelumeşte

Descântec plaiurilor line!

Pe umeri amintiri prea mult apasă

Va veni clipa – lacrimi nu le-opresc…

Nu ici, nu colo – niciunde nu-i acasă

Şi nici cu tine-n în rai nu mă trezesc!

Primăvară în vagon

Trezeşte-te, trezeşte-te în ceaţa albastră

Dealuri înverzite.

În iarbă, ca şi mai înainte, margarete,

Şi ochii cuiva la poartă...

Dar în acest basm eroina-i 

April – nu-i pentru noi!

Ne-ai zâmbit, Maria,

(Ai zâmbit vise!)

Faţa ta, anemone transparente,

Ne amintim coroana în flăcări...

Dar această feerică întâlnire-i

April – nu-i pentru noi!

Ochii

Obişnuiţi cu stepele - ochii,

Obişnuiţi cu lacrimile - ochii

Înverzite - sărate -

Ochii ţăranilor!

Vrea o bătrână neştiutoare 

Mereu să-şi plătească-o scrisoare

Toate-s la fel - veselă -

Ochii verzi.

Vrea o bătrână neştiutoare 

Să-şi dezmorţească mâna la soare

Balans ar fi – tăcere ar fi,

Ochii plecaţi.

A trecut băiatul cu tava...

Ei dorm sub basma de monah

Smeriţi - după rang -

Ochii ţăranilor.

Obişnuiţi cu stepele - ochii,

Obişnuiţi cu lacrimile - ochii…

Ce se vede – nu vor da -

Ochii ţăranilor!

Traducere: Florin Dochia

Alfred Jarry

Cântec de descreierisire

Am fost multă vreme lucrător ebenist

Pă uliţa Câmpu’ lu’ Marte, în parohia Toţi Sfinţii;

Nevastă-mea făcea treabă la un modist

Şi aveam totdeauna tot ce ne voia cutia minţii.

Când duminica s-anunţă fără nori

Ne punem pă noi nişte ţoale ieşite din fire

Şi ne ducem să vedem o descreierisire

Pă uliţa Opărită, unde petrecem până-n zori.

Vedeţi, vedeţi maşina rotind,

Vedeţi, vedeţi creieraşu’ sărind

Vedeţi, vedeţi rentierii tresărind. 

(Corul): Ura, coarne-n-dos, trăiască Tatăl Unu!

Alea două marmote drăguţe, murdare dă dulceaţă,

Strâmbându-şi dă râs dolofanii obraji dă hârtie

Se suie cu noi pă maşină, în faţă,

Şi plecăm voioşi spre Opărita, unde oricine poa’ să vie.

Să-nghesuie la barieră mulţimea dă fani,

Îşi dau coate, care-n primu’ rând ajunge,

Io mă caţăr mereu pă o grămadă dă bolovani

Ca să nu-mi sară pă bocanci vărsătura dă sânge.

Vedeţi, vedeţi maşina rotind,

Vedeţi, vedeţi creieraşu’ sărind

Vedeţi, vedeţi rentierii tresărind. 

(Corul): Ura, coarne-n-dos, trăiască Tatăl Unu!

Curând, suntem albiţi pă haine dă creier, io şi consoarta,

Marmotele hăpăie şi totul ne face-n cap dumb-dumb

Văzându-l pe Palotin fluturându-şi lanterna ca moarta

Şi rănile şi numerele de plumb.

Văd dintr-odată lângă maşină,-ntr-un colţ

Gura unui călugăr ce-mi ajunge doar la jumate.

Bătrâne, îi zic, te recunosc după clonţ:

Tu m-ai furat, nu io te-am pârât, fârtate.

Vedeţi, vedeţi maşina rotind,

Vedeţi, vedeţi creieraşu’ sărind

Vedeţi, vedeţi rentierii tresărind. 

(Corul): Ura, coarne-n-dos, trăiască Tatăl Unu!

Simţii deodat’ că mă trage consoarta de mânecă;

Idiotule, îmi zice, stai niţel să vezi că e porc:

Are-n juru’ botului o grămadă dă bălegă.

Cât priveşte pă Palotin, spatele îmi venea să-i întorc.

Auzind ăst superb argument,

Mi-am luat inima-n dinţi curajos:

Am cules un rahat de rentier cât un monument

Şi de nasul lui Palotin l-am lipit frumos.

Vedeţi, vedeţi maşina rotind,

Vedeţi, vedeţi creieraşu’ sărind

Vedeţi, vedeţi rentierii tresărind. 

(Corul): Ura, coarne-n-dos, trăiască Tatăl Unu!

Peste barieră am fost lansat de-ndat’, 

De mulţimea-n furie m-am văzut busculat

Şi capu-n mare grabă primu’ s-a precipitat

În gaura neagră a unei bălţi de unde n-a revenit niciodat’.

Iată ce ţi se-ntâmplă dacă ieşi duminica la o aerisire

Pă uliţa Opărită ca să vezi o descreierisire,

Pă Pinc’-Porc sau chiar pă Démanch’- Comanche să mergi potolit:

Pleci aşadar plin de viaţă şi te-ntorci tare bine caftit.

Vedeţi, vedeţi maşina rotind,

Vedeţi, vedeţi creieraşu’ sărind

Vedeţi, vedeţi rentierii tresărind. 

(Corul): Ura, coarne-n-dos, trăiască Tatăl Unu!

Traducere: Florin Dochia

Danièle Faugeras

Aici nu e prea departe
Cioburi de privire I

Albastru

şi verde

_____ : lumini

imateriale cioburi

Verde marea

imobilă

____ la miezul zilei

încălzită de verde.

Plajă prăfoasă

De sori

_____unanimi

(egrenat

îşi pierde contul

în trecerea de la o identitate la alta

de fiecare dată diferită)

Între marmorele-i 

infime

____ se deschid

abisuri ale timpului

Între

mare şi cer

____ doar

____ orizontul

separă

albastrul de albastru

Breşă

cu gheare

grila

____ clar-obscur

________orizontul

________ a cedat

____ cioburi

____ de monocromii

____ ca gelul

expulzată briză

____ aer

explozii

____ eşalonând în sufocări

____ muribunde

____văi de respiraţii înhămate

____viziune

____ suspin

 

Starea locurilor

jumătate-

drum

___ între

exuberanţa radioasă călduroasă

a externului

____ şi 

profunzimile

secrete

pliuri colţuri

ale inimii

loc în afara spaţiului

aria

lui nu

dintotdeauna primii

____ nu

izvor

termen

şi proces

prag

: eboşa devenirii

Loc numit

Între cer şi apă

ne ţine

ca de un fir

orizontul…

Tur

de orizont: arbore

care

stă de gardă.

Ţine distanţele.

Menţine 

ecartul.

Se vede

vântul.

Marele vorbitor rulant

spălător de lumi

ale vântului.

Fără arbori

cui i-ar vorbi vântul

despre ocean?

Ziduri

pietre

____ articulându-se dictează 

mâinilor mele

zidul

pagină de scriere

verticală

tabletă urcând

de la pământ

____ la cer

urcând zidul

ştiu

pietrele

____ faţa

ascunsă

Traducere: Florin Dochia

_______________

Danièle Faugeras trăieşte şi lucrează la Liouc, în Gard, departament din Languedoc, în sudul Franţei. Ea îşi împarte timpul între poezie, traducere şi munca de editor.

     Saint John Perse      

Poem către Străina!

I 

Nici nisipul, nici miriştea nu vor încânta pasul secolelor ce vor veni, unde a fost strada pavată pentru tine cu o piatră lipsită de memorie - o, piatră implacabilă şi verde mai mult decât este sângele verde al Castiliei la tâmpla ta de Străină!

O eternitate a vremii bune apasă membranele închise ale tăcerii şi casa de lemn care se mişcă, în fundul abisului, pe ancorele sale, coace un fruct al felinarelor din miezul zilei pentru clociri mai calde de noi suferinţe.

Dar tramvaiele tocmai bune de casat care-ntr-o seară au trecut la cotul străzii, care au trecut pe şine în ţara Atlanţilor, pe şoselele şi pe rampele şi sensurile giratorii de la Observatoare invadate de alge,

prin cartierele apelor în vâltoare şi grădinilor zoologice bântuite de circari, prin cartierele negrilor şi asiaticilor în timpul migraţiilor puietului de peşte şi prin frumoasele solstiţii verzi ale rondurilor ca atolii

(acolo unde campase într-o seară cavaleria

Federaţilor, o, mii de capete de cai de mare!)

cântând ziua de ieri, cântând oricândul, cântau răul născându-se şi, în două note ale Păsării-pisică, Vara împădurită de tinere Capitale infestate de greieri… Căci iată, la poarta ta, lăsate-n seama Străinei,

aceste două şine, aceste două şine – de unde vin? – ce nu şi-au spus ultimul cuvânt.

«Rue Gît-le-Cœur... 

Rue Gît-le-Cœur...» cântă încetişor Aliena sub felinarele sale şi astea sunt greşelile limbii ei de Străină.

II

„…Fără lacrimi – ai fi crezut? – dar acest rău al vederii care ne vine, cu timpul, dintr-o prea mare rigiditate a spadei pe toţi tăciunii acestei lumi (o, sabie a lui Strogoff la înălţimea genelor noastre!)

Poate că şi spinul, în carne, al unui mărăcine tânăr din inima femeilor rasei mele; sunt de acord că şi abuzul de prea lungi ţigări de văduvă până în zori, printre oamenii felinarelor mele, în tot acest zgomot al marilor ape pe care-l face noaptea Lumii Noi.

Tu care cânţi – e cântecul tău – tu care cânţi toate exilurile din lume, nu-mi cânţi un cântec de seară pe măsura mâhnirii mele? Un cântec de slavă pentru felinarele mele, un cântec de slavă pentru aşteptare şi pentru zorii mai întunecaţi  din inima nalbelor?

Din violenţa asupra pământului ni s-a făcut o atât de largă parte… o, om al Franţei, încă nu faci să aud, sub anotimpul uman, printre strigătele lăstunilor şi toate clopotele ursulinelor, urcând în aurul paielor şi în pulberea Regilor

un râs de spălătorese pe aleile de piatră?

Nu spune că o pasăre cântă şi că ea e, pe acoperişul meu, îmbrăcată într-un foarte frumos roşu ca un Prinţ al Bisericii. 

Nu spune – ai văzut-o – că veveriţa e pe verandă; şi copilul cu ziarele, Călugăriţele cu cheta şi lăptarul. 

Nu spune că departe, pe cer, o pereche de vulturi, de ieri, ţine Oraşul sub farmecul marilor sale gesturi.

Căci toate acestea sunt chiar adevărate, care nu au nici istorie, nici sens, care nu au nici pace, nici măsură?... Da, toate acestea nu sunt clare şi nu-mi sunt nimic şi apasă mai puţin decât, în mâinile mele goale de femeie, o cheie a Europei pătată de sânge…

Ah! Toate acestea sunt chiar adevărate?... (şi încă, în pragul meu, ce-i pasărea aceasta verde-bronz, cu o alură puţin catolică, ce se numeşte Starling?)”

«Rue Gît-le-Cœur... 

Rue Gît-le-Cœur...» cântă încetişor clopotele exilului şi astea sunt greşelile limbii ei de Străină.

III

Zei apropiaţi, zei sângerând, feţe pictate şi închise!

Sub grădina de portocali a felinarelor miezului zilei se coace abisul cel mai vast.

Şi cu toate că valul se ridică la obloanele tale, Vara deja spre sfârşite, virând în lanţul ancorelor sale, virează la marii trandafiri ai echinoxului ca spre vitraliile Absidelor.

Şi e deja al treilea an în care fructul dudului lasă pe trotuarele străzii tale atât de frumoase pete violete de vin, cum se vede în inima nalbelor, cum s-a văzut pe sânul fiicelor îngeriţei Eloa. Şi e deja al treilea an în care poarta închisă ca un cuib al Sibileor, abisul îşi naşte miracolele: licurici!

În Vara verde ca un pâlc de ierburi, în Vara verde de un atât de chipeş verde, ce zorii târzii, o beată datorie, deschid aripa lor de lăcustă? Curând înaltele brize de Septembrie vor ţine sfat la porţile oraşului, pe câmpurile de aviaţie şi-ntr-o mare ascensiune a apelor libere

Oraşul şi el în fluviu îşi va vărsa întreaga recoltă de greieri morţi ai unei Veri.

… Şi mereu e această mare explozie de sticlă şi tot acest înalt suspans.

Şi mereu e acest zgomot al marilor ape.

Şi uneori e Duminică şi prin ţevile camerelor urcă fosele atlantide, cu acel gust de increat ca o suflare din lumea cealaltă,

e un parfum al abisului şi al neantului printre mucegaiurile pământului…

Poem către Străina!

Poem către Emigrata!

Învelită în mătase sau în purpură între înaltele tale trupuri nenăscute! 

O, mare prin inima şi prin strigătul rasei tale!

Europa sângerează lângă tine ca Fecioara din Toril.

Pantofii tăi de lemn de aur au fost în vitrinele Europei

şi cele şapte spade de argint aurit ale Sfintei Maici a Îngrijorării.

Cavaleriile sunt încă la bisericile taţilor tăi, adulmecând astrul de bronz la grilajele altarelor.

Şi suliţele înalte ale lui Brenda stau de gardă la porţile familiei.

Dar nu doar o inimă de-naltă stirpe umblă cu gloata.

Şi erau de altfel atâtea de spus acestui semn de fericire, deasupra golfurilor tale prea albastre,

ca palmierul de aur pe fundul cutiei de ţigări.

Zei apropiaţi, zei cotidieni! ce trandafir de fier ne veţi forja mâine? 

Pasărea cântătoare e pe urmele noastre!

Şi povestea asta nu e nouă, Lumea Veche roieşte în toate veacurile, ca un roşu polen…

Pe cilindri învăluiţi ai felinarelor miezului zilei, am pus mai mult de un doliu cântând ziua de ieri, cântând oricândul, cântând durerea naşterii sale

şi splendoarea de a trăi care se exilează pierdută de oameni anul acesta.

Dar această seară de mare vârstă şi de răbdare mare, în Vara grea de opiu şi de tulburi lapţi, ca să conduci în fundul abisului poporul tău de felinare, având, atât de singur om, luat de acest înalt cartier al Fundaţiilor de orbi, al Rezervoarelor puse sub linţoliu şi al parcelelor pentru morminte, de-a lungul grilajelor şi peluzelor şi tuturor acestor frumoase grădini italiene

unde stăpânii într-o seară au fugit îngroziţi de-un parfum sepulcral,

eu mă duc, o, memorie, cu pasul meu de om liber, fără hoardă, fără trib, printre cântecele clepsidrelor şi, cu fruntea goală, încoronată cu albine de fosfor, sub cerul atât de vast de oţel verde ca într-un fund de mare, fluierându-mi poporul de Sibile, fluierându-mi poporul de necredincioşi, mângâi încă în vis, cu mâna, printre atâtea fiinţe nevăzute,

căţeaua mea din Europa care a fost albă şi, mai mult ca mine, poet. 

«Rue Gît-le-Cœur... 

Rue Gît-le-Cœur...» cântă încetişor Îngerul lui Tobie şi astea sunt greşelile limbii ei de Străină.

Scris în Statele Unite, la Georgetown, Washington, în 1942

Traducere: Florin Dochia

    Ismaël Billy    

Амур 

(Amur, fluviu siberian)

   

Буря мглою небо кроеть,

Вихри снежные крутя ;

Cer de brumă; furtuna

Se roteşte în fulgi albi

Amurul e un fluviu; te iubesc maree de Est.

La Habarovsk am sosit gemând un pic. 

Amurul îşi continua mai departe cursa,

La picioarele mele матушка россия

şi Amurul îşi urma calea sub norii albaştri.

Am venit aici, picioarele aspre de la traversarea

celor zece mii de kilometri până la tine.

Şi peste tot am crezut că simt atingere ta noroasă

pe gât ne-nvelit cu nimic

Ăsta era numai frigul indiferent

la expiraţia ta iernatică.

Pe insula morţilor sunt trei bătrâni

Amnezici şi care nu ştiu nimic

Şi maci cu sânge metastazând

Câmpiile cu roşeaţa lor bolnăvicioasă

Braţe neînchizând nimic eşuează

pe plajele insulei morţilor

care emană într-un val de spumă

miasma dulceagă a algelor împinse 

pe insulă precum praful în soare.

Şi Amurul şerpuieşte încă

în violenţele

sprintene departe de aluviunile brutale

Şi sforăie furios

în zgomote sumbre şi scurte convulsii 

în nopţi depline şi tăceri albastre.

Dar Estul e o idee caldă în ţara mea de aer

Şi sunt sigur că te-ai pus deja pe plâns.

Când urşii vin urlându-şi blestemele năvalnic

Rămân, матушка россия, cu mâna-mi mică strânsă de pumnul tău de fier,

cu capul în furtună

şi prizonierul tău.

Traducere: Florin Dochia

_________________

* Moştenitor al unei duble culturi franco-egiptene, Ismaël Billy, născut la Lyon, este un artist polivalent – dans clasic, muzică, poezie; a publicat volumul «Efflorescences», prefaţat de filosoful Michel Cazenave (Éditions du Menhir). 

    Czeslaw Milosz    

Artă poetică?

Am aspirat mereu la o formă mai spaţioasă

liberă de pretenţiile poeziei sau de ale prozei,

ce ne-ar permite să ne înţelegem unii pe alţii fără a expune

autorul sau cititorul agoniilor sublime.

În însăşi esenţa poeziei există ceva indecent: 

este adus la suprafaţă un lucru de a cărui existenţă nu ştiam, 

aşadar clipim, ca şi cum un tigru sare afară

şi stă în lumină, dând din coadă. 

De aceea se spune pe bună dreptate că poezia este dictată de un demon, 

deşi este o exagerare să susţinem că ar trebui să fie un înger. 

E greu de ghicit de unde vine acea mândrie a poeţilor,

când sunt atât de des umiliţi prin dezvăluirea fragilităţii lor.

Ce om rezonabil ar dori să fie într-un oraş de demoni,

care se comportă ca şi cum ar fi acasă, vorbesc în multe limbi, 

şi care, nemulţumiţi cu furtul buzelor şi al mâinilor lui, 

lucrează la schimbarea destinului său pentru confortul lor? 

Este adevărat că astăzi morbidul este extrem de preţuit,

şi astfel aţi putea crede că glumesc

sau că am conceput încă un sens

pentru Arta rugăciunii cu ajutorul ironiei.

A fost un timp când doar cărţile înţelepte erau citite

ajutându-ne să acceptăm durerea şi mizeria.

La urma urmei, nu e acelaşi lucru

cu a frunzări mii de lucrări din clinicile psihiatrice.

Şi totuşi lumea este diferită faţă de ceea ce pare a fi

şi suntem altfel decât ne putem vedem în delirul nostru.

de aceea oamenii păstrează onestitatea tăcută

câştigând în acest fel respectul rudelor şi al vecinilor.

Scopul poeziei este acela de a ne reaminti

cât de dificil este să rămâi o singură persoană,

deoarece casa este deschisă, nu sunt chei în uşi,

şi musafiri invizibili vin şi pleacă după bunul plac.

Ceea ce vreau să spun aici, sunt de acord, nu-i poezie

pentru că poemele trebuie scrise rar şi împotriva voinţei,

sub presiune insuportabilă şi doar cu speranţa

că spiritele bune, nu cele rele, ne vor alege drept instrument.

Dragoste 

Dragostea înseamnă să înveţi să te priveşti

În felul în care cineva priveşte lucruri îndepărtate

Pentru că tu eşti doar un lucru printre multe altele.

Şi oricine se priveşte astfel îşi vindecă sufletul,

Fără a-şi da seama, de multe boli –

O pasăre sau un copac îi spune: Prieten.

Apoi doreşte să se folosească de sine şi de lucruri

Astfel încât acestea să dăinuie în strălucirea înţelepciunii.

Nu contează dacă el ştie ce serveşte:

Cel ce serveşte cel mai bine nu înţelege întotdeauna.

Traducere: Liliana Ene

    Czeslaw Milosz    

„Poetul este precum un şoarece într-o brânză enormă, încântat de cât de multă brânză are de mâncat”

Deşi Czeslaw Milosz (Nobel 1980) se consideră a fi poet polonez, deoarece scrie în „limba maternă”, el nu s-a născut în Polonia, nici nu a locuit acolo timp de peste o jumătate de secol. Cu toate acestea, poemele acestui mistic senzual sunt înscrise pe monumentele din Gdansk, precum şi tipărite pe afişe din sistemul de transport din New York. S-a născut în anul 1911, în Szetejnie, Lituania, pe moşia sărăcită a bunicului său, un fermier gentilom. 

De la câştigarea Premiului Nobel, Milosz a publicat mai multe volume de proză şi poezie. Opera sa în proză include Viziuni din Golful San Francisco, Început cu străzile mele, Pământul din Ulro şi prelegerile despre Charles Eliot Norton, Martorul poeziei. Volumul Poeme complete a apărut în 1988 şi a inclus fragmente din Pământ de neatins. Acesta a fost urmat destul de rapid de o altă antologie, Provincia. Un jurnal anului 1988, Un an al vânătorului, a fost publicat în anul 1994 şi un alt volum de poezie, Înfruntând fluviul, apare în 1995. Milosz petrece cea mai mare parte a anului în Berkeley, dar vara merge în Cracovia.

*

Când v-aţi gândit pentru prima data să deveniţi scriitor? 

Am început să scriu când eram în liceu, deşi nu era un efort în a mă exprima - exerciţii de formă, foarte tari, şi probabil influenţat de poeţii francezi din şcoala secolului al XVI-lea La Pleiade , pe care i-am citit în manualele de franceză - Joachim du Bellay, Rémy Belleau, Pierre de Ronsard şi alţii. Ar fi impropriu să spun că îmi doream să fiu poet. Îmi doream să fiu în conflict cu ceea ce mă înconjura, să-mi asum o atitudine negativă, ceea ce Flaubert numea ura împotriva burgheziei. Am vrut să am un stil diferit, să trăiesc un alt gen de viaţă. 

Vilnius este oraşul în care v-aţi petrecut anii tinereţii şi reapare mereu în scrierile dvs.

 Acesta a avut un efect foarte durabil. Văd avantaje enorme în creşterea într-un oraş de provincie. Aceasta oferă o perspectivă diferită – poate mai bună. Când mă aflam în străinătate, încercam să introduc oraşul Vilnius şi Lituania cititorilor occidentali, lucru destul de dificil, deoarece oraşul şi-a schimbat stăpânirea de treisprezece ori în acest secol [douăzeci]. Cu diversele sale naţionalităţi, confesiuni, limbi, era precum Sarajevo. Am fost profund impresionat de ceea ce se întâmplă în Bosnia, pentru că am înţeles toate acele conflicte etnice. […]

Aţi fost parte a rezistenţei de la Varşovia. Aţi publicat - sau aţi contribuit la - o antologie clandestină de poezie împotriva naziştilor. Ce efect au avut anii de război asupra poeziei dvs.? 

Eram agitat ca poet, pentru că înţelesesem că poezia nu poate descrie lumea aşa cum era - convenţiile formale erau greşite. Aşa că am căutat ceva diferit. Dar, în acelaşi timp, am scris o lucrare lungă formată din poeme scurte, intitulată Lumea (Un poem naiv), un episod - deşi nu eram conştient de acest lucru atunci - precum Cântecele Inocenţei de Blake. Consideram lumea atât de oribilă, încât aceste poeme copilăreşti au fost răspunsuri - lumea aşa cum ar fi trebuit să fie, nu cum era. Scris în faţa a ceea ce se întâmpla, Lumea era un poem profund ironic. 

Aceasta este semnificaţia subtitlului Un poem naiv. 

Acest poem este la fel de mult ficţiune pură ca şi o carte pentru copii despre ursuleţi de pluş. Mă nelinişteşte faptul că cititorii şi criticii iau aceste aşa-numite poeme pozitive despre dragoste, credinţă, speranţă şi le oferă spre lectură elevilor din Polonia. Primesc scrisori de la copii care citesc aceste poeme în şcoală şi le învaţă pe de rost - poeme care au fost scrise, de fapt, cu limba în obraz. 

Într-unul din poemele din volumul Lumea aţi scris: „Noi şi florile aruncăm umbre pe pământ. / Ceea ce umbră nu are, nici putere de a trăi.”

Este puţin din Thomas Aquinas în spatele acestor versuri. El aşează credinţa în existenţa obiectivă a lucrurilor. E un fel de poem naiv - credinţa în realitatea unei flori, a unui râu şi a unei grădini. Poeziile mele din acea perioadă conţin o dublă căutare: una a harului inocenţei – poemele „naive” – şi cealaltă, a modului de a trata direct ocupaţia nazistă, în ciclul Vocile oamenilor sărmani. Există, de asemenea, influenţa poeziei chineze, pe care o citeam pentru culoare, pură culoare. 

Cum aţi întâlnit poezia chineză?

La Varşovia, am cumpărat o antologie, Flautul chinezesc, care era, de fapt, o traducere din franceză, nu din chineză. Poezia furniza imagini clare şi, în special, culori puternice, pe care le-am putut injecta în lumea întunecată, în tonuri de negru şi roşu, a ocupaţiei naziste. Din acel moment, combinaţia de negru şi roşu a fost întotdeauna de rău augur pentru mine. 

Ce poeţi asiatici v-au interesat cel mai mult? 

La acea vreme, nu ştiam prea multe despre poeţi individuali. Acest lucru a venit mai târziu, prin intermediul interesului meu pentru poezia americană. După cum ştiţi, traducerile din poezia veche chineză şi japoneză au jucat un rol important în dezvoltarea acesteia. Ezra Pound a fost un pionier în acest sens: adepţii imagisticii au fost puternic influenţaţi de literatura asiatică. Aşadar, a fost o influenţă treptată şi dezvoltată în mare parte datorită unora dintre premisele filosofice ale muncii mele. 

Cum ar fi? 

Ei bine, nu vreau să sune prea teoretic, dar am reacţionat la anumite tendinţe ale poeziei moderne spre subiectivizare completă. În poezia asiatică, există un anumit echilibru între subiect şi obiect, lucru rar atins în Occident. Eu vin dintr-o tradiţie poetică în care istoria joacă un rol important, poezia mea implică într-o mare măsură transpunerea unor evenimente majore, ale unor tragedii ale istoriei. Tradiţia în Europa Centrală este că individul este slab, destul de diferit de Occident, care este foarte puternic în accentul pus pe individ. După ce am încetat a avea de-a face cu marile tragedii ale secolului XX, am vrut să găsesc un echilibru. Nu am vrut să scriu percepţii pur personale, ceea ce este tipic pentru poezia de astăzi – văzută printr-o perspectivă foarte personală, şi astfel, foarte adesea greu de descifrat. Mi-am dat seama că slăbiciunea individului nu este bună în poezie şi că un exces de individualism este la fel de bine un pericol. 

În poemul Ars Poetica? aţi afirmat că scopul poeziei este acela de a ne aminti cât de dificil este să rămâi o singură persoană. 

Poezia mea a fost numită polifonică, adică am fost întotdeauna plin de voci ce vorbesc; într-un fel, mă consider un instrument, un mijlocitor. Prietena mea, Jeanne Hersch, care mi-a prezentat existenţialismul lui Karl Jaspers, obişnuia să spună: „Nu am văzut niciodată un om atât de instrumental”, ceea ce însemna că eram vizitat de voci. Nu este nimic extraterestru în acest lucru, ci este ceva ce vine din interiorul meu. Sunt singur în asta? Nu prea cred. Dostoievski a fost unul dintre primii scriitori, împreună cu Friedrich Nietzsche, care a identificat o criză a civilizaţiei moderne: aceea că fiecare dintre noi este vizitat de voci contradictorii, chemări fizice contradictorii. Am scris despre dificultatea de a rămâne aceeaşi persoană, atunci când astfel de musafiri ne vizitează, pleacă şi ne folosesc drept instrumente. Dar noi trebuie să sperăm că vom fi inspiraţi de spirite bune, nu de cele rele.  […]

Ca să revenim la anii de odinioară, aţi fost martor al răscoalei din Varşovia şi al Holocaustului, dar aţi scris relativ puţin despre aceste evenimente. 

Din când în când sunt rugat să citesc poemul meu Campo dei Fiori, care vorbeşte despre aceste suferinţe. Recent, am refuzat o cerere pentru permisiunea de a retipări poeziile mele despre acele evenimente. Nu vreau să fiu cunoscut ca fiind o bocitoare profesionistă. […]

Este poezia locul potrivit pentru filosofie? 

Depinde pentru ce fel de filosofie. 

Ce gen de filosofie aţi găsit a fi potrivit pentru poezia dvs.? 

Există unele tipuri de filozofie care îmi amintesc de circumstanţa în care conduc pe timp de noapte şi un iepure sare în faţa luminilor. Iepurele nu ştie cum să iasă din raza de lumină, el aleargă drept înainte. Sunt interesat de genul de filosofie care i-ar fi utilă iepurelui în acest caz. […]

În timpul ocupaţiei, l-aţi tradus pe Eliot din engleză în poloneză. Ce anume v-a atras către opera sa? 

Tărâmul pustiit este plin de elemente ale catastrofei. La acea vreme, în ocupata Varşovia, a avut o anumită putere, încărcat fiind de imagini ale oraşelor în colaps. Este un poem profund satiric, chiar unul sarcastic. Ceea ce este străin de viziunea mea. Dar, în Patru cvartete, avem cazul excepţional şi rar al cuiva care, după multă luptă, a reuşit să îşi împace întoarcerea la credinţă cu arta sa. L-am cunoscut pe Eliot la Londra, iar el mi-a oferit o primire călduroasă. Mai târziu, l-am văzut în America şi am tradus mai multe poeme ale sale în poloneză. 

Simţiţi, ca şi Eliot, că poezia este o eliberare de propria personalitate? 

Aceasta a fost o problemă constantă pentru mine. Literatura se naşte din dorinţa de a fi sincer - nu pentru a ascunde ceva şi nu pentru a te prezenta ca fiind altcineva. Cu toate acestea, atunci când scrii, există anumite obligaţii, ceea ce eu numesc legi ale formei. Nu poţi spune totul. Desigur, este adevărat că oamenii vorbesc prea mult şi fără reţinere. Dar poezia impune anumite restricţii. Totuşi, există întotdeauna sentimentul că nu te-ai dezvăluit destul. Termin o carte, apare, iar eu simt: „Bine, data viitoare mă voi dezvălui”. Şi, când apare cartea următoare, am acelaşi sentiment. Şi apoi viaţa se termină, şi asta este. 

Există confesiuni în unele poeme. Simţiţi că a te confesa are vreun rezultat?

Nu ştiu. Nu am fost niciodată analizat psihologic. Sunt foarte sceptic în ceea ce priveşte psihiatria. Visul meu este să stau pe o canapea şi să spun totul, dar nu aş putea, probabil, şi în afară de asta, nu ar conduce nicăieri. 

Cum decurge procesul de scriere în cazul dumneavoastră? 

Scriu în fiecare dimineaţă, un vers sau mai multe, dar numai dimineaţa. Scriu în carneţele şi apoi tehnoredactez ciorne în computerul meu. Nu beau cafea niciodată şi nu folosesc niciun stimulent când scriu. Beau moderat, dar numai după ce termin treaba. Probabil că nu mă potrivesc imaginii scriitorului nevrotic modern tocmai din aceste motive, dar cine ştie? 

Vă ia mult timp să scrieţi o poezie, să o corectaţi? 

Nu este o regulă. Uneori, scriu un poem în cinci minute, uneori este nevoie de luni de zile. Nu există nicio regulă. 

Scrieţi mai întâi în poloneză şi apoi traduceţi în engleză? 

Scriu doar în poloneză. Dintotdeauna am scris doar în poloneză, pentru că eu consider că stăpânirea limbajului este mai mare atunci când folosesc limba copilăriei mele. 

Credeţi că poezia dvs. poate fi bine tradusă? 

Îmi traduc poezia singur, apoi prietenii mei o corectează, mai ales Robert Hass, în această perioadă, sau Leonard Nathan. Dar ritmurile de bază sunt determinate de mine, pentru că ei nu cunosc limba poloneză. Nu credeam că poezia mea ar putea fi tradusă. Mă simt foarte privilegiat pentru că pot comunica astfel cu publicul american. Jumătate dintre ei sunt, de obicei, poeţi aspiranţi. Mă apreciază mai mult ca poet. Pentru polonezi sunt, mai mult decât orice, o mare personalitate. 

V-aţi numit un poet ermetic. Nu vă imaginaţi o audiere, un recital? 

Eu scriu pentru o persoană ideală, care este un fel de alter ego. Nu-mi pasă de a fi mai accesibil. Eu sunt cel ce apreciază dacă poeziile mele au ceea ce este necesar, ceea ce este specific. Eu îmi urmăresc nevoia de ritm şi de ordine, precum şi lupta împotriva haosului şi a nimicniciei, pentru a transforma, pe cât posibil, cât mai multe aspecte ale realităţii într-o formă.

Într-un poem recent, Păianjen, vă referiţi la poezie, metaforic, ca la „construirea unor bărci miniaturale /. . . pentru a naviga dincolo de graniţa timpului”. Este modul în care vă percepeţi opera?

Eu prefer să folosesc metafora pieilor tăbăcite, ceea ce înseamnă abandonarea vechilor forme şi ipoteze. Simt că acest lucru este ceea ce face scrierea interesantă. Poezia mea este întotdeauna o căutare a unei forme mai spaţioase. Am fost întotdeauna în conflict cu acele teorii ale poeziei care se concentrează asupra obiectului estetic. Cu toate acestea, am fost mulţumit, într-un fel, de cât de bine au rezistat unele dintre vechile mele poeme, separate de mine şi de actul de a le scrie.

Atunci de ce vă exprimaţi adesea îndoiala, când un poet sau un artist este admirat şi aşezat la loc de cinste?

 Problema este că publicul vrea, de obicei, un portret bine pictat al unui artist, lipsit de toate contradicţiile şi mai monumental decât permite viaţa. Discrepanţa dintre un astfel de portret şi subiect poate fi deprimantă. Dacă un poet are faima limitată la un cerc restrâns, este mult mai probabil ca imaginea lui să nu fie distorsionată. Cu cât cercul este mai larg, riscul de denaturare este mai mare. […]

Credeţi că este mai bine pentru un poet să scrie în obscuritate? 

Am lucrat timp de mulţi ani într-o stare de obscuritate aproape totală. Anii petrecuţi în Berkeley au reprezentat o perioadă în care nu am avut, practic, nici o audienţă, dar şi foarte puţini oameni pe care mă puteam baza. Aveam câţiva prieteni în Paris şi Polonia, iar corespondenţa a jucat un rol enorm pentru mine: scrisorile primite de la câţiva prieteni erau singura mea forţă de susţinere. Îmi publicam cărţile de poezie în limba poloneză. Au fost introduse ilegal în Polonia, aşa că nu ştiam reacţiile cititorilor de acolo. Ştiam cine eram, îmi cunoşteam valoarea, dar eram complet necunoscut pentru aproape toţi colegii mei de la Berkeley, cu excepţia, desigur, a profesorilor de limbi slavice. Eram un profesor obscur într-un departament la fel de obscur. Am devenit foarte cunoscut în rândul studenţilor doar atunci când am început să predau Dostoievski. Există o poveste care rezumă acei ani. Am fost la o cină literară la Stanford cu Jerzy Kosinski şi, desigur, el era destul de celebru. Era acolo o femeie, o fană a lui Kosinski, care era vecinul meu la masă. Ea s-a simţit obligată să fie politicoasă şi m-a întrebat: „Cu ce te ocupi?” Şi am spus: „Scriu poezie”. Replica ei a fost: „Toată lumea scrie poezie”. Nu m-a interesat prea mult, dar a durut totuşi. Reprezenta, de fapt, situaţia mea de ani de zile, suferinţele din ambiţie. 

În două dintre poemele dvs., Pentru Raja Rao, care reprezintă un răspuns la o conversaţie, şi un poem recent, intitulat Capri, faceţi referire la aşteptarea „prezenţei reale”, a misterului divinităţii în trupul de carne. Acest lucru sugerează că poezia este un act sacru prin intermediul căreia putem invoca acest prezenţă? 

Da, eu personal cred că lumea pe care o cunoaştem este doar învelişul unei realităţi mai profunde şi că acea realitate este acolo undeva. Ea nu poate fi redusă la simple cuvinte, iar acest lucru constituie principalul meu dezacord în privinţa unor scriitori ai acestui secol. Există o diferenţă între un om care se concentrează asupra limbii, asupra vieţii lui interioare şi un vânător – precum sunt eu – care se întristează, deoarece realitatea nu poate fi capturată. 

Ei bine, cât de capabil de a captura lumea este limbajul? 

Limba nu surprinde totul, nici nu este pur arbitrară. Anumite cuvinte au o semnificaţie mai profundă decât în ​​utilizarea lor obişnuită. Deci, eu resping numirea limbajului drept arbitrar, dar, de asemenea, nu aş reduce limba la aşa-zisa écriture, la scrierea în interiorul şi în afara sinelui. 

Într-un poem în proză din volumul Provincii, intitulat Casa unui filosof, atribuiţi „zelul pasionat al unui foto-reporter” lui Dumnezeu. Descrie acest lucru idealul dvs. despre Dumnezeu ca martor, un ideal despre ce ar putea poetul să încerce să facă? 

Da. Deşi ar trebui să spun şi că poetul este precum un şoarece într-o brânză enormă, încântat de cât de multă brânză are de mâncat. După cum am mai menţionat, Whitman a fost un poet care a exercitat o influenţă foarte puternică asupra mea. Whitman a vrut să îmbrăţişeze totul, să pună totul în poezia sa, şi îi putem ierta infinitele sale fluxuri de cuvinte, pentru că s-a străduit din greu să îmbrăţişeze cât mai multă realitate posibil. Cred că are cumva legătură cu viziunea mea asupra vieţii de după moarte, care ar trebui să fie - precum în fraza lui Blake – „o vânătoare infinită”. 

Aţi numit poezia „căutarea pătimaşă a realului”. Aţi atins vreodată, în opera dvs., „realul”? 

Realul, prin care vreau să spun Dumnezeu, continuă să rămână impenetrabil. 

Traducere: Liliana Ene

____________

* Acest interviu a fost realizat mai întâi la domiciliul de pe dealurile Berkeley cu vedere la golful San Francisco, unde locuieşte împreună cu soţia sa Carol şi cu o pisică pe nume Tiny. Alte fragmente au fost înregistrate înainte de o audienţă live la Centrul de Poezie Unterberg din New York. Prima parte a conversaţiei din Berkeley a durat patru ore fără întrerupere, până poetul s-a uitat la ceas şi apoi, oarecum cu simpatie, la interlocutorul său epuizat, pentru a-l întreba, „Este ora şase, e timpul pentru o mică vodcă, nu?” 

Interviu de Robert Faggen. Art of Poetry No. 70 – The Paris Review – Winter 1994